Ultima actualizare: 

21 Iunie 2016


Fundatia George Manu

© Fundatia "George Manu",
2001- 2016

Sentinela

RSS

Afiseaza toate articolele

21 Iunie 2016
Parastas la Tiganesti

Dragi prieteni, Sambata, 25 iunie 2016, ora 16, vom organiza in cimitirul din Tiganesti un parastas intru vesnica pomenire a eroilor nationali Corneliu Georgescu si Radu Mironovici. Slujba religioasa va fi urmata de o agapa.

Cezarina Condurache

divider

17 Iunie 2016
Seară comemorativă închinată temniţei Jilava şi supravieţuitorilor ei.

Dragi prieteni,

Vă invităm împreună cu partenerii noştri, Editura Evdokimos şi Librăria Sophia, la o seară comemorativă închinată temniţei Jilava şi supravieţuitorilor ei. Evenimentul va avea loc vineri, 24 iunie 2016, ora 18, la Librăria Sophia din Bucureşti (Str. Bibescu Vodă, nr 19).

Invitaţii nostri sunt trei foşti deţinuţi politici, supravieţuitori ai infernului concentraţionar de la Jilava:

Părintele Nicolae Bordaşiu
Demostene Andronescu
Jacques Iamandi

Moderatorul evenimentului va fi Ciprian Voicilă.

În cadrul serii comemorative va fi lansată cartea „Însemnări de la Jilava”.

Va aşteptăm!

Cezarina Condurache

divider

10 Iunie 2016
Impreuna la concert Cedry2k - Sfintii Inchisorilor!

Dragi prieteni,

Duminica 12 iunie, vom fi prezenti la Trollo Pub (Soseaua Viilor, nr 11), la concertul sustinut de Cedry2k in memoria marturisitorilor din temnitele comuniste.

Incepand cu ora 20 veti gasi la standul nostru:

– carti anticomuniste si despre sfintii inchisorilor
– tricouri incorecte politic (de la prietenii LegendeVii)
– posibilitatea obtinerii unui autograf

Atasat aveti detaliile despre intalnirea pe care v-o propunem si despre concertul Cedry2k - Sfintii Inchisorilor.

Pe Cedry2k il puteti asculta aici:
Sfintii Inchisorilor: https://www.youtube.com/watch?v=AKC2LnFjbjA

Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!: https://www.youtube.com/watch?v=z12naPmpYhc

Va asteptam!

Cezarina Condurache

divider

17 Mai 2016
Tripla lansare de carte la Oradea, 20 mai 2016 (video)

Fundatia „Profesor George Manu” si Editura Evdokimos vor participa la Targul de carte Gaudeamus Oradea. Targul va avea loc in perioada 18-22 mai 2016, in pavilionul expozitional din Parcul 1 Decembrie, iar pe noi ne veti putea gasi la standul numarul 27.

Vineri, 20 mai 2016, ora 17, vom avea o tripla lansare de carte in cadrul targului:

„Cealalta fata a exilului”, autor Erast Calinescu
„Sfintii Inchisorilor. 28 de biografii exemplare”, coord. Cezarina Condurache
„Chipuri ale demnitatii romanesti. Eroi ai neamului si sfinti ai inchisorilor”, autor Cezarina Condurache

Invitatii nostri sunt:
Cristina Puscas, doctor in istorie
Cornel Onaca, fost detinut politic
Ciprian Voicila, scriitor si sociolog

Va asteptam la Oradea cu zeci de carti incorecte politic:

# Rezistenta anticomunista
# Sfintii inchisorilor
# Memorialistica detentiei comuniste
# Eroi si martiri ai neamului romanesc

Ne gasiti si aici: https://www.facebook.com/events/262366870783717/

Hristos a inviat!

Cezarina Condurache

divider

16 Mai 2016
Conferinta "SFINTII INCHISORILOR - SFINTII DE LANGA NOI" la Lugoj, 19 mai 2016

Dragi prieteni,

Joi, 19 mai 2016, vom ajunge in Lugoj unde va vom sustine conferinta:

„SFINTII INCHISORILOR - SFINTII DE LANGA NOI”

Invitatii nostri sunt:
Ciprian Voicila, scriitor si sociolog
Dr. Cornel Boiangiu, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici Craiova

Va asteptam joi, 19 mai 2016, ora 19, la Universitatea Europeana Dragan, Sala A1.1 (etaj 1).
Evenimentul este organizat de Fundatia Profesor George Manu in colaborare cu Liga Tineretului Crestin Ortodox Lugoj.

Ne gasiti si aici: https://www.facebook.com/events/1100989123293125/?active_tab=highlights

Hristos a inviat!

Cezarina Condurache

divider

07 Mai 2016
Seara comemorativa "George Manu - Rectorul din Zarca Aiudului" la Constanta (video)

Seara comemorativa „George Manu - Rectorul din Zarca Aiudului” va avea loc miercuri, 11 mai 2016, ora 17, la Curtea Brancoveneasca (Str. Vasile Lupu, nr. 43-45)

Invitatii nostri:
Parintele Marius Visovan
Sociologul si scriitorul Ciprian Voicila
Fostii detinuti politici: Gheorghe Cusa, Puiu Nicolau, Mirel Stanescu

Evenimentul este organizat de Colegiul „Sfintii Martiri Brancoveni” si Fundatia „Profesor George Manu”.

In luna aprilie s-au implinit 55 de ani de la moartea Profesorului George Manu. Savant crestin de renume mondial, conducator al Miscarii Nationale de Rezistenta, detinut politic in Zarca Aiudului, George Manu a plecat la Domnul in aprilie 1961 refuzand asistenta medicala conditionata de colaborarea cu regimul comunist.
A murit transmitand colegilor detinuti si prin ei neamului romanesc: „Sa spuneti tuturor ca nu am facut niciun compromis”, „Fiti credinciosi idealurilor voastre si ramaneti demni”.

Ne gasiti si aici: https://www.facebook.com/events/1066511213406672/?active_tab=highlights

Va asteptam!

Cezarina Condurache

divider

26 Aprilie 2016
Seara inchinata Profesorului George Manu - 5 aprilie 2016 (video)

Dragi prieteni,

Fundatia Profesor George Manu si Libraria Sophia va invita la seara comemorativa:

„George Manu - Rectorul din Zarca Aiudului”, marti, 5 aprilie 2016, ora 18.

