Fundația "George Manu" - Sentinela

Dreptul constituţional la libertatea de exprimare este pus în pericol de instituţiile statului

Horia Marchean — Sat, 21 Apr 2012 00:00:00 +0300

Observ cu deosebit interes acţiunile Centrului pentru Monitorizarea si Combaterea Antisemitismului din România, sau mai nou, ale Institutului „Elie Wiesel”. Şi observ că devin din ce în ce mai absurde: de la atacul asupra Părintelui Justin Pârvu şi cântecelor cântate acestuia de ziua lui, opera Centrului până la ultima „luare de atitudine”, criticarea unei cărţi pentru copii, problema Institutului.

Cartea, intitulată „Păţania lui Somnorilă”, este o culegere de poezii destinate copiilor, scrise de George Ungureanu. Ceea ce a şocat opinia publică a fost prezenţa pe ultima copertă a unei fotografii a biroului D-lui Ungureanu, birou pe care se află, liniştită, modestă, o poză a lui Corneliu Zelea Codreanu. Aceasta este poza care a stârnit mânia domnilor de la Institutul „Elie Wiesel”.

Acest institut, pe numele său complet „Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel””, a fost constituit prin Hotărârea de Guvern nr. 902 din 4 august 2005, semnată de Călin Popescu-Tăriceanu, pe atunci prim-ministru al României. Acest organism, constituit printr-o hotărâre a Guvernului României, deci afiliat statului român, finanţat de altfel din banii publici, critică apariţii editoriale. În cazul ăsta, cu riscul de a mă repeta, cărţi pentru copii. Interesant este însă faptul că pe site-ul Institutului, la rubrica intitulată „Cine suntem”, domnii de la Institut îşi prezintă şi atribuţiile principale, în număr de unsprezece. În nici una dintre acestea nu se menţionează nimic despre supravegherea apariţiilor editoriale, muzicale, sau în general a manifestărilor culturale din spaţiul românesc. În concluzie, se pare că acest institut, finanţat de statul român, din banii publici, desfăşoară activitate de cenzor „moral” şi cultural, deşi acest lucru nu intră în atribuţiile pe care dânşii le declară. Nici pe site-ul domniilor lor, nici în hotărârea care le înfiinţează organizaţia, nu apare nici o menţiune privind o astfel de activitate. Deci, domnii şi doamnele în cauză nu au nici un fel de autoritate de a critica un autor sau altul.

Le rămâne însă dreptul garantat de Constituţie la exprimare liberă. Drept pe care şi l-au exercitat. Însă acelaşi drept exercitat de cei de la Institutul „Elie Wiesel” îl au şi oameni ca George Ungureanu. Cartea a apărut sub egida Consiliului Judeţean Suceava, iar editarea ei a fost făcută cu fonduri publice, lansarea fiind găzduită de Biblioteca Bucovinei. Rapid transformată într-un subiect care trebuie înfierat, cartea a devenit subiect de scuze publice pentru sus-numitul Consiliu. “Ne delimităm de orice fapt care ar elogia persoane care au un trecut istoric neclar. Regretăm acest eveniment care s-a produs. Consiliul Judeţean Suceava sprijină acţiunile culturale, seminarii, dezbateri, lansări de carte, expoziţii, tradiţii, dar nu controlează produsul cultural”, s-a scuzat domnul Vasile Ilie, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Suceava, într-un comunicat de presă. Mi se pare normal ca un Consiliu Judeţean să nu controleze produsul cultural. Nici măcar statul român nu are voie să controleze, sau mai direct spus, să cenzureze un produs cultural. Ceea ce ridică întrebarea: de ce ar avea dreptul Institutul „Elie Wiesel” să controleze un produs cultural? C.J. Suceava a făcut alegerea bună: a ales un poet local demn de a fi susţinut, i-au finanţat cartea fără să pună condiţii şi au şi lansat-o. Mi se pare normal să se întâmple aşa ceva într-o ţară cu pretenţii de civilizaţie. Nu mi se pare normal ca altă instituţie a statului (între noi fie vorba: ar trebui să fie Institutul „Elie Wiesel” instituţie a statului român?) să intervină cu drept de veto cultural, iar cele două instituţii care au demarat acţiunea, C.J. Suceava şi Biblioteca Bucovinei, să fie forţate să dea înapoi în faţa unei instituţii a statului român care nici măcar nu reprezintă poporul român.

De asemenea, actul retragerii membrilor C.J. Suceava este cu atât mai grav cu cât el nu este coerent: dl. Ilie se referă la Corneliu Zelea Codreanu ca la o persoană cu „un trecut istoric neclar”. Mi se pare şocantă afirmaţia, în primul rând pentru că ea trădează o lipsă de înţelegere a problemei de fond, şi în al doilea rând, pentru că ea intră în conflict cu atitudinea Institutului. Dacă dl. Ilie nu era pe deplin informat asupra personalităţii marcante a lui Corneliu Codreanu în istoria României, de ce a dat înapoi atât de repede?

Se vor găsi oameni care să invoce Legea Siguranţei Naţionale, unde constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României orice activitate legionară. Articolul 3, punctul h) al acelei legi, emisă în anul 1991 sub domnia lui Ion Iliescu şi a FSN-ului, îşi trădează sorgintea comunistă şi contrazice prin acest articol însăşi Constituţia, care permite exprimarea liberă. Astfel, Institutul „Elie Wiesel” nu numai că îşi permite să acţioneze pe post de cenzor, ci mai încalcă şi Constituţia făcând asta, îngrădindu-i autorului drepturile.

Să ajungem, astfel, şi la problema de fond. Ne aflăm astăzi sub controlul unor astfel de organisme: Institutul „Elie Wiesel”, Centrul pentru Combaterea Antisemitismului, etc. Aceste organizaţii, alcătuite după tipicul altora de teapa lor de prin Occident, caută orice ar putea demonstra existenţa unui Holocaust în România, în ciuda absenţei unor izvoare istorice solide, bazându-se pe legende şi pe simpatia culturală exercitată de perioada de după cel de-al doilea Război Mondial, când vânătoarea de „colaboraţionişti” era în vogă. Ca să îşi poată continua existenţa, însă, aceste organizaţii au nevoie de motiv, în ciuda evidentei concluzii că ele există oricum fără motiv. Astfel, ele sunt mereu la pândă, căutând oameni care să poată fi catalogaţi drept antisemiţi sau rasişti, etichetele preferate ale stângii contemporane. Un astfel de om este considerat, din nefericire, George Ungureanu, care a împlinit 100 de ani chiar în ziua lansării acestei cărţi.

În comunicatul oficial venit de la Institut, se spun următoarele: „În acest context, este inexplicabil şi revoltător să asistăm la susţinerea şi promovarea imaginii, de către conducerea Consiliului Judeţean Suceava, a unui fost legionar care a luat parte activ la politica antisemită a statului. De asemenea, suntem profund îngrijoraţi de promovarea unei literaturi memorialistice sau destinată tinerei generaţii, având ca mesaj idei şi personaje ale Mişcării Legionare.” Vânătoare de colaboraţionişti, sau în cazul ăsta, legionari (căci autorul preciza în autobiografia sa aparteneţa la Mişcarea Legionară)? Este. Aruncare cu noroi în oameni care au făcut închisoare pentru crezul lor? Bineînţeles. Încercare de control asupra culturii româneşti? Avem. Se poate deci observa că şi această acţiune a „paznicilor autoimpuşi” urmează acelaşi model.

Şi dacă tot vrem să fim cinstiţi: câţi copii vor observa acea poză a Căpitanului, mică, un detaliu pe o copertă a unei cărţi din care e posibil să le citească părinţii lor, nu ei? Dintre cei care o vor observa, câţi îl vor recunoaşte? Dintre aceştia, câţi vor înţelege cu adevărat cine a fost? Vorbim de un context educaţional în care Mişcarea Legionară este de abia amintită în manualele de istorie, iar rezistenţa anticomunistă din munţi la fel. Şi până la urmă, cine sunt cei de la Institutul „Elie Wiesel” şi ce autoritate au domniile lor, ca să poată stabili ce modele oferă părinţii copiilor lor, şi ce poezii aleg să le citescă noaptea? Cine sunt aceşti oameni care stabilesc ce educaţie vor primi copiii noştri? Cine-i păzeşte pe aceşti paznici?

