Ultima actualizare: 

16 Ianuarie 2012

© Fundatia "George Manu",
2001- 2012

O noua rubrica de atitudine, care se doreste a fi continuarea publicatiei "Sentinela" scoasa de Miscarea Legionara din exil, ca foaie de atitudine si lupta anticomunista. "Comunismul" de azi e mai subtil, mai fardat, dar amenintarea lui exista in continuare. Scopul i-a ramas acelasi: terfelirea celor sfinte, manipularea maselor in directia distrugerii oricaror valori autentice si transformarea lor intr-o turma docila, robotizata. Mijloacele de azi sunt insa mult mai variate si mai perfide. Deocamdata nu se apeleaza la forta fizica, ci doar la forta -mult mai mare si mai de efect- a mediilor de informare in masa.

"Nu ne adresam atat ratiunii, cat sentimentelor, starilor de spirit, vietii interioare a individului, provocandu-l sa-si asume responsabilitati, sa iasa din ideea ca lucrurile se pot aranja si fara el". (Horia Sima despre revista "Sentinela", 1960)

16 Ianuarie 2012
Profeţi ai secolului XX: Ioan Ianolide

Cheia viziunii creştinismului integral

Pronia divină a rânduit cărţii lui Ioan Ianolide, „Deţinutul profet“, o aşteptare de aproape un sfert de veac, sub forma unor manuscrise nesistematizate, redactate în fugă, sub ameninţarea permanentă a terorii exterioare a dictaturii comuniste. Ele au fost transmise părintelui Gheorghe Calciu în Statele Unite, în vederea unei posibile publicări sub numele acestuia sau sub alt nume, urmând ca numele adevăratului autor să fie revelat abia după moartea sa. Nu s-a întâmplat nici acest lucru. Întors să moară în ţara natală, părintele Calciu aduce cu el şi aceste manuscrise, care au văzut în final lumina tiparului în anul 2009, fiind îngrijite şi stilizate prin lucrarea binecuvântată de Dumnezeu a mănăstirii Diaconeşti.

Cartea este devastatoare. Ne aflăm în faţa unui adevărat profet al Apocalipsei, care cu tăişul sabiei sale spirituale despică toată urzeala lumii în care trăim. Pentru unii, aceste vremuri numite “apocaliptice” pot însemna prilej de teamă şi de nelinişti. Ameninţarea unor posibile catastrofe -naturale sau provocate de nesăbuinţa omenească- planează în permanenţă deasupra noastră. Dar profetul care este Ianolide vine să ne vestească altceva. El vine să ne vestească biruinţa lui Hristos. Vine să ne spună că acest creştinism, care în zilele noastre pendulează între laxitate şi formalism, are de fapt resurse de neînfrânt. Că de sus îi poate fi insuflată o putere uriaşă, care poate schimba faţa lumii. Da, această putere a Duhului lipseşte marii majorităţi a creştinilor de azi. Dar pentru aceasta au fost trimişi profeţii. Fiecare cuvânt al lor iradiază o putere care vine din altă lume. Nu sunt gânduri de om, ci revelaţii, trecute însă prin filtrul personal, printr-un suflet ajuns la desăvârşirea spirituală pe o cale aparte. E poate calea cea mai grea cu putinţă care poate fi imaginată: biruirea iadului din închisorile comuniste.

Mesajul lui Ianolide respiră paradoxul unei îndrăzneli spirituale fără limite, însoţită în acelaşi timp de o smerenie desăvârşită. Îndrăzneala nu este însă a sa proprie. Este a Duhului care vorbeşte prin el. Sunt cuvinte care sparg o serie de clişee pioase şi insuflă viaţă unor forme care par a se fi anchilozat de mult, în care tradiţia apostolică vie degenerează în “tradiţionalism”. Aflăm astfel, cu o uimire fără margini, că, după ce ne povesteşte traseul desăvârşirii sale spirituale prin lupta -atât lăuntrică, dar şi cu suferinţa exterioară- dusă în închisorile iadului, Ioan Ianolide ne spune că … aceasta nu e suficientă! O afirmaţie menită să-l şocheze pe orice bun ortodox cu aplecare spre calea filocalică şi care-şi pune drept ideal -sau cel puţin ca reper- această cale a rugăciunii şi a urcuşului interior spre unirea sufletului cu Dumnezeu. Urgenţa vremurilor pe care le trăim cere însă altceva, cere mai multe. Cere o viziune integrală asupra creştinismului, o sinteză curajoasă între trăirea lăuntrică şi lucrarea activă în lume.

“Învăţătura creştină trebuie să acopere întreaga viaţă şi existenţă umană, căci totul a fost creat prin Hristos şi totul este mântuit prin Hristos. Nu o credinţă bigotă şi îngustă, ci una luminată şi deschisă va putea triumfa în ochii oamenilor şi va fi recunoscută ca autoritate a lor tutelară. Deci e necesară o viziune unitară, solidară şi integrală despre lume, viaţă şi natură. Prin urmare, formând un suflet creştin, nu e suficient să-i dai virtuţi şi Duh Sfânt, ci şi orizont şi sens.”

Sabia cuvântului său atacă fără cruţare ispitele formalismului, convenţionalismului, neutralismului, arătând că se impune calea eroismului creştin:

“Dacă azi creştinismul a ajuns neutralist în loc de a fi eroic, Duhul Sfânt îl va regenera în creştinătate, pentru lumea întreagă şi pentru toate timpurile. Ne-au fost necesare severele experienţe ale ateismului modern pentru a ne retrezi la lucrarea sfântă ce reaşează lumea în ordinea ei firească. Suferinţele epocii moderne sunt o metodă de retrezire a conştiinţei creştine.”

Cartea sa nu este confesională, adevărurile conţinute în ea pot fi înţelese de ortodocşi dar şi de catolici. E o sinteză de o îndrăzneală tulburătoare între ceea ce au specific fiecare dintre cele două biserici, care poate fi revelaţia unui punct de plecare pentru o posibilă regăsire a unităţii. Fiecare din aceste două biserici pune centrul de greutate în alt loc, iar această concentrare înseamnă totodată o anumită neglijare a celeilalte laturi. Soloviov aminteşte într-una din scrierile sale de legenda rusă a Sfinţilor Casian şi Nicolae. Sfântul Casian, care în viziunea lui Soloviov întruchipează Biserica Ortodoxă, refuză să-şi murdăreascä haina albă a purităţii credinţei în noroiul lumii înconjurătoare, grăbindu-se înspre liturghia prin care urmează să-l cinstească pe Dumnezeu. Sfântul Nicolae însă, care întruchipează Biserica Catolică, coboară în noroi pentru a rezolva probleme concrete ale lumii, chiar cu preţul neglijării temporare a celor spirituale. Ajuns în faţa lui Dumnezeu cu întârziere, murdar de noroi, Sfântul Nicolae este primit de Dumnezeu cu mult mai multă căldură şi cu promisiunea că numele său va fi purtat, spre deosebire de cel al Sfântului Casian, de mult mai mulţi oameni.

Să nu uităm, totuşi, că avem de-a face cu o legendă … ortodoxă, dar care sugerează necesitatea implicării sociale a creştinismului, dincolo de latura sa pur spirituală. Iată ce ne spune şi Ianolide:

“Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea luată ca păcat, or el [deţinutul profet, n.n.] vede războiul, păcatul şi lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. (…) O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa, etc. (…) Ortodoxia s-a refugiat în mistică, spiritualitate, eshatologie şi a lăsat istoria să se dezvolte liber. Spiritualitatea ortodoxă a influenţat istoria, dar nu a făcut istorie.”

Ca orice discurs inspirat, interpretările sale pot merge pe mai multe paliere. Pot exista diferite niveluri de semnficaţie. Sinteza pe care o propune Ianolide nu este nicidecum una anti-ortodoxă. Ea poate fi interpretată şi ca un posibil punct în care s-ar putea întâlni spiritualitatea răsăriteană şi cea apuseană. Dar nu numai atât. “ Deţinutului profet” i s-a dat putere să vadă şi să spună ce a văzut. Viziunea sa integratoare, a creştinismului eroic, luptător şi cu răul din lume, nu doar cu cel lăuntric, apărător al dreptăţii, nu i-a venit dinspre tradiţia catolică, ci tot dinspre cea ortodoxă, mai precis românească. Nu este nici rodul unor meditaţii personale, ci al unei revelaţii. Dacă-l ascultăm mai departe, vom înţelege care a fost momentul în care un fulger venit de sus i-a transformat viaţa, i-a dat sens şi l-a îndrumat pe calea spinoasă a pregătirii prin trăire şi suferinţă pentru a deveni mai târziu vestitorul adevărurilor dumnezeieşti. Iată momentul:

“Eram tânăr elev când viaţa mi-a fost drastic orientată de o întâmplare străină mie. Atunci în capul meu erau idei democrato-liberalo-cosmopolite, aşa cum le prinsesem de la tatăl meu. Într-o zi, pe o bancă, într-un parc, un tânăr cu aer de arhanghel ce vesteşte o minune mi-a zis: “Tu crezi în Dumnezeu?” Surprins, i-am răspuns cu sinceritate: “Cred!”. “Răspunzi aşa de uşor pentru că nu ştii ce e credinţa. Credinţa trebuie mărturisită cu putere şi de este nevoie, trebuie să-ţi dai viaţa fericit pentru Hristos!”, mi-a zis el. Am rămas uimit. S-a făcut o mare deschidere în mintea mea şi i-am spus: “Nu m-am gândit niciodată la aceste lucruri”. “Tu eşti străin de sfinţii şi martirii acestui veac”, m-a avertizat el pe un ton profetic. “Ce trebuie să ştiu?”, l-am întrebat. “Cum, tu nu citeşti ziarele, nu ştii ce s-a petrecut?!...”

Interpretarea acestor rânduri este una fără echivoc. Ianolide se referă la scânteia trezită în sufletul său, la revelaţia pe care a avut-o în faţa jertfei lui Ion Moţa şi Vasile Marin, vestită parcă de un arhanghel. E semnificativ şi faptul că Ianolide şi-a transmis manuscrisele în America prin intermediiul soţiei lui Vasile Marin. Cei doi martiri au fost dintre acei creştini care au înţeles şi latura eroică a credinţei lor, a luptei atât cu răul din interior, dar şi cu cel din afară. Ei au fost cei care s-au dus, după cum au spus ei înşişi, să lupte şi să moară fericiţi pentru Hristos. Aceasta pentru că “Hristos este acelaşi, în Spania ca şi în România”. Aici, în această atitudine a celor doi mucenici, trebuie găsit sâmburele viziunii creştinismului integral a lui Ianolide, care realizează sinteza dintre viaţa activă şi cea contemplativă. Jertfa celor doi constituie atât piatra de temelie, cât şi cheia intepretării scrierilor profetice ale lui Ianolide.

Purificarea sa prin nevoinţele căii celei strâmte, subţierea sufletului curat i-a permis deţinutului profet să pătrundă în tainele dumnezeieşti ale acestei concepţii, să o dezvolte printr-o teologie vie, inspirată, trăită, şi să o transmită întregii lumi, vestind următoarele:

“Biserica restrânsă la rugăciuni, rituri, ceremonii şi tradiţii este inaptă să ducă lumea mai departe. Creştinismul formal, oricât este el justificat tradiţional, până la urmă cedează prin incapacitatea lui spirituală şi dinamică. Fiindă darurile Sfântului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteşte lumii zările noi, formulând idealurile şi modalităţile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologică, ci vizează şi viitorul istoric, nu e numai morală, ci şi socială, nu e numai religioasă, ci e şi politică. La fel, darul facerii de minuni, care este o practică uitată în creştinism. Rugăciunile ajută la minune, dar elementul activ, lucrător, este Duhul Sfânt. Prin urmare, toate darurile duhovniceşti formează un tot unitar şi înnoitor. (…) Viziunea creştină asupra lumii, elaborată de martiri şi de sfinţi, merită să fie luată în considerare de forurile cele mai înalte ale Bisericii şi ale lumii, căci oamenii aceia au trăit şi s-au jertfit pentru mântuirea în Hristos.”

Martirii şi sfinţii la care se referă Ianolide sunt cu toţii, atât cei care au luptat cu răul din lume şi au murit cu arma în mână, cât şi cei care au suferit şi au biruit iadul închisorilor comuniste.

Acelora Dumnezeu le-a dat putere să mărurisească şi să se jertfească. Nouă, celor de azi, măcar dacă ne-ar da putere să le înţelegem cu adevărat mesajul!

Bogdan Munteanu

12 Decembrie 2011
Ne-a părăsit dl. Mircea Nicolau (1914-2011)

Fundaţia “George Manu” şi revista “Permanenţe” anunţă cu nesfârşită durere plecarea dintre noi a celui care a fost Mircea Nicolau, preşedintele fundaţiei şi prim-redactor al revistei. Legionar încă din tinereţe, om de cultură, scriitor, format la şcoala spirituală a “elitei interbelice”, Mircea Nicolau şi-a închinat întreaga viaţă şi energie, până în ultima clipă, luptei pentru credinţă şi neam. Trecut prin închisorile antonesciene şi cele comuniste, unde şi-a petrecut practic toţi anii de viaţă dintre 1941-1964, nu a abdicat nicio clipă de la crezul său, pe care l-a slujit până în ultimul ceas al vieţii sale îndelungate, care a bătut în zorii zilei de 12 Decembrie 2011. Trupul neînsufleţit va fi depus marţi, 13 Decembrie, la ora 12, la biserica Sf. Ilie-Gorgani, iar slujba de înmormântare va avea loc în cursul zilei de miercuri, începând cu ora 12. Dumnezeu să-l primească în rândurile drepţilor Săi!

Fundaţia “George Manu”

12 Decembrie 2011
Mircea Nicolau – prezent!

La publicarea ultimului său articol în revista „Permanenţe“ (octombrie 2011) aveam presimţirea nedesluşită că nu va mai zăbovi multă vreme alături de noi. Mistuit de dorul revederii cu ceilalţi camarazi, cu Căpitanul, cu Moţa, Marin şi cu toţi legionarii care îşi trăiesc în ceruri sfânta lor tinereţe, Mircea Nicolau îşi pregătea despărţirea de această lume, urmându-le chemarea din eternitate. Tânjind după marea reîntâlnire, simţea nevoia să se adreseze astfel camaradului său drag, Luca Dumitrescu, care trecuse pragul acestei lumi încă de acum două decenii:

“Îţi scriu acum din cea mai mare restrişte a sufletului meu. Nu este nimeni vinovat, eu sunt singurul vinovat că n-am fost mai bun şi mai energic, încât milostivirea lui Dumnezeu ar fi prea mare ca să mă ierte. Cu credinţă în Dumnezeu am fost lângă Căpitan să ne dăm viaţa pentru el şi pentru România şi totuşi astăzi ţara este într-o situaţie îngrozitoare. Dar voia lui Dumnezeu este deasupra dorinţelor şi înţelegerii noastre. Asta este tragedia prin care trec eu acum. Dar, totuşi, în mine există speranţa că strădania, sfaturile Căpitanului şi ale lui Moţa pentru a face o Românie mândră şi demnă, pecetluite cu jertfa lor pentru Hristos, va duce până la urmă la împlinirea visului nostru.

Dragă Luca, la cei 97 de ani ai mei, nu ştiu ce se mai poate schimba în viaţa mea, dar o minune, în care am crezut întotdeauna, tot mai nădăjduiesc să se întâmple. După Judecata de Apoi, când cerurile vor îmbrăţişa pământul şi eu, nevrednicul, voi fi iertat pentru puţinătatea puterilor mele trupeşti şi mă voi împărtăşi din frumuseţea veşnică a Luminii, te voi întâlni şi pe tine şi pe ceilalţi camarazi de luptă şi suferinţă.

Te îmbrăţişez, biruind distanţa care ne desparte şi nădăjduiesc că dragostea pe care ţi-am purtat-o se va răsfrânge asupra fetelor tale şi, de acolo de unde eşti, vei lumina mai puternic, privindu-le cum te poartă în suflet şi se mândresc cu tine.

Dragă Luca, îţi strig cu ultimile puteri: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” şi încă o dată îi îmbrăţişez pe toţi camarazii noştri care au trecut dincolo sau care mai sunt în viaţă.” (Mircea Nicolau - Permanenţe Nr. 10/2011)

După ce ne-a îmbrăţişat pe noi, toţi cei rămaşi în puţinătatea noastră să continuăm idealul celei mai de seamă generaţii a neamului, camaradul nostru Mircea Nicolau s-a dus să-i îmbrăţişeze şi pe cei mulţi, care au trecut deja dincolo. A plecat din această lume cu gândul alipit de Dumnezeu şi cu sufletul plin de speranţa împlinirii acestui vis românesc, căruia i-a dedicat întreaga sa viaţă. Una care cuprinde în dimensiunile sale patriarhale toate tragediile omenirii ultimului veac: de la războaiele mondiale, de la ascensiunea şi prăbuşirea sistemului comunist, la globalizarea economică, tehonologică şi ideologică de azi, într-o o lume fără identitate, măcinată de crize şi pe cale să dea în clocot, asemeni unui cazan aproape de fierbere.

O viaţă în care a apucat să fie contemporan cu toate capitolele importante ale istoriei legionare, în multe din ele fiind implicat direct. Scriitor şi om de cultură, format la şcoala “elitei interbelice” româneşti (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica), Mircea Nicolau a rămas -cu personalitatea sa impunătoare- unul din ultimele, dacă nu ultimul, reper prin care acea generaţie şi-a transmis misiunea şi idealul tinerilor aflaţi în căutare de valori şi de adevăr în România (doar parţial liberă) de după căderea comunismului. A fost un intelectual legionar în adevăratul sens al cuvântului. La fel ca Radu Gyr sau alţii, s-a implicat încă de tânăr în lupta legionară. Un caracter puternic şi o voinţă incredibilă fascinau fără putinţă de sustragere pe oricine îl întâlnea, fie la vârsta cea mai înaintată. Rămâneai uimit să constaţi că aceste însuşiri nu i-au fost ştirbite cu nimic nici de cele peste două decenii de prigoane şi suferinţe pe care a fost nevoit să le îndure pentru idealul său. Arestat începând cu 1941, încă de pe vremea lui Antonescu, este “preluat” de comunişti până în 1964, cu o întrerupere doar de doi ani, timp în care s-a implicat în rezistenţa anticomunistă. Mircea Nicolau a dat dovadă de “curajul de a sfida moartea” - poate însuşirea care îl caracteriza cel mai bine şi care dă titlul cărţii menite să transmită pentru posteritate mesajul vieţii, al idealului, al luptei şi al personalităţii sale.

După bruma de libertate adusă în România prin căderea regimului comunist, legionarii rămaşi în viaţă s-au aflat în faţa unei misiuni care friza imposibilul. Cu toate acestea nu au dezarmat. Mircea Nicolau s-a implicat în luptă cu o voinţă de fier, alături de ceilalţi camarazi, impunându-se prin personalitatea sa drept preşedinte al Fundaţiei “George Manu” şi prim-redactor al revistei “Permanenţe” - adică formele legale în care s-a permis manifestarea fenomenului legionar în esenţa sa formativă după 1989. Implicare totală, până la ultima picătură de viaţă şi până la ultima fărâmă de energie, de care sunt capabile numai spiritele superioare, legionarii de elită, care nu au vârstă.

E adevărat, aparent comunismul căzuse. Părea că se împlinise ţelul pentru care atâţia şi atâţia români nu au pregetat de-a lungul deceniilor de teroare să-şi jertfească libertatea şi chiar viaţa. Cei care vor fi crezut pentru o clipă aceasta, au fost aduşi repede la realitate. A căzut doar faţada comunismului, strivită între presiunile venite deopotrivă din afară, ale contextului internaţional, cât şi dinăuntru, dinspre poporul dispreţuit şi înrobit, care jinduia după libertate. Dar ceea ce s-a obţinut nu a fost decât o libertate parţială, care nu-i viza şi pe legionari. Mai precis, chiar pe cei care de-a lungul întregii lor vieţi, de-a lungul a decenii întregi, au fost în avangarda luptei anticomuniste: atât pe planul politic, cât şi pe cel moral şi spiritual.

Falsul istoric şi mizeria morală au continuat şi în România postcomunistă. Cei care înainte formau aparatul menit să frângă adevărata osatură a valorilor româneşti şi-l înlocuiau cu falsul lor patriotism s-au dovedit a fi cei mai bine poziţionaţi şi pentru a organiza “libertatea” postdecembristă - tot în folosul lor. Cameleoni fiind, au schimbat repede hainele exterioare. Dar fondul sufletesc corupt încă de la începuturile terorii comuniste îşi împrăştie şi în ziua de azi otrava nefastă pentru acest neam.

Cu toate obstacolele întâmpinate în această atmosferă ostilă adevăratelor valori, Mircea Nicolau a devenit, alături de alţi camarazi din generaţia sa care au trecut cu demnitate prin prigoanele comuniste, unul din puţinele repere ale autenticităţii româneşti. A reuşit să le arate tinerilor care l-au cunoscut, prin uriaşa sa putere de fascinaţie şi de convingere, că adevărata faţă a României este alta decât ce se vede în jur. Că România veritabilă, cea a generaţiei sale, este una demnă şi mândră, care ştie să fie aprigă, la nevoie, dar totodată şi plină de bunătate şi omenie. Că românii conştienţi de tradiţii şi de adevărata lor identitate nu trebuie să plece privirea ruşinaţi în faţa nimănui. Prin viaţa şi personalitatea sa, Mircea Nicolau ne-a fost exemplu viu că şcoala spirituală a Legiunii prin care a trecut şi pe care a dus-o mai departe este una menită în primul rând menită să spulbere toate complexele de inferioritate şi tarele istorice care macină caracterul românului.

Ceea ce lasă în urma sa este un uriaş exemplu de demnitate şi românism adevărat, care ne va marca sufletele pentru tot restul vieţilor noastre.

Cu toate că de-acum e dus să se reîntâlnească cu ceilalţi dragi camarazi trecuţi dincolo, nu ne poate părăsi definitiv nici pe noi, cei încă rămaşi în vâltoarea acestei lumi. Duhul său şi al tuturor celor plecaţi veghează de-a pururi deasupra noastră:

Mircea Nicolau - prezent!

Redacţia Permanenţe

09 Decembrie 2011
UE la momentul adevărului

Interese naţionale şi „cheia germană“

Proiectul european, prezentat până nu demult drept aducător de libertate, prosperitate şi bunăstare, suferă acum primul şoc major al contactului cu realitatea concretă. Totul a pornit de la o buturugă mică: Grecia. Sedusă de mirajul integrării şi profitând peste măsură de avantajele aderării la moneda comună, Grecia s-a văzut târâtă în vârtejul necontrolat al datoriilor a cărui spirală ameninţă acum să înghită întregul continent. Summitul de criză de la Bruxelles s-a încheiat după lungi şi dificile tratative cu o largă acceptare a disciplinei bugetare stricte impuse de Germania. Cea care a făcut din nou opinie discordantă a fost Marea Britanie.

S-a spus că odată cu acest proiect european ideea de “identitate naţională” ar deveni desuetă, că locuitorii bătrânului continent ar deveni dintr-o dată cu toţii “europeni fără frontiere”. Realitatea de sub ochii noştri contrazice însă această teorie.

Naţiunile sunt entităţile creatoare ale istoriei şi nu au cum să fie desfiinţate. Ele se manifestă în continuare în cadrele politice şi sociale ale momentului. Chiar dacă în clipa de faţă actorii principali nu se revendică de la ideologii naţionaliste, asistăm indubitabil la o ciocnire a diverselor interese naţionale. Iar acestea fac parte din categoria constantelor istorice, care transcend epocile şi se înscriu pe linia specificului şi a permanenţelor fiecărei naţiuni europene.

De pildă Germania nu face decât să-şi apere interesul naţional, fie şi în aceste cadre ale UE. Adică refuzând „globalizarea” datoriilor, chiar dacă se pronunţă pentru anumite mecanisme financiare menite sa „ajute” ţările cu probleme. Am pus ghilimelele de rigoare, căci şi ajutoarele acestea sunt condiţionate. Dar dacă sunt cerute, sau de neevitat, e logic să se impună condiţii. Cine ar face altfel?

Pericolul aici nu ar fi o stabilitate bazată pe consolidarea (peste măsură?) a poziţiei Germaniei, aşa cum se tem unii germanofobi cu afinităţi anglo-americane. El vine mai degrabă din direcţie opusă: anume ca adversarii tradiţionali ai Germaniei să nu cumva să urmărească o politică prin care să o neutralizeze, cum au mai făcut şi în alte rânduri, văzând că aceasta se descurcă în faţa crizei, ba mai mult, că se impune printr-un rol conducător, chiar dacă mult diferit în substanţa sa de cel asumat în trecut. Dar de data aceasta “îngenuncherea” nu e vizată pe plan militar, ci pe plan financiar, fie cu preţul destabilizării întregului continent. Mai precis, se pare că se urmăreşte eterna constantă a interesului politic britanic (care acum se suprapune practic cu cel de peste ocean) de a domina Europa continentală în mod indirect, prin stimularea unui echilibru de forţe care să nu permită ridicarea unei naţiuni care să-şi asume, într-un fel sau altul, un rol conducător. Când Germania a încercat acest lucru în două rânduri, sub regimuri politice şi ideologii diferite, a fost zdrobită în urma a două războaie mondiale.

Să nu se spună că ostilitatea trecută la adresa Germaniei s-a datorat exclusiv malignităţii ideologiei naziste. Căci cealaltă ideologie cel puţin la fel de feroce, cea comunistă, a fost acceptată şi multă vreme chiar susţinută. În ochii multor politicieni occidentali pericolul era “Germania” în sine, ca stat puternic, indiferent sub ce regim politic. Iată de ce imperialismul sovietic a fost tolerat şi chiar încurajat, cu consecinţe catastrofale pentru ţările din estul Europei. Cu toţii ne reamintim de moartea într-un suspect accident de avion a fostului preşedinte polonez Kaczynski alături de alţi înalţi oficiali, pe când veneau să comemoreze masacrul comis de sovietici la Katyn. Dar se pare că soarta dă dovadă şi aici de o ciclicitate remarcabilă. Tot într-un accident de avion, tot suspect, dar de data aceasta la Gibraltar, a sfârşit în anul 1943 premierul guvernului polonez în exil, Wladyslaw Sikorski. Întâmplător sau nu, el se manifesta pentru denunţarea cu vehemenţă a masacrelor de la Katyn şi pentru o linie net anticomunistă, fapt devenit neconvenabil guvernelor (în special celui britanic) aliate cu Stalin împotriva Germaniei. (Un documentar prezentat la o televiziune germană indică, pe baza unor informaţii foarte solide, o posibilă implicare a serviciilor secrete britanice în înscenarea acestui accident, detalii pot fi găsite şi pe internet).

Paranteza istorică se încheie aici, revin la actualitate.

În contextul crizei financiare din zilele noastre, Germania şi-a asumat din nou un rol de lider. Fireşte, în cadrele instituţionale ale UE. Mai mult, pentru a nu fi acuzată de egoism sau etnocentrism, merge peste tot la braţ cu Franţa. Fapt ce pare un motiv în plus de îngrijorare pentru interesele anglo-saxone, care în trecut au întreţinut în permanenţă rivalităţi între puterile continentale, luând mereu partea celui mai slab, pentru a profita finalmente de slăbiciunile tuturor.
Germania îşi urmează şi acum (fie că o conştientizează, fie că nu) liniile politice tradiţionale din trecut: misiunea istorică de a fi „inima Europei”, cum s-a dorit a fi şi prin „Reichul” medieval (imperiul romano- german) sau prin cele mai recente. Doar ideologiile exterioare sunt azi altele, în rest se impun o serie de elemente şi trăsături absolut naturale la nivel de colectivităţi, pe care istoria nu le-a putut şi nu le va putea şterge: specificul unei naţiuni nu dispare decât odată cu aceasta. Căci există şi alte forţe, invizibile, care modelează în mod hotărâtor harta istorică şi politică a omenirii. Ele ţin de planul spiritual şi de miturile care caracterizează identitatea profundă a popoarelor.

Iată întărirea acestei idei precum şi caracterizarea Germaniei (simbolizată prin dinastia imperială de Hohenstaufen, care a jucat un rol cheie în istoria medievală a Europei) făcută de un autor german:

„Imaginea noastră excesiv de lucidă, raţionalistă, pretins „ştiinţifică“ despre istorie suferă în mod îngrijorător de o lipsă de consideraţie pentru acea tainică şi subterană, permanent creatoare voinţă de realizare a sufletului popular anonim, pe care acesta, în starea sa genuină, încă necotropit de maşinăria calculului politic, ştie să o simtă şi să o asimileze. Pofta brută de putere, jaf şi răzbunare determină acţiunile unei naturi instinctuale cu siguranţă mai mult decât motive de ordin spiritual. Dar nimic nu ar fi mai greşit decât ca interpretarea rolului jucat de familia Hohenstaufen în cadrul ciocnirii -adesea crude şi sângeroase- a forţelor spirituale din epocă să fie tributară doar unei perspective de tip machtpolitisch (văzând motivaţii dictate exclusiv de interesul pentru puterea politică, n.n.). Ei şi-au jertfit integritatea, onoarea şi fericirea casei lor pentru un plan, care tradus în limbajul politicii de azi ar putea fi circumscris în mod îndrăzneţ prin ţelul unei Europe unite; adică planul unei confederaţii de state europene. (…) Reich-ul reprezintă cercul comun de iradiere şi influenţă a diferitelor popoare conştiente de identitatea lor, dar ordonate sub forma unei confederaţii de state. Ideea de Reich este o oglindire a experienţei trăite a patriei, făcută vizibilă pe cupola imaginară a unei arcuiri cosmice, care aici simbolizează închiderea cercului, a polului matern al întregii vieţi întru ideea unei ecumenicităţi eterne, a unei “comunităţi a sfinţilor”. Reich-ul este poezia despre patria eternă.“ (Friedrich Alfred Schmid Noerr - „Die Hohenstaufen“ -1955)

Europei eminamente tehnocratice de azi îi lipseşte tocmai o asemenea mare idee, care să-i dea un suflet. Totuşi, nu cumva ceea ce vedem acum, în contextul crizei financiare, este tot o actualizare, fie şi trunchiată, a „misiunii istorice“ germane, cu rădăcini adânci în negura secolelor, în mituri şi în idealuri istorice de o vechime imemorială? (E un lucru la care ar trebui să mediteze şi intelectualii noştri care au luat în derâdere ideea unei „misiuni româneşti“ specifice, cristalizată în curentul naţional al secolului XX. Termenul de „misiune“ trebuie înţeles ca fiind legat în mod intim de însăşi fiinţa şi identitatea unui neam.)