Invitatii nostri:
Parintele Profesor Vasile Gordon
Regizorul Nicolae Margineanu

Invitat special:
Dragonu aka 47 (Dragos Tudorache)

Evenimentul va fi moderat de scriitorul Ciprian Voicila. 

 

In luna aprilie se implinesc 55 de ani de la moartea Profesorului George Manu. Savant crestin de renume mondial, conducator al Miscarii Nationale de Rezistenta, detinut politic in Zarca Aiudului, George Manu a plecat la Domnul in aprilie 1961 refuzand asistenta medicala conditionata de colaborarea cu regimul comunist.

A murit transmitand colegilor detinuti si prin ei neamului romanesc: „Sa spuneti tuturor ca nu am facut niciun compromis”, „Fiti credinciosi idealurilor voastre si ramaneti demni”.

Va asteptam la Libraria Sophia!

https://www.facebook.com/events/511249949080605/

Cezarina Condurache

divider

15 Aprilie 2016
Fundatia Profesor George Manu - lansari de carte la Cluj Napoca

Dragi prieteni,

Fundatia Profesor George Manu si Editura Evdokimos vor participa la Targul de carte Gaudeamus Cluj Napoca. Targul va avea loc in perioada 20-24 aprilie 2016, in pavilionul expozitional din Piata Unirii, standul nostru este amplasat pe culoarul principal al pavilionului la numarul 38.

Joi, 21 aprilie 2016, ora 18:30, vom avea o tripla lansare de carte in cadrul targului. Vom prezenta urmatoarele carti:

„Cealalta fata a exilului”, autor Erast Calinescu
„Sfintii Inchisorilor. 28 de biografii exemplare”, coord. Cezarina Condurache
„Chipuri ale demnitatii romanesti. Eroi ai neamului si sfinti ai inchisorilor”, autor Cezarina Condurache

Invitatii nostri sunt:
Pr. Prof. Vasile Gordon
Pr. Marius Visovan
Erast Calinescu

Atasat aveti afisul lansarilor de carte.
Mai multe detalii despre eveniment gasiti aici: https://www.facebook.com/events/1586253958355727/

Va asteptam cu zeci de carti incorecte politic:
# Rezistenta anticomunista
# Sfintii inchisorilor
# Memorialistica detentiei comuniste
# Eroi si martiri ai neamului romanesc

Cezarina Condurache

divider

14 Aprilie 2016
Candidatul „societăţii civile“ sau al „sistemului“?

Revenirea lui Marian Munteanu pe scena politică fusese deja anunţată acum câteva luni, atât prin unele apariţii televizate, cât şi prin coagularea „Alianţei Noastre“, o grupare de asociaţii civice de orientare naţional-conservatoare. Despre acest fapt s-a scris deja totul în ultimele zile, încât nu mai e nevoie de alte explicaţii introductive. Ceea ce părea un demers al paşilor mici a căpătat brusc un caracter exploziv prin nominalizarea lui Marian Munteanu de către PNL drept candidat la primăria Capitalei. Această ştire a bulversat complet situaţia, producând, după caz, stupoare, agitaţie, dar şi euforie şi optimism.

Aparent o mutare-şoc, dublată de înscrierea sa (zice-se doar formală) în PNL, care cu siguranţă i-a derutat pe cei care şi-au pus competenţele şi energia în susţinerea unui proiect naţional care pretindea a fi o insurecţie civică antisistem. Brusc, catalizatorul acestei iniţiative, cu mirajul unei funcţii în faţă, trece cu nonşalanţă de partea „sistemului“? Se încearcă acum acreditarea ideii că totul ar fi în grafic, că Marian Munteanu ar fi de fapt un candidat din partea „societăţii civile“ susţinut între alţii şi de PNL. Iar înscrierea sa în acest partid e interpretată doar ca un gest pro-forma, care nu afectează celelalte proiecte de natură civică.

Orice coagulare sinceră de energii curate, menită să apere valorile româneşti, e în principiu binevenită. Vom vedea însă care va fi în cele din urmă soarta acestei noi iniţiative, cum se va dezvolta ea în viitor, dacă va rămâne într-o permanentă dependenţă faţă de Marian Munteanu, sau dacă la un moment dat va fi capabilă să se emancipeze faţă de un lider care nu are reţineri în a cocheta cu orice posibili susţinători.

În momentul de faţă nu e posibil un diagnostic tranşant (deşi nu putem decât să urăm succes oricărei iniţiative autentic româneşti), dar evenimentele ultimelor zile oferă o serie de elemente pentru a încerca schiţarea unui tablou al noii situaţii.

Pentru început ne vom întoarce în timp. Legea antiromânească 217 (propusă chiar de PNL) şi votată practic în unanimitate în vara anului 2015, a încins spiritele în societatea românească. Adoptarea ei a nemulţumit probabil şi o serie de politicieni, care la acel moment nu au avut curajul să iasă din front. În ultimele luni putem însă observa în cadrul PNL o serie de acţiuni şi iniţiative de coloratură „naţionalistă“. A fost vorba mai întâi de propunerea jurnalistei Oana Stănciulescu în Consiliul de administraţie al TVR, cu siguranţă tocmai pentru (iar nu în ciuda faptului) că s-a remarcat în ultimele luni prin atitudinea curajoasă, critică la adresa Legii 217, apărând în mod consecvent valorile româneşti. A urmat o propunere legislativă menită să instituie „Ziua cinstirii martirilor români din temniţele comuniste“. În expunerea de motive sunt evocate, printre alte nume, figuri ca Radu Gyr şi Mircea Vulcănescu, consideraţi în virtutea celeilalte legi drept … „criminali de război“, deşi ei au intrat demult drept repere în conştiinţa poporului român.

Devine evident faptul că PNL (sau cel puţin o parte importantă a sa) încearcă să transmită un mesaj menit să se plieze preferinţelor unui electorat naţionalist, care în urma dispariţiei partidelor gen PUNR şi PRM nu se mai regăseşte în actualul spectru politic. În cele din urmă e vorba de intenţia pragmatică a unei „pescuiri“ de voturi dintr-un bazin electoral rămas fără paternitate politică. Acest vid al ofertelor pentru un segment important se cerea valorificat până nu o iau alţii înainte.