Închei cu un exerciţiu de imaginaţie şi un soi de sondaj de opinie. Dintre cititorii acestui articol, câţi dintre Dvs. pot să nu râdă când îşi imaginează următoarea scenă? Ionică, 7 anişori, îi spune mamei lui: „Mami, când mă fac mare, vreau să fiu antisemit.”

Nici unul? Aşa credeam şi eu.

(articol preluat de pe www.buciumul.ro)

Comunicat

Fundaţia “Profesor George Manu”, 18.03.2012 — Sun, 18 Mar 2012 00:00:00 +0200

Fundaţia „George Manu“ apreciază promovarea paginii sale de internet www.fgmanu.ro, şi a revistei „Permanenţe“ de către orice persoană care simpatizează cu mesajul şi conţinutul lor. Preluarea punctuală de materiale, însoţită de citarea sursei, o considerăm de asemenea binevenită.

Dincolo de acestea, dorim să precizăm următoarele:

1. Fundaţia “George Manu” nu şi-a dat şi nu îşi va da acordul pentru preluarea, dincolo de limitele fireşti, de materiale şi articole proprii de către alte site-uri, din care s-ar putea deduce în mod fals o asociere sau o relaţie de colaborare cu acestea.

2. Persoanele care activează pe internet, grupuri de discuţii sau reţele de socializare din partea altor asociaţii sau organizaţii nu ne reprezintă şi nu pot vorbi nici în numele nostru, nici în numele unui pretins (dar inexistent) raport de asociere de orice natură, neavând nicio împuternicire în acest sens. Ne pot reprezenta doar cei afiliaţi explicit fundaţiei noastre, iar poziţia oficială a Fundaţiei “George Manu” este cea a site-ului de internet www.fgmanu.ro şi a revistei “Permanenţe”.

3. Facem pe această cale şi un apel la discernământ. Precizările de faţă doresc să preîntâmpine posibile confuzii. Ele nu-i vizează pe simpatizanţii noştri sinceri şi de bună credinţă, ci intervin doar acolo unde o judecată sănătoasă ridică în mod firesc semne de întrebare asupra unei pretinse compatibilităţi de ţeluri şi de valori.

4. Ne delimităm explicit de orice fel de “intermediere”. Cei care doresc să ia legătura cu noi pentru lămuriri, clarificare de raporturi sau au de transmis un mesaj de orice natură, sunt invitaţi să o facă direct, folosind numai reperele menţionate în secţiunea “Contact” din pagina de internet a fundaţiei.

Filon Verca (1915-2012)

Mon, 20 Feb 2012 00:00:00 +0200

Pe data de 20 februarie a.c., la Meaux, Franţa, s-a mutat la Domnul cel care a fost Filon Verca, una din figurile simbol ale Mişcării Legionare şi a luptei anticomuniste. Născut în anul 1915 în Petroşniţa, jud. Caraş-Severin, îl are între anii 1933-1934 ca profesor la liceul “Traian Doda” din Caransebeş pe Horia Sima, cel care avea să devină Comandantul Mişcării Legionare. Încă de pe băncile liceului intră în Frăţiile de Cruce. Ceva mai târziu devine legionar şi se implică în bătălia electorală din judeţul natal, unde este ales ca deputat Ilie Gârneaţă, unul dintre membrii fondatori ai Legiunii. Între anii 1941-1944 este refugiat în Germania, unde este deţinut în lagărul de la Buchenwald. După 23 August 1944 se implică în lupta anticomunistă organizată de Guvernul legionar de la Viena. În decembrie 1944 este paraşutat în România, cu misiunea de a organiza rezistenţa anticomunistă din ţară. Este prins, dar în 1948 reuşeşte să evadeze şi să părăsească ţara. Participă la lupta anticomunistă a exilului, în special pe tărâm publicistic şi memorialistic. Autor al cărţilor: “Paraşutaţi în România vândută”, “Exilul amar”, “Pe meleaguri străine”. Dumnezeu să-l odihnească!

Profeţi ai secolului XX: Ioan Ianolide

Bogdan Munteanu — Mon, 16 Jan 2012 00:00:00 +0200

Cheia viziunii creştinismului integral

Pronia divină a rânduit cărţii lui Ioan Ianolide, „Deţinutul profet“, o aşteptare de aproape un sfert de veac, sub forma unor manuscrise nesistematizate, redactate în fugă, sub ameninţarea permanentă a terorii exterioare a dictaturii comuniste. Ele au fost transmise părintelui Gheorghe Calciu în Statele Unite, în vederea unei posibile publicări sub numele acestuia sau sub alt nume, urmând ca numele adevăratului autor să fie revelat abia după moartea sa. Nu s-a întâmplat nici acest lucru. Întors să moară în ţara natală, părintele Calciu aduce cu el şi aceste manuscrise, care au văzut în final lumina tiparului în anul 2009, fiind îngrijite şi stilizate prin lucrarea binecuvântată de Dumnezeu a mănăstirii Diaconeşti.

Cartea este devastatoare. Ne aflăm în faţa unui adevărat profet al Apocalipsei, care cu tăişul sabiei sale spirituale despică toată urzeala lumii în care trăim. Pentru unii, aceste vremuri numite “apocaliptice” pot însemna prilej de teamă şi de nelinişti. Ameninţarea unor posibile catastrofe -naturale sau provocate de nesăbuinţa omenească- planează în permanenţă deasupra noastră. Dar profetul care este Ianolide vine să ne vestească altceva. El vine să ne vestească biruinţa lui Hristos. Vine să ne spună că acest creştinism, care în zilele noastre pendulează între laxitate şi formalism, are de fapt resurse de neînfrânt. Că de sus îi poate fi insuflată o putere uriaşă, care poate schimba faţa lumii. Da, această putere a Duhului lipseşte marii majorităţi a creştinilor de azi. Dar pentru aceasta au fost trimişi profeţii. Fiecare cuvânt al lor iradiază o putere care vine din altă lume. Nu sunt gânduri de om, ci revelaţii, trecute însă prin filtrul personal, printr-un suflet ajuns la desăvârşirea spirituală pe o cale aparte. E poate calea cea mai grea cu putinţă care poate fi imaginată: biruirea iadului din închisorile comuniste.

Mesajul lui Ianolide respiră paradoxul unei îndrăzneli spirituale fără limite, însoţită în acelaşi timp de o smerenie desăvârşită. Îndrăzneala nu este însă a sa proprie. Este a Duhului care vorbeşte prin el. Sunt cuvinte care sparg o serie de clişee pioase şi insuflă viaţă unor forme care par a se fi anchilozat de mult, în care tradiţia apostolică vie degenerează în “tradiţionalism”. Aflăm astfel, cu o uimire fără margini, că, după ce ne povesteşte traseul desăvârşirii sale spirituale prin lupta -atât lăuntrică, dar şi cu suferinţa exterioară- dusă în închisorile iadului, Ioan Ianolide ne spune că … aceasta nu e suficientă! O afirmaţie menită să-l şocheze pe orice bun ortodox cu aplecare spre calea filocalică şi care-şi pune drept ideal -sau cel puţin ca reper- această cale a rugăciunii şi a urcuşului interior spre unirea sufletului cu Dumnezeu. Urgenţa vremurilor pe care le trăim cere însă altceva, cere mai multe. Cere o viziune integrală asupra creştinismului, o sinteză curajoasă între trăirea lăuntrică şi lucrarea activă în lume.