Revenind la autorul german citat mai sus şi la arhetipul pe care îl propune, trebuie menţionat că tentativele recente ale Germaniei de a deveni “motorul” şi “inima” unei Europe unificate (interpretată de Hitler prin tendinţele sale de dominare brută într-un fel, iar de Germania actuală în alt fel) nu se suprapun pe deplin cu toate semnificaţiile mitului originar, generat de idealul familiei de Hohenstaufen. Astfel, Schmid Noerr ne tălmăceşte în cartea citată semnificaţia unicornului, unul din simbolurile esenţiale ale acestei dinastii (fără a fi însă şi semn heraldic): “Cea mai veche imagine mitologică de care s-a folosit familia de Hohenstaufen a fost legendarul unicorn, care în simbolistica creştină a jucat un rol aparte: inorogul sălbatic, nesupus, iese din adâncul pădurii şi îşi pleacă smerit capul în poala Mariei, a Maicii Domnului. Un simbol al îmblânzirii instinctelor sălbatice de mânie ale unei creaturi căzute cândva de la Dumnezeu”. Astfel, simbolul deplin şi adevărata misiune istorică a Germaniei trebuie să stea sub semnul puterii îmblânzite, ascultătoare de Dumnezeu, aşa cum îi porunceşte arhetipul care îi legitimează lucrarea.

Marea Britanie este de asemenea consecventă cu linia sa istorică. Repliată strategic în afara monedei unice, se pronunţă mereu pentru o Europă “flexibilă”, mai liberală, şi împotriva unui “bloc de piatră”, a unei unităţi rigide. De fapt toate aceste aprehensiuni nu sunt altceva decât consecinţa întăririi tot mai accentuate a influenţei germane în cadrul UE. Iar acum, spre deosebire de marile momente istorice ale trecutului, Franţa este alături de Germania şi nu în tabăra adversă.
O stare de lucruri care nu poate decât să neliniştească lumea anglo-saxonă, care reprezintă de fapt polul cel mai important unde este localizată oligarhia financiară mondială.

Din fericire putem spune un lucru: conflictele de interese actuale se manifestă în cadre instituţionale bine definite, au doar un substrat economic şi e improbabil ca ele să se constituie în germenii unui conflict militar pe continentul european. (Astfel de germeni există mai degrabă în altă parte, în zona Orientului Mijlociu).

Totuşi, anglo-americanii aruncă săgeţi şi aprind fitile. Mai precis, încearcă să silească într-un fel sau altul Germania să adopte, împotriva intereselor sale, politicile financiare „impuse” de sus, dinspre UE.

Vom vedea ce va urma. Anume, dacă va prevala punctul de vedere german, de altfel foarte raţional şi orientat meritocratic, sau se va adânci vârtejul crizei în mod artificial, încât să se dea de pământ şi cu Germania, silind-o să fie de acord cu „globalizarea datoriei” şi practic cu înfeudarea şi mai accentuată a tuturor ţărilor UE unui grup de interese ocult.

Indicii în acest sens sunt destule. Germania se opune (prin prisma propriului interes) globalizării datoriei. Căci astfel, în vreme ce dobânzile la împrumuturile ţărilor aflate în impas financiar ar urma să scadă, dobânzile plătite de Germania ar creşte. Pe de altă parte, dinspre Comisia Europeană de la Bruxelles se înteţesc presiunile pentru introducerea de obligaţiuni comune la nivelul zonei euro. Atât prin preşedintele Comisiei, Barroso, cât şi prin Jean-Claude Juncker, aflat la conducerea “Grupului Euro”.

Mai mult, se lansează din diverse părţi o serie de mesaje menite să submineze poziţia Germaniei pentru a o sili să adopte politicile impuse de către alţii.

Astfel, sub titluri senzaţionale şi alarmiste care pot fi citite în presa noastră gen “Dezastrul suprem: nemţii sunt mai îndatoraţi decât v-aţi imaginat”1 (menite mai degrabă să facă rating) se pot citi informaţii cât se poate de pertinente şi care denotă o campanie anti-germană concertată.

Astfel, Jean-Claude Juncker afirma că Germania ar trebui să o lase mai moale, căci în fond datoria sa publică este de 83% din PIB, în vreme ce datoria Spaniei, una din ţările cu probleme, este de doar 61% din PIB. Chiar dacă cifrele sunt reale, reputaţi economişti germani au şi dat o replică promptă. Anume că Germania este una din puţinele ţări europene care are fixate limite constituţionale la îndatorarea excesivă şi care are de asemenea prevăzute mecanisme foarte clare pentru reducerea treptată a acestei datorii procentuale.

Pe de altă parte, tabloidele britanice întreţin la nivel popular eterna rivalitate anglo-germană, prin mesaje de genul “britanicii nu au a se teme de cizmele germane, ci de încălţările autoritare ale nemţilor”2 sau “Ascensiunea celui de-al Patrulea Reich sau cum se foloseşte Germania de criza financiară pentru a cuceri Europa”3. La care nici tabloidele germane nu se lasă mai prejos: “Ce treabă mai are Anglia cu Uniunea Europeană? Europa vorbeşte acum limba germană”2.

Sunt aspecte care pot părea banale, care care denotă realităţi mai adânci, acele constante istorice de care aminteam mai devreme.

Faptul că Germania şi-a asumat (sau este pe cale să-şi asume) un rol de lider european în gestionarea crizei financiare este perceput ca atare de o largă majoritate. Există totuşi şi voci complementare, venite tot din spaţiul anglo-saxon, care afirmă tocmai contrariul: anume că implicarea Germaniei este încă prea şovăielnică, aceasta trebuind să-şi asume o responsabilitate sporită: “Why Only Germany Can Fix the Euro”4.

Opinia de mai sus nu pare totuşi împărtăşită de majoritatea lumii dolarului şi a lirei sterline. Cea mai importantă lovitură împotriva Germaniei vine din partea agenţiilor de rating, care sunt instrumente ale oligarhiei financiare prin care se poate “dirija” criza în direcţia dorită.

Astfel, agenţia Standard & Poor’s, chiar dacă încă nu a scăzut ratingul maxim al Germaniei, a coborât cu o treaptă perspectiva sau “trend-ul” acestuia, indicând că acest rating ar putea fi efectiv coborât în următoarele luni. Cu alte cuvinte, s-a arătat pisica. Ca răspuns, într-o declaraţie comună germano-franceză se transmite că “Germania şi Franţa îşi afirmă convingerea că propunerile celor două guverne întăresc coordonarea bugetară şi politico-economică a zonei Euro şi promovează stabilitate, competitivitate şi creştere economică”. Adică exact un mesaj de sens opus, menit să menţină încrederea în bonitatea acestui “nucleu dur” al UE la cotele maxime de până acum. Mai mult, unii politicieni germani chiar acuză făţiş: “Nu sunt partizan al teoriilor complotului, dar uneori este greu să te debarasezi de impresia că anumite agenţii de evaluare şi anumiţi gestionari de fonduri americani lucrează împotriva zonei euro” - afirmă Rainer Brüderle, fost ministru german al economiei.5

Sigur că unii se tem acum că ţările mici ar deveni astfel „înfeudate” Germaniei. E de discutat. Nu cred că Germania urmăreşte aceasta cu orice preţ, mai degrabă guvernele acelor ţări sunt incapabile de performanţă şi disciplină economică şi ajung forţat în impasuri financiare. Nu se poate vorbi acum de un „imperialism” german la nivel politic, cel mult de o varianta „soft”, dar un substrat există, fără îndoială. Sistemul politic şi economic al Europei actuale este rodul unui consens, nu este un dictat al Germaniei. E adevărat, totul are la bază exclusiv materia, economia. Iar la acest capitol poporul german, caracterizat prin hărnicie, spirit de organizare şi eficienţă, a reuşit să se impună, de multe ori în defavoarea altor popoare cu o altă structură spirituală (greci, italieni, etc). Introducerea monedei unice a favorizat îndeosebi exporturile germane în spaţiul comunitar, spre dezavantajul ţărilor a căror balanţă comercială a devenit astfel deficitară. Ei bine, tocmai această politică a Germaniei de urmărire a interesului economic imediat a contribuit şi ea la adâncirea crizei acelor state “periferice”, afectând implicit stabilitatea întregului continent, după cum se menţionează în mod pertinent în articolul deja citat din “Foreign Affairs”4. Faptul că ţările aflate acum în impas au ajuns să se împrumute excesiv ţine desigur în primul rând de propria gestionare deficientă. Dar unul din factorii care le-a agravat situaţia şi care a dus atât la creşterea împrumuturilor cât şi a dobânzii la acestea (ca urmare a unui rating scăzut) este şi dezechilibrul economic în favoarea Germaniei, care s-a adâncit în mod constant de-a lungul timpului. Desigur, “ajutat” şi de influenţa politică şi economică exercitată în mod deliberat de această ţară.

Însuşirile germane, care la prima vedere par a fi numai de natură pozitivă, se pot însă transforma uşor în ceva de esenţă cu totul opusă. Cultul exagerat pentru “ordine” atinge adesea dimensiuni hilare. Astfel, un cetăţean german a înaintat o plângere la poliţie, semnalând faptul că “cetăţeanul Joseph Ratzinger”, adică Papa Benedict al XVI-lea, a circulat cu papamobilul în timpul vizitei la Freiburg fără a fi asigurat cu centura de siguranţă (Papa stătea desigur în picioare, aclamând mulţimea). Poliţia a înregistrat plângerea, însă din fericire pentru “cetăţeanul Ratzinger” a respins-o, după o analiză făcută cu aceeaşi meticulozitate germană: strada pe care s-a circulat în timpul vizitei era închisă traficului public, prin urmare codul rutier nu poate fi aplicat în cazul de faţă.6

Cum ar fi să ne închipuim această “tipicărie”, acest legalism exacerbat la cotele cele mai înalte, ridicat şi aplicat uneori pe planul politic…?

Încrederea excesivă în “performanţele” proprii pe plan material sau organizatoric poate fi însă şi fatală. O greşeală de acest gen s-a comis în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când germanii şi-au tratat de sus şi cu aroganţă aliaţii mai săraci, deşi lupta împotriva comunismului trebuia dusă nu doar pe plan militar, ci şi pe un plan moral şi spiritual. Incapacitatea de a vedea acest lucru le-a fost fatală, ducând la dezastru şi la condamnarea regimului nazist de către Tribunalul de la Nürnberg pentru ororile de care s-a făcut răspunzător. Privind raporturile Germaniei cu ţările “partenere”, lucrurile stau şi azi oarecum asemănător. Nu e vorba numai de performanţa economică, unde Germania nu a făcut altceva decât să se afirme în cadrele şi în orânduirea existentă, de multe ori în defavoarea altor ţări. La start, “pe hârtie”, şansele tuturor au fost desigur egale. Mai mult, ţările mai sărace au putut profita economic de integrarea în UE. Germania se numără printre ţările care contribuie cel mai mult la bugetul european, în vreme ce alte ţări mai degrabă au profitat de pe urma acestuia. Un aspect fără îndoială pozitiv, dar insuficient. Acestei orânduiri continentale îi lipseşte însă şi o altă dimensiune, dincolo de cea strict “legalistă”, care ar putea reglementa altfel raporturile dintre state, generând un partenerial real şi nu unul complet dezechilibrat (a se vedea şi semnificaţia spirituală a simbolisticii unicornului desluşită mai sus, pe care Germania de ieri şi de azi se pare că a uitat-o demult).

Până a se ajunge acolo (dacă se va ajunge cândva), se poate spune însă următorul lucru: cine ştie să-şi facă ordine în mica lui ogradă şi s-o gospodărească cum trebuie, îşi poate permite şi să adopte o atitudine demnă în faţa “marilor puteri”. Parteneriatul - fie şi în condiţiile de acum- nu trebuie să fie sinonim slugărniciei.

Din păcate, politicienii români sunt pe nicăieri. Nu reuşesc să articuleze un punct de vedere specific, sau să se implice în formarea de poli alternativi, meniţi să apere interesele româneşti prin racordarea lor la alte interese ale unor ţări europene aflate în situaţii similare.

Dar, pe de altă parte, trebuie recunoscut şi faptul că în ziua de azi e greu să ai influenţă şi o voce care să se facă ascultată şi respectată, dacă economic eşti la pământ. Azi vorbim din păcate doar de materie, de dictatura economicului, şi nimic despre spirit. Dar ceea ce se ignoră azi, ar putea răbufni mâine. Ceea ce ne paşte este fie o dominaţie germană (mai ales pe plan economic), fie o “aducere la ordine” a Germaniei -de voie, de nevoie- cu adâncirea crizei şi cu instaurarea unei UE pe principiile de tip socialist atât de dragi lui alde Barroso şi celorlalţi funcţionari de la Bruxelles, a căror agendă este diferită de cea a popoarelor europene. De partea cealaltă însă, agenda oricărui şef de stat al unei ţări suverane (indiferent cât de limitată ar fi această noţiune în ziua de azi) e obligată să ţină cont de în special de interesele celor care l-au ales.

O uniune de tip socialist -ca alternativă la hegemonia Germaniei- e puţin probabil să reziste. Va deveni până la urmă tot o organizaţie suprastatală sub umbrela căreia se vor ciocni diversele interese naţionale. Unui astfel de proiect european îi lipseşte în cele din urmă un liant, o identitate.

Se pare că alternativă la ideea unui astfel de proiect nu există, dar adevăratul respect pentru identitătile naţionale şi temperarea egoismelor statale poate veni numai din partea unui -inexistent acum- liant spiritual.

Câtă vreme arhitecţii actualei Europe ignoră sistematic rădăcinile ei creştine şi introducerea unor principii de această natură în politică, nu vor obţine decât un eşec răsunător.

Şi, dacă tot am indicat Germania drept “cheia” situaţiei politice şi economice de pe continent, trebuie spus că au existat şi gânditori germani, azi aproape uitaţi, care imediat după cel de-al Doilea Război Mondial şi-au pus exact această problemă, încercând să traseze viziunea generoasă a unei Europe bazate pe spirit, pe propria identitate şi pe miracolul credinţei. Mă refer aici la Schmid Noerr (autor deja citat şi mai sus) în volumul din anul 1949, “Ewige Mutter Europa ” -“Eterna mamă Europa”. Şi nu, aici nu e vorba despre o zeamă diluată de tip creştin-democrat, ci de o sensibilitate reală şi de o situare exact pe planul spiritual, invizibil şi ignorat de către mulţi (ca atare să nu ne mirăm că un astfel de autor este azi la rândul său complet trecut cu vederea). Surprinzător sau nu, în cartea sa România este trecută sub tăcere, nefiind menţionată explicit nici măcar la categoria de “Randvölker” - popoarele periferice (să interpretăm acest termen doar geografic), centrul fiind, desigur german.

O lipsă care s-ar cuveni corectată, căci pe acest plan, al unei Europe a spiritului, România este orice altceva numai cenuşăreasa continentului nu. Dar, pentru a o corecta, va trebui ca în primul rând noi, românii, să ştim să ne facem auzit glasul în faţa Europei.

Referinţe

1. http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/dezastrul-suprem-nemtii-sunt-mai-indatorati-decat-v-ati-imaginat-156624.html
2. http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/nemtii-se-simt-stapanii-lumii-europa-vorbeste-germana-america-aproape-de-faliment-156760.html
3. http://www.adevarul.ro/international/germanofobie-reich-europa_0_604140021.html
4. http://www.foreignaffairs.com/articles/136685/matthias-matthijs-and-mark-blyth/why-only-germany-can-fix-the-euro?page=show#
5. http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/nemtii-ii-acuza-pe-americani-ca-vor-distrugerea-zonei-euro-157685.html
6. http://www.badische-zeitung.de/freiburg/fahrt-durch-freiburg-kein-knoellchen-fuer-den-papst--52613925.html

Bogdan Munteanu

06 Decembrie 2011
FOŞTII DEŢINUŢI POLITICI ABANDONAŢI ÎNCĂ O DATĂ DE OCCIDENT. CEDO - COMPLICE CU CRIMELE COMUNISMULUI.

C O M U N I C A T - 5.12.2011

În ziua de 28.11. 2011, conducerea Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici - Luptători Anticomunişti, a luat cunoştinţă de respingerea cererii sale introdusă la data de 06.01.2010 şi înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub nr. 3316/10.

Această Curte a primit, pe parcurs, 3 (trei) volume de documente trimise de noi, în care erau arătate crimele săvârşite de regimul comunist din România între anii 1945-1989, fiind precizate nominal peste 3.000 de omucideri identificate până în prezent numai în temniţele politice din această perioadă, precum şi autorii acestor crime, dar şi condiţiile inumane de detenţie şi muncă forţată la care au fost supuşi deţinuţii politici anticomunişti.

Totodată, au fost prezentate Curţii şi dovezi oficiale ale tăinuirii acestor crime de către Justiţia Română de după 1989, care, permanent, la intervenţiile noastre, a decis neînceperea urmăririi penale.

Respingerea cererii noastre demonstrează, fără îndoială, solidarizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu crimele comunismului săvârşite în România înainte de 1989 şi de asemenea solidarizarea cu tăinuitorii acestor crime de după 1989.

Pentru noi, foştii deţinuţi politici-luptători anticomunişti, a devenit limpede cum suntem priviţi în continuare de către cei ce conduc astăzi statele Europei. Suntem convinşi că istoria îi va eticheta pe aceştia, într-o zi, aşa cum se cuvine, fiindcă va exista un moment al adevărului şi pentru victimele lăsate pradă, fără apărare, de forţele aliate din Apus, după cel de al doilea război mondial.

Victime atunci, victime astăzi!

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici - Luptători Anticomunişti

Preşedinte, Constantin IULIAN

Secretar, Gheorghe JIJIE

_

25 Octombrie 2011
Spectrul unui guvern mondial

– un document oficial al Vaticanului -

Titlul nu e o simplă fantezie născută din delirul unor teorii conspiraţioniste, ci se profilează tot mai limpede ca fiind direcţia în care va evolua politica lumii în deceniile care urmează. Sistemul capitalist actual are drept motor goana nestăvilită după profit bazată pe creşterea continuă a consumului. Măcinat de pe-acum de crize, el se va dovedi în curând ca expirat. Va fi aşa cel târziu atunci când resursele şi materiile prime se vor dovedi limitate iar paradigma consumistă depăşită de realităţi. Ce ne aşteaptă după aceea? După toate aparenţele, un comunism „reîncărcat”. Deja se înfiripă în toată lumea mişcări de protest (gen „Occupy Wall-Street”) care se ridică împotriva atotputerniciei sistemului marii finanţe mondiale. Se solicită trecerea la un nou model, la mai multă justiţie socială. E posibil să se pună la cale şi de o „revoluţie”, chiar admiţând că ar fi una paşnică. Numai că, din experienţa unei revoluţii cum a fost în România anului 1989, s-a născut şi zicala: „la vremuri noi, tot noi”. Adică se schimbă sistemul, se cosmetizează vârful aisbergului, dar structurile de putere cu rădăcini care merg în profunzime rămân intacte. Tot în folosul lor se vor configura şi noile realităţi. Să ne mai mirăm atunci că protestele de pe Wall-Street sunt susţinute printre alţii (cel puţin moral, dacă nu mai mult) de nimeni altul decât magnatul George Soros, unul din principalii actori de pe scena globalizării? Şi a cărui imensă avere a fost adunată exact pe principiile contestate acum, cele ale capitalismului pur speculativ?

Un lucru e însă limpede. Pentru ca anticipata Nouă Ordine Mondială post-capitalistă să poată funcţiona, e nevoie de o structură exterioară, de o autoritate investită cu putere reală. Necesară chipurile pentru a stăvili excesele unui sistem financiar scăpat din chingi. E îndoielnic totuşi că o mişcare socială cu alură hippy, fie ea şi bine intenţionată, va putea fi mai mult decât o simplă scânteie sau decât un simplu pretext pentru o serie de transformări majore puse deja la cale de mai multă vreme.

Întrebarea cine sau ce va conferi autoritate unui asemenea „guvern mondial” (căci aceasta e structura preconizată) rămâne în continuare neelucidată. În aceste condiţii, documentul la care mă voi referi în cele ce urmează se dovedeşte a fi de un idealism absolut utopic. Din el rămân doar două lucruri bătute în cuie: o critică pertinentă a sistemului financiar global actual şi solicitarea -în premieră oficială- a înfiinţării unui guvern mondial. Numai că, dacă acesta se va realiza, însuşirile sale reale ar putea fi mult diferite faţă de elevaţia etică de natură strict teoretică pe care o preconizează acest „exerciţiu de responsabilitate”. Textul său este menit să fie pus la dispoziţia conducătorilor politici şi a oamenilor de bună credinţă „în speranţa unui viitor mai bun şi cu încredere în demnitatea şi capacitatea de bine a persoanei umane”.

E vorba despre documentul publicat de Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace pe 24 Octombrie 2011, intitulat „Pentru o reformă a sistemului monetar financiar internaţional din perspectiva unei autorităţi publice de competenţă universală”.1,2

Plecând de la premisa că orice persoană umană este responsabilă pentru căutarea şi promovarea unui „bine comun” la nivel mondial, documentul trece la o critică (justificată) a actualului sistem finaciar internaţional, scoţând în primul rând în evidenţă inechităţile sociale şi discrepanţele între ţările dezvoltate şi cele ale „lumii a treia”. O economie justă are nevoie de o etică reală, centrată asupra persoanei, şi nu de atotputernicia principiului utilitarist, a individualismului sau a ideologiei tehnocrate.

Reflecţii corecte, numai că soluţia la aceste probleme este preconizată în ... înfiinţarea unui guvern mondial. Citat în acest sens este şi Papa Ioan al XXIII-lea, nimeni altul decât iniţiatorul Conciliului Vatican II, care a dus la o schimbare radicală de poziţie a Bisericii Catolice în contextul lumii moderne prin îndepărtarea de modelul tradiţionalist.

Însuşirile morale pe care acest guvern mondial ar urma să le aibă sunt atât de minunate încât par desprinse din paginile celor mai aurite utopii ... comuniste. (Desigur, comunismul teoretic, căci cel practic ştim pe pielea noastră ce înseamnă). Guvernul va trebui să susţină dezvoltarea şi progresul social al tuturor, inspirat din valorile carităţii şi adevărului. Va trebui să constituie o autoritate globală care să nu fie impusă cu forţa, coerciţia sau violenţa, ci rezultatul unui acord liber între părţi, născut din exigenţele permanente ale unui bine comun mondial. În vederea realizării scopurilor sale, o asemenea autoritate va trebui să fie imparţială, să se ridice deasupra tuturor intereselor naţionale sau locale (indiferent cât de influente ar fi lobby-urile particulare ale anumitor ţări) tocmai în vederea atingerii acestui bine comun. Pe de altă parte, va trebui să respecte diversităţile culturale şi materiale ale diferitelor popoare ale lumii. E nevoie de un consens realizat în mod liber şi de o comuniune morală permanentă a comunităţii mondiale. Guvernul mondial ar urma sa fie realizat treptat, dând expresie politică unor forme preexistente de interdependenţă şi cooperare (Naţiunile Unite, Uniunea Europeană, etc). Omenirea contemporană trebuie să păşească într-o nouă fază, depăşind conflictele cu caracter naţional şi trecând la un nou model de coeziune, la o societate poliarhică, ce respectă identităţile naţionale şi diversităţile în cadrele unei unice umanităţi, etc. etc,. Textul abundă în termeni specifici ideologiei umaniste gen „echitate socială”, „fraternitate”, „bine comun”, “umanitate”, care apar la tot pasul.

Avem o descriere atât de idealistă a ipoteticelor însuşiri ale unui preconizat guvern mondial, încât putem fi aproape siguri că realitatea va fi mult diferită. Dar acest discurs girat de Vatican nu face altceva decât să legitimeze în primul rând ideea în sine. Căci ce-o ieşi cu adevărat din ea, om vedea mai apoi. Lipseşte orice fel de nuanţă critică sau luare în calcul a posibilelor abuzuri sau a altor factori inerenţi naturii umane. Poziţia de pe care e redactat textul e una pur umanistă, departe de orice fel de realism creştin capabil să ţină cont şi de latura negativă a firii umane căzute. De aici şi până la cel mai pur comunism nu mai e decât un pas. În practică, la nivel de ţări, toate aceste principii „minunate” au dat greş. De ce ar funcţiona ele acum la un nivel superior, mondial? E în natura umană ca ţăranul mai înstărit, care are o anumită avere dobândită prin muncă cinstită, să nu renunţe la ea de bună voie în numele unui utopic „bine comun”. De ce ar funcţiona atunci acest model la nivel de state, ca rod al ... simplei „reflexii” sau conştientizări morale? Experienţa ne-a arătat: colectivizarea nu funcţionează decât cu bâta şi cu jandarmii. La un alt nivel, statele ar recunoaşte la o adică o autoritate superioară doar în caz de forţă majoră, de cataclism istoric. Adică în condiţii cu totul diferite de cele ale „liberului consimţământ” preconizat în documentul catolic. A capitula de bună voie în faţa unei stări de lucruri fără ieşire şi a intra în subordinea unei asemenea entităţi înseamnă în cele din urmă tot coerciţie, exercitată cu mijloace specifice. Şi pentru ca privirea asupra unui asemenea document să fie pe deplin realistă: de câte ori ne-a arătat până acum istoria că puterea şi exercitarea ei absolută se suprapune cu binele şi cu frumosul?

Nu pare tot acest demers similar construirii unui nou Turn Babel, al unei omeniri fără Dumnezeu? Ba da, şi încă frapant! Cu atât mai bizară pare interpretarea din final, singurul loc în care se face referire la Sfânta Scriptură. Numai că interpretarea simbolisticii Turnului Babel este răsturnată. Ni se sugerează că diversitatea popoarelor se poate transforma într-un vehicul al egoismului şi într-un instrument al divizării. Prin urmare, nu ar fi suficient să ne mulţumim cu o unitate „aparentă”, sub faţada căreia aceste tare (de fapt naturale şi inerente firii căzute a omului, n.n.) să existe în continuare. Nu. “Babelul” ar fi un simbol care arată dezbinarea la care pot ajunge indivizii sau popoarele care nu-şi recunosc „demnitatea lor transcendentă intrinsecă” şi „fraternitatea”. Asta da inovaţie teologică! Şi noi, care până acum am crezut că neamurile şi limbile lor diferite au apărut tocmai prin voinţa lui Dumnezeu, ca răspuns la trufia lucrării unei omeniri a cărei unitate era iniţial deplină şi indiscutabilă: „Şi a zis Domnul: «Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă». Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul. Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul.” (Geneza, 11:6-9)

Cu siguranţă însă că şi în Biserica Catolică mai sunt destui credincioşi realişti care ştiu să citească aşa cum se cuvine Sfânta Scriptură, inclusiv Cartea Apocalipsei, pentru a nu se lăsa amăgiţi de un asemenea discurs trandafiriu care de fapt îi răstălmăceşte sensurile.

Dacă ne uităm cine este autorul acestui text, vom afla unele amănunte interesante. Este vorba de cardinalul Peter Kodwo Appiah Turkson, de origine africană, care a fost numit în anul 2009 în fruntea Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace şi despre care unele medii sugerează că ar putea fi viitorul Papă 3,4. Aceasta mai ales în contextul lumii de mâine, când se preconizează acordarea unui rol mai important Bisericii din lumea a treia. Rolul viitorului pontif provenit din această parte a lumii (indiferent de numele său - cei curioşi pot citi anumite profeţii despre numele viitorului papă, „ultimul de pe listă”) ar putea fi acela de a mobiliza aceste ţări înspre proiectul guvernului mondial, sub flamura echităţii sociale globale. În mod simbolic, în document sunt citaţi şi predecesorii săi (papii Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea (Ioan Paul I nu se pune, căci a murit subit şi misterios după numai 33 de zile de pontificat) şi Benedict al XVI-lea. Toate aceste citate reprezintă aluzii mai mult sau mai puţin parţiale la ceea ce acest document îşi propune să revendice explicit, negru pe alb: un guvern mondial. Se sugerează prin această înşiruire deliberată chiar o „încununare” a gândirii sau a demersurilor pontifilor anteriori, care ar fi pus această problemă în termeni încă nedesăvârşiţi. Am putea avea oare în faţa noastră chiar viitorul program pontifical, o descriere a „misiunii” viitorului Papă? Vom vedea.

Cu toate acestea, tot nu ni-se răspunde la întrebarea: cine sau ce va conferi o autoritate reală unei asemenea instituţii suprastatale? Sau care este diferenţa între binele „teoretic” (prezent din plin şi aici la fel ca în toate programele comuniste) şi „binele” practic, rezultat din exercitarea concretă a unei puteri colosale de către cei care (nu se ştie pe ce criterii) ajung să fie investiţi cu ea?

Prin urmare ce ne aşteaptă: un viitor de aur al unei omeniri fără Dumnezeu (sau care respectă de formă, în mod egal, toţi dumnezeii, ceea ce e totuna) sau mai degrabă ... o monstruozitate apocaliptică?

Răspunsul se află doar la Cel de Sus. El stă scris şi pecetluit sub multe peceţi, care se vor desluşi la vremea lor. Până atunci nu putem decât interpreta unele semne. Iar atunci când acestea au un caracter oficial, ca în acest caz, greutatea lor este cu atât mai mare.

Referinţe:
1. http://www.news.va/en/news/full-text-note-on-financial-reform-from-the-pontif
2. http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2011-10-24-10510917-0-propunerile-vaticanului-franceza.pdf
3. http://en.wikipedia.org/wiki/Peter_Turkson
4. http://www.dailymail.co.uk/news/article-1218426/The-pope-black-says-prominent-African-cardinal.html

Bogdan Munteanu

10 August 2011
COLABORAREA LEGIONARILOR CU FORTELE NATO INTRA IN ATENTIA ISTORICILOR. MASS-MEDIA CENTRALA INTERESATA DE SUBIECT.

COLABORAREA LEGIONARILOR CU FORTELE NATO INTRA IN ATENTIA ISTORICILOR. PRIMUL STUDIU REALIZAT DE ISTORICI PROFESIONISTI. MASS-MEDIA CENTRALA INTERESATA DE SUBIECT. INTREBARE: SE MAI JUSTIFICA MENTINEREA LEGIONARILOR SUB INCIDENTA LEGII SIGURANTEI INTR-UN STAT MEMBRU NATO?

Va semnalam articolul lui Virgil Lazar din suplimentul Aldine al cotidianului Romania libera de vineri 5 august a.c., in care se face referire la un amplu studiu realizat de 2 istorici gorjeni, pe baza unui vast material documentar.

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/cum-a-recrutat-cia-legionari-romani-233299.html

Tema nu este noua. E a mai fost mediatizata dupa 1990, cu slabe resurse insa, de organizatii precum Fundatia „George Manu”, Partidul „Pentru Patrie” ori Editura Sânziana. In decembrie 2010 a avut loc chiar o prima ceremonie de pomenire a celor 13 legionari parasutati, in chiar locul executiei lor, respectiv Fortul 13 Jilava.