Nominalizarea lui Marian Munteanu drept candidat la primăria Capitalei se înscrie de asemenea în această strategie electorală. E adevărat că ea pare să fi fost o improvizaţie de ultim moment, în urma retragerii intempestive a lui Ludovic Orban şi a lipsei altor soluţii viabile. Dar această apropiere nu a avut nicidecum un caracter fortuit, gestaţia ei putând fi urmărită cel puţin cu vreo două luni în urmă, când Marian Munteanu, Alina Gorghiu (alături de Mihai Gâdea) au participat împreună în SUA la tradiţionalul „Mic dejun cu rugăciune“ al politicienilor americani. Nevoia acută nu a făcut decât să accelereze această oficializare a sprijinului de care se bucură Marian Munteanu în cadrul „sistemului“ actual, fiind vorba aici în special de PNL.

Care au fost consecinţele publice ale acestei mutări spectaculoase? Presa „băsistă“ gen HotNews şi Evenimentul Zilei efectiv spumegă împotriva lui Marian Munteanu, de parcă ar avea în faţă fantoma lui Vadim Tudor întors din mormânt. S-au repezit asupra sa precum taurul căruia i se arată o cârpă roşie, lăsând la o parte orice urmă de analiză lucidă. Abundenţa de epitete negative care a fost deversată fără reţineri asupra naţionalismului la modul general, sugerează mai degrabă un soi de concurs de pamflete literare, premiul cel mare fiind atribuit celui care scorneşte eticheta cea mai odioasă. Numai aşa se poate explica excesul de zel şi tonul disproporţionat al acestor condeieri, în întrecerea lor socialistă de a ieşi fiecare cât mai mult în evidenţă. Titluri delirante, apocaliptice, care anunţă parcă o „rebeliune legionară” în plină desfăşurare, că „biruinţa” acesteia pare a fi pe-aproape, în tot cazul inevitabilă, strivind societatea românească asemeni unui tăvălug implacabil, ziariştii vigilenţi scoţând un ultim ţipăt de disperare în faţa acestei sorţi inexorabile ... De fapt, ce să le faci unor scribi ca aceştia? Asta e fişa postului pentru care sunt plătiţi, de a ataca nediferenţiat orice manifestare contrară liniei dictate de proprietarii publicaţiilor respective. Cine caută analize cât de cât mai echilibrate, mai obiective, e invitat să încerce în altă parte. Căci, indiscutabil, exact acest gen de ton patetic, dar totodată extremist (sic!) a fost cel care în iunie 1990 a influenţat decisiv venirea minerilor la Bucureşti. Consecinţele tragice ale unei asemenea atitudini iresponsabile şi voit provocator-manipulatoare sunt din păcate binecunoscute, încât că e de mirare că tocmai propagandiştii “democraţiei” şi ai „toleranţei“ se dedau la asemenea incitări. E drept, minerii porniţi chiar acum în marş spre Bucureşti sunt mânaţi de fapt de cu totul alte ţeluri, dar nu se ştie niciodată către ce alte probleme colaterale s-ar putea simţi chemaţi, spre a le rezolva într-un mod “curat” şi expeditiv …

Aceste atacuri furibunde vor genera în mod inevitabil şi un efect contrar. Mulţi români patrioţi se vor solidariza instinctiv şi vor simpatiza cu cel atacat. Să facă oare şi asta parte din scenariu? Căci un lucru e cert. Marian Munteanu nu are proptele doar în cadrul lumii politice, ci şi în rândurile presei. Întâmplător sau nu, e susţinut practic necondiţionat de presa „antibăsistă“ gen Realitatea TV (care l-a şi lansat), Antena 3 sau Cotidianul. Prin urmare, nu poate fi vorba de un donquijotism naiv, adresat idealiştilor, ci de o strategie cât se poate de pragmatică şi bine pusă la punct, care beneficiază de un sprijin consistent atât pe plan politic, cât şi mediatic.

Nu avem date să ne pronunţăm dacă acest sprijin se prelungeşte şi în sfere ale serviciilor secrete. Se poate evoca însă un aspect. Într-o postare pe blogul său, scriitorul Răzvan Codrescu se declară rezervat, dar nu neapărat ostil, faţă de noul proiect civic al lui Marian Munteanu (la ora respectivă candidatura la primărie nu era încă anunţată). Nedumerirea d-lui Codrescu era aceea că doar două lucruri s-au putut crea în mod miraculos, „ex nihilo“: lumea de către Dumnezeu şi omul de afaceri de succes Marian Munteanu în anii 90. Într-un comentariu postat ca răspuns, cel vizat a susţinut că poate fi oricând controlat, că nu comis nicio ilegalitate, deşi nu despre asta era vorba în acea mirare sinceră. Esenţa ei era de fapt ceea ce constatăm acum, şi care poate oarecum sugera un posibil răspuns: Marian Munteanu a avut dintotdeauna conexiuni bine consolidate în sferele politicii, afacerilor, ale mass-mediei şi poate şi în alte zone mai obscure, asupra cărora nu ne putem pronunţa cu certitudine. Se ştie doar ce hram purtau cei care făceau afaceri de succes în anii 90 (şi mult după aceea), căci pentru un asemenea demers nu e neapărat obligatoriu să furi, dar e vital să ai relaţiile potrivite. De unul singur nu se poate răzbi decât printr-un adevărat miracol. Aceasta era de fapt nedumerirea d-lui Codrescu.

Să fie prin urmare „Alianţa Noastră“ o simplă anexă în tot acest joc, ale cărui sfori să se tragă de fapt la cu totul alte niveluri? Evident, îşi are şi ea importanţa ei. Marian Munteanu beneficiază de sprijin din partea „sistemului“ doar pentru că a fost capabil să treacă acest test,  de  a putea capacita o asemenea grupare la nivel civic. Cu siguranţă că marea majoritate a celor implicaţi sunt români de bună credinţă, care au considerat că e vorba de o „insurecţie civică“ antisistem, şi că nu vor deveni  o simplă anexă a acestuia.