“Învăţătura creştină trebuie să acopere întreaga viaţă şi existenţă umană, căci totul a fost creat prin Hristos şi totul este mântuit prin Hristos. Nu o credinţă bigotă şi îngustă, ci una luminată şi deschisă va putea triumfa în ochii oamenilor şi va fi recunoscută ca autoritate a lor tutelară. Deci e necesară o viziune unitară, solidară şi integrală despre lume, viaţă şi natură. Prin urmare, formând un suflet creştin, nu e suficient să-i dai virtuţi şi Duh Sfânt, ci şi orizont şi sens.”

Sabia cuvântului său atacă fără cruţare ispitele formalismului, convenţionalismului, neutralismului, arătând că se impune calea eroismului creştin:

“Dacă azi creştinismul a ajuns neutralist în loc de a fi eroic, Duhul Sfânt îl va regenera în creştinătate, pentru lumea întreagă şi pentru toate timpurile. Ne-au fost necesare severele experienţe ale ateismului modern pentru a ne retrezi la lucrarea sfântă ce reaşează lumea în ordinea ei firească. Suferinţele epocii moderne sunt o metodă de retrezire a conştiinţei creştine.”

Cartea sa nu este confesională, adevărurile conţinute în ea pot fi înţelese de ortodocşi dar şi de catolici. E o sinteză de o îndrăzneală tulburătoare între ceea ce au specific fiecare dintre cele două biserici, care poate fi revelaţia unui punct de plecare pentru o posibilă regăsire a unităţii. Fiecare din aceste două biserici pune centrul de greutate în alt loc, iar această concentrare înseamnă totodată o anumită neglijare a celeilalte laturi. Soloviov aminteşte într-una din scrierile sale de legenda rusă a Sfinţilor Casian şi Nicolae. Sfântul Casian, care în viziunea lui Soloviov întruchipează Biserica Ortodoxă, refuză să-şi murdăreascä haina albă a purităţii credinţei în noroiul lumii înconjurătoare, grăbindu-se înspre liturghia prin care urmează să-l cinstească pe Dumnezeu. Sfântul Nicolae însă, care întruchipează Biserica Catolică, coboară în noroi pentru a rezolva probleme concrete ale lumii, chiar cu preţul neglijării temporare a celor spirituale. Ajuns în faţa lui Dumnezeu cu întârziere, murdar de noroi, Sfântul Nicolae este primit de Dumnezeu cu mult mai multă căldură şi cu promisiunea că numele său va fi purtat, spre deosebire de cel al Sfântului Casian, de mult mai mulţi oameni.

Să nu uităm, totuşi, că avem de-a face cu o legendă … ortodoxă, dar care sugerează necesitatea implicării sociale a creştinismului, dincolo de latura sa pur spirituală. Iată ce ne spune şi Ianolide:

“Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea luată ca păcat, or el [deţinutul profet, n.n.] vede războiul, păcatul şi lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. (…) O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa, etc. (…) Ortodoxia s-a refugiat în mistică, spiritualitate, eshatologie şi a lăsat istoria să se dezvolte liber. Spiritualitatea ortodoxă a influenţat istoria, dar nu a făcut istorie.”

Ca orice discurs inspirat, interpretările sale pot merge pe mai multe paliere. Pot exista diferite niveluri de semnficaţie. Sinteza pe care o propune Ianolide nu este nicidecum una anti-ortodoxă. Ea poate fi interpretată şi ca un posibil punct în care s-ar putea întâlni spiritualitatea răsăriteană şi cea apuseană. Dar nu numai atât. “ Deţinutului profet” i s-a dat putere să vadă şi să spună ce a văzut. Viziunea sa integratoare, a creştinismului eroic, luptător şi cu răul din lume, nu doar cu cel lăuntric, apărător al dreptăţii, nu i-a venit dinspre tradiţia catolică, ci tot dinspre cea ortodoxă, mai precis românească. Nu este nici rodul unor meditaţii personale, ci al unei revelaţii. Dacă-l ascultăm mai departe, vom înţelege care a fost momentul în care un fulger venit de sus i-a transformat viaţa, i-a dat sens şi l-a îndrumat pe calea spinoasă a pregătirii prin trăire şi suferinţă pentru a deveni mai târziu vestitorul adevărurilor dumnezeieşti. Iată momentul:

“Eram tânăr elev când viaţa mi-a fost drastic orientată de o întâmplare străină mie. Atunci în capul meu erau idei democrato-liberalo-cosmopolite, aşa cum le prinsesem de la tatăl meu. Într-o zi, pe o bancă, într-un parc, un tânăr cu aer de arhanghel ce vesteşte o minune mi-a zis: “Tu crezi în Dumnezeu?” Surprins, i-am răspuns cu sinceritate: “Cred!”. “Răspunzi aşa de uşor pentru că nu ştii ce e credinţa. Credinţa trebuie mărturisită cu putere şi de este nevoie, trebuie să-ţi dai viaţa fericit pentru Hristos!”, mi-a zis el. Am rămas uimit. S-a făcut o mare deschidere în mintea mea şi i-am spus: “Nu m-am gândit niciodată la aceste lucruri”. “Tu eşti străin de sfinţii şi martirii acestui veac”, m-a avertizat el pe un ton profetic. “Ce trebuie să ştiu?”, l-am întrebat. “Cum, tu nu citeşti ziarele, nu ştii ce s-a petrecut?!...”

Interpretarea acestor rânduri este una fără echivoc. Ianolide se referă la scânteia trezită în sufletul său, la revelaţia pe care a avut-o în faţa jertfei lui Ion Moţa şi Vasile Marin, vestită parcă de un arhanghel. E semnificativ şi faptul că Ianolide şi-a transmis manuscrisele în America prin intermediiul soţiei lui Vasile Marin. Cei doi martiri au fost dintre acei creştini care au înţeles şi latura eroică a credinţei lor, a luptei atât cu răul din interior, dar şi cu cel din afară. Ei au fost cei care s-au dus, după cum au spus ei înşişi, să lupte şi să moară fericiţi pentru Hristos. Aceasta pentru că “Hristos este acelaşi, în Spania ca şi în România”. Aici, în această atitudine a celor doi mucenici, trebuie găsit sâmburele viziunii creştinismului integral a lui Ianolide, care realizează sinteza dintre viaţa activă şi cea contemplativă. Jertfa celor doi constituie atât piatra de temelie, cât şi cheia intepretării scrierilor profetice ale lui Ianolide.

Purificarea sa prin nevoinţele căii celei strâmte, subţierea sufletului curat i-a permis deţinutului profet să pătrundă în tainele dumnezeieşti ale acestei concepţii, să o dezvolte printr-o teologie vie, inspirată, trăită, şi să o transmită întregii lumi, vestind următoarele:

“Biserica restrânsă la rugăciuni, rituri, ceremonii şi tradiţii este inaptă să ducă lumea mai departe. Creştinismul formal, oricât este el justificat tradiţional, până la urmă cedează prin incapacitatea lui spirituală şi dinamică. Fiindă darurile Sfântului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteşte lumii zările noi, formulând idealurile şi modalităţile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologică, ci vizează şi viitorul istoric, nu e numai morală, ci şi socială, nu e numai religioasă, ci e şi politică. La fel, darul facerii de minuni, care este o practică uitată în creştinism. Rugăciunile ajută la minune, dar elementul activ, lucrător, este Duhul Sfânt. Prin urmare, toate darurile duhovniceşti formează un tot unitar şi înnoitor. (…) Viziunea creştină asupra lumii, elaborată de martiri şi de sfinţi, merită să fie luată în considerare de forurile cele mai înalte ale Bisericii şi ale lumii, căci oamenii aceia au trăit şi s-au jertfit pentru mântuirea în Hristos.”

Martirii şi sfinţii la care se referă Ianolide sunt cu toţii, atât cei care au luptat cu răul din lume şi au murit cu arma în mână, cât şi cei care au suferit şi au biruit iadul închisorilor comuniste.