Ceea ce atrage atentia in cazul de fata este faptul ca avem de a face cu un studiu realizat de doi istorici si publicat intr-un periodic de tinuta universitara. Fapt care reflecta o crestere a preocuparii pentru acest subiect in randul specialistilor.

Din scurta relatare facuta in „România libera”, rezulta ca avem de a face cu o extensie a surselor de documentare, spre deosebire de lucrarile de pana acum, cata vreme sunt citate surse oficiale CIA. De asemenea, din informatiile pe care le detinem, exista in acest moment preocupari cu privire la acest subiect inclusiv prin cercetarea unor documente din arhivele serviciilor secrete americane.

In acest moment ne-au fost deja semnalate si primele obiectii cu privire la continutul materialului din „Aldine”. Una din ele vine din partea familiei unuia din cei 13 executati. Doamna Ileana Samoila, sora legionarului Ion Samoila, parasutat de avioanele SUA in 1951, aduce o corectie autorului care afirma ca parasutarile au inceput abia in octombrie 1952. De asemenea, dl Virgil Totoescu, fost detinut politic si presedinte al Partidului „Pentru Patrie”, atrage atentia la finalul materialului, unde autorul reitereaza tema responsabilitatii lui Corneliu Zelea Codreanu fata de violentele dezlantuite de studentii antisemiti la Congresul studentesc din 1927. D-sa afirma ca, pe langa faptul ca in 1927 se infiintase deja Legiunea Arhanghelul Mihail, ruptura de LANC fiind deci consumata, este cunoscut faptul ca una din divergentele majore dintre Codreanu si cuzism a reprezentat-o tocmai dezacordul fata de violentele antisemite practicate de adeptii lui A.C. Cuza.

Autorul articolului este surprins ca, in studiul respectiv, cei doi istorici aduc ceea ce el numeste „o informaţie colosală”. Anume aceea ca „Tribunalul Internaţional de la Nürnberg a scos de sub acuzaţia de fascism-nazism „Garda de Fier”".

Cu toate acestea trebuie spus ca informatia nu este deloc noua. In materialele publicate in numar mare din 1990 incoace de Fundatia „George Manu”, Fundatia „Buna Vestire” ori Editura Sanziana, acest amanunt eludat cu consecventa de istoriografia oficiala a fost permanent subliniat. De altfel, acesta a fost unul din argumentele centrale ale initiativei legislative a Partidului „Pentru Patrie” din anul 2000, intitulata „Dosarul Miscarii Legionare”, prin care PPP a solicitat Parlamentului, Guvernului si Presedentiei scoaterea legionarilor de pe lista categoriilor incriminate de Legea 50/1991 a Sigurantei Nationale.

In ultima instanta, este o chestiune de logica elementara ca, daca ar fi suferit vreo condamnare la Tribunalul de la Nurnberg, organizatia legionara nu ar fi fost sub nici o forma contactata de structurile speciale americane.

Deosebit de importanta ni se pare argumentatia care i-a condus pe oficialii SUA catre gruparea lui Horia Sima: anume, erau „total anticomunisti”. Obiectivele exprese ale acestui amplu proiect militar si de spionaj sunt, de asemenea, fara echivoc: „sa lupte pentru rasturnarea regimului comunist”, „cunoaşterea mişcării de rezistenţă, furnizarea de informaţii despre armata română şi despre cea sovietică, încurajarea luptătorilor din munţi”.

Mai aflam din chiar declaratiile sefului operatiunilor secrete CIA, Gratien Yatsevich, ca „operatiunile desfasurate în România s-au aflat pe locul doi, dupa Albania, ca numar de agenti si resurse alocate”.

Meritorie consideram si mentiunea ca intreaga operatiune a esuat din cauza retelei de spioni sovietici infiltrati in structurile CIA pe filiera engleza, sub conducerea spionului KGB, Kim Philby, ulterior fugit in URSS impreuna cu alti „tovarasi”, unde a trait pana la batranete in onoruri si lux. Aceasta vine sa spulbere total si asa neintemeiata legenda colportata dupa 1990 de agentii de influenta ai curentului national-comunist de extractie securista, care au afirmat ca luptatorii parasutati ar fi fost tradati chiar de serviciile secrete americane.

Tradarea cartitelor spionajului sovietic a fost platita de 13 tineri romani care au fost executati la 31 octombrie 1953, la inchisoarea Jilava, precum si de alte sute de oameni, familii, rude, prieteni sau sprijinitori ai celor parasutati, care au fost condamnati la ani grei de detentie.

In contextul in care episodul implicarii active a Garzii de Fier conduse de Horia Sima in operatiunile militare speciale ale franco-americanilor devine tot mai prezent in mass-media si in preocuparile istoricilor contemporani, incetind sa fie un subiect tabu, se poate pune si firesca intrebare: in ce masura se mai justifica, intr-un stat membru NATO, mentinerea in Legea Sigurantei Nationale din 1991, a acelei incriminari care ii priveste in mod special pe legionari si activitatile organizate de sorginte legionara, in conditiile in care aceasta miscare a contribuit in asemenea masura, alaturi de blocul vestic, la lupta anticomunista.

Aceasta se poate constitui într-o veritabila invitatie la dezbatere adresată forurilor oficiale, societăţii civile şi specialiştilor.

Florin Dobrescu

19 Iulie 2011
COMUNICAT

Partidul „Pentru Patrie” condamnă cu fermitate hotărârea Comisiei Naţionale de Arheologie prin care aceasta a aprobat descărcarea de sarcină arheologică a Masivului Cârnic de la Roşia Montană, depozitarul unor vestigii istorice daco-romane de o inestimabilă valoare .

Considerăm că această hotărâre reprezintă o abdicare de la linia deonotologiei profesionale şi transformarea acestui for în unealta docilă a unor obscure jocuri politico-financiare.

Membrii Comisiei Naţionale de Arheologie trebuie să ştie că vor da socoteală în faţa Legii şi poporului român pentru abuzul comis în calitatea oficială pe care o deţin.

Condamnăm, de asemenea, atitudinea incompatibilă cu statutul de ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional, a dlui Kelemen Hunor, al cărui gest de avizare a acestei decizii îl considerăm echivalent cu acela de trădare a interesului naţional, şi căruia îi cerem în termeni ultimativi să demisioneze.
În aceste momente dramatice, când inima Munţilor Apuseni este ameninţată cu un dezastru ecologic şi cultural total, chemăm toate forţele naţionale la mobilizare generală în jurul dezideratului nobil al apărării Roşiei Montane.
După ce au falimentat România, amanentînd viitorul generaţiilor de mâine bancherilor de la FMI, actualii guvernanţi îşi permit să vândă ultima resursă strategică a ţării unor cercuri de interese străine de destinul acestei naţiuni.

Avertizăm cu acest prilej că nimeni nu are dreptul moral să înstrăineze resursele patriei, lipsind generaţiile viitoare de folosinţa acestora. „Ţara nu e a noastră, nici a urmaşilor noştri, ci a urmaşilor urmaşilor noştri”, spune Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Proiectul catastrofal de la Roşia Montană contravine flagrant principiilor dezvoltării durabile promovate în Uniunea Europeană, iar avizarea acestui proiect reprezintă un act de trădare naţională al actualei Guvernări, care va rămâne în istoria României cu stigmatul marilor trădători ai Neamului Românesc!
Partidul „Pentru Patrie” anunţă reluarea luptei pentru apărarea Roşiei Montane şi cheamă toate forţele conştiente ale societăţii româneşti la rezistenţă naţională!

Asemenea înaintaşilor noştri care au rezistat în munţi, cu arma în mână, împotriva ocupaţiei comuniste, vom lupta şi noi prin toate mijloacele pe care ni le pun la dispoziţie Legea şi dreptul nostru românesc, pentru salvgardarea inestimabilului patrimoniu istoric şi a resurselor naturale ale Munţilor
Apuseni!

Roşia Montană rezistă!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Partidul Pentru Patrie

Secretar General

Florin Dobrescu

06 Iulie 2011
CAMPANIA MILITARĂ A ROMÂNIEI DIN 1941 A FOST LEGITIMĂ.

PREŞEDINTELE RUSIEI ÎŞI ASUMĂ MOŞTENIREA IDEOLOGICĂ A UNIUNII SOVIETICE

COMUNICAT

În numele Asociaţiei pentru Memorie Identitară „Carpaţii” dorim să ne exprimăm profunda revoltă ce ne-au provocat-o declaraţiile preşedintelui rus Dmitri Medvedev, făcute în cadrul recentului summit NATO-Rusia, declaraţii pe care le considerăm ca lipsite de cel mai elementar simţ politic, constituindu-se într-o adevărată blasfemie la adresa milioanelor de victime ale comunismului sovietic.

Este limpede pentru oricine că, în condiţiile în care Uniunea Sovietică, în acord cu Germania hitleristă, comisese un rapt teritorial împotriva României, ocupînd samavolnic estul Moldovei (Basarabia), orice român s-ar fi aflat în locul lui Ion Antonescu ar fi facut acelaşi gest: atacarea URSS pentru realipirea la teritoriul naţional a provinciei răpite.

Actul declanşării atacului împotriva Rusiei sovietice a fost deci unul legitim şi firesc, şi el va constitui întotdeauna pentru poporul român o faptă de mândrie identitară, alături de celelalte acte de vitejie din istoria naţională, indiferent de persoana celui care în acel moment a reprezentat conducerea statului român.

Ceea ce ne revoltă este cinismul cu care actuala conducere a Rusiei îşi asumă moştenirea ideologică a stalinismului, refuzînd să admită că riposta armată a României de acum 70 de ani a fost îndreptată împotriva Uniunii Sovietice, nu împotriva actualei Federaţii Ruse. În acest fel, preşedintele Rusiei, precum şi ceilalţi oficiali ruşi care au făcut declaraţii în acelaşi sens, demonstrează că actuala conducere de la Kremlin reprezintă o structură de extracţie sovietică, care nu va putea niciodată să se detaşeze de mentalitatea sistemului comunist, al cărei produs politic este.

Reprezentanţii ministerului rus de externe invocă ipocrit, în susţinerea acestei atitudini politice, memoria „milioanelor de victime ale fascismului”, dar nu suflă o vorbă despre zecile de milioane de victime exterminate, în Europa şi în lume, de regimul comunist, instaurat prin ocupaţie armată de Uniunea Sovietică. Dacă vom judeca lucrurile din această perspectivă, adevărul istoric este acela că intervenţia armată a Regatului României din iunie 1941 a avut caracterul limitării genocidului desfăşurat de soviete în Basarabia, Ucraina şi în celelalte ţări ocupate de comunişti. Campania din 1941 poate fi pusă, fără teama de a greşi, alături de campania militară iniţiată de România în 1919, prin care a fost zădărnicită bolşevizarea Ungariei şi transformarea ei în teatrul unui alt genocid comunist.

Prin aceasta dorim să reiterăm rolul de pivot de stabilitate jucat de statul român în secolul XX în partea central-sud-estică a Europei. Iar Rusia de astăzi va trebui să identifice în România tocmai acest factor de stabilitate, debarasîndu-se de clişeele propagandei sovietice.

Florin Dobrescu

Preşedintele Asociaţiei pentru Memorie Identitară „Carpaţii”

Tel. 0722749249

E-mail: asoc.carpatii@gmail.com

_

11 Iunie 2011
FOSTII DETINUTI POLITICI - INGRIJORATI DE REVIRIMENTUL COMUNISMULUI IN BASARABIA !

C O M U N I C A T

Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici Luptatori Anticomunisti constata cu ingrijorare recidivarea in Europa (vezi situatia din Republica Moldova - Basarabia) a comunismului.

Vinovat de aceasta recidiva este Parlamentul UE, care a respins condamnarea comunismului, a crimelor regimurilor comuniste si nu a dispus chemarea in instanta a criminalilor.

Nu dorim ca generatiile viitoare sa repete experienta noastra, sa cunoasca atrocitatile fara precedent petrecute prin temnitele prin care noi am trecut, comportamentul barbar al gardienilor instruiti de comunisti pentru exterminarea fizica a adversarilor politici.

Asemenea, nu trebuie uitate actiunile de siluire a constiintelor prin procesele de reeducare care au luat forme de cruzimi fizice si psihice nemaiintalnite nicaieri in lume (vezi Pitesti, Gherla, Aiud, Canal - Romania).

A nu se uita ca „experimentul Pitesti”, coordonat de sovietici, a urmarit transformarea adversarilor politici ai regimului comunist in oameni cu creierele spalate, lipsiti de vointa, constiinta, sclavi ai tortionarilor din organele de represiune comuniste.

Presedinte
Constantin IULIAN

Secretar
Gheorghe JIJIE

_

13 Aprilie 2011
Cioran: un profil interior

Emil Cioran venea pe lume acum un secol - într-o lume transilvană arhaică, de frumuseţea unei guri de rai, neatinsă de morbul “civilizaţiei” şi pe care în primii ani ai copilăriei o percepea drept însuşi Paradisul. Părăsirea Răşinariului natal şi stabilirea familiei la Sibiu a constituit pentru el o fractură existenţială. Drama lui lăuntrică o recapitula pe cea a întregii omeniri, ba chiar o întrecea. Căci s-a simţit alungat din paradis de către Dumnezeu, dar … fără vină proprie, fără motivul unui păcat conştient. Poate de aici supărarea sa -de întinderea unei vieţi întregi- şi cearta sa neîntreruptă cu Creatorul. Nostalgia paradisului pierdut l-a urmărit până în ultima clipă. Senzaţia lui perpetuă era aceea că toate drumurile către paradis îi sunt barate. Atât pe plan metafizic, prin sabia de foc a paznicului divin, dar şi în concret, în perioada lungului său exil, prin imposibilitatea fizică de a-şi mai revedea locurile copilăriei la care visa mereu.

Efectul căderii s-a manifestat la Cioran printr-o suferinţă existenţială permanentă. Sensibilitatea lui extremă nu reuşea să facă racordul la o substanţă, la o plenitudine interioară, alta decât cea a propriilor chinuri. Îi rămânea doar golul, nimicul, neantul. O tensiune extremă, o stare de insomnie şi de luciditate perpetuă i-a marcat anii adolescenţei. Viaţa lui lăuntrică era un infern. Ceva mai târziu avea să-i scrie fratelui său mai mic, atunci când şi acesta ajunsese la vârsta primelor frământări: “Dragă Relu, dacă poţi, lasă-te de viaţa interioară, fiindcă, dac-o faci cu măsură, n-are valoare, iar dac-o exagerezi, te distruge.” Sau, în cartea sa de debut: “A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atâta intensitate, încât simţi cum mori din cauza vieţii.” (Pe culmile disperării)

Salvarea lui Cioran a fost în primul rând în scris. Exerciţiul scrisului a avut pentru el un rol terapeutic şi - de ce nu- soteriologic. Căci ce altceva erau paginile sale decât o spovedanie, o devoalare a stărilor sale interioare, o eliberare de tensiunile care-i dizolvau fiinţa lăuntrică?

“De ce nu putem rămâne închişi în noi înşine? De ce umblăm după expresie şi după formă, încercând să ne golim de conţinuturi şi să sistematizăm un proces haotic şi rebel?” (Pe culmile disperării)

Răspunsul dat de Cioran la această întrebare este unul de complexitatea şi lungimea unei vieţi întregi. El este materializat în … întreaga sa operă: picături de rouă condensaţi din vaporii unor înalte temperaturi interioare. Uneori însă nici măcar scrisul nu mai constituie un leac suficient, mai ales atunci când singura soluţie a eliberării din chingile obsesiilor pare a fi sinuciderea. Pe Cioran l-a salvat atunci firea sa valahă, marcată pentru eternitate de soarta veşnicei neîmpliniri: “Neputinţa mea de a lua o hotărâre explică de ce toată viaţa mea am meditat la sinucidere fără să o şi fac. Noi românii suntem toţi nişte rataţi. Asta e originalitatea noastră şi pe drept cuvânt îi detestăm pe străini, biete fiinţe care s-au realizat.” (Scrisoare către G. Liiceanu, 1991) L-au salvat ultimele resurse de lejeritate metafizică “românească” pe care le mai avea în străfundurile fiinţei sale. A cochetat cu ideea sinuciderii, dar printr-o veşnică amânare a punerii ei în faptă. Dacă în cer nu a putut găsi resurse pentru exorcizarea demonilor care-l bântuiau, a recurs la “şiretenia” firii sale ancestrale pentru a-şi trage pe sfoară spectrul unui destin funebru. Şi … i-a reuşit, în cel mai deplin stil “românesc”, care reuşeşte să transforme neîmplinirile şi ratările de pe planul faptelor brute în mântuiri şi bogăţii de sensuri în planul de dincolo de ele.

Multiplele “ratări” ale lui Emil Cioran nu se rezumă însă doar la atât. O altă vocaţie pe care şi-a ratat-o cu brio, pe lângă cea de sinucigaş, este cea de … mistic. Frământările de care a avut parte, de o intensitate cum rar pot fi întâlnite, păreau că-l predestinează unei salvări fără rest prin întoarcerea la o credinţă de aceeaşi factură şi intensitate, dar de semn contrar. Am fi putut avea şi noi un sfânt, asemeni celor de la Muntele Athos, care să tâlcuiască -în stilul său sublim şi inconfundabil- adâncimile spusei “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” . Dar n-a fost să fie …

Nu se poate totuşi spune că nu a încercat o ieşire prin credinţă, numai că … eşecul acesteia s-a materializat în cartea “Lacrimi şi sfinţi”:

“Trei ani de insomnii - la o vârstă ca a mea - mi-au lăsat toxine în corp şi în suflet de care mă pot debarasa numai prin parabole amare și acest amestec de cinism şi de religiozitate. În loc să vă mâhniţi, ar trebui să înţelegeţi. Drumul meu nu seamănă cu al celorlalţi oameni, deşi ştiu că numai asta v-ar conveni. Tot ce scriu trebuie să scriu. Nu pot altfel. Orice concesie ar însemna o sinucidere intelectuală.”

Astfel le scria el părinţilor săi (familie de preot ortodox), îngroziţi de pasajele provocatoare pe care le conţinea această carte, rezultat al sfâşierilor sale lăuntrice pe teme religioase. Acomodarea lui Cioran cu acest infern interior -căci de o ieşire din el nu poate fi vorba- avea să fie aşadar alta decât cea a practicării obişnuite a credinţei. El şi-a întors privirile de la inaccesibilitatea unui cer ce părea intangibil către frumuseţea lumii de jos.

“Cu râvnă şi amar, cercat-am să culeg roadele cerului - şi n-am putut. Ele se înălţau spre nu ştiu ce alt cer, când mâinile le înfruptam în rodnicia lor. (…) Nu, nu; nu pe aştri îmi voi orbi văzul. Destul mi-am pierdut din lumină cerşind pomana înălţimilor. Sătul de tot felul de ceruri - mi-am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii. (…) Atotputernicul ne-a închis căile sale? Sădi-vom atunci alt pom, pe aici, pe unde El n-are paznici, nici săbii şi nici flăcări. Vom naşte paradisul la umbra caznelor - şi blând ne-om odihni sub ramuri pământene, ca îngeri ai desăvârşirii de o clipă.” (Îndreptar pătimaş)

Cioran este un suflet cu sensibilitate de seismograf, care reflectă şi amplifică în el toate golurile şi deficienţele lumii care îl înconjoară.

“Nu eu sufăr în lume, ci lumea suferă în mine. Individul există doar în măsura în care concentrează durerile mute ale lucrurilor, de la zdreanţă până la catedrală.” (Amurgul gândurilor)

A fost însă un moment când sufletul său a reflectat şi altceva decât negativul. Speranţele vieţii lui au fost puţine, dar intense- cum ar fi putut fi altfel? Atunci când imediatul vieţii româneşti a avut o tresărire, un semn de trezire din somnul său milenar, Cioran nu a făcut altceva decât ştia să facă dintotdeauna: a răsucit butonul amplificatorului său sufletesc la maxim. Iar undele care pluteau în aerul românesc s-au focalizat într-o carte de o sinceritate şi pasiune extremă. Din condeiul lui febril au ieşit rânduri electrizate, marcate pe alocuri de excesele efectului de amplificare de tip “overdrive”, care distorsionează limpezimea sunetului originar. În acel moment al existenţei sale, Cioran intuia posibilitatea unei Schimbări la faţă a României:

“Suntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat. Nu pot iubi decât o Românie în delir. (…) Decât însă o bunăstare nesemnificativă, mai bine o ruină con brio. Cine nu trăieşte apocaliptic destinul României nu înţelege nimic din ceea ce trebuie să devenim. Fiecare ar trebui să ne sfâşiem pe imperativul devenirii noastre. (…) Dacă defectele României, constatate aici cu pasiunea şi regretele unei iubiri disperate, ar fi eterne şi iremediabile, ţara aceasta nu m-ar interesa deloc şi mi s-ar părea stupid să scriu o carte de fapte fără o viziune de reformă.(…)Limitele României le cunosc prea bine. Vrem să ştim totuşi până unde se poate întinde ea, atât în forma ei lăuntrică, cât şi în afară. Aş vrea o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei.”

Cioran se racorda astfel şi el la elanul tinerei generaţii de intelectuali ai României mari. Dar a făcut-o în stilul său propriu şi inconfundabil. Maniheismul său e şi aici unul manifest şi singular: pentru el era necesară o ruptură deplină cu”tradiţia”, privită doar drept însumarea unor profunde defecte ancestrale cu unele calităţi minore. În “Schimbarea la faţă a României” Cioran a biciuit fără cruţare toate beteşugurile (reale) ale firii româneşti, cu ale sale “goluri psihologice şi istorice”. Dacă la vremea sa Caragiale a făcut-o mai degrabă cu un umor amar, Cioran o face cu patos mesianic, fractura pe care o preconiza el între formă şi fond fiind una totală. “Schimbarea la faţă” nu ne propune un nou conţinut, plăsmuirea acestuia ex nihilo fiind proiectată într-un viitor aproape utopic, în urma unui salt calitativ radical. În sens junimist saltul urma să aibă loc doar prin energia unor forme noi, prin revoltă, delir, fervoare, prin atribute care-şi vor genera mai apoi singure substantivul.

În aceeaşi epocă, Eliade iubea România cu frenezie, împotriva tuturor evidenţelor. Iubirea lui Cioran denota un patos poate şi mai apăsat, dar … entuziasmul său avea nevoie disperată de nişte evidenţe, sau cel puţin de germenii acestora. Firea nihilistă a lui Cioran avea nevoie de ceva exterior de care să -şi proptească elanurile, avea nevoie de o obsesie permanentă a formelor, nu numai literare. El a fost şi a rămas un estet al formei perceptibile, singurul element care-i putea da o brumă de speranţă. Pe planul fondului vedea doar negativul (defectele românilor, “gălbeaza Mioriţei”), încât nu putea să creadă că acest substrat ar putea conţine în el însuşi acele resurse latente, acea materie explozivă menită să producă un salt calitativ de dimensiuni epocale. Plămada românească ar putea fi aşadar adusă la incandescenţă numai prin energii din afară, prin corsetul unor chingi riguroase, prin impunerea de forme şi prin elanuri fără margini.

Cioran e în cele din urmă un fin seismograf al sufletului românesc, dar care reacţionează doar la mişcări tectonice, fiind incapabil să descopere zăcămintele, latenţele care aşteaptă în nemişcare. A avut un moment, o tresărire de speranţă, doar atunci când erau semne că se întâmplă ceva. Când posibilitatea imediată a unei schimbări la faţă a dispărut, a fost sincer şi consecvent cu el însuşi:

“În momentul când aş fi convins că posibilitatea unei schimbări la faţă a României este o iluzie, din acel moment o problemă a României pentru mine n-ar mai exista.”

Iată cum desprinderea sa ulterioară de România şi de limba romănă au fost anunţate de Cioran încă din perioada sa de fervoare şi entuziasm. Când formele în care credea el au dispărut sub tăvălugul istoriei, pentru el a mai rămas numai negativitatea ancestrală a firii româneşti. Perioada pariziană a anilor 40 marchează trecerea sa treptată la nihilism. La început o face încă în limba sa maternă:

“Rarefierea mistică a timpului în nimicul absolut al frumuseţii… Cu el să-mi hrănesc aşteptările sângelui, cu ondulaţiile şi răsfrângerile armonioase ale eternei inutilităţi. Rosturi există numai în aparenţele pentru care ai vrea să mori … (…) Nirvanizarea estetică a lumii: a atinge supremul în supreme aparenţe. A fi nimic şi tot în spuma imediatului.”(Îndreptar pătimaş)

Dar, mai apoi, după încheierea războiului şi pecetluirea soartei Romăniei, Cioran pune în practică posibilitatea anunţată deja cu un deceniu mai devreme: aceea ca problema României să devină pentru el inexistentă. De aici înainte, el va scrie exclusiv în limba patriei sale adoptive, franceza:

“Limba română n-are rigoarea francezei, e o limbă cu o gramatică mobilă, o limbă liberă, mult mai apropiată de temperamentul meu. (…) În acelaşi timp franceza, care îţi impune mereu limite, te civilizează. Nu poţi fi nebun în franţuzeşte. Adică excesul nu e posibil în franceză, devine grotesc. (…) A fost pentru mine ca o cămaşă de forţă, exact cum îi domoleşti pe nebuni. Franceza a fost pentru mine o disciplină impusă şi finalmente a avut un efect pozitiv asupra mea. Limitându-mă, m-a salvat, mi-a interzis să exagerez la tot pasul. Acceptarea acestei discipline lingvistice mi-a temperat delirul.” (Interviu acordat lui G. Liiceanu, 1990)

Se vede şi de aici (din stil, din conţinutul de idei şi chiar din … autoironia afişată) că “fondul”intim al lui Cioran rămâne totuşi unul … românesc, doar “haina” pe care a îmbrăcat-o de nevoie fiind “franţuzită”. A se înţelege însă şi cum sună de pildă“Schimbarea la faţă”sau alte scrieri de tinereţe ale lui Cioran, citite prin ochii unui francez sau occidental ... probabil greu de digerat, deşi prin filtrul subiectiv românesc lucrurile capătă totuşi alte înţelesuri.

Cu trecerea anilor i-au secat treptat şi sevele, izvorul “delirului” său şi-a mai diminuat din intensitate, a mai obosit şi el metafiziceşte. Emil Cioran devine astfel “scepticul de serviciu al unei lumi în declin”, cum îl numeşte Petre Tuţea. Şi în noua lume unde îi este dat să-şi ducă traiul, el înregistrează, cu aceeaşi sensibilitate de seismograf, care este starea ei lăuntrică:

“În cumplita ei cumpătare, Europa fuge de sine, de amintirea insolenţelor şi bravadelor sale, până şi de acea pasiune a inevitabilului, ultimă onoare a înfrângerii. Refractară la orice formă de exces, la orice formă de viaţă, ea deliberează şi va delibera mereu, chiar şi după ce va înceta să existe: nu dă de pe acum impresia unui sobor de fantome?” (Ispita de a exista)

Pentru o clipă însă întrezăreşte şi altă posibilitate, care este totuşi excepţia:

“Pe lângă nefiinţa cea de toate zilele, ce miracol - fiinţa! Ea este incredibilul, e ceea ce nu se poate întâmpla, e starea de excepţie.” (Ispita de a exista)

Dar Cioran nu ar rămâne el însuşi dacă ar cădea pradă unor asemenea ispite … El se va dovedi imun la toate, de orice gen, rămânând consecvent doar scepticismului şi lucidităţii sale. Totuşi, ispitele cu care a cochetat vor fi fost mai multe. Nici cea mesianică nu i-a dat pace, chiar şi în perioada postbelică. Trăitor în Occidentul decadent, Cioran vedea cu ochii lui golirea de substanţă a lumii creştine. În acelaşi timp descoperea impulsul de afirmare al unui alt popor, atât pe plan politic şi statal, dar şi metafizic, popor care poate fi numit adevăratul învingător al războiului tocmai încheiat.

“Poporului evreu îi place atât de mult paradoxul - şi suferinţele ce ţin de el- încât probabil se va converti la creştinism atunci când toţi îl vor dezavua. (…) Când bisericile vor fi pentru totdeauna părăsite, evreii vor intra în ele sau vor construi altele, noi, ori - şi mai probabil- vor înălţa crucea pe sinagogi. (…) Tocit până la urzeală, creştinismul a încetat să fie o sursă de uimire şi scandal, să declanşeze crize ori să stimuleze inteligenţele. (…) Dar, ca să devină iarăşi “interesant”, ar trebui promovat la rangul de sectă osândită; numai evreii ar fi în stare de o asemenea misiune: ar proiecta în el destulă excentricitate ca să-i regenereze şi să-i împrospăteze misterul.” (Ispita de a exista).

E o apologie pe dos, tipic cioraniană, aceea de a vedea redempţiunea unui fenomen prin complementul său.  Mobilurile ei (sincere) trec totuşi dincolo de substratul unui posibil oportunism. Mesianismul, care încă îl mai frământă lăuntric, este proiectat în afară, în acel element, poate singurul, pe care îl vedea el atunci ca fiind un germene de vitalitate şi dinamism, dincolo de marginile unei Europe obosite şi crepusculare. Aceasta, chiar dacă pentru susţinerea unui sâmbure de pozitivitate şi speranţă Cioran e nevoit să facă veritabile salturi mortale pentru a împăca o serie de contrarii metafizice.

Dar era într-o vreme în care el îşi pierduse credinţa în neamul său... Oare ce ar fi spus pe această temă a regenerării creştine, dacă la acea oră ar fi avut cunoştinţă de schimbarea la faţă petrecută în închisorile comuniste din România? Nu contrazice aceasta toate “evidenţele”(parţiale) despre sufletul românesc care au ajuns la cunoştinţa sa?

Totuşi,“despărţirea” lui Cioran de România nu avea decât un caracter “oficial”. În adâncul său el tresare şi chiar se bucură ori de câte ori ia notă de unele împliniri româneşti, atâtea câte au fost. Prin corespondenţa sa întreţinută o viaţă întreagă, Cioran rămâne în continuare racordat la valorile fondului său originar. Despre “Dimensiunea românească a existenţei” a lui Mircea Vulcănescu avea să scrie: “Cum aş putea asista pasiv la o dedicaţie înscrisă sub cea mai substanţială tălmăcire a întâmplării valahe? Dacă răul din mine ar fi odată atât de lucid pe cât a fost binele din tine, mă voi sforţa să întunec puţin icoana Mioriţei, să vorbesc şi de gălbeaza ei” (scrisoare către M. Vulcănescu, 1944). Întreaga sa corespondenţă avută de-a lungul anilor cu Noica sau cu Arşavir Acterian denotă de asemenea o continuă afinitate cu sufletul românesc. Apreciază indeosebi scrierile lui Constantin Noica sau destinul exemplar al lui Steinhardt. E mişcat chiar de succesul reeditării “Schimbării la faţă” în 1991, chiar a acelei cărţi pe care decenii întregi a regretat că a scris-o:

“Şi totuşi, sunt impresionat de destinul Schimbării la faţă. M-am înşelat de mai multe ori, dar pentru o dată am fost şi eu profet. “ (scrisoare către G. Liiceanu, 1991)

Cu câţiva ani înainte de moarte a luat hotărârea de a nu mai scrie cărţi: “Pur şi simplu m-am plictisit să calomniez universul.” (interviu dat lui G. Liiceanu, 1990). Despărţirea sa de această lume a început treptat, prin despărţirea de lumea nevăzută, a ideilor şi a obsesiilor sale. Până şi veşnica neodihnă şi nelinişte metafizică a unui Cioran tânjea într-un final către opusul ei, către odihnă şi linişte.