Dacă acceptăm această ipoteză, intrarea formală a lui Marian Munteanu în PNL devine practic irelevantă. Nu e vorba la mijloc de nicio „trădare“, ci doar de o oficializare a unor relaţii preexistente în umbră. „Alianţa Noastră“ ar rămâne unul din pilonii pe care se sprijină acest demers, care are nevoie şi de o bază de susţinere, nu doar de proptele mai mult sau mai puţin vizibile în zona de vârf a societăţii. Ea rămâne un instrument important, dar nu mai poate fi un scop în sine. Câtă vreme se va menţine această stare de fapt hibridă, nu se va putea vorbi de o identitate clară. E vorba de o veritabilă insurecţie civică autonomă, bazată pe valori şi principii, sau mai degrabă o simplă piesă într-un joc a cărui miză depăşeşte elanul şi buna credinţă a celor implicaţi?

Până la limpezirea apelor, se pot evidenţia o serie de aspecte desprinse din toată această poveste.

E cert că în atenţia opiniei publice a revenit în prim-plan tematica „naţională“. Ne temeam că asupra ei se va aşterne o tăcere de mormânt, că va deveni un subiect tabu. Iată că nu este aşa.  Evident, asupra exponenţilor acestei linii, în special asupra lui Marian Munteanu, vor continua să se reverse atacurile furibunde ale presei „corecte politic“.  Dar şi victimizarea aceasta poate fi o strategie politică, mai ales dacă ai în spate şi medii de informare care te susţin şi care au o audienţă poate chiar mai mare, fiind vorba în special de televiziuni. Şi, în orice caz, inflaţia de acuze şi denigrări poate duce treptat la tocirea şi la banalizarea lor, oamenii văzând că „naţionalismul“ nu e de fapt sperietoarea care se pretinde a fi. Sau o fi, dar numai pentru anumite cercuri, nu şi pentru românii pur şi simplu … normali.

În ceea ce ne priveşte, Fundaţia noastră nu e implicată în niciun fel de combinaţii de natură politică. Dar, raportat la marile comandamente de ordin naţional şi identitar, cum ar fi evocarea figurilor culturale reprezentative ale românilor şi a martirilor anticomunişti, ne raliem, chiar dacă informal, frontului comun făcut de toţi românii patrioţi şi de bună credinţă.

Actualizare (20 aprilie). Nebunia a durat fix o săptămână. În urma tirului mediatic la care a fost supus încontinuu, Marian Munteanu a anunţat că îşi retrage candidatura, PNL nominalizându-l la a patra încercare pe Cătălin Predoiu. Din această scurtă aventură, toate părţile au ieşit cu credibilitatea şifonată. Bâlbâielile PNL vor lăsa un ecou prelung în conştiinţa electoratului, la fel ca şi lepădările lui Marian Munteanu de o serie de principii cu care era asociat. Apar alte semne de întrebare, la care va răspunde viitorul. Schimbările bruşte de direcţie (înregimentarea în PNL, o serie de declaraţii pe care a fost constrâns să le facă, pe fundalul unei prestaţii pe ansamblu decentă) nu sunt pentru un om politic un argument în favoarea unei imagini coerente şi principiale. Prin urmare, va rămâne el măcar pe poziţia sa actuală, de membru PNL şi cu distanţarea ştiută de imaginea cu care era creditat iniţial, sau va face un “reset” şi va reveni de unde a plecat, în speranţa că totul va fi ca înainte? Din păcate, orice decizie ar lua, nimic nu va mai fi ca înainte. Inconsecvenţele, cu atât mai mult acumularea lor, nu fac decât să erodeze credibilitatea, oricâte bune intenţii s-ar aduce drept justificări.

Sentinela

divider

09 Aprilie 2016
Creştinism şi corectitudine politică

Subiectul zilei îl reprezintă videoclipul formaţiei Taxi şi al artiştilor invitaţi, intitulat „Smerenie”. În acel vis pe care îl descrie solistul trupei Taxi, Dumnezeu nu era de găsit în imensitatea spaţiilor de beton a virtualei Catedrale a Mântuirii Neamului, cu multitudinea sa de anexe şi elemente funcţionale ale civilizaţiei şi confortului modern. Mai degrabă, ne spune visul transpus în cântec, Dumnezeu poate fi aflat în micile bisericuţe de lemn. „Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici”, glăsuieşte refrenul cântat sau rostit de numeroase vedete ale României, artişti binecunoscuţi.

Acest cântecel a stârnit –cum era de aşteptat- numeroase controverse în spaţiul virtual. Majoritatea reacţiilor contrare au fost crispate, denotând iritare şi generând un noian de critici moralizatoare. Nejustificate? Pentru unii da, căci în fond e vorba de un cântecel simplu şi decent, fără accente blasfemiatoare explicite. Mesajul e transmis cu inteligenţă, chiar dacă nu e obligatoriu să fim de acord cu el. Unul din puţinii critici care şi-a păstrat luciditatea şi a sesizat acest fapt este părintele Aldea, care face un apel la bunul simţ, în ceea ce priveşte exprimarea opiniilor contrare.

De fapt, ieşirile acestea intempestive îşi au totuşi o justificare, numai că ea trebuie căutată în altă parte. Prin urmare: nu trageţi în artişti! Nu ei sunt principalii vinovaţi! De acord, majoritatea dintre ei, posesori de vile şi limuzine scumpe, nu sunt în măsură să ţină lecţii publice de smerenie. Să proclame superioritatea simplităţii, a „lemnului şi a spaţiilor mici” asupra grandorii şi opulenţei. Dar oferiţi-le măcar şansa să îşi asume ceea ce propovăduiesc! Poate că n-au făcut-o până acum, însă după transmiterea în public a unui asemenea mesaj, nu vor mai putea spune că n-au ştiut, sau că nu îi interesează problematica. Vom avea ocazia să vedem cum vor pune în practică, de acum înainte, ceea ce au proclamat la modul colectiv, prin grupul în care s-au reunit într-un entuziasm mai degrabă naiv, de factură flower-power. Vor şti de-acum să se poarte altfel? Nu de ochii lumii, ci faţă de propria conştiinţă? Să facă adevărate acte de caritate, dar la modul discret, nu însoţite de publicitate? Să doneze bani pentru construirea de mici bisericuţe de lemn (dacă ei cred că Dumnezeu le preferă pe acestea), să sprijine financiar câte o mică mănăstire din vreun colţ uitat de lume? Iar lista faptelor bune ar putea, evident, continua, căci imaginaţia artiştilor e prin definiţie bogată şi plină de inspiraţie, iar nevoia de fapte creştineşti este una ubicuă.