Acelora Dumnezeu le-a dat putere să mărurisească şi să se jertfească. Nouă, celor de azi, măcar dacă ne-ar da putere să le înţelegem cu adevărat mesajul!

Ne-a părăsit dl. Mircea Nicolau (1914-2011)

Fundaţia “George Manu” — Mon, 12 Dec 2011 00:00:00 +0200

Fundaţia “George Manu” şi revista “Permanenţe” anunţă cu nesfârşită durere plecarea dintre noi a celui care a fost Mircea Nicolau, preşedintele fundaţiei şi prim-redactor al revistei. Legionar încă din tinereţe, om de cultură, scriitor, format la şcoala spirituală a “elitei interbelice”, Mircea Nicolau şi-a închinat întreaga viaţă şi energie, până în ultima clipă, luptei pentru credinţă şi neam. Trecut prin închisorile antonesciene şi cele comuniste, unde şi-a petrecut practic toţi anii de viaţă dintre 1941-1964, nu a abdicat nicio clipă de la crezul său, pe care l-a slujit până în ultimul ceas al vieţii sale îndelungate, care a bătut în zorii zilei de 12 Decembrie 2011. Trupul neînsufleţit va fi depus marţi, 13 Decembrie, la ora 12, la biserica Sf. Ilie-Gorgani, iar slujba de înmormântare va avea loc în cursul zilei de miercuri, începând cu ora 12. Dumnezeu să-l primească în rândurile drepţilor Săi!

Mircea Nicolau – prezent!

Redacţia Permanenţe — Mon, 12 Dec 2011 00:00:00 +0200

La publicarea ultimului său articol în revista „Permanenţe“ (octombrie 2011) aveam presimţirea nedesluşită că nu va mai zăbovi multă vreme alături de noi. Mistuit de dorul revederii cu ceilalţi camarazi, cu Căpitanul, cu Moţa, Marin şi cu toţi legionarii care îşi trăiesc în ceruri sfânta lor tinereţe, Mircea Nicolau îşi pregătea despărţirea de această lume, urmându-le chemarea din eternitate. Tânjind după marea reîntâlnire, simţea nevoia să se adreseze astfel camaradului său drag, Luca Dumitrescu, care trecuse pragul acestei lumi încă de acum două decenii:

“Îţi scriu acum din cea mai mare restrişte a sufletului meu. Nu este nimeni vinovat, eu sunt singurul vinovat că n-am fost mai bun şi mai energic, încât milostivirea lui Dumnezeu ar fi prea mare ca să mă ierte. Cu credinţă în Dumnezeu am fost lângă Căpitan să ne dăm viaţa pentru el şi pentru România şi totuşi astăzi ţara este într-o situaţie îngrozitoare. Dar voia lui Dumnezeu este deasupra dorinţelor şi înţelegerii noastre. Asta este tragedia prin care trec eu acum. Dar, totuşi, în mine există speranţa că strădania, sfaturile Căpitanului şi ale lui Moţa pentru a face o Românie mândră şi demnă, pecetluite cu jertfa lor pentru Hristos, va duce până la urmă la împlinirea visului nostru.

Dragă Luca, la cei 97 de ani ai mei, nu ştiu ce se mai poate schimba în viaţa mea, dar o minune, în care am crezut întotdeauna, tot mai nădăjduiesc să se întâmple. După Judecata de Apoi, când cerurile vor îmbrăţişa pământul şi eu, nevrednicul, voi fi iertat pentru puţinătatea puterilor mele trupeşti şi mă voi împărtăşi din frumuseţea veşnică a Luminii, te voi întâlni şi pe tine şi pe ceilalţi camarazi de luptă şi suferinţă.

Te îmbrăţişez, biruind distanţa care ne desparte şi nădăjduiesc că dragostea pe care ţi-am purtat-o se va răsfrânge asupra fetelor tale şi, de acolo de unde eşti, vei lumina mai puternic, privindu-le cum te poartă în suflet şi se mândresc cu tine.

Dragă Luca, îţi strig cu ultimile puteri: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” şi încă o dată îi îmbrăţişez pe toţi camarazii noştri care au trecut dincolo sau care mai sunt în viaţă.” (Mircea Nicolau - Permanenţe Nr. 10/2011)

După ce ne-a îmbrăţişat pe noi, toţi cei rămaşi în puţinătatea noastră să continuăm idealul celei mai de seamă generaţii a neamului, camaradul nostru Mircea Nicolau s-a dus să-i îmbrăţişeze şi pe cei mulţi, care au trecut deja dincolo. A plecat din această lume cu gândul alipit de Dumnezeu şi cu sufletul plin de speranţa împlinirii acestui vis românesc, căruia i-a dedicat întreaga sa viaţă. Una care cuprinde în dimensiunile sale patriarhale toate tragediile omenirii ultimului veac: de la războaiele mondiale, de la ascensiunea şi prăbuşirea sistemului comunist, la globalizarea economică, tehonologică şi ideologică de azi, într-o o lume fără identitate, măcinată de crize şi pe cale să dea în clocot, asemeni unui cazan aproape de fierbere.

O viaţă în care a apucat să fie contemporan cu toate capitolele importante ale istoriei legionare, în multe din ele fiind implicat direct. Scriitor şi om de cultură, format la şcoala “elitei interbelice” româneşti (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica), Mircea Nicolau a rămas -cu personalitatea sa impunătoare- unul din ultimele, dacă nu ultimul, reper prin care acea generaţie şi-a transmis misiunea şi idealul tinerilor aflaţi în căutare de valori şi de adevăr în România (doar parţial liberă) de după căderea comunismului. A fost un intelectual legionar în adevăratul sens al cuvântului. La fel ca Radu Gyr sau alţii, s-a implicat încă de tânăr în lupta legionară. Un caracter puternic şi o voinţă incredibilă fascinau fără putinţă de sustragere pe oricine îl întâlnea, fie la vârsta cea mai înaintată. Rămâneai uimit să constaţi că aceste însuşiri nu i-au fost ştirbite cu nimic nici de cele peste două decenii de prigoane şi suferinţe pe care a fost nevoit să le îndure pentru idealul său. Arestat începând cu 1941, încă de pe vremea lui Antonescu, este “preluat” de comunişti până în 1964, cu o întrerupere doar de doi ani, timp în care s-a implicat în rezistenţa anticomunistă. Mircea Nicolau a dat dovadă de “curajul de a sfida moartea” - poate însuşirea care îl caracteriza cel mai bine şi care dă titlul cărţii menite să transmită pentru posteritate mesajul vieţii, al idealului, al luptei şi al personalităţii sale.

După bruma de libertate adusă în România prin căderea regimului comunist, legionarii rămaşi în viaţă s-au aflat în faţa unei misiuni care friza imposibilul. Cu toate acestea nu au dezarmat. Mircea Nicolau s-a implicat în luptă cu o voinţă de fier, alături de ceilalţi camarazi, impunându-se prin personalitatea sa drept preşedinte al Fundaţiei “George Manu” şi prim-redactor al revistei “Permanenţe” - adică formele legale în care s-a permis manifestarea fenomenului legionar în esenţa sa formativă după 1989. Implicare totală, până la ultima picătură de viaţă şi până la ultima fărâmă de energie, de care sunt capabile numai spiritele superioare, legionarii de elită, care nu au vârstă.

E adevărat, aparent comunismul căzuse. Părea că se împlinise ţelul pentru care atâţia şi atâţia români nu au pregetat de-a lungul deceniilor de teroare să-şi jertfească libertatea şi chiar viaţa. Cei care vor fi crezut pentru o clipă aceasta, au fost aduşi repede la realitate. A căzut doar faţada comunismului, strivită între presiunile venite deopotrivă din afară, ale contextului internaţional, cât şi dinăuntru, dinspre poporul dispreţuit şi înrobit, care jinduia după libertate. Dar ceea ce s-a obţinut nu a fost decât o libertate parţială, care nu-i viza şi pe legionari. Mai precis, chiar pe cei care de-a lungul întregii lor vieţi, de-a lungul a decenii întregi, au fost în avangarda luptei anticomuniste: atât pe planul politic, cât şi pe cel moral şi spiritual.