A fi “cioranian” înseamnă în primul rând a fi autentic, a trece totul prin filtrul propriei sensibilităţi, a ridica subiectivismul propriu la rang de virtute - echivalentă cu o sinceritate fără rest- a refuza mediocritatea şi jumătăţile de măsură. Nu am citit despre Cioran, acum, la aniversarea centenarului său, nicio scriere de acest fel. Nu am întâlnit decât elogii artificiale, cu abuz de metafore, imitaţii căznite şi prolixe ale perfecţiunii stilistice cioraniene - care este de fapt de o simplitate deconcertantă. Se pare că mulţi nu au priceput că Cioran nu e doar un simplu exerciţiu de stil.

Cioran e la urma urmei un creştin pe dos, care pune în evidenţă negativul şi umbrele acestei lumi, partea din ea care nu este locuită de har. Iar lipsa aceasta dureroasă de conţinut divin a vieţii sale a dus-o până la ultimele consecinţe - dar ce diferenţă de substanţă între zbuciumul său metafizic şi “certitudinile” comode şi uscate ale ateilor raţionalişti!

“Misticii au de aceea dreptate să-L caute pe Dumnezeu în ei înşişi sau oriunde în afara acestei lumi din care fac tabula rasa, fără ca pentru asta să se coboare la revoltă. Ei se avântă dincolo de veac: sminteală de care noi ceilalţi, captivi ai duratei, suntem în stare prea arar. Măcar de-am fi la fel de vrednici de Diavol pe cât sunt ei de Dumnezeu.“ (Ispita de a exista)

Dacă toţi necredincioşii şi ateii ar avea chinul interior al unui Cioran, contorsionările sale sufleteşti, ce spectacol dramatic ne-ar fi dat să vedem! Din păcate, sau mai degrabă din fericire, indiferenţa celor mai mulţi nu este dureroasă. Căci, dacă ar fi, o parte din aceşti oameni cu siguranţă s-ar sinucide - Cioran însă n-a făcut-o. Iar cea mai mare parte dintre ei, la asemenea suferinţe, s-ar converti de îndată la credinţă, cel puţin la liniştea călduţă a unei credinţe formale, numai pentru a scăpa de perpetuarea veşnică a durerilor sufleteşti. Cioran, iarăşi n-a făcut-o - cel puţin nu în faţa lumii. Pentru el nu a existat nicio secundă varianta mediocrităţii. Dar chiar să-l fi trimis Dumnezeu în infernul care urmează morţii, a făcut-o tot din … dragoste, pentru ceilalţi. L-a trimis alături de ei pe Cioran, pe acest estet al nirvanei, pentru a le mai răcori smoala condiţiei lor eterne şi a le înmiresma pucioasa care-i înconjoară. Alături de cuvântul său, până şi flăcările gheenei ar putea părea mai suportabile... Cel puţin Cioran a găsit o cale proprie să o facă, în infernul vieţii de aici. El rămâne unic în felul său, cu toată dragostea sa patologică faţă de semeni, neam şi chiar Dumnezeu. Încât îl putem cuprinde şi noi în dragostea noastră , aşa cum o face bunul său prieten de-o viaţă, Petre Ţuţea, care spune simplu şi sincer: “Eu îl iubesc foarte mult, şi de aceea [la finalul vieţii] l-am văzut mântuit, reconciliat şi împăcat cu El, paulinic, cu sfântul celebru şi cu absolutul divin.”

Să lăsăm aşadar penultimul cuvânt despre Cioran pe seama lui Ţuţea, ultimul aparţinând Judecătorului Suprem, care va şti poate să aprecieze ceea ce l-a caracterizat cu prisosinţă: sinceritatea şi autenticitatea, precum şi mlădierile firii sale valahe în ocolirea hăurilor metafizice -a căror apropiere îl atrăgea ca un magnet- dar în care a reuşit să nu cadă. Căderilor reale, Cioran le-a preferat evadările virtuale, în lumea scrisului şi a ideilor. Aici, printre altele, el depune şi o mărturie apofatică, în negativ, despre existenţa şi dragostea lui Dumnezeu.

A făcut-o astfel, pentru că acesta, şi nu altul, este veritabilul Cioran, care şi-a rămas fidel sieşi până la capăt.

Bogdan Munteanu

25 Martie 2011
Temeiurile fenomenului legionar

Dl. Mircea Platon se întoarce. Un nou articol de opinie asupra chestiunii în dezbatere reiterează poziţia pe care s-a baricadat tabăra „conservatoare”:

„Cineva pentru care «cuibul» lui e mai important decât evidenţa sau reconcilierea cu adevărul e cineva care preferă propria lui lume, mincinoasă, făcută de el, lumii în care ne-a aşezat Dumnezeu. Creştinul nu are a rescrie lumea, ci a o restaura. Şi nu o poate restaura prin minciună. Şi nici prin „adevăruri” tactice şi minciuni strategice: prin „adevăruri” conjuncturale şi prin închinarea la idoli falşi.”

Aşa este. Creştinul ortodox e prin firea sa un realist şi nu tributar vreunei utopii mundane sau hiliaste. El nu siluieşte realitatea pentru a o forţa să intre în anumite tipare de gândire. Asupra criteriului adevărului creştin am scris dealtfel cu alt prilej, încât nu mai revin. Mă voi opri de această dată asupra relaţiei dintre legionarism şi ceea ce unii numesc “România profundă”.

Tocmai acest realism creştin este cel care ne face să respingem teoria născută în eprubetele laboratorului de idei conservatoare. Artificialitatea ei este deja evidentă pentru toată lumea, numai pentru dl. Platon şi prietenii, nu.

Realitatea empirică, de la firul ierbii, de la nivelul sufletesc şi uman, întruchipată prin atâtea şi atâtea exemple, le contrazice flagrant construcţia ideatică. Pus într-o astfel de situaţie, intelectualul care se respectă nu are încotro şi e nevoit să emită o teorie, să găsească explicaţii la aceste contradicţii aparente. Desigur primul gând nu îi este acela al unei logici fireşti a lucrurilor, după care ... aceste contradicţii nu există de fapt decât în mintea unora. Sau, dacă există, atunci ele sunt mai degrabă între realitate şi caricatura pe care ei o fac acestei realităţi.

Unul din pilonii teoriei d-lui Platon este acel concept al „României patriarhale”, a cărei influenţă ar fi adevărata sau principala cauză explicativă a anumitor lucruri pozitive şi de netăgăduit valabile care pot fi aflate în istoria legionară. Desigur, numai atât nu-i ajunge. Pentru a-şi demonstra ideea fixă a malignităţii esenţiale fenomenului legionar, dl. Platon se vede nevoit să mai recurgă la o operaţie chirurgicală: aceea de a separa ontologic legionarismul de „România patriarhală”. Dacă nu neapărat prin origini, care nu pot fi tăgăduite, atunci măcar să-l vădească drept o „deturnare”, o întoarcere distructivă împotriva acestui pat germinativ care i-a dat naştere.

Teoria bunătăţii „României patriarhale” contrapusă demonismului legionar e una caducă. Nu e nicidedum obligatoriu ca influenţele mentalităţii strămoşeşti să fie exclusiv de natură pozitivă (cel puţin raportat la criteriile zilelor noastre), precum de asemenea nu e stringent ca unii oameni de un creştinism profund şi de netăgăduit (fie şi nelegionari) să-şi datoreze credinţa lor factorului „patriarhal”. Se pare că a fost mai degrabă pe dos. Creştinismul patriarhal nu e cel al Filocaliei şi al misticii isihaste, iar „bunul simţ” şi cuminţenia întru firescul unei lumi ce părea eternă au alternat în vechime adesea cu izbucniri de revoltă şi sete de dreptate. Până şi lumea patriarhală a ştiut să se răscoale în vremuri de restrişte, fără să-şi mai facă scrupule de ordin teologic. La fel au stat lucrurile şi în acei ani frământaţi la care ne referim. Epoca interbelică era una a destrămării tot mai accentuate a valorilor tradiţionale, care a făcut ca lumea profund agresată şi pe cale de dispariţie a lui „Nuţu Doncii” să se ... revolte împotriva acestei stări de fapt!

Desigur că şi dl. Platon ştie care a fost prima formă de revoltă, spontană şi mânată de instinctul de autoconservare: acel „complot studenţesc”, pus la cale de către o mănă de tineri idealişti, dar pe moment lipsiţi de viziune. Nici vorbă de principii „legionare” la acel moment. Motorul lor iniţial a fost doar disperarea în faţa unei deplorabile stări de fapt, ei fiind doar „vârful unui aisberg” care mergea până în straturile cele mai profunde ale sufletului românesc (sau tăgăduim acum şi acest fapt?).

Această reacţie de autoapărare unii o numesc „haiducie”, alţii „terorism”.

Dacă rămânem în sistemul de idei al d-lui Platon, înseamnă că „România profundă” s-a manifestat în cea de-a doua formă, adică a ... „terorismului”. Legionarismul a venit abia ulterior, când s-a înfiripat acea viziune asupra rezolvărilor problemelor româneşti nu prin răscoală, ci prin întoarcerea „la icoană”, prin cultivarea virtuţilor personale şi colective şi prin sporirea întru credinţă.

Mai vin cu un exemplu, poate şi mai elocvent. Anume uciderea lui Stelescu de către foştii săi camarazi de cuib, majoritatea tineri macedoneni. În concepţia lor, un loc important îl ocupau valorile „patriarhale” de „onoare” şi de pedepsire cu orice preţ a călcării acesteia în picioare prin infamia trădării. Nu cu mult timp în urmă, la niveluri mai elevate, aceste chestiuni care ţineau de noţiunea patriarhală de „onoare” se tranşau prin ... duel. Adică tot violent, dar cu respectarea unor reguli. Dar această cale era valabilă oricum doar în ceea ce priveşte onoarea personală. Dacă a fost terfelită onoarea de grup, dacă a fost jignită o întreagă colectivitate, tinerii macedoneni au făcut ceea ce i-a îndemnat vocea sângelui şi a strămoşilor care clocotea în ei. Cultul eroilor şi al haiducilor care şi-a pus pecetea pe începuturile legionare nu a fost altceva decât o reminiscenţă a „României patriarhale”. Sau nu? Încât nu ştiu dacă mai are rost să ne întrebăm cine se situează ontologic mai aproape de aceasta: legionarii de atunci, mai ales cei cu origini aromâne, sau un Mircea Platon al zilelor noastre?

Afirm şi acum, deşi nu este aici loc pentru o dezvoltări mai largi, că nicio crimă legionară nu a avut decât un caracter justiţiar şi nicidecum „ideologic”. Legionarii nu au ucis niciun om nevinovat, sau doar pe motiv că victima era de altă părere cu ei (poate cu excepţia regretabilă a lui Virgil Madgearu, care nu face decât să întărească regula, crimă a unui grup anarhic, condamnată şi regretată de către întreaga Mişcare). Dar la fel de adevărat este şi faptul că impulsivitatea unora şi setea lor de dreptate a făcut ca păcatele lor să apese în mod constant şi asupra marii majorităţi a legionarilor, care personal nu pot fi făcuţi responsabili de crimele altora. Oricât ar părea de straniu, dar de regulă crucea oricărui legionar este mai grea decât a unui creştin obişnuit, tocmai pentru că îl apasă păcate care nu sunt ale lui! Taina aceasta s-a revelat într-un mod izbitor tocmai în „tratamentul” de care au avut parte legionarii în puşcăriile antonesciene şi comuniste. Nu s-au lepădat de comuniunea care îi unea pe toţi, cu virtuţile unora şi păcatele altora. Au refuzat orice lepădare facilă pentru a-şi uşura eventual crucea. Mai mult, unii dintre ei au fost în stare să scrie un „Imn pentru crucea purtată”!

Iată şi un exemplu în sens invers. Un Mircea Vulcănescu, de care s-a tot vorbit, şi al cărui creştinism profund nu-l contestă nimeni, nu a ajuns la această măsură datorită influenţei „României patriahale” sau a educaţiei din şcoală, ci mai degrabă luat de curentul religios care străbătea universităţile româneşti ale epocii (e de ajuns să-i citim cartea despre Nae Ionescu). O mare parte din această studenţime, hrănită sufleteşte şi intelectual în acelaşi mediu universitar, a fost însă ... legionară. Încât de ce nu am admite un lucru similar şi în cazul lor, anume că formarea lor a ţinut mai degrabă de un alt mediu decât cel patriarhal-familial (fapt confirmat chiar de Vulcănescu)? A, da, uitasem că în teoria d-lui Platon, a fi legionar înseamnă a fi „eretic”, şi deci căzut din adevăr.

Ar mai fi un pilon important, fără de care şandramaua teoriei platoniciene s-ar dărâma:

„Mişcarea Legionară a fost o organizaţie politică. Ca atare, trebuie avute în vedere data înfiinţării şi data dizolvării sau dezarticulării acestei organizaţii politice. Clarificarea acestor lucruri ne permite să evităm ispita ontologică de a face din «legionarism» o „esenţă” a identităţii româneşti şi/sau Ortodoxe.”

Realitatea este însă alta. Cu bunele şi cu relele sale, legionarismul a fost şi este mai mult decât o organizaţie politică. A fost chiar o ... întruchipare a identităţii româneşti patriarhale, a fost o stare de spirit de cuprindere naţională. Iată ce spune însuşi Căpitanul:

“De altfel, toata revista „Pamântul Stramosesc” e plina de astfel de scrisori: contributie a românilor la crearea Legiunii, care este mai mult decât o organizatie cu membri, registre si sefi. Este o stare de spirit. O unitate de simtire si traire la care contribuim toti. Membri, sefi, numar, uniforme, program etc., constituie Legiunea care se vede. Cealalta însa, cea mai importanta, este Legiunea care nu se vede. Legiunea care se vede, lipsita de Legiunea care nu se vede, adica de acea stare de spirit, de viata, nu înseamna nimic. Sunt forme goale fara continut.

Noi nu ne-am instalat cu revista ca un profesor la catedra, înaltând bariera între noi, „sefii”, „învatatorii”, care scriam la gazeta învataturi si norme, si între multimea care nu are altceva de facut decât sa învete învataturile noastre si sa se conformeze lor. Pe de o parte noi, pe de alta parte, ea. Nu.

A face Legiunea nu înseamna a-i face uniforma, nasturi etc. Nu înseamna a-i elabora sistemul de organizare. Nu înseamna nici macar a-i formula legislatia, normele de conducere, însirând logic textele pe hârtie. Dupa cum a crea un om nu înseamna a-i face hainele, nici a-i fixa principiile de conduita si nici a-i stabili programul de actiune.

O miscare nu înseamna nici statut, nici program, nici doctrina. Acestea pot fi legislatia miscarii, pot defini scopul ei, sistemul de organizare, mijloacele de actiune etc., dar nu însasi miscarea.

Acestea sunt adevaruri pe care oamenii, chiar cei de stiinta, le confunda.

A crea numai „statut”, „program” etc., si a crede ca ai facut „miscare”, este ca si cum voind sa faci un om, i-ai face numai hainele.

A crea o miscare înseamna în primul rând, a crea, a da nastere unei stari de spirit, care nu-si are sediul în ratiune, ci în sufletul multimii.

Aceasta constituie esentialul în miscarea legionara.

Aceasta stare de spirit nu am creat-o eu. Ea s-a nascut din întâlnirea aportului nostru de simtire cu al celorlalti români. Revista „Pamântul Stramosesc” a fost locul de întâlnire, de înfratire a simtirilor si, mai târziu a gândurilor noastre, cu simtirile si cu gândurile acelor români care simteau la fel ca noi si judecau la fel.

Asadar, Legiunea în adâncul ei, în acea stare de spirit nevazuta, dar simtita de noi, n-am creat-o eu.

Ea este rezultatul unei conlucrari.

Ea s-a nascut din contopirea urmatoarelor elemente:
1. Aportul nostru de simtire.
2. Aportul de simtire al altor români.
3. Prezenta în constiinta tuturor a mortilor neamului.
4. Îndemnul pamântului patriei si
5. Binecuvântarea lui Dumnezeu.”

(Corneliu Zelea Codreanu - “Pentru legionari”)

O fi având „România profundă” bunele şi relele ei, la fel şi Legiunea, dar o legătură ontologică între cele două entităţi nu poate fi contestată de niciun om normal. Realitatea este că o mare parte a României tradiţionale s-a regăsit la acea vreme în aspiraţiile legionare, ba am putea spune chiar că aici intră îndeosebi elita morală a neamului din acea vreme. Până şi argumentul statistic sprijină această idee. S-a întruchipat oare „România profundă” în altă entitate, sau a stat ea cumva indiferentă, în tribune, în vreme ce în arena evenimentelor se înfruntau doar unele minorităţi nereprezentative? Oare ce spun de pildă statisticile pe care ni-le oferă în acest sens arhivele Securităţii comuniste? Să nu uităm însă că pentru statistică excepţiile sunt ... excepţii şi atât, ele nu pot infirma o regulă generală, din care pot fi deduse chiar corelaţii mai adânci.

E limpede însă: credinţa creştină de obşte era pe atunci aceea simplă a ţăranului român şi desigur că în epocă nu avea cum să aibă anvergura unei renaşteri neopatristice sau a unei spiritualizări care au venit abia ulterior. Înainte de a se ocupa de Filocalie şi de Patristică, până şi un Stăniloae scria despre legăturile dintre „Românism şi Ortodoxie”. Despre ce erezie să fie atunci vorba la adepţii „românismului” din acea epocă, care se întâlneau tocmai pe acest plan (sau mai degrabă datorită lui) pentru prima oară cu Ortodoxia, pe care au descoperit-o ca fiind un ingredient esenţial şi de netăgăduit în plămada lor sufletească?

E cert că au fost multe „nedesăvârşiri” pe acest plan creştin în perioada respectivă. Mai ales în cazul celor au ajuns la creştinism prin descoperirea Ortodoxiei ca temelie a fiinţei lor naţionale, adică prin ... naţionalism. Dar aceşti fii ai României au venit spre Biserică cu bună credinţă şi cu sufletul curat, au venit cu păcatele şi cu nedesăvârşirile lor, iar oficialitatea bisericească de atunci (sau dl. Platon acum) le-a tras o palmă de să le zboare dinţii, pentru că „nu au înţeles cum trebuie” această credinţă. Unde este dragostea de frate şi de aproape? Ei bine, cred că mai degrabă nenumăratele „palme” pe care le-au primit (şi chiar mai mult decât palme) i-a făcut pe unii dintre ei, iar prin ei şi pe ceilalţi, să înţeleagă. Şi au înţeles această credinţă chiar mai bine decât apărătorii oficiali sau neoficiali ai „adevărului” faţă de „erezia” legionară.

Se pune întrebarea: cine poate emite o părere autorizată şi în acelaşi timp credibilă privind cunoaşterea unui fenomen politico-spiritual de complexitatea celui legionar? Istoricul? Teologul? Sociologul sau psihologul? Sau există cumva şi un alt tip de cunoaştere, mai adecvat, care se poate servi la nevoie de instrumentele de gândire oferite de aceste ştiinţe, dacă însă în prealabil a parcurs etapele unui proces de înţelegere de o altă natură? Este vorba de cunoaşterea empatică.

Pe dl. Platon şi pe ceilalţi care îşi dau acum cu părerea doar pe baza unor lecturi (şi acelea incomplete), înainte de a veni cu asemenea teorii scoase din eprubetă, nu i-ar fi costat nimic să purceadă asemeni lui Sorin Lavric atunci când s-a documentat asupra legăturii dintre Noica şi Mişcarea Legionară, anume discutând îndelung cu martorii acelei epoci, mai exact cu istoria încă vie, aflată alături de noi.

Pe lângă aceasta, desigur, există şi oameni care s-au identificat în chip desăvârşit cu fenomenul în cauză şi care posedă atât autoritatea morală, cât şi viziunea spirituală (inlcuzând aici şi aflarea în adevăr) pentru a putea emite o opinie autorizată şi credibilă. Unul dintre aceştia este Virgil Maxim, un mărturisitor (legionar) al închisorilor, pomenit de regulă alături de cei care sunt priviţi drept „sfinţi”, întrucât avea practic aceeaşi anvergură spirituală, numai că Dumnezeu i-a hărăzit nu martiriul, ci supravieţuirea din infern şi mărturia vie despre cele prin care a trecut generaţia sa.

Încât haideţi să vedem cum priveşte el această legătură ontologică dintre legionarism şi esenţa profundă a identităţii româneşti:

"Mişcarea Legionară s-a înfiinţat la plinirea vremii, prin purtarea de grijă Divină şi unda care se propagă în oceanul sufletesc al neamului este suficientă; ea atinge nevăzut toate conştiinţele curate şi ridică din adâncurile fiinţei româneşti toate puterile, pentru a le înălţa la cele mai frumoase stadii de strălucire şi dăruire eroică. Mişcarea Legionară nu are nevoie, neapărat, de forme de manifestare sau reprezentare politică. Ea nu trăieşte prin aceste forme. Ea este duhul neamului; ea poate îmbrăca, în funcţie de condiţiile istorice, forme de organizare şi manifestare văzută, după cum poate trăi timp îndelungat ca jarul sub cenuşă, până când Buzele lui Dumnezeu vor sufla în spuză, aprinzând iarăşi în inimile tinere ale neamului focul dragostei pentru Adevăr. „Noi, legionarii, avem la îndemână cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât toate tancurile şi mitralierele lumii: propria noastră cenuşă, cenuşa morţilor noştri”. (I. I. Moţa, Cranii de lemn)

După aceasta îi veţi recunoaşte pe legionari: ei mărturisesc Adevărul Dumnezeiesc în viaţa neamului, în ascultare de Biserică şi suportă consecinţele mărturisirii, revendicându-şi viaţa ca pe o comuniune cu cenuşa morţilor înaintaşi. Cel străin de această comuniune, nu-şi va putea jertfi fiinţa sa pentru Dumnezeu şi din dragoste de neam. El este sau devine unealtă de lovire în mâna celor ce-L urăsc pe Hristos şi-şi fac scop din plăcerile şi măririle lumesti. „De aceea nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă, ci temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să-l arunce în gheenă”. (Ev. După Matei)" (Virgil Maxim - „Imn pentru crucea purtată”)

Nu credeam vreodată că asemenea lucruri vor ajunge să fie puse în discuţie. Realitatea metafizică a Legiunii nu are sens să fie contestată, tocmai datorită acestui temei. Nu are importanţă câte „organizaţii” există actualmente şi care are mai multă „legitimitate”. Căci legionarismul este, şi în fond trebuie să fie, chiar o ipostaziere a unui profund substrat naţional, care, dacă îi va veni vremea, se va produce, indiferent de numele pe care îl va purta atunci. Apele care poate vor curge cândva din nou, nu au cum să o facă pe un alt făgaş decât prin albia deja existentă, de care se leagă atâta istorie, atâta jertfă şi atâta legendă. Dar, dacă o vor face, ele se vor manifesta în mod evident în forme adecvate vremii. Adică fără centuri şi pistoale, fără acel eroism uneori exacerbat de sorginte medieval-patriarhală, poate mai degrabă cu un eroism de tip creştin, mărturisitor şi atent la rigoarea dogmatică. Însă în orice caz, cu dragoste şi nu cu dispreţ faţă de această generaţie unică în istoria României.

Până una-alta, e indiscutabil că Legiunea a creat deja un mit la nivelul conştiinţei colective a românilor, chiar dacă părerile asupra ei merg până la divergenţă. Dacă ar fi fost un fapt efemer şi lipsit de importanţă, cred că e clar pentru oricine că discuţia de faţă nu ar fi consumat deja atâtea energii intelectuale şi polemice. Iar dacă ar fi fost un fenomen de o substanţă morală îndoielnică, mă tem că adepţii săi ar fi fost demult striviţi de tăvălugul atâtor contraargumente care mai de care mai docte. Numai că ele au o slăbiciune intrinsecă. Priza lor la straturile profunde ale României, la nivelul omului simplu, este egală cu zero, dacă o comparăm numai cu forţa acestor patru versuri simple:

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Unde este acea „Românie profundă” care va prefera vreodată ortodoxia literară a unui Mircea Platon în faţa pragurilor, prispelor, uşilor şi icoanelor sărutate de „ereticul” Radu Gyr?

O vede cineva, dincolo de virtualitatea unor ... bloguri?

Bogdan Munteanu

21 Martie 2011
DISCRIMINAREA DEŢINUŢILOR POLITICI LEGIONARI ÎNSEAMNĂ O NOUĂ CONDAMNARE A LOR !

ASOCIATIA PENTRU MEMORIE IDENTITARA „CARPATII”

Biroul de presa. Tel. 0722749249 // asoc.carpatii@gmail.com

C O M U N I C A T DE PRESĂ

Asociaţia pentru Memorie Identitară „Carpaţii” a luat act cu indignare de iniţiativa legislativă a parlamentarului liberal Raymond Luca, privind excluderea de la drepturile prevăzute prin Legea 221 / 2009, a foştilor deţinuţi politici condamnaţi de regimul totalitar antonescian, precum şi de intenţia declarată a autorităţilor de resort de a adopta această măsură.

Punctul de vedere al Guvernului, favorabil revizuirii, precum şi discutarea acesteia, proiectată pentru marţi 22 martie 2011, în Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor, denotă intenţia autorităţilor de a adopta această măsură legislativă.

Printre obiectele de activitate ale Asociaţiei „Carpaţii”, figurează şi „cinstirea şi promovarea memoriei unor personalităţi care au avut un aport deosebit în lupta de Rezistenţă împotriva regimului totalitar-comunist, luptînd şi sacrificîndu-se pentru Libertatea şi Demnitatea naţiunii române”. Credincioşi acestui obiectiv precum şi principiilor Statului de Drept, care exclud discriminarea pe motive politice sau ideologice, condamnăm cu fermitate iniţiativa legislativă a liberalului Raymond Luca, pe care ne rezervăm dreptul de a o considera iresponsabilă, discriminatorie şi menită să redeschidă vechi răni în societatea românească, periclitînd pacea socială.

Raymond Luca ignoră cu bună ştiinţă adevărul istoric conform căruia, peste 70 % din foştii deţinuţi politici anticomunişti au fost legionari, precum şi faptul că majoritatea nucleelor de rezistenţă antocomunistă din munţii României, au fost organizate de legionari. După cum, tot legionari au fost luptătorii paraşutaţi de avioanele americane şi executaţi de comunişti în 1953.

Mult mai grav ni se pare punctul de vedere al Guvernului Nr. 1546/16.06.2011. Constatăm că, documentul semnat de premierul Emil Boc, reia practic teze ale propagandei oficiale a regimului comunist.

Astfel, primul ministru afirmă că „în perioada postbelică, majoritatea statelor europene, democratice sau nu, au luat măsuri împotriva membrilor şi susţinătorilor organizaţiilor de tip fascist şi a colaboratorilor egimul nazist (condmanări în justiţie, desalificare administrativă, lipsifrea temporasră de dfrepturi cetăţeneşti, exproprieri, amenzi etc.)”, „măsuri punitive (...) implementate ca urmare a mai multor decizii luate la nivel internaţional sau naţional”. Premierul concluzionează că „nu poate fi pusă pe acelaşi plan condamnarea celor care s-au împotrivit regimului comunist, în numele unui crez democratic, cu aceea a reprezenanţilor şi militanţilor unei mişcări totalitare, extremiste, care doreau înlocuirea unui totalitarism cu altă formă de totalitarism”. Trebuie să observăm că onor consilierii d-lui prim ministru stau prost în privinţa cunoştinţelor istorice, iar consultanţa Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc pare a nu fi de nici un folos ştiinţific.

Cu acest prilej, ne facem datoria de a-l informa pe primul ministru Emil Boc, asupra faptului că Tribunalul Internaţional de la Nurnberg nu a inculpat şi nu a condamnat nici un legionar, Mişcarea Legionară nefigurînd pe lista organizaţiilor fasciste interzise. În urma înaintării, în 1945-46, a unor memorii către autorităţile americane la Frankfurt am Main şi Glasenbach (Austria) legionarii au fost exoneraţi de orice acuzaţie de crimă împoriva umanităţii ori crimă de război.

Mai mult decât atât - şi documentele existente inclusiv la CNSAS susţin acest adevăr -serviciile secrete americane au stabilit colaborari cu legionarii încă din 1945, în scopul depistării elementelor comuniste infiltrate de sovietici cu scop subversiv în zona de ocupaţie americană.

După 1949, în cadrul unui proiect subordonat direct preşedinţilor Harry S. Truman şi Vincent Auriol, între serviciile secrete americane şi franceze şi respectiv Mişcarea Legionară, s-a desfăşurat o colaborare constînd în antrenarea şi paraşutarea pe tritoriul României ocupate de soviete a unor voluntari legionari cu scopul organizării de acţiuni informative şi operative, în perspectiva declanşării unui război între blocul NATO şi URSS. Toţi legionarii paraşutaţi au fost prinşi de Securitate şi executaţi.

De asemenea, documentele istorice şi mărturiile supravieţiuitorilor, atestă că imediat după invadarea ţării de către sovietici şi instaurarea regimului comunist, legionarii au constituit în toate regiunile Carpaţilor româneşti structuri de rezistenţă armată, cu scopul declarat de a sprijini, prin acţiuni de gherilă, o eventuală ofensiva aliată împotriva URSS.

Menţionăm că o mare parte a combatanţilor acestor grupuri de rezistenţă fuseseră închişi, ca legionari, între 1941 şi 1944, printre ei numărîndu-se: Ion Gavrilă Ogoranu (Munţii Făgăraşului), fraţii Paragină (Munţii Vrancei), Neculae Purcărea (Munţii Argeşului), grupul Unguraşu-Baciu (masivul Uturea-Bacău), grupul Păun-Şercăianu (munţii Buzăului) şi mulţi alţii.

Oare dl prim ministru ori dl Raymond Luca îşi pot închipui că aceşti legionari luptau alături de aliaţii occidentali avînd ca scop instaurarea „unei alte forme de totalitarism”? Ori că americanii au colaborat cu ei, paraşutîndu-i în România, pentru a înlocui comunismul cu fascismul?