Oricum, nu noi suntem cei care se cade să îi judecăm de aici înainte. O va face chiar Dumnezeu, Care bineînţeles că preferă smerenia aerelor de vedetă.  Dar, atunci când vor privi pe viitor în ochii publicului, îşi vor reaminti în permanenţă că sunt la rândul lor priviţi în lumina asumării acestei smerenii. Dacă a fost un simplu gest de ipocrizie, vor simţi privirile mute, dar arzătoare, care îi vor străpunge până în străfundurile conştiinţei. Pe scurt, acest refren pe care l-au declamat îi face datori faţă de Dumnezeu şi faţă de noi toţi, indiferent dacă şi-au dat sau nu seama de această consecinţă.  Aşa că, de fapt, urmările acestui videoclip sunt mai degrabă pozitive (căci oricum nu are cum să mai împiedice construirea catedralei).

Cine e însă adevăratul vinovat pentru avalanşa de reacţii încrâncenate, uneori chiar agresive la adresa sa? Nimeni altul decât „corectitudinea politică”, ale cărei mesaje agresive împotriva valorilor creştine sunt promovate cu insistenţă şi în mod interesat pe toate canalele mediatice. Mulţi din cei care au criticat videoclipul „Smerenie” au văzut în el un nou atac de această factură. De fapt s-au înşelat, dar e de înţeles în faţa multitudinii de atacuri concertate şi bine finanţate la adresa familiei, a tradiţiei, a orelor de religie şi în general la adresa oricărei prezenţe normative a acestor valori în societate. Nu, cântecul nu se referă la aceste lucruri. Nu se serveşte de limbajul de lemn şi de clişeele corectitudinii politice. Nu respinge creştinismul, ci încearcă să scoată în evidenţă una din virtuţile cardinale, cea a smereniei. Dacă sugerează (în mod subiectiv) faptul că Dumnezeu va fi absent dintre pereţii unei construcţii de dimensiuni grandioase, sugestia merge mai departe şi trimite implicit la soluţia împânzirii capitalei cu zeci şi sute de bisericuţe tradiţionale de lemn, care Îl vor astfel aduce pe Dumnezeu la fiecare colţ de stradă. Poate fi şi acesta un punct de vedere, ca simbolurile creştine în spaţiul public să fie de o natură mai puţin emfatică, dar vizibile şi mai ales … omniprezente. Fireşte, argumentele pentru ridicarea catedralei se concentrează pe alte aspecte,  în special pe nevoia unui edificiu reprezentativ, cu caracter simbolic, care să fie asociat pe sute de ani de aici înainte cu creştinismul organic al poporului român. Prin urmare, stricto sensu, e vorba de o dezbatere în interiorul aceluiaşi spaţiu creştin şi nu de o agresiune din afară. Avem o spumoasă dispută teologică asupra preferinţelor divine: lemnul şi spaţiile mici, versus piatra şi/sau spaţiile mari. De parcă am putea noi pătrunde cugetările lui Dumnezeu …

A, că activiştii corectitudinii politice îşi freacă mâinile de bucurie, crezând că acest videoclip le cântă în strună? E posibil, dar entuziasmul lor pripit poate fi cu uşurinţă tăiat printr-o argumentaţie pertinentă.

Să lăsăm deci artiştii în lumea lor şi să ne oprim asupra adevăraţilor adversari, adică tocmai aceşti activişti ai corectitudinii politice. Avem şi aici la îndemână un exemplu cât se poate de recent, care într-adevăr merită o replică pe măsură. E vorba de înfierarea de tip bolşevic a lui Mircea Toma: ”Sfântă bătrâneţe legionară: Ana Blandiana şi disidentul Gabriel Liiceanu”. Apelul Anei Blandiana prin discursul rostit cu prilejul primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cluj a fost unul fără echivoc: pentru a face faţă actualului val de imigraţie islamică şi pentru a putea supravieţui la scara istoriei, Europa trebuie să îşi regăsească valorile creştine. Atitudine taxată prompt drept una ţinând de „legionarism”. De asemenea, sugestia lui Gabriel Liiceanu pentru o politică mai organizată, menită să ţină sub control fenomenul imigraţionist, a fost taxată nici mai mult nici mai puţin decât „nazistă”.

Folosirea inflaţionistă şi aberantă a unor asemenea etichetări e descalificantă. Se va spune că în rândurile de mai sus am folosit la rândul meu termenul de „bolşevic”. Dar chiar şi aşa, în mentalul colectiv european gradul de oroare al diferitelor etichete nu este echivalent. Oamenii nu tresar în aceeaşi măsură când au de-a face cu eticheta de „bolşevic” cum o fac când aud de „nazism”. Aici e vorba, fără îndoială, de „meritul” unei asidue propagande postbelice a corectitudinii politice, care demonizează exclusiv excesele dreptei, exonerându-le sau minimalizând-le pe cele ale stângii.

Pentru a spune lucrurilor pe nume: Mircea Toma nu e de fapt decât un activist, un mercenar, care pune şi el umărul la această propagandă. Bineînţeles, nu neapărat în mod dezinteresat. Însă replicile pe care le-a primit au fost binemeritate. Pare foarte plauzibilă explicaţia pe care o sugerează Alexandru Lăzescu într-un articol publicat în Revista 22: „E drept, sunt voci care țin totuși să observe că există un apetit special pentru proiecte cu tematici generos finanțate de către establishmentul de la Bruxelles sau din alte state occidentale. Și, având în vedere apetitul destul de redus din România pentru poziționări ideologice tranșante (se vede asta cel mai bine în zona politică), nu poți să nu te întrebi: sunt astfel de proiecte abordate datorită apelului lor ideologic asupra aplicanților sau mai degrabă aceștia din urmă își „modelează“ convingerile pentru a prinde finanțările?”