Falsul istoric şi mizeria morală au continuat şi în România postcomunistă. Cei care înainte formau aparatul menit să frângă adevărata osatură a valorilor româneşti şi-l înlocuiau cu falsul lor patriotism s-au dovedit a fi cei mai bine poziţionaţi şi pentru a organiza “libertatea” postdecembristă - tot în folosul lor. Cameleoni fiind, au schimbat repede hainele exterioare. Dar fondul sufletesc corupt încă de la începuturile terorii comuniste îşi împrăştie şi în ziua de azi otrava nefastă pentru acest neam.

Cu toate obstacolele întâmpinate în această atmosferă ostilă adevăratelor valori, Mircea Nicolau a devenit, alături de alţi camarazi din generaţia sa care au trecut cu demnitate prin prigoanele comuniste, unul din puţinele repere ale autenticităţii româneşti. A reuşit să le arate tinerilor care l-au cunoscut, prin uriaşa sa putere de fascinaţie şi de convingere, că adevărata faţă a României este alta decât ce se vede în jur. Că România veritabilă, cea a generaţiei sale, este una demnă şi mândră, care ştie să fie aprigă, la nevoie, dar totodată şi plină de bunătate şi omenie. Că românii conştienţi de tradiţii şi de adevărata lor identitate nu trebuie să plece privirea ruşinaţi în faţa nimănui. Prin viaţa şi personalitatea sa, Mircea Nicolau ne-a fost exemplu viu că şcoala spirituală a Legiunii prin care a trecut şi pe care a dus-o mai departe este una menită în primul rând menită să spulbere toate complexele de inferioritate şi tarele istorice care macină caracterul românului.

Ceea ce lasă în urma sa este un uriaş exemplu de demnitate şi românism adevărat, care ne va marca sufletele pentru tot restul vieţilor noastre.

Cu toate că de-acum e dus să se reîntâlnească cu ceilalţi dragi camarazi trecuţi dincolo, nu ne poate părăsi definitiv nici pe noi, cei încă rămaşi în vâltoarea acestei lumi. Duhul său şi al tuturor celor plecaţi veghează de-a pururi deasupra noastră:

Mircea Nicolau - prezent!

UE la momentul adevărului

Bogdan Munteanu — Fri, 09 Dec 2011 00:00:00 +0200

Interese naţionale şi „cheia germană“

Proiectul european, prezentat până nu demult drept aducător de libertate, prosperitate şi bunăstare, suferă acum primul şoc major al contactului cu realitatea concretă. Totul a pornit de la o buturugă mică: Grecia. Sedusă de mirajul integrării şi profitând peste măsură de avantajele aderării la moneda comună, Grecia s-a văzut târâtă în vârtejul necontrolat al datoriilor a cărui spirală ameninţă acum să înghită întregul continent. Summitul de criză de la Bruxelles s-a încheiat după lungi şi dificile tratative cu o largă acceptare a disciplinei bugetare stricte impuse de Germania. Cea care a făcut din nou opinie discordantă a fost Marea Britanie.

S-a spus că odată cu acest proiect european ideea de “identitate naţională” ar deveni desuetă, că locuitorii bătrânului continent ar deveni dintr-o dată cu toţii “europeni fără frontiere”. Realitatea de sub ochii noştri contrazice însă această teorie.

Naţiunile sunt entităţile creatoare ale istoriei şi nu au cum să fie desfiinţate. Ele se manifestă în continuare în cadrele politice şi sociale ale momentului. Chiar dacă în clipa de faţă actorii principali nu se revendică de la ideologii naţionaliste, asistăm indubitabil la o ciocnire a diverselor interese naţionale. Iar acestea fac parte din categoria constantelor istorice, care transcend epocile şi se înscriu pe linia specificului şi a permanenţelor fiecărei naţiuni europene.

De pildă Germania nu face decât să-şi apere interesul naţional, fie şi în aceste cadre ale UE. Adică refuzând "globalizarea" datoriilor, chiar dacă se pronunţă pentru anumite mecanisme financiare menite sa "ajute" ţările cu probleme. Am pus ghilimelele de rigoare, căci şi ajutoarele acestea sunt condiţionate. Dar dacă sunt cerute, sau de neevitat, e logic să se impună condiţii. Cine ar face altfel?

Pericolul aici nu ar fi o stabilitate bazată pe consolidarea (peste măsură?) a poziţiei Germaniei, aşa cum se tem unii germanofobi cu afinităţi anglo-americane. El vine mai degrabă din direcţie opusă: anume ca adversarii tradiţionali ai Germaniei să nu cumva să urmărească o politică prin care să o neutralizeze, cum au mai făcut şi în alte rânduri, văzând că aceasta se descurcă în faţa crizei, ba mai mult, că se impune printr-un rol conducător, chiar dacă mult diferit în substanţa sa de cel asumat în trecut. Dar de data aceasta “îngenuncherea” nu e vizată pe plan militar, ci pe plan financiar, fie cu preţul destabilizării întregului continent. Mai precis, se pare că se urmăreşte eterna constantă a interesului politic britanic (care acum se suprapune practic cu cel de peste ocean) de a domina Europa continentală în mod indirect, prin stimularea unui echilibru de forţe care să nu permită ridicarea unei naţiuni care să-şi asume, într-un fel sau altul, un rol conducător. Când Germania a încercat acest lucru în două rânduri, sub regimuri politice şi ideologii diferite, a fost zdrobită în urma a două războaie mondiale.

Să nu se spună că ostilitatea trecută la adresa Germaniei s-a datorat exclusiv malignităţii ideologiei naziste. Căci cealaltă ideologie cel puţin la fel de feroce, cea comunistă, a fost acceptată şi multă vreme chiar susţinută. În ochii multor politicieni occidentali pericolul era “Germania” în sine, ca stat puternic, indiferent sub ce regim politic. Iată de ce imperialismul sovietic a fost tolerat şi chiar încurajat, cu consecinţe catastrofale pentru ţările din estul Europei. Cu toţii ne reamintim de moartea într-un suspect accident de avion a fostului preşedinte polonez Kaczynski alături de alţi înalţi oficiali, pe când veneau să comemoreze masacrul comis de sovietici la Katyn. Dar se pare că soarta dă dovadă şi aici de o ciclicitate remarcabilă. Tot într-un accident de avion, tot suspect, dar de data aceasta la Gibraltar, a sfârşit în anul 1943 premierul guvernului polonez în exil, Wladyslaw Sikorski. Întâmplător sau nu, el se manifesta pentru denunţarea cu vehemenţă a masacrelor de la Katyn şi pentru o linie net anticomunistă, fapt devenit neconvenabil guvernelor (în special celui britanic) aliate cu Stalin împotriva Germaniei. (Un documentar prezentat la o televiziune germană indică, pe baza unor informaţii foarte solide, o posibilă implicare a serviciilor secrete britanice în înscenarea acestui accident, detalii pot fi găsite şi pe internet).

Paranteza istorică se încheie aici, revin la actualitate.

În contextul crizei financiare din zilele noastre, Germania şi-a asumat din nou un rol de lider. Fireşte, în cadrele instituţionale ale UE. Mai mult, pentru a nu fi acuzată de egoism sau etnocentrism, merge peste tot la braţ cu Franţa. Fapt ce pare un motiv în plus de îngrijorare pentru interesele anglo-saxone, care în trecut au întreţinut în permanenţă rivalităţi între puterile continentale, luând mereu partea celui mai slab, pentru a profita finalmente de slăbiciunile tuturor.
Germania îşi urmează şi acum (fie că o conştientizează, fie că nu) liniile politice tradiţionale din trecut: misiunea istorică de a fi "inima Europei", cum s-a dorit a fi şi prin "Reichul" medieval (imperiul romano- german) sau prin cele mai recente. Doar ideologiile exterioare sunt azi altele, în rest se impun o serie de elemente şi trăsături absolut naturale la nivel de colectivităţi, pe care istoria nu le-a putut şi nu le va putea şterge: specificul unei naţiuni nu dispare decât odată cu aceasta. Căci există şi alte forţe, invizibile, care modelează în mod hotărâtor harta istorică şi politică a omenirii. Ele ţin de planul spiritual şi de miturile care caracterizează identitatea profundă a popoarelor.