Nu vrem să insistăm asupra absurdului acestor afirmaţii.

Iar cea mai bună garanţie că legionarii militau pentru acelaşi regim întemeiat pe principiile statului de drept, se află în lucrarea „Destinee du nationalisme”, publicată în 1951 la Paris, în care Horia Sima recunoaşte viabilitatea sistemului democratic de guvernare, punînd efectivele naţionaliste din exil în slujba salvgardării acestui sistem aflat sub ameninţarea expansiunii sovietice.

Etichetările pripite de genul „totalitarist” sau „fascist” sunt noţiuni a căror utilizare trebuie evitată, mai cu seamă în condiţiile în care ele erau folosite intens de propaganda comunistă la adresa adversarilor politici, inclusiv a legionarilor. Prin reluarea lor, oficialităţile statului român de astăzi îşi însuşesc, poate involuntar, punctele de vedere ale regimului ilegitim şi criminal condamnat de altfel de preşedintele Traian Băsescu.

În opinia noastră, derapajele antidemocratice şi cu caracter discriminatoriu, contrare principiilor fundamentale ale drepturilor omului, de genul iniţiativei legislative a domnului Raymond Luca, susţinută de Guvernul României, nu fac decât să confirme faptul că, România de astăzi continuă să fie condusă de oameni formaţi la şcoala defunctului regim comunist, incapabili să se debaraseze de şabloanele ideologiei al căror produs sunt, indiferent de apartenenţa politică din acest moment.

Considerăm că punerea în practică a acestei măsuri legislative nu face decât să redeştepte în societatea românească vechi tensiuni şi resentimente, readucînd în actualitate fantomele şi spaimele trecutului totalitar, şi îndepărtînd mult perspectiva realizării unei reale reconcilieri naţionale.

Asociaţia pentru Memorie Identitară „Carpaţii” cere cu fermitate Parlamentului României să nu adopte această iniţiativă legislativă. Înainte de a vota, cerem tuturor parlamentarilor să îşi îndrepte gândul o clipă la cei ce, în urmă cu jumătate de secol, şi-au sacrificat tinereţea şi viaţa, pentru apărarea demnităţii şi libertăţii poporului român, pentru ca noi astăzi să putem trăi într-un regim parlamentar.

Adoptarea modificării legii 221/2009 ar însemna condamnarea încă o dată a acestor luptători pentru Libertatea şi Demnitatea poporului român.

În aceste condiţii, ne rezervăm dreptul de a acţiona în justiţie pe cei care, în accepţia noastră, aduc o ofensă memoriei acestor eroi, precum şi acela de a face cunoscut forurilor internaţionale acest incalificabil abuz împotriva drepturilor omului.

21 martie 2011

Asociaţia pentru Memorie Identitară „Carpaţii”

Preşedinte

Florin Dobrescu

16 Martie 2011
PARTIDUL “PENTRU PATRIE” SESIZEAZĂ AUTORITĂŢILE PENALE CU PRIVIRE LA PROVOCĂRILE EXTREMISTULUI CSIBI BARNA

C O M U N I C A T

În numele Partidulului “Pentru Patrie” dorim să ne manifestăm profunda indignare cu privire la noile provocări antiromâneşti de la Miercurea Ciuc ale extremistului maghiar Csibi Barna, manifestări pe care le considerăm ca inadmisibile într-un stat civilizat.

Batjocorirea simbolică în public a eroului naţional Avram Iancu reprezintă o ofensă fără precedent la adresa tuturor românilor şi un ultraj de neiertat împotriva celor mai sfinte simboluri naţionale româneşti.

Considerăm că acţiunile acestui provocator de profesie reprezintă expresia unui şovinism primitiv, acest gen de manifestări fiind de natură să incite la ură interetnică, vulnerabilizînd pacea şi stabilitatea din societatea românească şi reprezentînd, în aceste condiţii, un grav atentat la adresa siguranţei naţionale.

Ca naţionalişti şi totodată promotori ai principiilor Statului de Drept pentru care am militat şi milităm, vom sesiza imediat oficial autorităţile de resort, începînd de la organele ordinii publice şi până Procuratură şi instituţiile abilitate să apere siguranţa naţională, pentru demararea unor anchete penale vizînd faptele comise de Csibi Barna.

Cu această ocazie dorim că anunţăm opinia publică şi mass-media că vom urmări îndeaproape desfăşurarea anchetelor penale, pentru a ne asigura că acest instigator la ură interetnică şi atentator la siguranţa naţională va fi pedepsit exemplar, după gravitatea actelor sale antisociale.

PARTIDUL „PENTRU PATRIE”

Secretar general

Florin Dobrescu

14 Martie 2011
Criteriul Adevărului

„Dacă toate documentele şi declaraţiile legionare ar avea un conţinut creştin cu excepţia unuia singur, tot ar fi destul pentru a pune creştinismul Legiunii sub semnul întrebării.” (Gh. Fedorovici)

Iată semnul sub care se duce pseudo-cruciada sub flamura d-lor Fedorovici-Platon-Racu la adresa aşa-numitei “erezii legionare”! Citatul de mai sus este de o elocvenţă rară şi dă măsura deplină asupra criteriilor de judecată cu care operează aceşti oameni constituiţi într-un sinod ad-hoc al unei treimi “conservatoare”.

Demersul lor ar avea poate o anumită îndreptăţire dacă ar viza o grupare care, pe lângă acel singur document „necreştin“, fie şi-ar autoproclama undeva, într-un singur rând, atribute ecleziastice şi soteriologice la modul “tare”, ontologic (iar nu prin analogiile deduse de dl. Platon) fie în cazul în care ar constitui un pericol real la adresa Bisericii.

Prima condiţie evident că nu e îndeplinită, iar a doua este o aberaţie demontată prin atâtea şi atâtea exemple de creştinism autentic în rândurile legionarilor. Chiar admiţând pentru moment că această argumentaţie empirică nu demonstrează “creştinismul” la nivel de doctrină, ea demonstrează cu prisosinţă că mediul legionar nu a fost unul funciar anti-creştin, din moment ce din el au făcut parte asemenea oameni.

În aceste condiţii este perfect legitimă întrebarea dacă nu cumva judecata celor ce şi-au pus în gând să cuantifice măsura creştinismului unei întregi generaţii de români merge prea departe, substituindu-se trufaş singurei instanţe care este valabilă pe acest plan: cea divină.

Pentru dl. Fedorovici fie şi un singur rând „necreştin” (şi se pot găsi destule) înseamnă anatema. Oare aceasta să fie măsura cu care judecă Dumnezeu? Acesta să fie criteriul Adevărului? Pentru mine, aşa cum înţeleg eu credinţa, poate fi considerat creştin oricine mărturiseşte sau pune la inimă rânduri precum acestea:

„De pregătirea şi cultivarea acestei esenţe am căutat noi a ne îngriji încă de mult, de când prevedeam ceasul deziluziei amare. Şi am ajuns la crezul că ea nu poate fi creată, păstrată, cultivată şi apoi întrebuinţată la operaţia de regenerare, decât în mediul ei creator. Ea nu poate fi găsită şi captată decât la izvorul ei: la picioarele Mântuitorului, sub iubitoarea oblăduire a lui Dumnezeu. Vrem viaţa, scânteie mântuitoare, vrem cale izbăvitoare ... „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, e sentinţa neclintită a lui Isus. Deci la El, la Dumnezeu, la harul Său am alergat, dar piedici şi rătăciri ni s-au ridicat în cale, şi acţiunea noastră a tânjit. (…) Vrem să construim deci (şi, cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celulă de strălucitoare lumină, care va acţiona, adică va lumina şi deci va mântui. Nu suntem creatori de lumină. Ea se află numai la Dumnezeu. Nu suntem făuritori ai mântuirii dorite, ci vrem să fim simple unelte ale acestei forţe salvatoare, pe care n-o căutăm aşadar în altă parte decât în singurul loc unde se află: la Dumnezeu.”

(Ion Moţa - “La icoană”)

Măsura lui Dumnezeu e mai degrabă alta decât cea doctă a teologilor noştri. E suficient un singur loc, unul singur, în care să … mărturiseşti Adevărul din toată inima şi din tot cugetul! Şi, dacă nu te-ai lepădat de această mărturie, indiferent câte păcate aduni pe parcurs (şi nu se poate să nu aduni), tot ... creştin te numeşti şi poţi nădăjdui în mila lui Dumnezeu.

Desigur, „realitatea empirică” a Legiunii nu se încadrează perfect în criteriul din scrierea plină de idealism a lui Moţa. Dar iată şi o opinie teologică despre prezenţa Adevărului în ... Biserică:

“De aceea, realitatea empirică a Bisericii se înfăţişează mereu ca un amestec de adevăr, manifestat prin sfinţenia vieţii ei, şi de neadevăr, introdus de păcatele celor mai slabi dintre membrii ei, printre care putem întâlni chiar şi pe unii reprezentanţi ai ierarhiei.” (Arhim. Sofronie Saharov)

Voi reveni mai încolo cu acest citat pus în întregul său context. Dar ce pretenţii de natură puritană să mai avem atunci de la orice fel de organizaţie omenească, indiferent care ar fi aceasta, dacă până şi Biserica poate fi asociată cu „neadevărul” izvorât din păcat? Să fie însă natura Adevărului una legalistă şi teoretică? Sau ţine ea mai degrabă de starea de dragoste jertfelnică?

“Nu ştiu ce vor zice teologii, despre a căror ştiinţă n-am multă cunoştinţă, dar măsura creştinătăţii noastre vii eu o văd mai ales în măsura jertfei pentru binele altora; a unei jertfe personale, liber, cu dragoste şi cu elan consimţite, fără gând la respectarea formală a nu ştiu căror reglemente bilaterale dintre noi şi Dumnezeu.

Jertfa aceea care e dezlănţuită în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinţa noastră, jertfa aceea care ne inundă pustiindu-ne aşezarea omenească a vieţii dar ne încălzeşte totodată cu satisfacţii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, această jertfă e faptul care smulge de pe fiinţa noastră omenească carapacea nesimţirii faţă de cele dumnezeieşti, şi transformându-ne în rană vie (de „soare şi sânge”, cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directă comuniune cu Dumnezeirea care pătrunde năvalnic şi deadreptul în sufletul nostru. Şi devenim astfel vii sufleteşte, mai vii, mai creştini.

Jertfa este astfel măsura creştinătăţii noastre.”

(Ion Moţa - “Măsura creştinătăţii noastre”)

Ce zic “teologii” noştri de azi am văzut. Numai că autenticitatea unuia ca Moţa se apropie mult mai mult de adevărul viu al teologilor adevăraţi, cu statură duhovnicească, decât o fac „operele complete” ale celor sus-numiţi. Există o echivalenţă între adevăr şi sfinţenie. Adevărul nu se declamă, adevărul se trăieşte:

“Cine a gustat adevărul, nu se mai sfădeşte pentru el. Cine se aprinde pentru adevăr n-a învăţat încă adevărul aşa cum este el; când îl va fi învăţat cu adevărat, atunci va înceta să se mai aprindă pentru el. Darul lui Dumnezeu şi cunoaşterea Lui nu sunt motiv de tulburare şi ridicare a vocii, căci acolo unde sălăşluiesc Duhul, iubirea şi smerenia, acolo domneşte pacea”. (Sf. Isaac Sirul)

Un consens asupra acestei noţiuni de aflare în “Adevăr” s-ar putea realiza în jurul concepţiei Sf. Siluan Athonitul, aşa cum o relatează ucenicul său, Arhim. Sofronie Saharov:

“Nu cunosc pe nimeni care să fi afirmat atât de categoric, cu atâta convingere sau, mai bine zis, cu atâta cunoaştere cu adevărat apostolică, că iubirea pentru vrăjmaşi este singurul criteriu sigur al adevărului, şi acest lucru nu numai într-un sens soteriologic, şi anume cu referire la sfera vieţii duhovniceşti şi morale în care omul îşi poate găsi mântuirea, dar şi pe plan dogmatic, cel al reprezentărilor intelectuale privitoare la Misterul suprem.Până astăzi lumea întreagă e în căutarea criteriului adevărului. Pentru credincios acest criteriu e Biserica, pentru că Ea este «stâlpul şi temelia Adevărului» (1 Tim 3,15) în virtutea legăturii ontologice cu Capul ei, Hristos, al cărui Trup este (Col 1,18), precum şi în virtutea prezenţei lucrării neîncetate în ea a Duhului Sfânt, potrivit făgăduinţei lui Dumnezeu. Dar experienţa istorică a demonstrat insuficienta claritate a acestui criteriu, căci nu numai singura Biserică adevărată, dar şi alte «biserici» se numesc Biserică, şi nu există un semn exterior care să ne îngăduie să distingem în mod incontestabil unde anume e adevărata Biserică. Din contră, criteriul indicat de stareţul Siluan poate fi numit universal, căci, datorită controlului exercitat de conştiinţă asupra manifestărilor psihologice al vieţii noastre duhovniceşti, acest criteriu dă fiecăruia nu numai posibilitatea de a preciza starea duhovnicească în care se găseşte, cu alte cuvinte de a şti dacă înaintea lui Dumnezeu calea pe care o urmăm fiecare în parte este adevărată sau falsă, ci şi de a deosebi învăţătura Bisericii adevărate de orice lucru străin sau deformat ce i s-a putut adăuga. (...) Biserica adevărată păstrează mereu intactă învăţătura lui Hristos, dar cei ce se socotesc membri ai Bisericii, şi chiar cei care vorbesc în numele ei, nu înţeleg toţi această învăţătură, fiindcă porţile iubirii sale sunt larg deschise oricărui om, indiferent de nivelul său duhovnicesc, cu condiţia de a mărturisi credinţa şi de a avea intenţia de a se mântui (iată criteriul după care poate fi considerat cineva drept creştin, n.n.). De aceea, realitatea empirică a Bisericii se înfăţişează mereu ca un amestec de adevăr, manifestat prin sfinţenia vieţii ei, şi de neadevăr, introdus de păcatele celor mai slabi dintre membrii ei, printre care putem întâlni chiar şi pe unii reprezentanţi ai ierarhiei. Tocmai în aceste cazuri e preţios criteriul indicat de stareţ, fiindcă el ne permite să detectăm prezenţa unei voinţe străine de Dumnezeu «Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască» (1 Tim 2, 1-6). (...) A iubi cu o iubire compătimitoare pe vrăjmaşi e cu neputinţă în afara singurului Dumnezeu adevărat, spunea stareţul. Purtătorul unei asemenea iubiri e părtaş al Vieţii Veşnice şi are în sufletul său o mărturie neîndoielnică. E sălaşul Duhului Sfânt, şi în Duhul sfânt cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul; Îi cunoaşte cu o cunoaştere autentică şi făcătoare de viaţă; în Duhul Sfânt, e fratele şi prietenul lui Hristos, e fiul lui Dumnezeu şi dumnezeu prin har.” (Arhim. Sofronie Saharov)

Raportat la acest criteriu suprem trebuie să-mi mărturisesc neputinţa. Eu unul nu pot pretinde că mă situez în Adevăr. Dar ochii sufleteşti îmi sunt deschişi şi văd limpede. Văd printre altele că Adevărul nu se află în încrâncenarea neiubitoare a celor care ne atacă cu o frenezie iconoclastă, pretinzând criteriul lor personal drept măsura tuturor lucrurilor. Dar mai văd şi exemplele legionarilor întemniţaţi care au murit sau au trăit în acest Adevăr înţeles ca cea mai deplină iubire de vrăjmaşi, de la Valeriu Gafencu la Dumitru Bordeianu, acest mărturisitor din infernul Piteştilor, pe care îmi permit să-l citez în cele ce urmează:

„Experienţa mea din timpul demascărilor şi din toţi anii de detenţie, mă îndreptăţeşte să afirm că cel mai odios criminal, ticălos şi păcătos, dacă-şi recunoaşte greşeala, se căieşte sincer şi cere iertare lui Dumnezeu, se poate mântui. Ce este cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu este cu putinţă. Aceasta este taina de nepătruns a creştinismului, a dragostei şi milei lui Dumnezeu, şi motivul pentru care El a mântuit lumea.

Or, dacă Ţurcanu a avut mustrări de conştiinţă şi păreri de rău pentru tot ceea ce a făcut, recunoscându-se singurul vinovat de cele întâmplate la Piteşti şi la Gherla, cerându-I iertare lui Dumnezeu, e imposibil să nu fi fost iertat. Eu nu pot gândi decât în aceşti termeni. (…) Dacă orgoliul lui, întins până la patologic, s-a transformat în umilinţă şi căinţă, de ce să nu-şi fi mântuit şi el sufletul în ultima clipă a vieţii, ca tâlharul de pe cruce? (…) Eu, ca un creştin convins de taine ce nu pot fi pătrunse cu mintea, cred cu tărie că toţi oamenii pot fi mântuiţi.

Cititorul îşi mai aminteşte, poate, că atunci când eram dus de Ţurcanu de la camera 3 subsol, la camera 4 spital, am vrut o clipă să-i spun că şi el îşi este sieşi un fel de victimă. N-am îndrăznit însă, de teama consecinţelor; cum era atât de posedat, m-ar fi omorât pe loc.

Eu însă nu l-am urât, după cum n-am urât nici pe cei ce au acţionat direct asupra mea, şi nici pe cei ce m-au judecat şi condamnat la 16 ani de detenţie. Căci, Dumnezeu «ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»”

(Dumitru Bordeianu - “Mărturisiri din mlaştina disperării”)

Las la latitudinea celor care citesc aceste rânduri -sau care au citit chiar întreaga carte- să aprecieze cine se află mai aproape de Adevăr: legionarul Bordeianu sau teologii cu bloguri din zilele noastre? Mai mult, dacă despre iubirea de vrăjmaşi şi rugăciunea pentru mântuirea acestora aflăm de la mulţi părinţi ai Bisericii, rândurile următoare, tot ale legionarului Bordeianu, descriu încercări şi stări de conştiinţă unice în felul lor şi care ar merita puse la loc de cinste în Patericul închisorilor. Ele denotă o tensiune existenţială cutremurătoare, rezolvată numai prin puterea profundă şi atotcuprinzătoare a dragostei izvorâte din Adevărul trăit. E vorba de iubirea la adresa fratelui căruia, silit de zbirii reeducării, îi faci în acelaşi timp şi răul:

“Când ajunsesem la această hotărâre, sufletul meu, stăpânit de nebunia disperării, a fost cuprins şi zguduit de un sentiment căruia, nici atunci şi nici acum, nu i-am găsit explicaţia: am simţit cum toată fiinţa mea era stăpânită de o dragoste fără hotar faţă de acel om, deşi, în locul sincerităţii şi încrederii lui, eu îi ofeream făţărnicia, răul şi suferinţa.

Cum aş putea oare înţelege acest paradox? Dumnezeu ne îndeamnă să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, şi asta putem înţelege, dar cum se poate explica raţional, că iubeşti pe cineva cu ardoare, cum n-ai iubit pe altul, deşi eşti conştient în acelaşi timp că îi faci rău? Cum se împacă dragostea cu răul? Cum poţi face răul celui care nu ţi l-a făcut? Noi, tinerii legionari, fuseserăm învăţaţi să nu facem rău nimănui, să nu urâm pe nimeni, făcând doar binele din toate puterile noastre.

Aceşti semeni ai noştri, cărora noi le făceam atâta rău, fără voia şi ştirea lor, luau parte la calvarul suferinţei noastre. Şi poate, în felul acesta, pentru suferinţa pricinuită de noi, prin răul pe care li-l făceam, prin comuniunea aceasta de suferinţă, Dumnezeu s-a milostivit şi de noi, şi de ei. Nu se poate explica, nu se poate înţelege raţional dragostea care pornea din inima noastră, pentru cei pe care-i iscodeam. Dacă ar fi ştiut, dragii de ei, cât rău le făceam şi cu câtă dragoste îi îmbrăţişam în inima noastră!”

(Dumitru Bordeianu - “Mărturisiri din mlaştina disperării”)

Iubite cititor, îndrăznesc să formulez la final un criteriu de judecată situat exact la antipodul celui care stă în capul acestor rânduri: dacă vei găsi la legionari un singur exemplu, numai unul, din care reiese că acel om a trăit în Adevărul viu al lui Hristos prin criteriul suprem al dragostei atotcuprinzătoare, atunci să ştii că acel om nu a fost singur. Fire nevăzute îl leagă de toţi camarazii săi de crez şi suferinţă. Îl leagă atât de cei din vremea lui cât şi de cei din vremea noastră. Dragostea şi Adevărul trăite de un singur om -şi au fost mulţi, nu doar unul- se propagă prin unde tainice în sufletele tuturor celor care stau deschise şi curate, arătând prin puterea lor pilduitoare care este calea de urmat pentru fiecare.

Dragostea şi Adevărul au fost prezente printre legionari şi au fost mulţi, foarte mulţi care s-au hrănit sufleteşte din ele. O singură mărturie autentică, numai una, ajunge, pentru a vădi care sunt de fapt reperele acestor oameni veşnic incomozi pentru cei care nu au ştiut sau nu au vrut să-i înţeleagă.

Iubite cititor, te întreb ca să poţi desluşi mai bine: vezi undeva vreo urmă de dragoste şi de adevăr în rândurile pretenţioase prin care le sunt hulite jertfele şi suferinţa?

Poţi să-ţi păstrezi concluzia pentru tine. Eu nu mai am nimic de adăugat la mărturisirea de mai sus.

Bogdan Munteanu

12 Martie 2011
RESPINGEM SAMANTA DISCORDIEI ARUNCATA DE DEPUTATUL RAYMOND LUCA!

FEDERATIA ROMANA A FOSTILOR DETINUTI POLITICI LUPTATORI ANTICOMUNISTI
Biroul de presa.
Tel. 0722749249 // e-mail: frfdpla@gmail.com

COMUNICAT

Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici Luptatori Anticomunisti a luat cunostinta de interventia deputatului liberal RAYMOND LUCA cu privire la dorinta domniei sale de a imparti, pe cei care au suferit detentie politica, in buni si rai, in unii care binemerita reparatii morale de la Statul Roman si in cei ce nu merita aceste reparatii morale.

Amintim domnului RAYMOND LUCA ca atat regimul Antonescu cat si cel comunist au dat sentinte politice nedrepte si abuzive. Spre exemplu, poetul Radu Gyr a fost condamnat in anul 1941 pentru “rebeliune” numai fiindca a tinut un discurs din balconul Teatrului National invitind la calm si impacare. Iata chiar cuvintele lui RADU GYR, consemnate in actele justitiei militare de atunci: “Nu trageti ! Unire ! Infratire !”

Pentru acest discurs, RADU GYR a fost condamnat pentru “rebeliune” la 12 ani inchisoare.

Domnule RAYMOND LUCA, astazi se stie exact cine a provocat dezordinele de atunci. S-a gasit protocolul incheiat intre Servicul Special (Secret) de Informatii (SSI) si conducerea Partidului Comunist din Romania, partid care si-a luat obligatia de a produce in acele zile dezordini, jafuri si tot felul de nelegiuiri pentru ca ele sa fie puse pe seama legionarilor, motivindu-l astfel pe Antonescu sa porneasca arestarile.

Lucrurile acestea se stiu nu numai la noi in tara, ci si in strainatate, fiindca documentele au ajuns in posesia serviciilor americane.

Dupa dl RAYMOND LUCA, RADU GYR si urmasii lui n-au drept la reparatii morale.

Ne doare ca din sanul partidelor istorice, cu ai caror membri am stat in inchisori, se ridica unul ca RAYMOND LUCA. Samanta discordiei pe care acest domn o arunca acum in randul fostilor detinuti politici nu prinde rod. Fostii detinuti politici raman uniti, solidari cu RADU GYR si cu toti cei ce au fost victime ale regimurilor totalitare din Romania.

FEDERATIA ROMANA A FOSTILOR DETINUTI POLITICI LUPTATORI ANTICOMUNISTI

Presedinte: Constantin Iulian

Secretar: Gheorghe Jijie

Bucuresti, 11 martie 2011

(Nota: Numelui lui Radu Gyr i se poate adauga la fel de bine cel al lui Mircea Vulcanescu, condamnat de catre „Tribunalul poporului” drept „criminal de razboi”. Iata o alta personalitate a culturii noastre blasfemiata prin acest proiect de lege.)

FEDERATIA ROMANA A FOSTILOR DETINUTI POLITICI LUPTATORI ANTICOMUNISTI

01 Martie 2011
Păcatele noastre şi păcatele d-lui Fedorovici

Articolul recent al lui Gheorghe Fedorovici a primit deja o replică pe care personal o consider o punere la punct binevenită.

Aş mai veni doar cu câteva sistematizări şi unele completări care ţin mai degrabă de anatomia gândirii lui Gh. Fedorovici.

Premisa de la care pleacă tot raţionamentul domniei sale este una fundamental falsă. Iar în logică, după cum se ştie, pe asemenea baze putem demonstra absolut orice dorim: atât faptul că albul e negru sau că negrul e alb.

Falsul în discuţie este teza după care legionarismul ar fi o simplă ideologie. Pornind de la această axiomă (căci dl. Fedorovici nu o justifică prin nimic) putem pretinde atât că legionarismul ar fi incompatibil cu creştinismul, cât şi că agenţii globalizării nu ar avea nimic împotriva legionarismului, ci se servesc chiar de acesta (sic!) pentru a lovi în poporul român, pentru a-l îndoctrina mai apoi printr-o altă ideologie. Mai putem pune o zvastică pe turla Mănăstirii Petru Vodă şi tot nu ajungem la toată paleta de concluzii care se pot trage de aici. Numai că dl. Fedorovici s-a oprit, căci i-a fost de ajuns, deşi ar fi putut continua la nesfârşit.

Legionarismul nu este însă un set de lozinci, de vorbe goale, ci o stare de spirit. El este duşmănit într-atâta de acele cercuri oculte tocmai pentru că s-a identificat ca niciun alt curent din istoria noastră cu fiinţa poporului român. Cu „România profundă”, dacă vrem s-o spunem în termeni la modă. Identificarea a avut loc atât pe plan politic, cât şi cultural şi nu în ultimul rând pe cel spiritual.

Tocmai posibilitatea unei asemenea simbioze îi sperie pe arhitecţii globalizării, care în acest caz dovedesc o clarviziune superioară celei a lui Gh. Fedorovici. Chiar crede domnia sa că prin toate scrierile sale de până acum, majoritatea din ele bune şi frumoase (până la recenta şi regretabila excepţie), el se constituie în inamicul nr. 1 al ocultei globalizante?

Să nu-i acuze pe legionari că se ţin de teorii conspiraţioniste, căci el însuşi îi numeşte eufemistic ba „agenţi imobiliari”, ba „comis-voiajori globali” etc, inclinaţia aceasta spre anumite profesii fiind totodată şi o subtilă, dar indubitabilă aluzie etnică.

Articolul d-lui Fedorovici începe prin arătarea cu degetul a unui aşa-zis „păcat” şi continuă prin lapidarea literară (din fericire nu ...„literală”) a „păcătoşilor”.

Îmi permit să amintesc şi eu care sunt păcatele d-lui Fedorovici. Fără menajamente, dar fără a ridica la rândul meu piatra.

Pe primul, cel al folosirii unei premise false, l-am amintit deja. Să admitem că e unul inconştient, domnia sa fiind convins că are dreptate. Totuşi, schema aceasta reducţionistă pe care o practică nu a dus niciodată la o înţelegere reală a fenomenelor care ţin de profunzimea spiritului omenesc.

Al doilea: mai presus de interesele neamului românesc pune interesele propriei concepţii sau grupări (fie aceasta virtuală sau potenţială). Nu vreau să-l acuz nici aici de rea-credinţă. Numai că în aceste momente majoritatea creştinilor ortodocşi au interpretat atacurile din şi prin presă în primul rând drept atacuri împotriva Bisericii în totalitatea ei. Atât împotriva mănăstirii Petru Vodă, a părintelui Iustin Pârvu, dar şi a întregii ierarhii. Poziţia d-lui Fedorovici este în acest context una de o singularitate acută, în răspărul unei fireşti solidarităţi creştine de care a dat dovadă practic întregul trup al Bisericii.

Să nu spună dl. Fedorovici că l-a preocupat doar puritatea şi spiritul evanghelic al credinţei, căci atunci textul domniei sale nu s-ar fi deosebit prea mult în substanţă de comunicatul întru liniştirea spiritelor al Mitropoliei de la Iaşi.

Problema, sau mai bine zis obsesia domniei sale, pare a fi alta. Se vede că acum au explodat toate complexele care-l măcinau în ultima vreme. E vorba de ambiţia (îndreptăţită sau deşartă?) de a ... face ce au făcut de fapt legionarii, dar printr-o delimitare totală de aceştia şi de moştenirea lor. Anume: inocularea în rândurile neamului nostru, a românilor apţi să le priceapă şi să le asimileze, a valorilor creştine, „conservatoare”. Aceasta transpare printre altele şi din spiritul manifestului „Îndemn la normalitate” pe care îl semnează împreună cu Mircea Platon.

Teama lui Gh. Fedorovici de a nu fi asociat in vreun fel cu fenomenul legionar (de fapt nimeni nu a încercat să o facă) capătă accente atât de acute, încât raţionamentul său se înşurubează pe o pantă ameţitoare. Legionarismul trebuie combătut preventiv şi curativ chiar de către domnia sa, smuls din rădăcină, dacă se poate (ca fiind o maladie, un păcat, un rău fiinţial), tocmai pentru că se teme de faptul că acei „comis-voiajori” ar putea acuza potenţiala grupare conservatoare, în al cărei reprezentant se erijează dl. Fedorovici de ... „legionarism” (pe nedrept, dar lipiciul unei asemenea etichete e greu de şters) şi pusă la colţ, pe coji de nucă.

Nu contează că răul la nivel de neam, produs printr-o asemenea delimitare radicală, pe baza unor false insinuări, ar putea fi mult mai mare decât aşa-zisul „bine” pe care crede că îl face (şi care nu trece dincolo de marginile propriei bisericuţe).

Al treilea. Probabil a făcut-o tot inconştient, dar trebuie să i-o spunem în faţă: prin acest text al său a jignit întreaga suferinţă a celor care s-au jertfit în mod sincer pentru Hristos, fie în luptă, fie în închisorile comuniste. Mesajul e clar, indiferent de formulările abile menite să ascundă acest adevăr după unele nuanţe interpretabile. În aceste momente nu e loc de aşa ceva, trebuie spus lucrurilor pe nume. Dincolo de posibile alibiuri semantice, transpare fără echivoc mesajul de condamnare al d-lui Fedorovici la adresa acestui capitol al rezistenţei sub semn legionar şi implicit creştin din închisorile comuniste. Cu atât mai dureros pentru supravieţuitorii acelor vremuri, cu cât vine din partea unui creştin declarat.