Numeroasele şi pertinentele critici cu care s-a ales insinuarea excesivă a lui Mircea Toma arată că anticorpii normalităţii şi ai bunului simţ încă mai funcţionează în societatea românească. Uneori însă, aceşti anticorpi, provocaţi fiind de propaganda indecentă a corectitudinii politice, reacţionează cu vehemenţă şi în cazuri care s-ar cuveni privite cu mai multă detaşare şi care ar permite de fapt o dezbatere de idei pertinentă şi argumentată.

Bogdan Munteanu

divider

07 Aprilie 2016
Seara duhovniceasca inchinata profesorului George Manu - 11 aprilie 2016

Dragi prieteni,

Avem bucuria de a va invita la o noua seara comemorativa inchinata profesorului George Manu. Initiativa apartine Parohiei Acoperamantul Maicii Domnului care organizeaza in postul Sfintelor Pasti seri duhovnicesti inchinate sfintilor si marturisitorilor din temnitele comuniste. Le multumim si cu aceasta ocazie pentru initiativa si pentru invitatia pe care ne-au adresat-o.

Evenimentul George Manu va avea loc luni, 11 aprilie, ora 18, la Biserica Acoperamantul Maicii Domnului (adresa: Drumul Taberei, nr 28 A, Bucuresti).

Invitatii nostri, regizorul Nicolae Margineanu si scriitorul Ciprian Voicila, vor evoca personalitatea profesorului George Manu.

Seara se va incheia cu proiectia integrala a filmului „George Manu - Rectorul din Zarca Aiudului”.

Va asteptam!

PS: pentru o vizualizare exacta a locatiei accesati linkul de mai jos:
https://www.google.ro/maps/place/Biserica+Acoper%C4%83m%C3%A2ntul+Maicii+Domnului+%C8%99i+Sf%C3%A2ntul+Voievod+%C8%98tefan+cel+Mare/@44.4240128,26.0412823,17z/data=!3m1!4b1!4m2!3m1!1s0x40b201cd4e8850f9:0x4aa9ad1175653b48

Cezarina Condurache

divider

02 Martie 2016
Falsul pretext al „sincronizării”

Dezbaterile recente în jurul cazului Vintilă Horia ridică din nou o serie de interogaţii asupra legii 217/2015, principalul instrument prin care se loveşte în memoria, cultura şi identitatea românească.

Unul din argumentele care s-au adus de către iniţiatorii legii  a fost cel al „sincronizării” cu „valorile europene”, cu motivaţia că în democraţiile apusene ideologiile şi manifestările fasciste sunt scoase în afara legii. Comparaţia e şchioapă, fie şi numai din motivul că acele ţări nu au cunoscut pe pielea lor ororile teribile ale comunismului pe care, în consecinţă, nici nu l-au tratat cu aceeaşi măsură. Invocarea acestui argument al sincronizării nu e de fapt decât un pretext pentru impunerea unei alte agende ideologice, aceeaşi care a pus stăpânire pe România după 1945. Prin această lege sunt legitimate practic sentinţele justiţiei comuniste, care şi-a condamnat principalii adversari drept „criminali de război”, agenţi ai hitlerismului, etc. Susţinătorii ei pretind că puterile aliate, învingătoare în războiul mondial, au dat mână liberă noilor regimuri din ţările învinse pentru a-şi judeca fiecare proprii „criminali de război”. Prin urmare, se afirmă, acele sentinţe ale „Tribunalelor Poporului” din anii 1945-46 ar fi şi astăzi legitime, ele fiind echivalentul românesc al Tribunalului Internaţional de la Nürnberg.

Care e de fapt realitatea? Aceste tribunale au fost înfiinţate şi au judecat conform legii 312 din 24 aprilie 1945. La ora respectivă România era condus de guvernul Petru Groza, impus de către reprezentantul sovietic Vâşinski prin celebrul gest al pumnului în masă.

„În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la Bucureşti A. I. Vâşinski, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audienţă la regele Mihai, Vâşinski i-a impus şefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacţionar” şi „fascist”, criticând partidele istorice şi pe Iuliu Maniu. Speranţele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vişoianu, în sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa şi declarând: „Ialta sunt eu”!  Pe 2 martie, Mihai l-a însărcinat pe Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audienţele de la Palat, Maniu şi Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România”. În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deşi, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniştii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.

Pe 18 august, Roy Melbourne a prezentat ministrului de Externe Gheorghe Tătărescu o notă verbală prin care se arăta că guvernul american „doreşte în acestă ţară instituirea unui regim reprezentativ constituit din toate grupările democratice”. În consecinţă, SUA nu vor semna un tratat final de pace decât cu un guvern democratic pe deplin recunoscut. Atât Groza, cât şi Tătărescu, au respins nota, declarând-o nulă şi neavenită. Ei au susţinut că SUA nu se puteau adresa unui guvern pe care nu-l recunoşteau. O astfel de notă au trimis şi diplomaţii britanici, însă guvernul a avut aceeaşi atitudine.

În faţa refuzului lui Groza de a demisiona, regele Mihai a instituit greva regală pe 21 august şi nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. La Conferinţa din decembrie 1945, s-a decis ca situaţia să fie rezolvată prin numirea a câte un membru PNL şi PNŢ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere şi să se asigure libertatea „presei, a cuvântului, a religiei şi a asociaţiei”. Maniu a avertizat că fără neutralizarea Ministerelor de Interne şi de Justiţie nu puteau avea loc alegeri libere în România, dar a trebuit să se ralieze hotărârii. Pe 7 ianuarie 1946, au depus jurământul în calitatea de miniştri Emil Haţieganu, din partea PNŢ, şi Mihail Romniceanu, din partea PNL. În fond, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic, guvernul Petru Groza fiind recunoscut de SUA şi Marea Britanie pe 5 februarie 1946.”

[sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Petru_Groza ]

Prin urmare, practic în toată perioada în care s-au judecat acele procese staliniste (iunie 1945-februarie 1946), guvernul de atunci al României NU era unul recunoscut ca legitim de către democraţiile occidentale. Unul din celebrele procese ale vremii, cel prin care s-au pronunţat condamnările în „lotul ziariştilor” a durat doar câteva zile, desfăşurându-se cu o viteză demnă de „Cartea Recordurilor”. Procesul a început pe 30 mai 1945, iar sentinţa s-a dat pe 4 iunie.