Iată întărirea acestei idei precum şi caracterizarea Germaniei (simbolizată prin dinastia imperială de Hohenstaufen, care a jucat un rol cheie în istoria medievală a Europei) făcută de un autor german:

„Imaginea noastră excesiv de lucidă, raţionalistă, pretins „ştiinţifică“ despre istorie suferă în mod îngrijorător de o lipsă de consideraţie pentru acea tainică şi subterană, permanent creatoare voinţă de realizare a sufletului popular anonim, pe care acesta, în starea sa genuină, încă necotropit de maşinăria calculului politic, ştie să o simtă şi să o asimileze. Pofta brută de putere, jaf şi răzbunare determină acţiunile unei naturi instinctuale cu siguranţă mai mult decât motive de ordin spiritual. Dar nimic nu ar fi mai greşit decât ca interpretarea rolului jucat de familia Hohenstaufen în cadrul ciocnirii -adesea crude şi sângeroase- a forţelor spirituale din epocă să fie tributară doar unei perspective de tip machtpolitisch (văzând motivaţii dictate exclusiv de interesul pentru puterea politică, n.n.). Ei şi-au jertfit integritatea, onoarea şi fericirea casei lor pentru un plan, care tradus în limbajul politicii de azi ar putea fi circumscris în mod îndrăzneţ prin ţelul unei Europe unite; adică planul unei confederaţii de state europene. (…) Reich-ul reprezintă cercul comun de iradiere şi influenţă a diferitelor popoare conştiente de identitatea lor, dar ordonate sub forma unei confederaţii de state. Ideea de Reich este o oglindire a experienţei trăite a patriei, făcută vizibilă pe cupola imaginară a unei arcuiri cosmice, care aici simbolizează închiderea cercului, a polului matern al întregii vieţi întru ideea unei ecumenicităţi eterne, a unei “comunităţi a sfinţilor”. Reich-ul este poezia despre patria eternă.“ (Friedrich Alfred Schmid Noerr - „Die Hohenstaufen“ -1955)

Europei eminamente tehnocratice de azi îi lipseşte tocmai o asemenea mare idee, care să-i dea un suflet. Totuşi, nu cumva ceea ce vedem acum, în contextul crizei financiare, este tot o actualizare, fie şi trunchiată, a „misiunii istorice“ germane, cu rădăcini adânci în negura secolelor, în mituri şi în idealuri istorice de o vechime imemorială? (E un lucru la care ar trebui să mediteze şi intelectualii noştri care au luat în derâdere ideea unei „misiuni româneşti“ specifice, cristalizată în curentul naţional al secolului XX. Termenul de „misiune“ trebuie înţeles ca fiind legat în mod intim de însăşi fiinţa şi identitatea unui neam.)

Revenind la autorul german citat mai sus şi la arhetipul pe care îl propune, trebuie menţionat că tentativele recente ale Germaniei de a deveni “motorul” şi “inima” unei Europe unificate (interpretată de Hitler prin tendinţele sale de dominare brută într-un fel, iar de Germania actuală în alt fel) nu se suprapun pe deplin cu toate semnificaţiile mitului originar, generat de idealul familiei de Hohenstaufen. Astfel, Schmid Noerr ne tălmăceşte în cartea citată semnificaţia unicornului, unul din simbolurile esenţiale ale acestei dinastii (fără a fi însă şi semn heraldic): “Cea mai veche imagine mitologică de care s-a folosit familia de Hohenstaufen a fost legendarul unicorn, care în simbolistica creştină a jucat un rol aparte: inorogul sălbatic, nesupus, iese din adâncul pădurii şi îşi pleacă smerit capul în poala Mariei, a Maicii Domnului. Un simbol al îmblânzirii instinctelor sălbatice de mânie ale unei creaturi căzute cândva de la Dumnezeu”. Astfel, simbolul deplin şi adevărata misiune istorică a Germaniei trebuie să stea sub semnul puterii îmblânzite, ascultătoare de Dumnezeu, aşa cum îi porunceşte arhetipul care îi legitimează lucrarea.

Marea Britanie este de asemenea consecventă cu linia sa istorică. Repliată strategic în afara monedei unice, se pronunţă mereu pentru o Europă “flexibilă”, mai liberală, şi împotriva unui “bloc de piatră”, a unei unităţi rigide. De fapt toate aceste aprehensiuni nu sunt altceva decât consecinţa întăririi tot mai accentuate a influenţei germane în cadrul UE. Iar acum, spre deosebire de marile momente istorice ale trecutului, Franţa este alături de Germania şi nu în tabăra adversă.
O stare de lucruri care nu poate decât să neliniştească lumea anglo-saxonă, care reprezintă de fapt polul cel mai important unde este localizată oligarhia financiară mondială.

Din fericire putem spune un lucru: conflictele de interese actuale se manifestă în cadre instituţionale bine definite, au doar un substrat economic şi e improbabil ca ele să se constituie în germenii unui conflict militar pe continentul european. (Astfel de germeni există mai degrabă în altă parte, în zona Orientului Mijlociu).

Totuşi, anglo-americanii aruncă săgeţi şi aprind fitile. Mai precis, încearcă să silească într-un fel sau altul Germania să adopte, împotriva intereselor sale, politicile financiare "impuse" de sus, dinspre UE.

Vom vedea ce va urma. Anume, dacă va prevala punctul de vedere german, de altfel foarte raţional şi orientat meritocratic, sau se va adânci vârtejul crizei în mod artificial, încât să se dea de pământ şi cu Germania, silind-o să fie de acord cu "globalizarea datoriei" şi practic cu înfeudarea şi mai accentuată a tuturor ţărilor UE unui grup de interese ocult.

Indicii în acest sens sunt destule. Germania se opune (prin prisma propriului interes) globalizării datoriei. Căci astfel, în vreme ce dobânzile la împrumuturile ţărilor aflate în impas financiar ar urma să scadă, dobânzile plătite de Germania ar creşte. Pe de altă parte, dinspre Comisia Europeană de la Bruxelles se înteţesc presiunile pentru introducerea de obligaţiuni comune la nivelul zonei euro. Atât prin preşedintele Comisiei, Barroso, cât şi prin Jean-Claude Juncker, aflat la conducerea “Grupului Euro”.

Mai mult, se lansează din diverse părţi o serie de mesaje menite să submineze poziţia Germaniei pentru a o sili să adopte politicile impuse de către alţii.

Astfel, sub titluri senzaţionale şi alarmiste care pot fi citite în presa noastră gen “Dezastrul suprem: nemţii sunt mai îndatoraţi decât v-aţi imaginat”1 (menite mai degrabă să facă rating) se pot citi informaţii cât se poate de pertinente şi care denotă o campanie anti-germană concertată.

Astfel, Jean-Claude Juncker afirma că Germania ar trebui să o lase mai moale, căci în fond datoria sa publică este de 83% din PIB, în vreme ce datoria Spaniei, una din ţările cu probleme, este de doar 61% din PIB. Chiar dacă cifrele sunt reale, reputaţi economişti germani au şi dat o replică promptă. Anume că Germania este una din puţinele ţări europene care are fixate limite constituţionale la îndatorarea excesivă şi care are de asemenea prevăzute mecanisme foarte clare pentru reducerea treptată a acestei datorii procentuale.