Al patrulea ţine de metodologie. Ceea ce face aici dl. Fedorovici nu e nici polemică, nici teologie (lipseşte orice argument consistent de această natură în sprijinul teoriei sale). Mai degrabă i se pare că a găsit acum momentul potrivit pentru o „delimitare” şi „condamnare” în termeni de o asprime de negândit. Nu ştiu ce a intenţionat, dar ceea ce a ieşit nu este altceva decât o răfuială cu propriile marote, cu propriile clişee pe care le asociază fenomenului legionar. Momentul potrivit? Da, dacă vrei să înfigi cuţitul în spatele cuiva din cauza căruia ai falsa impresie că nu poţi să respiri şi care se află în acest moment cu faţa îndreptată spre duşmanii reali ai neamului românesc!

Dacă doreşte să accepte provocări, îl invit pe dl. Fedorovici să scrie un studiu serios pe această temă tratată în recentul articol, luând în discuţie toate cazurile pe care legionarii, şi nu numai ei, le consideră ca fiind repere creştine: atât persoane, cât şi scrieri legionare. Să demonstreze consistent şi argumentat că de fapt majoritatea dintre noi ne-am înşelat şi domnia sa are dreptate, că toţi aceştia nu au fost decât nişte falşi creştini, acoperiţi cu zgură ideologică. E liber să o facă, dacă doreşte, după cum şi alţii sunt la rândul lor liberi să-şi aleagă reperele. Nu a ajuns dl. Fedorovici măsura tuturor lucrurilor, chiar dacă se consideră pe sine o instanţă în măsură de a emite judecăţi cu valoare universală. În special dacă e vorba de acei oameni care sunt veritabile repere creştine pentru mulţi tineri ai zilelor noastre. Unul din aceştia este şi Părintele Iustin, dar nu e vorba aici doar de un singur nume.

Nu îl obligă nimeni pe dl. Fedorovici să urmeze aceste modele, dar ar trebui măcar să respecte opţiunea celor care apreciază (cu siguranţă mult mai în cunoştinţă de cauză) aceste persoane cu trecut legionar. O delimitare personală în acest caz ar fi fost mult mai adecvată din partea sa şi ar fi ocolit ispita unor sentinţe inchizitoriale şi generalizatoare.

Cât despre păcatele legionare: da, ele au existat şi există:

“Linia istorică este una: aceea, pe care o trăim noi. Căci noi trăim în veac.
Linia Bisericii este cu mult deasupra noastră. Către ea tindem, dar nu realizăm decât puţin. Pentru că trăim sub condamnare şi sub piatra de moară a păcatelor noastre, a lumii şi a moş-strămoşilor noştri.
RECUNOAŞTEM CĂ SUNTEM PĂCĂTOŞI: aceasta este atitudinea legionară faţă de Biserică.”
(Corneliu Z. Codreanu, Circulara din 25. Noiembrie 1936 )

E regretabil că sunt unii care aruncă cu pietre, considerând că au ajuns deja la înălţimea acestei linii. Se va vedea acest lucru din modul în care trupul Bisericii se va raporta la o asemenea atitudine extremă. Personal, mă îndoiesc că creştinii noştri au aşteptat cu înfrigurare un mesaj de un „curaj” tranşant asemeni celui al d-lui Fedorovici şi că se vor îmbulzi de azi înainte cu toţii sub flamura domniei sale.

Mă opresc aici. Spre deosebire de dl. Fedorovici, eu cred că păcatele, mai ales cele care vin din ignoranţă şi inadecvare la realitate, au un alt leac decât cel al smulgerii din rădăcini. Pentru creştini (fie ei legionari sau nelegionari) soluţia la aceste dispute până la urmă sterile nu poate fi decât una singură: dragostea.

Însuşi Căpitanul a pus-o la temelia lucrării sale şi ea constituie principiul de căpătâi al lumii legionare. Rămăne doar să priceapă aceasta cei care sunt capabili de o asemenea înţelegere.

Ceilalţi, sunt liberi să creadă ce doresc.

Bogdan Munteanu

28 Februarie 2011
Răspuns la un atac pretins “ortodox”

În viaţa aceasta se pot întâmpla lucruri care mai de care mai stranii. Sunt evenimente care polarizează într-atât, încât poţi asista la anumite poziţionări ciudate -ca să nu le spun altfel- chiar din partea unora de la care nu te-ai aştepta.

Contextul e cel al dezbaterilor intense pe care le-au pricinuit cântecele legionare cântate la Mănăstirea Petru Vodă. Organizaţii care luptă împotriva unui pretins antisemitism s-au dedat la presiuni puternice la adresa Bisericii pentru a obţine o declaraţie de condamnare a celor întâmplate, practic de a se folosi de instituţia Bisericii în propriul interes şi în detrimentul interesului neamului românesc. Patriarhia a evitat în mod diplomatic să dea curs acestor presiuni, pasând problema în curtea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Comunicatul acesteia, de asemenea diplomatic, a fost mai degrabă un îndemn la linişte, amintind că misiunea unei Mănăstiri trebuie să fie aceea de a trăi după poruncile lui Hristos şi să nu provoace dezbateri străine de duhul Evangheliei (şi nu, după cum în mod tendenţios a intrepretat Evenimentul Zilei, că a condamnat acele cântece în sine că ar fi străine de duhul Evangheliei). Însă nici de aici nu a venit acea înfierare explicită care s-a dorit.

Dacă majoritatea creştinilor ortodocşi din România au fost sufleteşte (mai mult sau mai puţin mărturisit) de partea Părintelui Iustin Pârvu, inclusiv ierarhii noştri, care au sesizat miza problemei şi au încercat o ieşire diplomatică, iată însă că asistăm la un text dur de condamnare chiar din partea unuia care se declară creştin, anume dl. Gheorghe Feodorovici. Merită felicitat: a reuşit să scrie exact ce şi-au dorit atacatorii Bisericii şi ai părintelui Iustin!

Nu insinuez aici că ar fi o unealtă a acestora, zelul combativ al d-lui Fedorovici ţinând mai mult de ambiţia inchizitorială a sa de a curăţa Ortodoxia românească de tot ce i se pare „buruiană” menită a fi stârpită. Dacă s-ar face asta, probabil că ar rămăne un pustiu, plin de ciulini uscaţi, între care s-ar înălţa, mândră şi verde, planta cea „bună” a d-lui Fedorovici.

Articolul său, ”Legionarism şi ortodoxie: cîteva observaţii legate de reacţiile produse de intonarea unor imnuri legionare într-o mănăstire ortodoxă din România” nu este doar un îndemn la rezistenţă şi revenire în matca liturgică, acum când nu avem îngrădire în descoperirea libertăţii autentice, ci este un îndemn explicit la delimitare, la etichetarea Mişcării Legionare în termenii cei mai sumbri. Practic, nu ar fi nimic de recuperat din toată istoria ei.

Toate pleacă însă de la premisa falsă că legionarismul este o simplă ideologie, trecând sub tăcere tocmai aspectul esenţial,: nu de şcoală spirituală autonomă, fără binecuvântarea Bisericii, ci comunitate de persoane, unde se clădesc caractere, prin lucrarea muncii, a răbdării, a disciplinei şi a onoarei. Nimic altceva decât îndemnul de a fi şi după ieşirea din Biserică, cu atitudinea din Biserică.

Sunt destui aceia care lovesc în Hristos şi vor să-L bajocorească. Ni se cere să Îl apărăm şi să Îl mărturisim cu propria viaţă, uneori chiar să avem mânie faţă de blasfemiatori. Când se pun aceste lucruri în faptă nu are cum să nu se işte tulburare şi controversă. Conţinutul ideologic care îi sperie pe unii, (se vede că pe Gh. Fedorovici l-a speriat rău de tot) se reduce la tema răzbunării şi pedepsirii trădătorilor (nu a duşmanilor), adică prioritatea acordată cancerului interior, nu a ameninţării exterioare. Acest fapt, sintetizat şi în acel vers al lui Radu Gyr din imnul legionar, atât de incriminat, e de înţeles în ziua de azi, exclusiv ca simbol, nu altceva. Sau oare cum am judeca versurile infinit mai sângeroase şi mai violente ale ... Marseillezei? Azi: cu siguranţa tot simbolic. Dar atunci, la vremea lor: nu s-au vărsat râuri de sânge, în numele ideologiei care astăzi stăpâneşte întreaga lume?

Se mai pot spune multe însă totul pare a se reduce la o atitudine de idiosincrazie personală, pe care nu ştiu câţi dintre creştinii ortodocşi români o împărtăşesc la asemenea cote inimaginabile de virulenţă. Se pare că Gh. Fedorovici nu a găsit încă răspunsul la o problemă despre care e evident că îl preocupă. E necopt, de asta se şi teme şi vrea sa se îndepărteze printr-o delimitare atât de radicală.

E însă o mare diferenţă între a vrea să limpezeşti şi să redobândeşti firescul şi alta să vrei să faci pe chirurgul, smulgând răul din rădăcină. Aceasta este doar lucrarea lui Dumnezeu, cu încuviințarea noastră. Asta au înţeles şi legionarii, când au călcat măsura, dar au înţeles, în cele din urmă. Asta trebuie să ne ramână în minte şi inimă.

Îndrăzneala şi cinstea, chiar dacă depăşeşte măsura, nu are niciodată cum să indice minciuna sau trufia, cum acuză de neiertat Gh.Feodorovici, tocmai pentru că nu voia să se foloseasca de Hristos, ci să-I urmeze (iniţial pe dibuite şi prea entuziast, specific celor care au descoperit bogăţia adevărului şi a cinstei). Dar a refuzat nesimţirea, complacerea şi falsa purtare a jugului, care ar ascunde de fapt doar o laşitate.

Ca orice context istoric, reţinem nu ideologia temporară a legionarismului, un simplu instrument, care e asemănatoare cu moda epocii (un stil de îmbrăcăminte, care nu defineşte omul), ci modelele, oamenii, faptele lor. Între ele s-a agonisit şi iubirea de aproape, şi demnitatea jertfei, oricât ar vrea unii să reţină ura rasială şi trufia, ispite care, fireşte, nu au lipsit.

Mai departe câteva citate comentate din eseul d-lui Fedorovici:

„Prin urmare, o Biserică care a condamnat francmasoneria datorită ostilităţii ei faţă de creştinism şi faţă de adevărul omului nu poate să pretindă că nu este deopotrivă responsabilă în legătură cu o mişcare care se foloseşte de creştinism în ostilitatea ei faţă de alte religii (mozaică, în cazul legionarismului) şi faţă de adevărul omului. Şi dacă Biserica a putut să condamne o grupare complet străină de creştinism, cu atît mai mult ar trebui să se exprime în legătură cu o grupare care se declară creştin-ortodoxă. Sinodul ar trebui să ştie şi să ne poată spune cine este pînă la urmă inspiratorul Legiunii: Sfîntul Arhanghel Mihail sau Lucifer? ”

Ca un bun ortodox, dl. Fedorovici ar trebui să ştie că autoritatea în probleme teologice o are întregul trup al Bisericii, nu doar ierarhia ei. Iar acest trup -neamul românesc interbelic- a răspuns foarte limpede la această întrebare ... incalificabilă a d-lui Fedorovici.

„În legătură cu cei care doresc să închidă uşa, cred că mai întîi este important de ştiut că aceştia nu sînt decît nişte agenţi sau dezvoltatori imobiliari, care se folosesc de acest prilej pentru a remodela profilul arhitectural, axiologic şi antropologic al României. Pentru ei, România nu este decît un produs care trebuie pregătit pentru a fi lansat cît mai profitabil pe piaţa globală. (…)Aşa-zisul legionarism de care sînt acuzaţi nu este decît o tulpină ideologică care trebuie să le fie introdusă pentru a justifica apoi terapia globalizării. Nu cu legionarismul au treabă comis-voiajorii globali, ci cu neamul român.”

Părerea mea este că acei „agenţi imobiliari” şi-ar dori cu multă bucurie cât mai mulţi „creştini” asemeni d-lui Fedorovici, chiar opuşi „globalizării” la modul declarativ, şi cât mai puţini asemeni părintelui Iustin, oricât ar încerca dl. Fedorovici să răsucească evidenţele şi să răstălmăcească realităţile. Să nu uităm că duşmani înverşunaţi ai „globalizării” se găsesc şi la extrema stângă, şi totuşi aceasta nu este atât de demonizată de către „arhitecţi” precum toate tendinţele de dreapta.

„Îi las deoparte pe filolegionarii învederaţi, din simplul motiv că dialogul cu ei nu este posibil, chiar dacă din alte motive decît în cazul precupeţilor ideologici. Se pare că, înainte să le crească aripile de oţel, aceştia au dobîndit deja căpăţîni de oţel. Fixismul, respingerea prealabilă a oricărui argument este pentru ei o dovadă de conştiinţă puternică. Aşa încît atunci cînd vine vorba despre Mişcarea Legionară, «camarazii» îţi aplică imperturbabil Schema-În-Patru-Puncte: Le prezinţi unele obiecţii de bun simţ? Îţi vor spune că nu eşti la curent cu bibliografia. Le arăţi că ai mai citit cîte ceva? Îţi vor spune că nu ai citit totul. Se întîmplă să fii totuşi la curent cu sursele reprezentative? Ţi-o taie cu ars longa, vita brevis, şi că degeaba cunoşti documentele dacă nu i-ai întîlnit pe legionarii autentici. Se întîmplă, în mod cu totul excepţional, să fii întîlnit pe unii dintre ei? Degeaba, trebuia să-i cunoşti atunci, în contextul respectiv, etc. Pe filolegionari nu-i interesează că tocmai ei sînt aliaţii indispensabili ai agenţilor imobiliari, şi nici că-i ajută să îngrămădească în Cameră neamul cu Biserică cu tot. Ce dacă aşa va exploda totul cu o singură încărcătură? Lor le este „dragă moartea pentru Căpitan”.”

Asupra stilului folosit comentariile sunt de prisos. Mă întreb însă, dacă tot a folosit o lungă listă de referinţe la articolul său, pentru a arăta că este documentat, de ce nu a încercat să infirme tocmai reproşurile pe care încearcă să le expedieze mai sus? Mai precis: NU e la curent cu „bibliografia”, pentru că a evitat să se raporteze (fie şi critic) la comunicatul Foştilor Deţinuţi Politici despre care nu se poate să nu aibă cunoştinţă, fie şi prin faptul că e un asiduu frecventator şi comentator pe blogul lui Claudiu Târziu. Pentru asta are o bilă neagră. Mai mult, se pare că NU îl interesează mărturia personală a acestor oameni, de exemplu cei care au trecut prin torturile de la Piteşti. Pentru el, aceştia au fost nişte păgâni, care au suferit pentru o cauză falsă şi iluzorie, adică o adevărată blasfemie la adresa sensului suferinţei lor.

„Nu ştiu dacă eroismul este suficient pentru a justifica plasarea fenomenului legionar în continuitatea tradiţiei de «osteneală şi jertfă» (în formularea părintelui Iustin) a domnitorilor români. Pentru că aceştia erau creştini, şi au luptat avînd binecuvîntarea Bisericii împotriva unui adversar străin care el a scos primul sabia. În schimb, legionarii s-au implicat mai degrabă în confruntări interne, de la răzvrătirea împotriva aparatului represiv al dictaturii carliste la terorizarea unor bieţi negustori evrei; şi chiar dacă Legiunea a cuprins şi clerici ortodocşi, Biserica nici nu le-a cerut legionarilor să lupte şi nici nu a binecuvîntat lupta lor. Şi nici ei nu au resimţit nevoia acestei binecuvîntări - o aveau pe cea a Căpitanului. Din acest motiv, responsabilitatea Mişcării Legionare nu poate fi diminuată prin compararea imnului „Sfîntă tinereţe legionară” cu imnul naţional.”

Iarăşi lacunele pe terenul bibliografiei, bată-le vina! Îl rog pe dl. Fedorovici să se informeze : cine a scos primul sabia în epoca interbelică? Mai departe, să se intereseze dacă Biserica Ortodoxă Română a condamnat cumva sau a binecuvântat explicit jertfa lui Ion Moţa şi a lui Vasile Marin şi sensul profund creştin al acesteia? Mai mult, şi la acea vreme s-au făcut presiuni asupra Bisericii, care a replicat cu o declaraţie care îi face cinste, vezi articolul “Biserică, Stat, Naţiune” al lui Nae Ionescu, în care acesta spunea: “prin această atitudine, exprimată într-o formă de o impunătoare fermitate şi o rară nobleţe, Sf. Sinod sublinia necesitatea Bisericii de a se identifica cu naţia -fie chiar cu riscul de a intra în conflict cu statul”, evidenţiind “datoria Bisericii de a combate toate formaţiunile care propagă concepţii de viaţă şi programe etice opuse creştinismului, şi deci, dreptul Bisericii de a sprijini acele acţiuni -fie chiar şi politice- care militează pentru concepţia despre existenţă şi programul etic al ortodoxiei şi dreptul Bisericii noastre de a cere să se imprime statului român un caracter categoric naţional, drept care izvorăşte din ortodoxia acestei Biserici”.

„Pentru un creştin trecutul nu poate fi încheiat decît prin iertarea păcatului acelui trecut. A crede că legionarii au primit această iertare doar pentru că au suferit, cei mai buni dintre ei, în temniţele comuniste înseamnă a rata înţelegerea creştină a suferinţei şi a iertării, înseamnă a le refuza, practic, iertarea. După cum nu orice sacrificiu este echivalent cu jertfa creştină. Suferinţa înţeleasă ca expiere a păcatelor personale nu este decît o prelungire a mitologiei omului superior.”

Dacă toţi am gândi aşa, s-ar răsuci martirii noştri în mormânt. Noroc că dl. Fedorovici e aici destul de singur, poate cumplit de singur, în interpretarea pe care o dă jerfelor autentic creştine din închisori.

„Ca orice păcat, episodul legionar nu poate fi încheiat decît de şi în Biserică. El nu este încheiat pentru că zace încă în păcat. Şi nici nu poate fi încheiat de o ierarhie care doar îl administrează, nu îl şi trăieşte, pe Hristos. Hristos s-a făcut asemenea nouă în toate afară de păcat pentru a ne scoate din păcat cu toate ale noastre. De aceea, dacă pot exista, şi chiar există numeroşi legionari creştinaţi, nu pot exista creştini legionari decît în măsura în care există o confuzie extremă în legătură cu semnificaţia celor doi termeni.”

Fără comentarii. Agenţii imobiliari îşi freacă mâinile...

„Spre deosebire de cei care cred că a refuza legionarismului caracterul creştin înseamnă a lovi în Biserică sînt de părere că dimpotrivă, tocmai această alăturare, dacă nu suprapunere a zvasticii peste Cruce răneşte Biserica la fel de mult cum ar răni-o o icoană a lui Hristos reprezentat cu bandulieră. O astfel de icoană, dacă ar exista, ar fi o icoană mincinoasă. Aşa cum o icoană mincinoasă nu poate fi restaurată, tot astfel nu e nimic de recuperat din Mişcarea Legionară. Dar e totul de iertat, de tămăduit. Acest lucru poate fi făcut în măsura în care vom încerca să discernem în difuzarea publică a festivităţii particulare din chilia părintelui Iustin nu doar o acţiune provocatoare, ci mai ales un îndemn ceresc la trezvie şi la pocăinţă. O cameră locuită de astfel de creştini poate avea uşa deschisă, închisă ori întredeschisă, fiindcă oricum nu pe-acolo intră Domnul într-însa (Ioan 20, 19).”

În rezumat: la intrarea în chilia părintelui Iustin străjuieşte o zvastică, fie ea şi simbolică. Mai mult, pe acolo nu ar intra Domnul într-însa. La final, dl. Fedorovici ne-a mai rămas dator cu o lămurire de importanţă maximă: mai este oare Domnul prezent în chilia părintelui Iustin? Şi dacă da, pe unde ar fi putut intra, pe ... geam? Sau această prezenţă, dacă există (dl. Fedorovici o pune la îndoială: nu o neagă explicit, dar în orice caz nu o afirmă) ar fi una ... pur întâmplătoare? Chiar aşa, fără nici o legătură cu tot trecutul de jertfă şi suferinţă al părintelui şi al generaţiei sale?

E absolut nedemn să ataci pe părintele Iustin astfel şi să compari o mişcare a îndrăznelii cu una a minciunii şi falsului. Radicală, cu păcate omeneşti, cu căderi, cu ispite, cu fanatisme şi exagerări. Dar cu minciuna e prea mult.

E adevarat că e bine să ai scrupule, nu e de condamnat că din scrupule fugi de Legiune şi te sperii, dar să acuzi de minciună şi că s-ar fi folosit de Hristos, e strigător la cer. Nu vrei să ai recunoştinţă, nu vezi folosul moştenirii (pentru că înțelegem că am primit o moștenire, nu o ruină, din care recuperăm ce ne convine și aruncăm ce nu ne trebuie, tocmai pentru că nu s-a zidit exclusiv în veac), te poţi delimita doar de ideologia ei, de ce consideri că a fost greşit, de ea cu totul, dar nu poţi acuza de făţărnicie.

Să ne limpezim, da, dar asta nu se face ponegrind.

Esenţialul moştenirii legionare e tocmai faptul că într-o epocă, fie a resemnării „democrate”, individualiste, fie a nihilismului şi anarhismului depersonalizant comunist şi antireligios, fie a fanatismului glorios, trufaş, nazist, de înregimentare, Legiunea a ştiut să nu piarda omul, persoana. Dar explorând rostul ei comunitar, mutând accentul de pe individ pe comunitate, în Hristos. Numai astfel poate dobândi persoana valoare şi caracter, slujind comunităţii, însă nu doar pentru veacul de acum.

Noi reţinem oamenii ei exemplari precum şi faptul că dispreţul faţă de ideologie (programe politice etc.) l-a avut şi Legiunea. Numai aşa au putut să dea jertfă mărturisitoare în Hristos (nu mitului omului superior), pentru că dobândiseră credinţa necesară: în interiorul Legiunii, nu altundeva. Evident, prin alegere personală între fanatism şi resemnare.

Pavel Nicoară

23 Februarie 2011
COMUNICAT. FOSTII DETINUTI POLITICI DENUNTA LINSAJUL MEDIATIC LA ADRESA PARINTELUI JUSTIN PARVU

FEDERAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI LUPTĂTORI ANTICOMUNIŞTI

Biroul de presă, tel. 0722749249, e-mail: frfdpla@gmail.com

COMUNICAT

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti ia act cu îngrijorare de presiunile fără precedent care s-au făcut la adresa Bisericii Ortodoxe Române în vederea smulgerii unei reacţii de condamnare a unor aspecte ale istoriei noastre naţionale legate de Mişcarea Legionară.

Considerăm că atât atitudinea Patriarhiei, cât şi cea a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, care pentru moment au evitat a se conforma acestor presiuni, constituie expresia curată a conştiinţei celor care, prin voia lui Dumnezeu, cârmuiesc destinele Bisericii Ortodoxe Române. Facem pe această cale un apel la demnitate şi la statornicie din partea păstorilor noştri, asigurându-i că numai astfel trupul Bisericii - ierarhi, clerici, monahi şi laici - va rămâne unit întru adevărul credinţei.

Precizăm că legionarii s-au raportat în permanenţă la valorile creştine şi că au fost mereu conştienţi de faptul că unele din gesturile lor de autojustiţie (atunci când justiţia română, subordonată altor interese decât cele ale dreptăţii, închidea ochii în faţa unor fărădelegi strigătoare la cer comise împotriva legionarilor) se constituie în păcate din punct de vedere creştin. Ele au fost asumate ca atare, individual, de cei care le-au comis. Aceştia au plătit pentru ele cu viaţa lor.

Asemenea evenimente tragice pentru toată lumea nu s-au mai petrecut însă de peste şaptezeci de ani încoace. E un timp suficient de lung pentru a înţelege că accentul luptei legionare şi-a găsit definitiv locul doar pe planul spiritual. Scara de valori pe care acest curent naţional-creştin a promovat-o dintotdeauna este aceasta: pe primul plan se află Dumnezeu şi credinţa creştină, abia apoi urmează interesele naţionale şi la urmă interesele individuale. Nu s-a făcut niciodată confuzia filetistă a amestecării primelor două planuri.

Ceea ce s-a pretins din partea întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe Române a fost condamnarea de facto a principiilor directoare amintite mai înainte şi implicit şi a suferinţei şi muceniciei creştine a legionarilor din închisori, care nu poate fi desprinsă de matca în care aceşti oameni s-au format. De peste şaptezeci de ani încoace legionarii s-au situat în avangarda luptei anticomuniste, mai ales pe plan spiritual. Noi, cei care am trecut prin închisorile comuniste, depunem mărturie pentru atâtea jertfe curate aduse de tineretul român la Piteşti, Aiud, Gherla şi în celelalte temniţe, jertfe prin care au mărturisit întotdeauna adevărul creştin şi credinţa lor în Hristos. Majoritatea acestora au fost legionari. E semnificativ faptul că torţionarii comunişti desemnau prin acest termen nu doar pe cei cu o apartenenţă politică explicită, ci chiar pe unii mistici şi trăitori creştini care doar au avut tangenţă cu fenomenul legionar, fără a fi implicaţi direct: Părintele Arsenie Boca, Sandu Tudor, Dinu Pillat şi alţii.

În vremurile de prigoană comunistă, orice creştin incomod regimului risca să primească eticheta de „legionar” şi să fie condamnat la ani grei de închisoare. Nici Biserica din afara închisorilor nu a fost cu adevărat în libertate, fiind obligată la compromisuri şi la o pactizare silită cu regimul totalitar. Se pare că şi în ziua de azi orice creştin incomod riscă să primească aceeaşi etichetă de „legionar”, cu toate falsele ei conotaţii negative binecunoscute.

Nădăjduim că vremurile sub care am trăit şi am suferit noi au apus pentru totdeauna şi că societatea democratică de astăzi va şti să-şi respecte cu adevărat principiile de la care se revendică: libertatea de opinie şi libertatea credinţei. Aceasta implicând şi independenţa Bisericii faţă de orice fel de instanţe exterioare valorilor şi credinţei ei. Să ne ajute Dumnezeu pe toţi să le mărturisim împreună, până la capăt!

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti

Preşedinte: Constantin Iulian

Secretar: Gheorghe Jijie

Biroul de presă, tel. 0722749249, e-mail: frfdpla@gmail.com

20 Februarie 2011
Simboluri ale demnităţii româneşti

Printre simbolurile demnităţii româneşti se numără îndeosebi şi cele prin care neamul nostru a învins, în primul rând pe planul moral, furia distructivă a comunismului. Ele încep treptat să-şi găsească recunoaşterea meritată la nivelul societăţii. Dacă ne proiectăm speranţa că adevărul deplin va fi spus şi înţeles într-un viitor nu foarte îndepărtat, putem saluta în acest moment şi aceste frânturi de adevăr de care are parte opinia publică: se vorbeşte şi se scrie tot mai mult de „Sfinţii închisorilor”, lupta grupului Ogoranu din Munţii Făgăraş a devenit subiect de film, la fel ca „Fenomenul Piteşti”, care are şi o pagină dedicată pe internet.

Suntem convinşi că toate acestea provin dintr-o apreciere sinceră la adresa celor care au ştiut să-şi aducă jertfa pentru neam şi cruce. Nu poate fi vorba de un „monopol” asupra adevărului sau de o tentativă de „abstractizare”, prin mutarea accentului de pe asprimea şi concretul ororilor pe teoretizarea în stil academic după metoda „Tismăneanu”, care nu face astfel decât să transsubstanţieze problematica dureroasă a comunismului într-o temă de interes doar pentru specialişti. Evident, aici este vorba de o strategie deliberată, pe când în cazurile amintite mai înainte e vorba mai degrabă de o auto-cenzură, ca măsură de a preîntâmpina cenzurarea veritabilă şi completă a unor adevăruri care se pare că încă nu pot fi spuse pe de-a întregul.

Adevărul deplin trebuie să conţină însă şi acel substrat capabil să explice motivele care i-au îndemnat pe cei evocaţi să se comporte în atare fel. Cheia înţelegerii o constituie fenomenul legionar. El este numitorul comun al tuturor acestor simboluri ale demnităţii româneşti.

Orice român care află cu uimire ceea ce nu ştiuse până atunci, anume că neamul său nu s-a încovoiat în faţa comunismului, că n-a avut o coloană vertebrală de plastilină, aşa cum vor să-l îndoctrineze unii, se va trezi şi se va întreba: ce i-a determinat pe aceşti tineri din munţi să facă ceea ce au făcut? Dar pe acei tineri din închisori? Sau care a fost scopul real al acestei dezlănţuiri fără precedent de ură şi bestialitate din cadrul „Fenomenului Piteşti”?

Răspunsul e identic în toate cazurile. Protagonişti în toate au fost legionarii. E vorba de legionari veritabili, aşa cum au fost ei cu adevărat, complet diferiţi faţă de cum i-a caricaturizat o antipropagandă neagră dusă decenii de-a rândul. Tocmai acest substrat legionar este cel care este în continuare cenzurat şi ocultat, cel puţin deocamdată.

Filmul „Portretul luptătorului la tinereţe” nu aminteşte explicit despre acest substrat. Nici nu şi-a propus aceasta, şi totuşi a existat o tentativă de cenzurare a sa încă de la premiera avută anul trecut la Festivalul de la Berlin. Sunt aceiaşi care au încercat să cenzureze, sub un pretext similar, o expoziţie despre „Sfinţii închisorilor”. Puterea lor e din fericire limitată, demersurile lor n-au avut efectul scontat. Filmul a rulat la Berlin şi a fost lansat mai apoi cu succes în România, iar despre „Sfinţii închisorilor” se scrie în continuare, se ţin simpozioane, ei rămân pe mai departe în atenţia opiniei publice.

Nu cred că românii, care ar ajunge să-i cinstească pe acei oameni deveniţi simboluri naţionale, oameni care au ştiut ce înseamnă suferinţa, jertfa şi dragostea (manifestată în vitregia unei situaţii care i-a lovit pe toţi inclusiv faţă de etnici evrei) ar ajunge prin aceasta să-şi manifeste ostilitatea faţă de neamul evreiesc în general. Dacă unii domni văd în această evoluţie un ipotetic „pericol” (sau se servesc de aceste pretexte pentru a-şi justifica activitatea) noi nu-l vedem şi nu îndemnăm nicidecum la trezirea unor astfel de resentimente. În ce-i priveşte pe cei care ne urăsc din cale afară, pe noi şi istoria noastră, încercăm să ne comportăm cu ei creştineşte. Această implicând însă şi: mărturisirea adevărului.