„30 mai - 4 iunie 45. Proces lot 2: ziarişti „criminali de război”

Arestaţi la grămadă, din presa de toate „culorile”, dar, mai ales, cea naţionalistă. Se organizează mitinguri de presiune, la care „cetăţeni indignaţi” cer sancţionarea „ziariştilor fascişti”. La ele, iau cuvantul miniştrii de resort: P.Constantinescu-Iaşi (Propagandă), C.Burducea (Culte), Vlădescu Racoasa (Minorităţi). Râuri de cerneală înveninată, de mărturii demascatoare, curg în presa „de stânga”. „Confraţi ziarişti” cu limbaj bolşevizat se întrec în a cere pedepsirea exemplară, chiar cu moartea.

Lotul inculpaţilor este format din: Pamfil Şeicaru (dispărut), Ionel Dumitrescu, Stelian Popescu (dispărut), Romulus Dianu, Ilie Rădulescu, Alex.Hodoş, Radu Demetrescu-Gyr, Grigore Manoilescu (dispărut), Nichifor Crainic (dispărut) ş.a.

Acuzatori publici : C.Vicol, Alexandra Sidorovici, I.D.Ioan şi Avram Bunaciu.

În actul de acuzare dat publicităţii li se impută că „prin articolele de ziare, broşuri sau conferinţe [...] s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste şi au contribuit, prin acţiunea lor, la menţinerea unui regim odios şi a unei politici externe nefaste”.

În corul demascator se întrec: Miron Constantinescu, Scarlat Callimachi, Serban Voinea, George Macovescu, George Ivaşcu, Miron Radu Paraschivescu, Gh. Dinu, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Ion Pas, Ion Biberi şi mulţi alţii care, în interbelic, au reprezentat aşa-numita „presă de stânga”.

La proces, au fost audiaţi ca martori ai acuzării: Miron Radu Paraschivescu, Radu Boureanu, Gh.Dinu, Elena Livezeanu, ş.a.

Comitetul Ziariştilor Profesionişti din Bucureşti dă publicităţii o Declaraţie de conştiinţă luând act cu satisfacţie <<de trimiterea în judecata Tribunalului Poporului a primului lot de ziarişti trădători ai intereselor populare şi de stat>>.

Declaraţia era semnată de foşti colegi de breaslă cu inculpaţii, unii dintre ei prieteni în trecut: Ion Pas, ND Cocea, Miron Constantinescu, A Vogel, Scarlat Callimachi, Şerban Voinea, George Macovescu, Grigore Preoteasa, N.Moraru, Cicerone Teodorescu, Eugen Jebeleanu, George Ivaşcu, Gh.Dinu, Ilie Zaharia, Emil Serghie.

„Sindicatul Salariaţilor” de la ziarul „Universul” cere <<pedepse exemplare>> pentru Stelian Popescu (întemeietorul, fondatorul şi proprietarul ziarului!) şi ceilalţi ziaristi (Rom.liberă)

Miron Constantinescu îi caracteriza pe inculpaţi : <<gangsterii presei, simbriaşii lui Goebbels, vânzători de ţară. Cu scârbă şi ură priveşte poporul român la ei, cu ură şi scârbă privim boturile lor mânjite de sânge >> -Scânteia).

La 4 iunie,Tribunalul Popoporului pronunţa sentinţa: 2 condamnări la moarte - Şeicaru şi Grig.Manoilescu; 8 condamnări la muncă silnică pe viaţă - Romulus Seişanu, Ilie Rădulescu, IP Prundeni , Gabr. Bălănescu, Pan Vizirescu, Aurel Cosma, Nichifor Crainic, Stelian Popescu (în contumacie); condamnări între 12 -20 de ani - Ionel Dimitrescu, Al Hodoş, Radu Demetrescu -Gyr.

La toţi li se confiscă averea (a lor şi a soţiilor sau descendenţilor).

Grigore Preoteasa, referindu-se la sentinţa dată, conchidea: <<Dându-se fiecăruia pedeapsa meritată, democraţia îşi dovedeşte tăria şi trăinicia de nezdruncinat .[...] urmărind cum se perindă pe banca acuzaţilor uneltele conducătorilor hitlerişti, poporul român aşteapta să vină în faţa Tribunalului Poporului, Antonescu şi banda sa>> (Scânteia).”

[sursa: http://www.timisoaraexpress.ro/documentar/4-iunie-1945-ziaristii-condamnati-pentru-dezastrul-tarii_15953 ]

Cam aşa funcţiona deci „justiţia” acelei epoci.  Este de-a dreptul siderant că un asemenea „proces” este considerat drept legitim şi din perspectiva zilelor noastre!  Vorbim, evident, de o justiţie în cel mai pur stil comunist. Chiar dacă la acea oră România nu era pe deplin un stat de o asemenea factură, argumentul acesta invocat de susţinătorii validităţii morale a proceselor din epocă nu poate sta în picioare. În România anilor 1945-46, pârghiile esenţiale ale puterii erau deja deţinute de către comunişti, care beneficiau de puternicul sprijin al Moscovei.

Să ne întoarcem deci la argumentul „sincronizării” cu ţările democratice din apus. Au recunoscut ele sau nu acele sentinţe? Răspunsul este, în mod evident: NU, cel puţin dacă vorbim de marea lor majoritate. (Probabil doar pe acelea împotriva unor vinovaţi de crime efective. Dar câtă vreme crimele sovieticilor nu au fost sancţionate, totul rămâne în cele din urmă doar o parodie de dreptate, o justiţie nu legată la ochi, ci una care clipeşte complice cu ochiul stâng.) Foarte mulţi din cei condamnaţi în aceste procese staliniste au fost judecaţi în lipsă, ei aflându-se la momentul respectiv în „lumea liberă”, dincolo de Cortina de Fier. A fost vreunul urmărit şi extrădat în România comunistă? Nu cunoaştem asemenea exemple sau, în orice caz, dacă ar exista, ele nu sunt semnificative.