Pe de altă parte, tabloidele britanice întreţin la nivel popular eterna rivalitate anglo-germană, prin mesaje de genul “britanicii nu au a se teme de cizmele germane, ci de încălţările autoritare ale nemţilor”2 sau “Ascensiunea celui de-al Patrulea Reich sau cum se foloseşte Germania de criza financiară pentru a cuceri Europa”3. La care nici tabloidele germane nu se lasă mai prejos: “Ce treabă mai are Anglia cu Uniunea Europeană? Europa vorbeşte acum limba germană”2.

Sunt aspecte care pot părea banale, care care denotă realităţi mai adânci, acele constante istorice de care aminteam mai devreme.

Faptul că Germania şi-a asumat (sau este pe cale să-şi asume) un rol de lider european în gestionarea crizei financiare este perceput ca atare de o largă majoritate. Există totuşi şi voci complementare, venite tot din spaţiul anglo-saxon, care afirmă tocmai contrariul: anume că implicarea Germaniei este încă prea şovăielnică, aceasta trebuind să-şi asume o responsabilitate sporită: “Why Only Germany Can Fix the Euro”4.

Opinia de mai sus nu pare totuşi împărtăşită de majoritatea lumii dolarului şi a lirei sterline. Cea mai importantă lovitură împotriva Germaniei vine din partea agenţiilor de rating, care sunt instrumente ale oligarhiei financiare prin care se poate “dirija” criza în direcţia dorită.

Astfel, agenţia Standard & Poor’s, chiar dacă încă nu a scăzut ratingul maxim al Germaniei, a coborât cu o treaptă perspectiva sau “trend-ul” acestuia, indicând că acest rating ar putea fi efectiv coborât în următoarele luni. Cu alte cuvinte, s-a arătat pisica. Ca răspuns, într-o declaraţie comună germano-franceză se transmite că “Germania şi Franţa îşi afirmă convingerea că propunerile celor două guverne întăresc coordonarea bugetară şi politico-economică a zonei Euro şi promovează stabilitate, competitivitate şi creştere economică”. Adică exact un mesaj de sens opus, menit să menţină încrederea în bonitatea acestui “nucleu dur” al UE la cotele maxime de până acum. Mai mult, unii politicieni germani chiar acuză făţiş: “Nu sunt partizan al teoriilor complotului, dar uneori este greu să te debarasezi de impresia că anumite agenţii de evaluare şi anumiţi gestionari de fonduri americani lucrează împotriva zonei euro” - afirmă Rainer Brüderle, fost ministru german al economiei.5

Sigur că unii se tem acum că ţările mici ar deveni astfel "înfeudate" Germaniei. E de discutat. Nu cred că Germania urmăreşte aceasta cu orice preţ, mai degrabă guvernele acelor ţări sunt incapabile de performanţă şi disciplină economică şi ajung forţat în impasuri financiare. Nu se poate vorbi acum de un "imperialism" german la nivel politic, cel mult de o varianta "soft", dar un substrat există, fără îndoială. Sistemul politic şi economic al Europei actuale este rodul unui consens, nu este un dictat al Germaniei. E adevărat, totul are la bază exclusiv materia, economia. Iar la acest capitol poporul german, caracterizat prin hărnicie, spirit de organizare şi eficienţă, a reuşit să se impună, de multe ori în defavoarea altor popoare cu o altă structură spirituală (greci, italieni, etc). Introducerea monedei unice a favorizat îndeosebi exporturile germane în spaţiul comunitar, spre dezavantajul ţărilor a căror balanţă comercială a devenit astfel deficitară. Ei bine, tocmai această politică a Germaniei de urmărire a interesului economic imediat a contribuit şi ea la adâncirea crizei acelor state “periferice”, afectând implicit stabilitatea întregului continent, după cum se menţionează în mod pertinent în articolul deja citat din “Foreign Affairs”4. Faptul că ţările aflate acum în impas au ajuns să se împrumute excesiv ţine desigur în primul rând de propria gestionare deficientă. Dar unul din factorii care le-a agravat situaţia şi care a dus atât la creşterea împrumuturilor cât şi a dobânzii la acestea (ca urmare a unui rating scăzut) este şi dezechilibrul economic în favoarea Germaniei, care s-a adâncit în mod constant de-a lungul timpului. Desigur, “ajutat” şi de influenţa politică şi economică exercitată în mod deliberat de această ţară.

Însuşirile germane, care la prima vedere par a fi numai de natură pozitivă, se pot însă transforma uşor în ceva de esenţă cu totul opusă. Cultul exagerat pentru “ordine” atinge adesea dimensiuni hilare. Astfel, un cetăţean german a înaintat o plângere la poliţie, semnalând faptul că “cetăţeanul Joseph Ratzinger”, adică Papa Benedict al XVI-lea, a circulat cu papamobilul în timpul vizitei la Freiburg fără a fi asigurat cu centura de siguranţă (Papa stătea desigur în picioare, aclamând mulţimea). Poliţia a înregistrat plângerea, însă din fericire pentru “cetăţeanul Ratzinger” a respins-o, după o analiză făcută cu aceeaşi meticulozitate germană: strada pe care s-a circulat în timpul vizitei era închisă traficului public, prin urmare codul rutier nu poate fi aplicat în cazul de faţă.6

Cum ar fi să ne închipuim această “tipicărie”, acest legalism exacerbat la cotele cele mai înalte, ridicat şi aplicat uneori pe planul politic…?

Încrederea excesivă în “performanţele” proprii pe plan material sau organizatoric poate fi însă şi fatală. O greşeală de acest gen s-a comis în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când germanii şi-au tratat de sus şi cu aroganţă aliaţii mai săraci, deşi lupta împotriva comunismului trebuia dusă nu doar pe plan militar, ci şi pe un plan moral şi spiritual. Incapacitatea de a vedea acest lucru le-a fost fatală, ducând la dezastru şi la condamnarea regimului nazist de către Tribunalul de la Nürnberg pentru ororile de care s-a făcut răspunzător. Privind raporturile Germaniei cu ţările “partenere”, lucrurile stau şi azi oarecum asemănător. Nu e vorba numai de performanţa economică, unde Germania nu a făcut altceva decât să se afirme în cadrele şi în orânduirea existentă, de multe ori în defavoarea altor ţări. La start, “pe hârtie”, şansele tuturor au fost desigur egale. Mai mult, ţările mai sărace au putut profita economic de integrarea în UE. Germania se numără printre ţările care contribuie cel mai mult la bugetul european, în vreme ce alte ţări mai degrabă au profitat de pe urma acestuia. Un aspect fără îndoială pozitiv, dar insuficient. Acestei orânduiri continentale îi lipseşte însă şi o altă dimensiune, dincolo de cea strict “legalistă”, care ar putea reglementa altfel raporturile dintre state, generând un partenerial real şi nu unul complet dezechilibrat (a se vedea şi semnificaţia spirituală a simbolisticii unicornului desluşită mai sus, pe care Germania de ieri şi de azi se pare că a uitat-o demult).

Până a se ajunge acolo (dacă se va ajunge cândva), se poate spune însă următorul lucru: cine ştie să-şi facă ordine în mica lui ogradă şi s-o gospodărească cum trebuie, îşi poate permite şi să adopte o atitudine demnă în faţa “marilor puteri”. Parteneriatul - fie şi în condiţiile de acum- nu trebuie să fie sinonim slugărniciei.

Din păcate, politicienii români sunt pe nicăieri. Nu reuşesc să articuleze un punct de vedere specific, sau să se implice în formarea de poli alternativi, meniţi să apere interesele româneşti prin racordarea lor la alte interese ale unor ţări europene aflate în situaţii similare.

Dar, pe de altă parte, trebuie recunoscut şi faptul că în ziua de azi e greu să ai influenţă şi o voce care să se facă ascultată şi respectată, dacă economic eşti la pământ. Azi vorbim din păcate doar de materie, de dictatura economicului, şi nimic despre spirit. Dar ceea ce se ignoră azi, ar putea răbufni mâine. Ceea ce ne paşte este fie o dominaţie germană (mai ales pe plan economic), fie o “aducere la ordine” a Germaniei -de voie, de nevoie- cu adâncirea crizei şi cu instaurarea unei UE pe principiile de tip socialist atât de dragi lui alde Barroso şi celorlalţi funcţionari de la Bruxelles, a căror agendă este diferită de cea a popoarelor europene. De partea cealaltă însă, agenda oricărui şef de stat al unei ţări suverane (indiferent cât de limitată ar fi această noţiune în ziua de azi) e obligată să ţină cont de în special de interesele celor care l-au ales.