Pagina de internet http://www.fenomenulpitesti.ro omite de asemenea să precizeze importanţa factorului legionar, care era principalul element care trebuia „distrus” sau „reeducat”. Nu e vorba de a-i acuza cu nimic pe cei implicaţi în acest proiect. E bine să-şi ducă munca mai departe, să prezinte aceasţa faţă nevăzută a istoriei la cât mai mulţi interesaţi. E şi aceasta o primă treaptă a adevărului, o pregătire în vederea spunerii lui depline, chiar rămânând la nivelul cercetării ştiinţifice. Va veni cu siguranţă o altă generaţie, care va completa cele spuse anterior. La fel ca peste tot în domeniu, se vor spune acele lucruri pe care cei de dinainte n-au reuşit sau n-au vrut să le spună sau să le evidenţieze. Va mai rămâne o pâine de mâncat şi pentru istoricii de mâine.

Dacă mai avem încă de aşteptat până când „adevărul oficial” se va apropia cât de cât de „adevărul adevărat”, găsirea acestuia din urmă este la îndemâna oricui. În lunga listă bibliografică alcătuită de realizatorii paginii despre Fenomenul Piteşti ar trebui evidenţiate mai ales sursele primare, mărturiile directe, nu lăsate să se piardă în pletora literaturii despre acest subiect. Adevărul e în primul rând cel trăit nemijlocit, relatat ca un reflex al propriei suferinţe, iar nu asimilat prin intermediul unor compilaţii docte.

Iată o asemenea mărturisire a unuia care a trecut prin camerele morţii, care ne spune împotriva cui a fost îndreptat „Fenomenul Piteşti”. E vorba de Dumitru Bordeianu, autor al cărţii „Mărturisiri din mlaştina disperării”:

„Am mărturisit şi o voi face până ce voi închide ochii, cum de altfel pot mărturisi şi camarazii mei, că, dacă nu ar fi fost tineretul legionar (în proporţie de 80% din cei arestaţi şi depuşi la Piteşti), muncitorii şi ţăranii legionari de la Gherla şi elevii de liceu din Frăţiile de Cruce de la Târgşor, odioasa demascare din închisorile comuniste din România nu s-ar mai fi realizat.”

Acelaşi autor ne explică şi de ce s-a pus în mişcare mecanismul acesta distructiv al „reeducărilor”. O spune citându-l pe principalul torţionar de la Piteşti, cumplitul Eugen Ţurcanu:

„Vreau să vă atrag însă atenţia că cei mai periculoşi dintre voi, bandiţilor, aţi rămas cei care mărturisiţi credinţa voastră în Dumnezeu. Şi sunt convins că cei care nu s-au lepădat de credinţa lor în Dumnezeu, nu s-au lepădat nici de Mişcarea Legionară. Ei sunt cei mai periculoşi, mai înrăiţi şi mai încarnaţi legionari.”

Un demers care se vrea ştiinţific ar trebui să meargă la explicarea cauzelor fenomenului cercetat. Iată mai sus o explicaţie venită din partea unui martor direct. Să fie ea o minciună? Nimic mai la îndemână decât o confruntare cu alte scrieri memorialistice şi mai ales cu alţi martori, care încă mai sunt în viaţă şi care pot să o confirme.

Opinia publică românească a luat cu siguranţă act de prezenţa printre noi a acestor martori, ultimii supravieţuitori ai generaţiei demnităţii româneşti. Iar ei nu se dezmint nici acum. Ei reprezintă adevărata instanţă morală a societăţii noastre. Ei şi nu alţii, care vor să ne rescrie istoria. Ei, foştii deţinuţi politici, spre cinstea lor, au luat de fiecare dată atitudine atunci când acele persoane aminitite mai sus au încercat să impună cenzura. Au răspuns cu demnitate, mărturisind totodată adevărul. Adevărul pe care l-au trăit şi pe care vor să-l transmită mai departe. Au spus-o răspicat atât în cazul tentativei de cenzură a filmului despre grupul Ogoranu, cât şi în cazul emisiunii TV realizată de Eugenia Vodă, în care Ion Cristoiu a făcut unele aprecieri pozitive la adresa lui Corneliu Codreanu.

Ei, foştii deţinuţi politici legionari, sunt cei care ne apără dreptul la libertate şi la adevăr istoric şi în ziua de azi!

Valurile făcute cu prilejul acestei controversate (de către unii) emisiuni TV s-au spart mai apoi, asemeni celor făcute mai înainte. Mersul spre adevăr nu poate fi oprit, cel mult încetinit. In apărarea Eugeniei Vodă, acuzată pe nedrept de lipsă de profesionalism, a venit, pe lângă scrisoarea grupului de intelectuali cunoscuţi, şi o altă replică magistrală. La puţină vreme după aceea s-a difuzat pe internet o emisiune înregistrată cu doi ani în urmă  avându-l ca protagnist pe dl. Constantin Iulian, fost deţinut politic, legionar mărturisit, inclusiv în faţa camerelor TV. Nu au lipsit din partea moderatoarei întrebările incomode sau citate din cărţile adversarilor Mişcării Legionare. Toate acestea nu au fost însă decât expresia unui profesionalism şi a unei obiectivităţi desăvârşite. Ele nu s-au constituit în sentinţe, ci au avut ca scop provocarea de răspunsuri din partea interlocutorului. D-na Eugenia Vodă a avut o conduită demnă de titlul emisiunii sale: „Profesioniştii”. Scopul oricăruia din numeroasele interviuri pe care le conduce nu este acela de a induce publicului un anumit adevăr, nici de a-i transmite propria opinie, cât de a aduce în faţa telespectatorului oameni deosebiţi -fiecare în felul său- dându-le ocazia să se facă cunoscuţi, să-şi devoaleze structura sufletească, să-şi depene experienţele de viaţă. Sentinţa finală aparţine numai şi numai publicului spectator. E semnificativ faptul că la acea vreme difuzarea interviului nu a stârnit niciun fel de proteste iar postarea sa recentă pe internet a venit la momentul oportun.

Să nu uităm însă cine a mai participat şi a avut şi un rol important în această -să-i spunem totuşi- dezbatere de idei. E vorba de simbolurile demnităţii noastre româneşti, de foştii deţinuţi politici, care sunt în stare să lupte până la capătul zilelor pentru dreptate istorică şi pentru adevăr.

Măcar de am şti să-i apreciem cum se cuvine, atât pe ei, cât şi pe cei de-ai lor care astăzi ne privesc din ceruri!

P.S. Scrise cu câteva zile în urmă, rândurile de mai sus capată o actualitate sporită acum, la aniversarea a 92 de ani de viaţă a părintelui Iustin Pârvu. Asistăm la o campanie de presă nedreaptă şi calomnioasă la adresa unui alt simbol al demnităţii româneşti. Celor care nu ştiu, le aducem aminte de articolul “Părintele Iustin Pârvu - izvor al demnităţii româneşti” publicat acum zece ani în revista Permanenţe. Era o vreme în care nu ştiu câţi dintre români auziseră de Părintele Iustin.

Zece ani mai târziu şi la peste 20 de ani de la libertatea câştigată cu sânge, se pare că a ajuns să deranjeze până şi un cântec legionar, intonat în cadru privat… Ne îndreptăm oare cu paşi repezi spre … epoca anilor 50 a secolului trecut, în care chiar şi un asemenea fapt era considerat un delict capital?

Bogdan Munteanu

19 Ianuarie 2011
Cronică TV: Invitaţie la gândire liberă sau manipulare?

Pe data de 18 ianuarie a.c. TVR 1 a difuzat prima emisiune dintr-o serie cu un titlu incitant: „Cel ce gândeşte altfel”. Debutul ei a fost surprinzător: cu secvenţe ale controversatei emisiuni în care Ion Cristoiu se exprima admirativ la adresa lui Corneliu Codreanu. Pe o bandă de text se preciza: „emisiune sancţionată de CNA”. Se va vedea mai încolo de ce merită amintit amănuntul. După acest preludiu realizatorul emisiunii vine cu întrebarea: ne cunoaştem noi oare cu adevărat istoria? Ce anume a determinat ca anumite teme de gândire să fie atât de „controversate”? Aici suspansul începe să crească. E firesc să te gândeşti că această emisiune nu caută cu lumânarea sancţiuni din partea CNA-ului. Încât în ceea ce priveşte modul în care ar dori să lămurească „adevărul istoric” ne putem aştepta la tot ce poate fi mai rău sau mai unilateral.

Continuarea pare a întări această teză. Sunt însă două alternative. Unu: emisiunea nu este nimic altceva decât o manipulare grosolană. Caz în care nu ar mai fi mai nimic de zis de aici înainte. Doi: emisiunea este în fapt o invitaţie la a gândi dincolo de pojghiţa aparenţelor (făcută fie intenţionat, fie neintenţionat). Nu pot ghici gândurile, ca să judec care a fost adevărata intenţie a realizatorului Cornel Mihalache, pe care din cele două variante a urmărit-o. Dacă a urmărit-o însă (fie şi involuntar) pe a doua, merită să trecem în revistă desfăşurarea emisiunii.

Secvenţele cu Ion Cristoiu sunt urmate de o paralelă între legionari şi comunişti. Desigur, scandaloasă pentru mulţi dintre noi. Dar puţină răbdare nu strică. Sunt prezentate, alternativ, fragmente dintr-un discurs al lui Ceauşescu din anul 1968 (anul său de maximă glorie) şi unul al lui Vasile Iasinschi din timpul guvernării legionare din 1940-41. Formal, da, s-au putut constata unele asemănări, în tonul folosit (mobilizator, revoluţionar) mai ales că exista şi o uşoară similitudine a timbrului vocii celor doi vorbitori. De asemenea, ambele cuvântări erau din timp în timp întrerupte de ovaţiile sălii. Cele două exemple au fost aşadar „bine alese”, pe criteriul unor asemănări de suprafaţă.

O fi vrut emisiunea să ne sugereze cu adevărat, pornind de la aceste imagini, că au existat afinităţi sau similitudini reale între legionari şi comunişti? Până la acest punct da, nu putem trage o altă concluzie. Dar să vizionăm mai departe.

Dacă tot a apărut Ceauşescu în emisiune, atunci accentul rămâne pe moment focalizat tot pe el. Ne sunt prezentate câteva cadre (foto) cu perechea dictatorială căzând secerată de rafalele plutonului de execuţie în decembrie 1989. Nu, nu imaginile acelea cu două cadavre, cunoscute încă de atunci, ci corpurile erau surprinse chiar în cădere, ciuruite de gloanţe. Ni-se spune îndată următorul lucru: cineva care nu ştie ce sunt aceste imagini, de unde provin ele, le-ar putea lua de bune. Ele ar putea fi considerate peste un număr de ani drept autentice, drept un adevăr istoric.

Ei bine, nu! Ele sunt secvenţe dintr-un film artistic realizat de ... Sergiu Nicolaescu! Apoi ni-se spune explicit: iată cât de mare poate fi puterea manipulatoare a unor imagini! Mai ales dacă nu cunoaştem contextul lor real. Întrebarea noastră: secvenţele de dinainte, cu paralela Ceauşescu-Iasinschi, ce au fost atunci? O tentativă neîndemânatică de manipulare a realizatorului emisiunii, sau tot un exemplu subtil în acest sens? Adică eu, realizatorul imaginilor acestora, v-am arătat pe viu cum se poate transmite practic orice teză prin intermediul unor cadre „bine alese” şi a unui montaj făcut cu îndemânare?

Ceea ce a urmat pare a întări pe undeva această idee din urmă, a exemplului subtil. Ne sunt prezentate secvenţe din două filme făcute sub comunişti (de Sergiu Nicolaescu, expertul în materie, dacă tot veni vorba de el, respectiv Constantin Vaeni). Este vorba de două filme artistice, din care au fost alese scenele care redau execuţiile călăilor Legiunii din noiembrie 1940, în celulele lor de la Jilava, petrecute în noaptea deshumării Căpitanului. Evident, din aceste filme nu puteau lipsi personajele „pozitive”, comuniştii ilegalişti, încarceraţi şi ei la Jilava, şi care au fost cruţati de legionari. În film se întâmplă chiar mai mult, comuniştii au fost ajutaţi să evadeze chiar de către ... legionari.

La care ni-se atrage atenţia: manipulare! În realitate lucrurile nu au stat astfel! Comuniştii au rămas în celulele lor, dar nu le-a fost atins nici un fir de păr din cap. Fapt interpretat de realizatorul emisiunii drept un fel de pact de neagresiune gen „Ribbentrop-Molotov”, ceea ce ar sugera totuşi anumite afinităţi între legionari şi comunişti. Să fi fost atunci secvenţele iniţiale, cu acea paralelă, totuşi o simplă tentativă stupidă de manipulare? Se prea poate. În tot cazul, suntem aruncaţi în ceaţă. Această permanentă răsturnare a concluziilor nu produce altceva decât bulversare.

Pentru logica cititorului acestor rânduri merită dată o explicaţie cât se poate de simplă: comuniştii erau deţinuţi politici, erau închişi şi nu prezentau la acea oră nici un pericol. Pe când cei ucişi erau nişte criminali de drept comun, ale căror fapte erau pe cale să fie muşamalizate de către partea antonesciană a regimului. Uciderea lor a fost un act de răzbunare sau de dreptate, după cum dorim s-o interpretăm. Dar în toată logica celor petrecute atunci nu exista nici un motiv pentru care ar fi trebuit ucişi şi acei comunişti, cu toate că Legiunea întruchipa forţa anticomunistă cea mai viguroasă din România. Sunt chiar „democraţi” care regretă (sau chiar reproşează(!)) că lucrurile nu s-au întâmplat astfel, căci printre comuniştii închişi se afla şi ... Nicolae Ceauşescu. S-ar putea atunci insinua chiar o „complicitate” a legionarilor privind ascensiunea la putere a viitorului dictator, nu? Reaua credinţa nu are limite!

Finalul nu a sosit încă. În continuare ne sunt prezentate secvenţe la limita pornografiei (sau chiar dincolo de ea) dintr-o emisiune de divertisment. Cu menţiunea: „emisiune nesancţionată de CNA!”. Adica suntem îndemnaţi să observăm că obscenitatea şi prostul gust au trecere, rămân nesancţionate, în vreme ce un om care gândeşte „liber” (cu care poţi sau nu să fii de acord) e linşat mediatic pentru asta? Se pare că da. Mai ales că emisiunea face o nouă voltă şi ajunge iarăşi la ... Corneliu Codreanu. Sunt citate acum reproşurile sale adresate în 1938 către Nicolae Iorga, în care îl acuza pe acesta că este „necinstit sufleteşte”. Ni-se spune şi care a fost urmarea: pentru această ofensă Căpitanul a fost arestat, condamnat pentru şase luni, timp în care i s-a înscenat o altă condamnare, la zece ani, el fiind însă oricum asasinat în închisoare la scurt timp după aceea. După care se revine la zilele noastre. Se urmăreşte de această dată contrastul cel mai sever. Ne sunt difuzate îndelung urletele maniacale ale lui C.V. Tudor, jignirile sale de nereprodus în faţa unor oameni ai legii, ieşirile sale isterice, aproape la limita violenţei fizice. Cu menţiunea: pentru tot acest comportament, C.V. Tudor nu a avut de suferit nicio repercusiune legală. Ce diferenţă!

Omitem scenele din campania electorală din 2004, cu Traian Băsescu şi Adrian Năstase (unde apare printre alţii şi ziaristul C.T. Popescu într-o intervenţie legată de Adrian Năstase în raport cu C.V. Tudor). Dar în acest fel apare în scenă şi C.T. Popescu, care este rugat să comenteze diferenţa, contrastul sugerat mai înainte. Desigur, această alăturare, pe undeva forţată, aparţine realizatorului Cornel Mihalache. Nu, această paralelă nu e potrivită pentru a ilustra o diferenţă de mentalitate între România interbelică şi cea de azi, cu toate că aceasta există. Corneliu Codreanu a fost închis pe criterii politice sub regimul dictatorial la lui Carol al II-lea (el fiind în opinia lui C.T. Popescu un potenţial „dictator” rival), în vreme ce în zilele noastre asistăm la o „liberalizare” a moravurilor care a trecut cu mult de limitele decenţei şi ale bunului simţ. Emisiuni de genul „divertismentului” de prost gust sunt cerute tocmai de „consumatori”, de „popor” (după vorba d-lui Popescu), deşi poate, în lipsa aderenţei la un set de valori veritabile, s-ar potrivi mai degrabă termenul de „populaţie”.

Concluzia finală apraţine tot cunoscutului ziarist: problema majoră a României nu o constituie politicienii, nu corupţia, cu care te mai poţi lupta, cu mai mult sau mai puţin succes. Cea mai mare problemă o constituie poporul român însuşi, în faţa căreia până şi un condei ascuţit ca al lui C.T. Popescu s-a declarat învins: el unul nu poate schimba nimic pe acest plan.

Punct final al emisiunii.

S-ar cuveni poate o completare la acest final, venită chiar din partea unuia din personajele amintite în emisiune. E vorba de Corneliu Codreanu. La vremea sa, el a pus poporului român un diagnostic asemănător. Cu o singură diferenţă: el a reuşit să producă şi o veritabilă schimbare pe planul mentalităţii şi al atitudinii. Dar nicio emisiune la TVR din zilele noastre nu-şi permite să spună acest adevăr, nici măcar în şoaptă.

E vremea concluziilor. Am prezentat o emisiune care s-a jucat într-atâta cu luminile şi cu umbrele, cu atâtea afirmaţii pline de echivoc, încât nu poţi să-ţi dai seama ce anume este o „teză” sau o „concluzie” a emisiunii şi ce anume este doar o „cursă” întinsă telespectatorului neobişnuit cu o gândire independentă, pentru a-l îndemna la aşa ceva.

S-au propus două teze. Unu: legionari=comunişti. Doi: prin intermediul imaginilor şi al montajului se poate manipula practic orice. A doua este în orice caz adevărată, cu toţii ne putem da seama de asta. S-au prezentat destule exemple. Care ar fi însă justificarea primeia dintre ele? Nimic altceva decât ... tot un simplu montaj de imagini, potenţialul de manipulare al acestui tip de demers fiind demonstrat chiar în cadrul aceleiaşi emisiuni. Unde rămâne atunci credibilitatea? Nu cumva Cornel Mihalache îşi taie singur craca de sub picioare?

Cine gândeşte cu adevărat liber, este invitat să se informeze de la surse, nu cu ajutorul unor emisiuni TV care pot transmite practic orice mesaj. Adevărata “relaţie” dintre comunişti şi legionari poate fi decelată citind cărţile despre Piteşti, Aiud sau rezistenţa armată anticomunistă. Orice insinuare privind compromisuri sau pretinse afinităţi nu este altceva decât o insultă gratuită la adresa suferinţei şi jertfei acestor eroi şi chiar sfinţi ai neamului nostru.

Şi atunci, ce este de fapt emisiunea „Cel ce gândeşte altfel”: o reală invitaţie la gândire, sau până la urmă o nu prea subtilă tentativă de manipulare? Se prea poate ca gândirea mea să nu atingă profunzimea celei a realizatorului. Dar concluzia finală este: n-am putut să-mi dau seama. Aşa că invit cititorii să tragă singuri concluziile pe care le cred de cuviinţă. Să gândească liber.

Sentinela

17 Decembrie 2010
FOSTII DETINUTI POLITICI CONDAMNA ATENTATUL LA LIBERTATEA DE EXPRESIE COMIS DE CNA !

COMUNICAT DE PRESA

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti îşi exprimă deopotrivă indignarea şi îngrijorarea cu privire la sancţiunea acordată de CNA la adresa TVR1 şi a realizatoarei emisiunii “Profesioniştii”, d-na Eugenia Vodă, în legătură cu afirmaţiile d-lui Ion Cristoiu referitoare la Corneliu Zelea Codreanu.

Un astfel de act, pe care noi îl considerăm neprocedural şi abuziv, este cu neputinţă de imaginat la 21 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, când, cu preţul sângelui vărsat de tineretul său, poporul român şi-a câştigat Libertatea, concept care include şi libertatea de expresie. După cum, de neconceput considerăm că este îndrăzneala cu care, semnatarii scrisorii de protest, care se erijează în apărători ai intereselor etniei evreieşti din România, înţeleg să-şi manifeste public comportamentul abuziv, purtător al unor reminiscenţe de natură totalitară.

Aceşti domni trebuie să ştie că, prin sacrificiile făcute în închisorile şi lagărele comuniste, în rezistenţa armată anticomunistă, precum şi în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, neamul românesc şi-a câştigat Libertatea, iar principiile pluralismului, libertăţii de expresie şi statului de drept, sunt cuceriri la care nu are dreptul să atenteze nimeni, indiferent cine ar fi.

Noi, foştii luptători în Rezistenţa Naţională Anticomunistă, cei care am dus greul acestei lupte, plătind cu ani grei de detenţie politică, ne rezervăm dreptul moral de a condamna cu fermitate acest atentat la Libertatea câştigată de poporul român cu atât de multe sacrificii.

Dar cel mai îngrijorător ni se pare faptul că o instituţie precum CNA, în mod inadmisibil şi contrar deontologiei profesionale, înţelege să cedeze la presiunile morale şi politice exercitate de semnatarii scrisorii de protest.

Pe această cale, noi, foştii deţinuţi politici, luptători în Rezistenţa Naţională Anticomunistă, condamnăm sancţiunea acordată postului TVR1 şi emisiunii realizate la standarde de excelenţă de profesionista Eugenia Vodă, şi cerem în mod imperativ acestei instituţii să revină asupra deciziei luate. CNA nu are voie să uite că este o instituţie a Statului de Drept şi că are datoria de a apăra deontologia profesională, neavînd voie să abdice de la această menire în urma lobby-ului desfăşurat de terţe persoane, indiferent cât de influente ar fi acestea pe plan intern sau internaţional.

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti

Preşedinte,

dr. Constantin Iulian

fost deţinut politic

 

Secretar,

Gheorghe Jijie

fost deţinut politic

 

Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici si Luptatori Anticomunisti
Tel. 0745039625 // e-mail:  frfdpla@gmail.com

07 Noiembrie 2010
Drept la replică

Către
Redacţia cotidianului „Evenimentul zilei”

Onorată Redacţie,

Referitor la articolul intitulat „Partid legionar ascuns în România”, semnat de Dan Arsenie şi publicat în ziarul „Evenimentul zilei” din 6 noiembrie 2010, se impun unele precizări, pe care vă rugăm să le consideraţi un drept la replică, şi să le publicaţi în ziarul Dvs. :

1. Însuşi faptul că reporterul dvs., ca de altfel orice alt cetăţean, a putut intra fără oprelişte în sediul central, participînd la o şedinţă a organizaţiei din Bucuresti, demonstrează caracterul transparent, deschis, al Partidului „Pentru Patrie”. Noi înţelegem să activăm legal, la lumină, în conformitate cu prevederile Legii Partidelor Politice. Cum se explică atunci titlul materialului în cauză? Ce identificaţi dvs. „ascuns” în activitatea noastră?

2. Afirmaţia că „Partidul Pentru Patrie s-a folosit de un tertip pentru a fi singurul partid legionar din România: la înfiinţare, a spus că reprezintă rezistenţa anticomunistă” reprezintă o acuzaţie gratuită, cu atât mai mult cu cât ea apare în contextul unor consideraţii care încearcă să plaseze PPP în categoria “naţionalismului extremist” şi în raport cu ordonanţa care interzice “organizaţiile şi simbolurile cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii".

Partidul „Pentru Patrie” nu a încercat niciodată să îşi ascundă identitatea istorică şi doctrinară.

În cei peste 17 ani de la constituirea noastră ca partid, am adoptat ca doctrină un naţionalism curat, izvorât din nemărginita dragoste de neam şi ţară. Un naţionalism constructiv, lipsit de accente xenofobe sau rasiste. O simplă căutare pe internet, e de ajuns pentru a găsi reflectările în mass-media ale atitudinilor noastre, prin care am susţinut toate acele demersuri politice constructive necesare refundamentării naţiunii române pe valorile sale autentice şi am combătut abdicările şi erorile, atât de vizibile azi, ale actualei clase politice. Participarea legionarilor - care au fost în egală masură repere ale rezistenţei anticomuniste - în viaţa publică românească de după 1990, prin înfiinţarea PPP, reprezintă o contribuţie pozitivă la dezvoltarea democraţiei în ţara noastră după căderea regimului comunist.

În aceste condiţii, este firesc să considerăm atribuirea unor etichete precum aceea de „extremism” sau „fascism” ca fiind de natură a ne aduce grave prejudicii de imagine.

3. Partidul „Pentru Patrie” nu este implicat sub nici o formă în constituirea unui alt partid, fie el şi „Naţionalist”, aşa cum încearcă să acrediteze articolul dvs.. De altfel, ideea în sine este un non-sens, atâta vreme cât „Pentru Patrie” există ca partid politic înregistrat conform tuturor cerinţelor legale.

Trebuie ştiut că PPP şi Noua Dreaptă reprezintă organizaţii distincte, fiecare avînd identitatea şi linia sa de acţiune.

O simplă informare corectă, direct la purtătorul de cuvânt al PPP, ar fi putut oferi reporterului dvs. informaţii exacte cu privire la acest aspect.

4. Consideraţiile de genul “misterioasa vizită la Madrid, pe care cei de la Pentru Patrie o pregătesc în viitorul apropiat” le punem probabil pe seama dorinţei de senzaţional, dar efectul obţinut este, credem noi, cel mult copilăresc.

O simplă informare pe site-ul oficial al PPP v-ar fi făcut să cunoaşteţi că, există o tradiţie ca, în fiecare an în ianuarie, o delegaţie a Partidului “Pentru Patrie” să participe, la Majadahonda - Madrid, la ceremonia oficială de comemorare a românilor Ion Moţa şi Vasile Marin, căzuţi în 1937, în Spania, ca voluntari în lupta împotriva trupelor comuniste.

5. Cu tot respectul pentru dl Cristian Pârvulescu, trebuie să spunem că multe din consideraţiile d-sale sunt în afara realităţilor. D-sa poate emite păreri, dar asta nu înseamnă că ele au valoare de adevăr absolut.

Etichete de genul “antirom” ş.a., sunt hazardate. Noi nu suntem “anti-” nimic. Cel mult suntem împotriva răului ce bântuie astăzi ţara. Noi venim în societatea de azi cu un demers pozitiv: “PENTRU”! Pentru Patrie, pentru Dreptate, pentru Ordine, pentru Onoare, Adevăr și Normalitate!

La final, dorim să reafirmăm deschiderea şi transparenţa pe care noi înţelegem să le manifestăm, şi care nu este cazul sa fie afectate de materiale de presă realizate cu diletantism ori superficialitate. În acest sens, vă stăm la dispoziţie, dvs. şi întregii mass-medii, pentru realizarea unor materiale documentate, serioase, care să reflecte în mod onest şi exact, realitatea cu privire la Partidul “Pentru Patrie”, starea reală a naţionalismului românesc şi adevărul istoric despre Mişcarea Legionară.

Cu consideraţie,
Florin Dobrescu

Secretar general al
Partidului “Pentru Patrie”

07.11.2010

Florin Dobrescu

11 Octombrie 2010
Partidul "Pentru Patrie" respinge atacul murdar al ONG "Pro Rosia Montana"

Referitor la recentul comunicat al organizatiei „Pro Rosia Montana”, prin care se aduc acuzatii grave si nefondate Partidului „Pentru Patrie”, conducerea Partidului „Pentru Patrie” face urmatoarele precizari:

Acest ONG, infiintat si finantat de Gold Corporation, prin cantonarea problematicii proiectului minier in zona intereselor locale de dezvoltare, ignora cu buna stiinta faptul ca proiectul initiat de Ministerul Economiei impreuna cu compania mentionata, prin consecintele sale dezastruoase asupra patrimoniului istoric, mediului natural si sanatatii oamenilor, depaseste limitele interesului unei localitati, fiind o problema de maxim interes national.

Din acest punct de vedere, decizia demararii unui asemenea proiect trebuie sa fie una la nivel national, si sunt greu de acceptat lamentatiile acestui ONG cu privire la asa zisa „politizare” a subiectului, cand, de la demararea proiectului, de catre ministrul Berceanu in anul 2000, si pana la recenta relansare a sa de catre ministrul Videanu, impulsionarea acestei exploatari s-a facut in mod special prin decizii guvernamentale, asadar politice.

Dezastrul ecologic din Ungaria reprezinta, din pacate, cea mai elocventa imagine a riscului presupus de uriasele lacuri de cianura preconizate de proiectul minier de la Rosia Montana. De altfel, intregul proiect este contrar principiilor dezvoltarii durabile, comunitatea locala urmand sa ramana lipsita de orice perspective alternative de dezvoltare economica la finalizarea proiectului exploatarii aurului.

Cu privire la gravele acuzatii de extremism, precum si cele de aservire fata de interese straine de cele ale Romaniei, tinem sa reamintim ca intemeietorii Partidului „Pentru Patrie”, legionari - fosti detinuti politici si luptatori in rezistenta anticomunista, au avut un aport deosebit la lupta pentru inlaturarea totalitarismului si instaurarea statului de drept, pentru care au militat mereu.

Participarea acestor oameni si a continuatorilor lor la viata publica, garantata de sistemul democratic, reprezinta o realitate pentru care au fost sacrificate destinele a mii de romani in perioada terorii comuniste.

Proferind acest tip de acuzatii, prin utilizarea unui limbaj de tip securist, ONG „Pro Rosia Montana” se plaseaza in pozitia de sustinator al tezelor propagandei comuniste si de promotor al unui discurs antidemocratic.

Tinem sa precizam ca mesajul transmis de noi Comisiei Nationale de Arheologie nu poate fi considerat ca o forma de presiune, ci doar o masura legitima de atentionare, in conditiile in care presiunile politice asupra acestui for stiintific au deja un precedent, acela din 2004, cand guvernarea de atunci a impus abuziv descarcarea de sarcina arheologica a masivului Carnic.

De asemenea, precizam ca militantii Partidului „Pentru Patrie” au mers in mijlocul comunitatii de la Rosia Montana in aceasta vara, purtand discutii cu localnicii si cu organizatiile non-guvernamentale din zona, in dorinta de a cunoaste realitatea la fata locului si de a isi intemeia atitudinea pe premize obiective.

In aceste conditii, consideram complet neavenite acuzele lansate de acest ONG, care nu reprezinta interesele comunitatii localnicilor de la Rosia Montana, ci ale celor ce doresc demararea unei afaceri oneroase, din care statul roman va iesi pagubit.

De asemenea, consideram ca proiectul in cauza este unul imoral, nimeni neavind dreptul sa epuizeze total o rezerva strategica de interes national, lasind generatiile urmatoare lipsite de resurse economice vitale.

In numele acestor considerente, Partidul „Pentru Patrie” este decis sa continue cu aceeasi energie lupta nationala pentru apararea valorilor inestimabile de patrimoniu si a frumusetilor naturale inca neafectate din inima Muntilor Apuseni.

Asa sa ne ajute Dumnezeu !