Cu prilejul dezbaterilor televizate asupra cazului lui Vintilă Horia, „acuzatorii” au scos în evidenţă că cei responsabili de acordarea premiului Goncourt nu ar fi avut cunoştinţă de anumite scrieri politice ale acestuia. E într-adevăr posibil ca ziarele respective să fi fost inaccesibile în occident, numai că Vintilă Horia circula liber în Europa de vest, în ciuda condamnării sale de către „Tribunalul poporului” drept „criminal de război”. Nu s-a pus niciun moment problema recunoaşterii acelei sentinţe şi a extrădării sale, sau a tragerii sale la răspundere în occident. De asemenea, practic în toate cazurile de notorietate: jurnalişti (Alexandru Gregorian, Grigore Manoilescu), clerici (Mitropolitul Visarion Puiu), oameni politici de orientare legionară (membrii Guvernului de la Viena), toţi condamnaţi drept „criminali de război” de către justiţia comunistă, nu s-a pus nici pentru ei problema extrădării în România sau, alternativ, a judecării lor în ţările blocului democratic.

Prin urmare, despre ce „sincronizare” mai poate fi vorba, din moment ce aceşti oameni s-au bucurat de o deplină libertate în lumea occidentală? E evident că sub un asemenea pretext nu s-a urmărit decât un atac la adresa identităţii româneşti, a culturii şi a valorilor noastre. Ni se tot repetă că trebuie să distingem între om şi operă, că anumite opere pot fi valabile pe plan estetic, chiar dacă autorul respectiv nu e neapărat un reper moral, care astfel nu ar trebui cinstit de către posteritate. Numele invocate sunt cu greutate: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia. Toţi victime ale „justiţiei populare”, singurul reabilitat la ora actuală fiind Crainic, spre „regretul” noilor tovarăşi care nu se împacă defel cu această situaţie.

Pentru a lămuri şi această chestiune a raportului dintre etic şi estetic, vom recurge la un argument remarcabil expus de către Sever Voinescu în „Evenimentul zilei” ( http://www.evz.ro/etic-si-estetic.html ):

"În al doilea plan, vorbind despre etic și estetic, gîndul ne duce imediat la caracterul artistului. Raportul etic-estetic ni se pare că este, de fapt, raportul dintre natura artistului și natura operei. Cum adorăm să judecăm oamenii, acesta este palierul pe care se instalează confortabil cei mai mulți oameni. De pe acest palier, unii zic că nu contează deloc cum e autorul, ca om, importantă e opera! Avem, în cultura română, o listă enormă de mari creatori care au fost, scuzați expresia, niște jigodii. După cum, spre lauda lor, am avut și cîțiva dintre cei care au putut egala măreața lor creație cu un caracter pe măsură. Despre cei care, impecabili fiind ca oameni, nu au putut să fie mai mult decît mediocri nu prea vorbim, căci în memoria colectivă rămîn doar marile reușite.

În fine, un al treila palier al discuției despre etic și estetic ține de mesajul unei anumite opere, fie privită individual, fie ca parte a unei creații mai largi. De pildă, astăzi sîntem de acord că, sub raport etic, produsele culturale ale proletcultismului, ca mai toate produsele artistice făcute în scop de propagandă, sînt nu doar eșecuri estetice, ci și eșecuri etice.

Orice creație, ca, de altfel, orice face omul, este deopotrivă etică și estetică, pentru că poate fi foarte lesne măsurată și pe scara frumos - urît și pe scara bine - rău. Toate aceste abordări, însă, mi se par superficiale, totuși. Au ceva tabloid (în cazul judecății caracterului autorului) și ceva simplist, de școală elementară (în cazul judecării etice a mesajului unei opere).

Cea mai interesantă perspectivă a raportului etic-estetic mi se pare a fi aceea a probității artistice a autorului, așa cum se vede în opera lui. Etică este o operă făcută de artistul care pune ființa lui pe masă și cu ea lucrează. Este mai mult decît sinceritate, este mult mai mult decît seriozitate. Este, în foarte mic, repetarea celui mai creator dintre gesturi, acela al lui Dumnezeu, care și-a zidit creația prin sacrificiul Fiului său. Pentru noi, cei care nu avem nici vocația și nici experiența creației este, poate, mai greu de înțeles, dar etică este acea operă pe care creatorul o face cu bucăți din el. Cînd inima care pulsează în operă este chiar inima autorului ei, atunci avem o creație validă etic."

Extrăgând esenţialul din aceste consideraţii elevate, care îmbină rafinamentul cu un indiscutabil simţ moral, reţinem următoarele. Se poate vorbi de un anumit nivel estetic la unii autori cu un caracter îndoielnic, cum ar fi Sadoveanu, Păunescu, etc. Dar marile creaţii sunt numai acelea care poartă pecetea autenticităţii, care reproduc gestul primordial al creaţiei divine -iar aici îi putem încadra pe toţi cei numiţi mai sus: Crainic, Gyr, Vulcănescu şi Horia- şi ca atare ele nu au cum să fie lipsite de un nucleu intrinsec etic. Ele posedă o valoare care transcende contingenţele şi prejudecăţile ideologice şi le permite astfel accederea în galeria creaţiilor strălucite ale umanităţii. Asemenea opere în care autorii lor şi-au pus întreaga lor fiinţă, care reflectă în mod autentic întreaga lor scară axiologică, depăşesc încadrarea simplistă într-un estetism superficial, a unei frumuseţi stilistice, de faţadă, şi pătrund pe tărâmul unde frumosul se întâlneşte cu binele. Aceste opere nu sunt altceva sunt decât o oglindă fidelă a sufletului autorilor lor. Iar în asemenea cazuri nu mai putem disocia opera de persoană, ele contopindu-se organic într-un tot unitar, într-o singură entitate de natură spirituală.

Iată ce fel de oameni sunt martirizaţi a doua oară, postum, de către susţinătorii din zilele noastre a sentinţelor tribunalelor staliniste! Pe aceştia din urmă, o încrâncenată infirmitate morală îi împiedică din păcate să vadă un adevăr în care se regăsesc majoritatea românilor…

Sentinela

divider

Afiseaza toate articolele