PARTIDUL „PENTRU PATRIE”

Presedinte, Virgil Totoescu

Secretar general, Florin Dobrescu

03 Septembrie 2010
Semne dinspre o Românie "dreaptă"

Din fericire, încă se mai scrie şi în partea dreaptă a fiinţei româneşti. Nu ne-am lăsat copleşiţi de tot de partea noastră strâmbă, care încearcă să ne vâre în procustiene paturi ideologice sau să ne videze de substanţă în cel mai pur stil „post-modern”. Încă mai respirăm o normalitate conformă cu firea noastră. „Pacientul” România încă nu a murit de tot, în ciuda experimentelor comuniste şi post-comuniste menite să-i ucidă sufletul. Cărţile şi conferinţele unui Dan Puric şi interesul viu pe care acestea îl trezesc sunt un prim indiciu în acest sens. Tinerii se mai interesează şi de alte valori decât manele, modă sau cluburi de noapte. Poţi fi fascinat de acest om şi fără a avea preocupări intelectuale înalte. Dar şi dacă le ai, poţi găsi aici o hrană sufletească pe măsură.

Din fericire, nu e singurul exemplu. Tinerii intelectuali ai dreptei nu stau nici ei cu mâinile în sân. Mircea Platon recidivează: după volumul „A treia forţă: România profundă” scris împreună cu Ovidiu Hurduzeu, se remarcă dpret solist într-un nou duet, de această dată alături de Gheorghe Fedorovici. Titlul scrierii lor: „Măsura vremii: îndemn la normalitate” (Ed. Predania). Sunt adunate eseuri şi polemici pe teme cât se poate de actuale, toate pornind de la sâmburele creştin al unei normalităţi înţeleasă ca restaurarea omului căzut la adevărata sa condiţie, sau cel puţin ca drumul către aceasta, în conştiinţa necesităţii acestei restaurări.

Nu putem nici să ne ignorăm tradiţiile şi identitatea noastră spirituală. Semnalăm astfel volumul „Biserica şi elitele intelectuale interbelice” (Ed. Institutul European) al lui Constantin Mihai, printre altele prieten şi colaborator al revistei noastre. Cu o competenţă bine documentată, autorul zugrăveşte principalele linii de forţă care au marcat în interbelic implicarea elitei intelectuale laice în problemele Bisericii. Cam de fiecare dată era vorba de o serie de derapaje necanonice ale ierarhiei (problema implicării politice a Patriarhului sau a Paştelui necanonic). Intelectualii creştini ai vremii au pus lucrurile pe făgaşul cel drept, asumându-şi dreptul şi datoria de a veghea la menţinerea «normalităţii» în Biserică. Protagoniştii sunt Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Dumitru Stăniloae, George Racoveanu, George Manu şi alţii, binecunoscuţi. Prin această selecţie şi prelucrare a tematicii cărţii sale, dl. Constantin Mihai realizează o excelentă introducere în universul lor de gândire, ajutând orientarea cititorului care doreşte să meargă direct la surse, îndemnând practic la citirea scrierilor originare. Lucru care ar fi de dorit, fără îndoială, pentru cât mai mulţi din cei cărora la cade în mână această carte.

În partea finală autorul se desprinde de tema din titlul cărţii şi realizează o punte între tradiţie şi actualitate sub forma unui competent „Breviar teologic”. Şi acesta, desigur, punctat cu idei şi citate ale marilor intelectuali creştini ai României. Tradiţia este reamintită în textele „Libertatea ca posibilitate de alegere” şi „Restauraţie sau revoluţie spirituală”, unde sunt prezentate elemente fundamentale ale teologiei răsăritene. Pe această temelie se sprijină edificiul capitolelor următoare: „Forme ale discursului subversiv”, „Teologia imaginii”, „Menirea episcopatului” şi „Reîmprospătarea predicii ortodoxe”, care readuc tradiţia în actualitate, încercând astfel o restaurare a normalităţii şi a autenticităţii în acelaşi spirit cu marile modele ale culturii noastre interbelice.

Revenim la cartea duetului Platon-Fedorovici. Elementele de virtuozitate solistică îi aparţin fără îndoială lui Mircea Platon, în special în polemicile pe care le poartă. Adversarii săi de idei predilecţi sunt un V. Tismăneanu, M. Neamţu, H.R. Patapievici sau M. Mihăieş. Alegerea nu e întâmplătoare. Toţi aceştia au un numitor comun: ocupă funcţii bine remunerate de la bugetul de stat. Cam la toţi, într-o măsură sau alta, asistăm la tranzacţionarea unor principii şi atitudini în dauna unor interese conjuncturale, dictate de funcţiile momentan ocupate. Funcţii din care se erijează în (falşi) îndrumători de conştiinţă ai poporului român. Inconsecvenţa cea mai crasă între atitudinile trecute şi cele actuale, exemplară pentru „intelectualii-giruetă”, se poate remarca la Tismăneanu şi la Neamţu. Cu spada tăioasă a cuvântului său, Mircea Platon le demască impostura şi artificialitatea. Nu, nu ei sunt cei care ne pot îndruma spre „normalitate”. Ce vor ei e un surogat, fie şi pseudo-creştin în anumite cazuri. Normalitatea poate veni doar dinspre un creştinism autentic, dinspre o intelectualitate mărturisitoare, aflată aproape de Biserică, dar mai ales dezideologizată.

Mircea Platon se „răfuieşte” cu o desăvârşită eleganţă stilistică cu toate ideologiile globaliste şi anticreştine. Se vede limpede că principala sa vocaţie este cea de polemist. Nu-i cruţă pe de altă parte nici pe adepţii unei aşa-zise „ortodoxii angelice”, fals smerite, care refuză implicarea în problemele cetăţii, fiind preocupaţi chipurile mai ales de mântuirea proprie. Pe aceştia îi numeşte „ortomocşi”, de la „Moksha”, termenul de mântuire hinduistă, absolut dezinteresată de problemele lumii acesteia.

Cu toate că se războieşte abitir cu tot ceea ce înseamnă ideologic şi artificial în dauna unei normalităţii organice, ponderea foarte mare a ideilor polemice din cadrul textelor lui M. Platon implică şi un risc, desigur nedorit de autor. Anume acela ca aceste noţiuni de normalitate, organicitate, chiar Ortodoxie cu aplecare socială, să devină ele înşile pentru o serie de cititori ai săi drept nişte lozinci de semn contrar celor pe care le combat. Ar trebui să ne fie tuturor limpede că soluţia propusă e autenticitatea şi nu o contra-ideologie. Fraze de genul „Şi mântuirea lumii începe, poate, cu mântuirea noastră. Dar poate că mântuirea noastră nu începe cu „grija” pentru mântuirea noastră, ci cu iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Mântuirea noastră începe cu lepădarea de noi, nu cu afirmarea importanţei noastre” (având în vedere o falsă smerenie, aşa cum se menţionează într-o notă explicativă de subsol) sunt destul de risipite prin spumele lungilor tirade polemice şi au raritatea unor perle.

Aceast dezechilibru este însă compensat de partea a doua a cărţii de substanţa teologică a eseurilor lui Gh. Fedorovici. Era nevoie de aşa ceva, în special de un partener potrivit pentru „duetul” în care s-au alăturat cei doi autori. Virtuozitatea solistică a lui M. Platon recurge vădit (şi destul de des) la fascinante elemente stilistice, încât e nevoie de o contrapondere, de un bas profund care să articuleze o linie clară şi o armătură teologică solidă, mult mai închegată decât elementele fulgurante de teologie de care se serveşte M. Platon în eseurile sale. Fiecare dintre cei doi autori îşi are astfel particularităţile sale stilistice, încât credem că acest duet în ansamblul său a reuşit să ne dăruiască o carte pe care sperăm că va fi citită cu un interes rodnic de cât mai mulţi dintre cei interesaţi de autenticitatea românească.

Câtă vreme ţelul pare a fi acelaşi, deosebirile fiind de amănunte (poate mari pentru unii, dar neimportante pentru alţii), nu e cazul să subliniem acum care ar fi totuşi diferenţele dintre „noi” şi „ei”, respectiv duetul amintit. E suficient să constatăm un sâmbure comun şi aceeaşi bună-credinţă în scris şi în faptă.

Nădăjduim că aceste semne ale unei Românii „drepte” pe care le-am menţionat aici să capete tot mai multă consistenţă şi să genereze noi creaţii pe linia pe care au deschis-o. Ne-am bucura ca pe viitor să asistăm la o diversitate cât mai rodnică pe acest tărâm. Speranţele n-au murit încă de tot ...

Bogdan Munteanu

22 Aprilie 2010
Tragedii istorice şi exploatarea lor indecentă

Cum nu vii tu Ţepes doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Aceasta e soluţia poetică a lui Mihai Eminescu la problema nimicniciei clasei politice româneşti. Ea pare să fie o constantă genetică de ordin naţional, care transcende epocile istorice: nici azi nu stăm mai grozav la acest capitol. O altă trăsătură a firii româneşti este fantezia şi umorul, chiar dacă acesta degenerează adesea în prost gust şi băşcălie. Astfel, în contextul tragediei aviatice de la Katyn care practic a decapitat conducerea Poloniei, românul amator de taclale pe forumurile de pe internet rezonează de-a dreptul „eminescian”. S-au lansat fel de fel de comentarii ironice despre care ar fi politicienii noştri cu care am umple avionul prezidenţial sortit să meargă la catastrofă. O atitudine care poate fi taxată ca indecentă, mai ales în acele zile de tristeţe şi consternare colectivă. Dar poate că există şi scuza detaşării, a privitorului de la distanţă, care nu este legat sufleteşte de Polonia şi de polonezi. Poate că ar fi fost mai potrivit ca asemenea glume să apară ceva mai târziu. Dar, în orice caz, folclorul românesc (azi internautic) nu putea rata acest pretext pentru a se raporta la politicienii noştri aşa cum aceştia o merită.

Orice om cu o minte sănătoasă înţelege aici ceea ce e de înţeles. Ştim de glumă, ştim să ne jucăm cu vorbele, dar în acelaşi timp ne defulăm astfel frustrările şi nemulţumirile. Cine ar lua metafora lui Eminescu din Scrisoarea a III-a, sau aceste elemente de folclor contemporan, ad-litteram? Cu siguranţă, numai o minte bolnavă.

Ce ne facem însă atunci când inteligenţa în exces a unora vede peste tot numai asemenea minţi bolnave? Şi, mai ales, când generalizează acest lucru ca fiind o trăsătură definitorie a poporului român? Cu tot respectul pentru autor, dar asta nu se poate numi decât delir intelectual, perfect paralel cu realitatea. Mă refer la dl. H.R. Patapievici, care se exprimă din nou la adresa defectelor poporului român într-un articol recent din Evenimentul Zilei. Nu e cazul să-i idealizăm pe contemporanii noştri. În fond, şi politicienii sunt după „chipul şi asemănarea” majorităţii celor pe care îi conduc. Şi ei s-au ridicat tot din acest popor, cu toate defectele sale. Dar este cu totul aberant ca, acolo unde nu este decât băşcălie şi neseriozitate, să vezi trăsături de-a dreptul criminale:

„În societatea noastră pragul de indecenţă este aproape în permanenţă sărit. Am accepta bucuroşi crima împotriva duşmanilor noştri, dacă alţii ar comite-o. Faptul rezultă cu evidenţă din tonul de exterminare cu care ne tratăm adversarii, din setea de a ne nimici verbal duşmanii, din pasiunea cu care încercăm să ne degradăm uman inamicii.”

Am putea crede că hermeneutica termenilor de „crimă” sau „nimicire” în acest context oscilează încă între cea metaforică şi cea literală. Mai ales că este vorba de avionul prezidenţial românesc, instituţie al cărei susţinător fervent este dl. Patapievici. Susţinător, pardon, al reprezentantului acestei instituţii. Ceea ce ar justifica oarecum reacţia sa. Dar oare această reacţie a d-lui Patapievici ar fi fost aceeaşi, dacă preşedintele românilor ar fi fost (bătând in lemn) ... dl. Iliescu?

Dar vai, sensul termenilor pare a fi deplin literal, după cum reiese din următorul pasaj, poate unul din cele mai ruşinoase pe care le-a scris vreodată dl. Patapievici la adresa poporului român:

„Oamenii care au decis că Iorga poate fi ucis nu au fost mulţi. Şi, dacă s-ar fi supus la vot crima, ar fi stârnit indignare. Dar acea mână de oameni, care a decis să ucidă în numele unei duşmănii politice care era împărtăşită de mulţi, a dat tonul unei întregi societăţi, care, prin pasivitate şi indolenţă, a ratificat astfel crima, deşi nu şi-a dorit-o. Noi toţi l-am ucis pe Iorga, din simplul motiv că a fost cu putinţa ca Iorga să fie ucis printre noi. Această crimă (şi altele, nu e singura) ne va urmări până vom dispărea.”

E incredibil! Ce e oare mai indecent: să faci glume pe seama politicienilor români în contextul unei tragedii care a lovit alt popor, sau să exploatezi retoric o tragedie nefericită de acum şapte decenii, pentru a culpabiliza la modul colectiv întregul neam din care pretinzi că faci parte? Textul acesta depăşeşte orice culmi ale imaginabilului! Chiar dacă pare un moment de delir intelectual al unui om altminteri extrem de lucid, merită să ne oprim puţin asupra lui. Îl citez din nou pe dl. Patapievici, din acelaşi articol:

„Făptuirea crimei, aprobarea ei (când e comisă de alţii) ori jubilaţia în faţa morţii cuiva sunt lucruri oribile, descalificante, indecente. Decenţa care face posibilă viaţa în comun interzice crima ori jubilarea în faţa ei.”

Ei bine, primul căruia i se poate aplica această lecţie, teoretic corectă, este nimeni altul decât Nicolae Iorga. S-a făcut complice la o crimă comisă de cele mai înalte autorităţi ale statului, atât prin implicarea sa într-o farsă judiciară, cât şi prin metaforele sale vânătoreşti (cu un înţeles mult mai literal decât metaforele aeronautice de azi care-l deranjează pe dl. Patapievici). Culmea abjecţiei a fost însă atinsă în momentul jubilaţiei (efective!) în faţă cadavrelor unor tineri ucişi pe caldarâmul străzii. E adevărat, şi aceştia comiseseră o crimă. Dar au făcut-o cu durere în suflet, iar nu jubilând. Erau conştienţi că vor plăti cu viaţa. Pentru cine vrea să înteleagă cu adevărat tragedia acelor vremuri, luate în ansamblu, aceste amănunte îşi au importanţa lor.

Desigur, toate aceste aspecte nu justifică uciderea lui Iorga. Dar ele explică poate lipsa de simpatie în rândurile românilor de care el a avut parte spre finalul vieţii. Poate şi acea „pasivitate” care ar fi făcut posibilă asasinarea sa. Deşi nici aici nu e limpede unde ţinteşte dl. Patapievici. La a cui „pasivitate” şi „indolenţă” se referă? Bănuim că nu e vorba de omul de rând, care poate cel mult să-şi piardă simpatia pentru o figură importantă cum a fost Iorga. A guvernelor? A celor de dinainte de 1940, care nu şi-au dus la capăt destul de bine şi de eficient politica de exterminare (eventual preventivă) a sute de mii de tineri, pentru a stârpi din faşă orice potenţial asasin al lui N. Iorga? Sau a guvernului de la acea dată? Care, trebuie spus, numai de indolenţă nu poate fi acuzat. S-a făcut tot ce era omeneşte posibil pentru a împiedica această faptă dementă, dar în final nu s-a reuşit. Sau şi-ar fi dorit dl. Patapievici ca N. Iorga să beneficieze de o protecţie specială? Nu ştiu dacă trebuie mers atât de departe, sau dacă din acest lanţ nefericit de evenimente se poate extrage o vină colectivă a poporului român. În orice caz, Nicolae Iorga a beneficiat de un tratament special. Tocmai datorită anvergurii personalităţii sale şi a respectului pentru trecutul său naţionalist, el nu a fost inclus pe lista acuzaţilor care au fost judecaţi pentru implicarea în crimele comise de regimul politic carlist în anii precedenţi, deşi ar fi meritat-o cu prisosinţă.

Niciun român adevărat nu a jubilat în faţa uciderii lui Iorga, de asta dl. Patapievici poate să fie sigur. Au jubilat însă alţii. E vorba de duşmanii neamului românesc, vizibili sau ascunşi prin hrube oculte. Dar nu pentru că au scăpat de un adversar incomod. Nu. Ci pentru că uciderea lui Iorga a devenit una din cele mai redutabile arme propagandistice din ultimii şaptezeci de ani.

Până acum s-a tras cu ea într-o singură organizaţie. Dl. Patapievici realizează însă o premieră tristă. O foloseşte pentru a trage o rafală împotriva întregului popor român!

P.S. La o asemenea acuzaţie care vizează practic întreaga „Românie profundă” (nu doar o parte a ei) ar fi de dorit să ia şi alţii atitudine. Dacă ar mai fi aşteptat puţin, ar fi putut s-o facă de pildă dl. Mircea Platon. Articolul „Morala gunoaielor”, apărut la numai o zi după cel al d-lui Patapievici, nu poate fi suspectat de vreo legătură cu acesta. E drept, dl. Platon ardea de nerăbdare să-l mai muştruluiască puţin la modul general pe dl. Patapievici. Cum încă nu avea un pretext atât de evident ca cel de acum, s-a legat de altul. Anume de critica lui H.R. Patapievici la adresa lipsei de simţ civic a românilor, care şi-ar murdări ţara cu gunoaie aruncate peste tot. Fapt dealtfel real, iar atitudinea educativ-cetăţenească a d-lui Patapievici e cât se poate de corectă. Nimic rău în asta, şi cu atât mai puţin un pretext să-l ataci. Mă rog, eventual dacă vrei să ajungi la o comparaţie sprinţară de genul: „Cine e mai nociv: cel care fură un ou, sau cel care fură o ţară? Cel care lasă în urmă un deşeu, sau cel care promovează la conducere un deşeu? Cel care goleşte de bani un seif, sau cel care goleşte o cultură de sens?”

Nocive sunt toate, numai că extensia răului poate fi diferită, ea cuprinzând palierul de influenţă al fiecărui individ care îl comite. Nu-mi imaginez că am putea avea o ţară condusă minunat la vârf, cu oameni politici dedicaţi şi competenţi, cu o cultură vie şi creatoare, în vreme ce la nivelul de jos să colcăie furtişagurile, deversările de gunoaie şi mojicia.

Pentru o schimbare morală trebuie început de la omul simplu. Spiritul civic e de dorit, dar mai degrabă ca reflex exterior al unui caracter format în cinste, demnitate şi moralitate. Cam acesta era sensul revoluţiei interioare care cuprinsese sufletul românesc al anilor 30-40 ai secolului trecut. Exemple reuşite pot fi date foarte multe. Numai că nu există pădure fără uscături. Iar aceste uscături l-au ucis din păcate pe Iorga, spre bucuria duşmanilor României. Au fost doar câţiva, dar restul pădurii, mândră şi verde, nu poate fi ştearsă din istorie, oricâte buldozere ideologice ar mai trece peste această ţară.

Bogdan Munteanu

17 Februarie 2010
COMUNICATE

Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici
Luptatori Anticomunisti
Biroul de presa

COMUNICAT

In legatura cu protestul unor evrei referitor la filmul care prezinta luptele grupului Ion Gavrila Ogoranu, fostii detinuti politici luptatori anticomunisti au de precizat doar atat:

1. Cei ce se pronunta impotriva Rezistentei armate anticomuniste din muntii Romaniei, dovedesc ca sunt de partea celor ce i-au prigonit pe acestia, adica sunt de partea comunistilor care au instaurat in Romania un regim criminal si ilegitim.

2. Deoarece Tribunalul International de la Nurnberg nu a considerat Miscarea Legionara ca fascista, nazista sau colaborationista, cei ce azi acuza pe legionari rezulta ca nu recunosc legitimitatea acestui Tribunal si contesta autoritatea de lucru judecat.

3. Legionarii totdeauna au facut o distinctie clara intre marea masa a evreilor cinstiti, muncitori, loiali statului roman, si respectiv minoritatea care s-a dedat la acte de coruptie si care a sprijinit regimul comunist, in numele caruia au savarsit crime, torturi si siluiri de constiinte.

In concluzie, cei ce se pronunta impotriva Rezistentei armate din muntii Romaniei, pot fi etichetati ca dusmani ai poporului roman.

Istoria Romaniei a glorificat si va glorifica de-a pururi eroii din Rezistenta Nationala Anticomunista.

 

Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici Luptatori Anticomunisti

Presedinte, Constantin Iulian

Secretar, Gheorghe Jijie

*

LUI OGORANU I SE CUVINE RECUNOSTINTA NATIONALA, NU CONTESTARI OFENSATOARE !

Partidul „Pentru Patrie” saluta participarea, la Festivalul de film de la Berlin, a productiei cinematografice „Portretul luptatorului la tinerete”, avindu-l ca personaj central pe eroul rezistentei armate anticomuniste din Muntii Fagarasului, Ion Gavrila Ogoranu.

In acest context, am luat cunostinta cu consternare de interventiile d-lor Marko Katz si Alexandru Florian, facute pe langa juriul prestigiosului festival, prin care, fara a viziona macar filmul in discutie, au mers pana la a cere interzicerea difuzarii acestei productii.

Deoarece nu am avut posibilitatea de a vedea filmul inaintea sau in cadrul prezentarii oficiale la festival, noi nu ne putem pronunta asupra calitatii si profesionalismului cu care a fost realizata aceasta productie.

Insa conducerea Partidului „Pentru Patrie”, al carui membru fondator si presedinte pana la moarte a fost Ion Gavrila Ogoranu, reaminteste contestatarilor, si deopotriva opiniei publice romanesti, ca venerabilul luptator s-a impus in constiinta romaneasca si europeana ca un erou al luptei pentru libertatea, demnitatea si propasirea poporului roman. Implicarea sa politica in calitate de personalitate publica in constructia democratica a Romaniei de dupa 1989, fac, in acest sens, trimiterile la „fascism” si „antisemitism” ale celor doi contestatari cel putin ofensatoare.

Rolul lui Ogoranu in lupta de rezistenta impotriva regimului comunist este incontestabil, iar aceste merite i-au fost recunoscute inclusiv de Administratia prezidentiala a SUA - prin includerea sa in lista pe care presedintele Richard Nixon a inaintat-o autoritatilor comuniste de atunci -, dar si de prestigioasa Amnesty International, cu care luptatorul a avut stranse legaturi in urma interventiilor acesteia in perioada in care era urmarit.

Totodata, atragem atentia celor doi domni, asupra faptului ca interventii de genul celei formulate de ei nu fac decat sa ofenseze sentimentul national si cinstirea cuvenita luptei si jertfei tinerilor luptatori din Rezistenta Nationala Anticomunista. Aceste abordari sunt nocive pentru echilibrul si stabilitatea societatii romanesti, ele generind redeschiderea unor rani ale trecutului si aducind prejudicii procesului de reconciliere nationala, atat de dorit de toti si atat de necesar consolidarii Statului de Drept in Romania.

Istoria recenta a Romaniei trebuie asumata cu maturitate, si nu prin cantonarea in sabloane specifice regimului comunist. Iar cei care, in munti sau in inchisori si lagare, si-au jertfit tineretea impotrivindu-se regimului ilegitim si criminal de dupa 1945, nu pot fi considerati decat eroi ai natiunii romane.

PARTIDUL „PENTRU PATRIE”

Presedinte: Virgil Totoescu,fost detinut politic

Presedinte executiv: Coriolan Baciu

*

RESPINGEM TRANSFORMAREA INTERESELOR NATIONALE IN OBIECT DE TROC POLITIC !

Partidul “Pentru Patrie” a luat act cu indignare de aprobarea in Senatul Romaniei a constituirii, in cadrul noii regionalizari economice a României, a unei regiuni care urmează să cuprindă judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, suprapunandu-se intru totul acelei zone in care liderii revizionisti ai etniei maghiare se straduiesc, de 20 de ani incoace, sa constituie o adevarata enclava etnica pe teritoriul statului roman.

Reamintim presedintelui Traian Basescu, Guvernului si Parlamentului tarii, faptul binecunoscut ca, in cele trei judete, de doua decenii, elementul romanesc este supus unui crud proces de purificare etnica, in timp ce autoritatea locala este reprezentata, aproape fara exceptie, de lideri politici ai etniei maghiare, toate deciziile administratiei locale din zona fiind favorabile acestui proces de enclavizare.

In conditiile in care UDMR reprezinta unicul aliat al Partidului Democrat-Liberal in constituirea fragilei coalitii guvernamentale, este fireasca suspiciunea noastra, conform careia principalul partid de guvernământ a cedat în fata partii maghiare, creind astfel premizele unei regionalizări politico-economice pe criterii etnice a statului roman, contrar prevederilor Constitutionale, dar şi normativelor europene în domeniu.

În aceste condiţii, cerem în mod imperativ Camerei Deputatilor să respingă această reeditare a “Regiunii Autonome Maghiare” din perioada de tristă amintire a regimului comunist condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Atragem atentia ca, prin legalizarea acestui proiect regional, politicienii romani isi asuma o grea raspundere fata de suveranitatea si integritatea teritoriala a Romaniei, abandonind cetatenii de nationalitate romana, si asa minoritari in zona, in mana unei administratii locale exponente a etniei maghiare, care ar putea directiona in mod preferential etnic fondurile in cadrul regiunii.

Iar Guvernului Emil Boc ii cerem cu fermitate să nu sacrifice interesele natiunii romane si integritatea teritoriala a Romaniei, pentru efemere obiective politice. Jocurile politice ale acestor zile vor trece, dar Neamul Romanesc va ramane in veci !

PARTIDUL „PENTRU PATRIE”

Presedinte - Virgil Totoescu

Secretar general - Florin Dobrescu

_

17 Februarie 2010
Legende ale neamului românesc

Unul din multele surogate cu care ne hrăneşte modernitatea este cel al falselor mituri. Omul are nevoie de hrană sufletească, de legende cu care să se identifice, de raportare la alţi oameni emblematici. Civilizaţia zilelor noastre, a informaţiei atotputernice şi atotprezente, ne oferă varianta artificială a vedetelor mediatice: cântăreţi, actori, fotbalişti, preşedinţi. Totul se reduce la „imagine”, la plasarea abilă a reflectoarelor pentru generarea unei lumini cât mai favorabile. Dar e totodată şi o lumină sterilă, sub care substanţa din care sunt plămădite miturile autentice nu poate germina. Acestea pot apărea doar în acele spaţii sau epoci care se sustrag asaltului informaţiei brute, al excesului mediatic.

În mod paradoxal, cele patru decenii de teroare comunistă din România au constituit un teren mai prielnic din acest punct de vedere decât era hiper-informatizată în care trăim acum. Simboluri ale vredniciei româneşti în acele vremuri vitrege au fost multe. Amintesc aici doar câteva: Valeriu Gafencu, Constantin Noica, Ion Gavrilă Ogoranu. Legendele lor nu s-au înfiripat pe calea mass-media, ci s-au propagat pe undele tainice ale unor legături sufleteşti. Ele nu au încolţit la lumina reflectoarelor, ci în hrubele temniţelor, în sihăstria munţilor sau în liniştea pădurilor. Ele n-au putut fi ucise nici de trecerea lor sub tăcere, nici de asidua propagandă neagră dusă împotriva lor la acea vreme. Au fost numiţi „mistici”, „idealişti”, „legionari”, „duşmani ai poporului”.

Sunt însă legendele care ne definesc pe noi românii, sunt acele repere de care avem atât de mare nevoie pentru a ne ridica la o veritabilă demnitate ca neam. Avem nevoie deopotrivă de modele de sfinţenie, de eroism cât şi de o viziune definitorie românească asupra rosturilor existenţei. Numai că nu suntem lăsaţi. Se doreşte interzicerea accesului firesc la propriile noastre legende. Vrem să ne raportăm aşa cum se cuvine la sfinţii închisorilor, la luptătorii din munţi, la o creaţie românească? Nu suntem lăsaţi să o facem după mintea noastră şi după sufletul nostru. Ei continuă să fie etichetaţi şi în ziua de azi drept „legionari” sau „duşmani ai poporului” (desigur, nu ai celui român...).

Iată însă care este adevărata lor plămadă sufletească, sintetizată de Constantin Noica într-o convorbire din anul 1984:

„Dacă s-a pierdut ceva în om este simţul sacrificiului, al jertfei, fundamental pentru om. Lipseşte simţul onoarei şi al altruismului; omul de azi e pragmatic, realist, nu idealist, nu arde pentru idei. Pe vremea mea, am văzut cu ochii mei oameni care au mers până la capăt.”

Aceasta este substanţa din care sunt făurite legendele. De aici cu germinat ele. Aşa poate fi descris într-un mod mult mai aproape de adevăr acel „trecut” al lor, care s-a transformat în piatră de poticnire pentru mulţi.

Dacă ar fi să luăm în discuţie fenomenul sfinţeniei din închisorile comuniste, figura lui Valeriu Gafencu e cea mai reprezentativă. Ar trebui început, ca exemplu, prin canonizarea sa, urmând ca în timp să se analizeze şi cazurile altor mucenici pentru Hristos căzuţi victime terorii roşii. Singura problemă ar fi „trecutul” său. La fel în cazul lui Ion Gavrilă Ogoranu sau Constantin Noica. Vocile care se opun canonizării sfinţilor noştri, care ne-ar vrea eroii marginalizaţi până într-acolo încât nu au voie să devină personaje de film (câtă vreme imaginea lor, fie şi nepoleită, nu este suficient de „înnegrită” ideologic) sau care se erijează în „inchizitori” la adresa celui mai mare filosof român - aceste voci sunt aceleaşi. Dar ele nu vin din lăuntrul neamului nostru. Iar românii care le cântă isonul se înstrăinează singuri de ceea ce ar trebui de fapt să-i definească.

Cum privesc unii istoria noastră, ar trebui să ne fie la urma urmei indiferent. În noi trebuie să predomine nu resentimentul faţă de alţii, ci sentimentul autentic faţă de aceste legende ale neamului românesc. Ne-ar lega mai profund atât de trecutul nostru, cât şi de semeni. Am lepăda acea stare colectiv-schizoidă pe care ne-o induce ruperea de propria structură profundă. Am reuşi atunci să arătăm lumii care este adevărata noastră identitate ca români, care ne sunt valorile definitorii, morale şi spirituale. Ar fi o izbândă a laturii veritabile, frumoase, a sufletului românesc împotriva celei întunecate şi urâte, induse de nelibertatea cu care ne-au procopsit sutele de ani de dominaţii străine, în orice caz, străine de sufletul neamului nostru.

Aşteptăm cu toţii ziua aceea. Sufleteşte - cu nerăbdare. Raţional - cu toată răbdarea lucrătoare de care e nevoie.

Bogdan Munteanu

[Acasa] [Inapoi] [Contact]