O uniune de tip socialist -ca alternativă la hegemonia Germaniei- e puţin probabil să reziste. Va deveni până la urmă tot o organizaţie suprastatală sub umbrela căreia se vor ciocni diversele interese naţionale. Unui astfel de proiect european îi lipseşte în cele din urmă un liant, o identitate.

Se pare că alternativă la ideea unui astfel de proiect nu există, dar adevăratul respect pentru identitătile naţionale şi temperarea egoismelor statale poate veni numai din partea unui -inexistent acum- liant spiritual.

Câtă vreme arhitecţii actualei Europe ignoră sistematic rădăcinile ei creştine şi introducerea unor principii de această natură în politică, nu vor obţine decât un eşec răsunător.

Şi, dacă tot am indicat Germania drept “cheia” situaţiei politice şi economice de pe continent, trebuie spus că au existat şi gânditori germani, azi aproape uitaţi, care imediat după cel de-al Doilea Război Mondial şi-au pus exact această problemă, încercând să traseze viziunea generoasă a unei Europe bazate pe spirit, pe propria identitate şi pe miracolul credinţei. Mă refer aici la Schmid Noerr (autor deja citat şi mai sus) în volumul din anul 1949, “Ewige Mutter Europa ” -“Eterna mamă Europa”. Şi nu, aici nu e vorba despre o zeamă diluată de tip creştin-democrat, ci de o sensibilitate reală şi de o situare exact pe planul spiritual, invizibil şi ignorat de către mulţi (ca atare să nu ne mirăm că un astfel de autor este azi la rândul său complet trecut cu vederea). Surprinzător sau nu, în cartea sa România este trecută sub tăcere, nefiind menţionată explicit nici măcar la categoria de “Randvölker” - popoarele periferice (să interpretăm acest termen doar geografic), centrul fiind, desigur german.

O lipsă care s-ar cuveni corectată, căci pe acest plan, al unei Europe a spiritului, România este orice altceva numai cenuşăreasa continentului nu. Dar, pentru a o corecta, va trebui ca în primul rând noi, românii, să ştim să ne facem auzit glasul în faţa Europei.

Referinţe

1. http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/dezastrul-suprem-nemtii-sunt-mai-indatorati-decat-v-ati-imaginat-156624.html
2. http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/nemtii-se-simt-stapanii-lumii-europa-vorbeste-germana-america-aproape-de-faliment-156760.html
3. http://www.adevarul.ro/international/germanofobie-reich-europa_0_604140021.html
4. http://www.foreignaffairs.com/articles/136685/matthias-matthijs-and-mark-blyth/why-only-germany-can-fix-the-euro?page=show#
5. http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/nemtii-ii-acuza-pe-americani-ca-vor-distrugerea-zonei-euro-157685.html
6. http://www.badische-zeitung.de/freiburg/fahrt-durch-freiburg-kein-knoellchen-fuer-den-papst--52613925.html

FOŞTII DEŢINUŢI POLITICI ABANDONAŢI ÎNCĂ O DATĂ DE OCCIDENT. CEDO - COMPLICE CU CRIMELE COMUNISMULUI.

Tue, 06 Dec 2011 00:00:00 +0200

C O M U N I C A T - 5.12.2011

În ziua de 28.11. 2011, conducerea Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici - Luptători Anticomunişti, a luat cunoştinţă de respingerea cererii sale introdusă la data de 06.01.2010 şi înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub nr. 3316/10.

Această Curte a primit, pe parcurs, 3 (trei) volume de documente trimise de noi, în care erau arătate crimele săvârşite de regimul comunist din România între anii 1945-1989, fiind precizate nominal peste 3.000 de omucideri identificate până în prezent numai în temniţele politice din această perioadă, precum şi autorii acestor crime, dar şi condiţiile inumane de detenţie şi muncă forţată la care au fost supuşi deţinuţii politici anticomunişti.

Totodată, au fost prezentate Curţii şi dovezi oficiale ale tăinuirii acestor crime de către Justiţia Română de după 1989, care, permanent, la intervenţiile noastre, a decis neînceperea urmăririi penale.

Respingerea cererii noastre demonstrează, fără îndoială, solidarizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu crimele comunismului săvârşite în România înainte de 1989 şi de asemenea solidarizarea cu tăinuitorii acestor crime de după 1989.

Pentru noi, foştii deţinuţi politici-luptători anticomunişti, a devenit limpede cum suntem priviţi în continuare de către cei ce conduc astăzi statele Europei. Suntem convinşi că istoria îi va eticheta pe aceştia, într-o zi, aşa cum se cuvine, fiindcă va exista un moment al adevărului şi pentru victimele lăsate pradă, fără apărare, de forţele aliate din Apus, după cel de al doilea război mondial.

Victime atunci, victime astăzi!

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici - Luptători Anticomunişti

Preşedinte, Constantin IULIAN

Secretar, Gheorghe JIJIE

Spectrul unui guvern mondial

Bogdan Munteanu — Tue, 25 Oct 2011 00:00:00 +0300

- un document oficial al Vaticanului -

Titlul nu e o simplă fantezie născută din delirul unor teorii conspiraţioniste, ci se profilează tot mai limpede ca fiind direcţia în care va evolua politica lumii în deceniile care urmează. Sistemul capitalist actual are drept motor goana nestăvilită după profit bazată pe creşterea continuă a consumului. Măcinat de pe-acum de crize, el se va dovedi în curând ca expirat. Va fi aşa cel târziu atunci când resursele şi materiile prime se vor dovedi limitate iar paradigma consumistă depăşită de realităţi. Ce ne aşteaptă după aceea? După toate aparenţele, un comunism "reîncărcat". Deja se înfiripă în toată lumea mişcări de protest (gen "Occupy Wall-Street") care se ridică împotriva atotputerniciei sistemului marii finanţe mondiale. Se solicită trecerea la un nou model, la mai multă justiţie socială. E posibil să se pună la cale şi de o "revoluţie", chiar admiţând că ar fi una paşnică. Numai că, din experienţa unei revoluţii cum a fost în România anului 1989, s-a născut şi zicala: "la vremuri noi, tot noi". Adică se schimbă sistemul, se cosmetizează vârful aisbergului, dar structurile de putere cu rădăcini care merg în profunzime rămân intacte. Tot în folosul lor se vor configura şi noile realităţi. Să ne mai mirăm atunci că protestele de pe Wall-Street sunt susţinute printre alţii (cel puţin moral, dacă nu mai mult) de nimeni altul decât magnatul George Soros, unul din principalii actori de pe scena globalizării? Şi a cărui imensă avere a fost adunată exact pe principiile contestate acum, cele ale capitalismului pur speculativ?

Un lucru e însă limpede. Pentru ca anticipata Nouă Ordine Mondială post-capitalistă să poată funcţiona, e nevoie de o structură exterioară, de o autoritate investită cu putere reală. Necesară chipurile pentru a stăvili excesele unui sistem financiar scăpat din chingi. E îndoielnic totuşi că o mişcare socială cu alură hippy, fie ea şi bine intenţionată, va putea fi mai mult decât o simplă scânteie sau decât un simplu pretext pentru o serie de transformări majore puse deja la cale de mai multă vreme.

Întrebarea cine sau ce va conferi autoritate unui asemenea "guvern mondial" (căci aceasta e structura preconizată) rămâne în continuare neelucidată. În aceste condiţii, documentul la care mă voi referi în cele ce urmează se dovedeşte a fi de un idealism absolut utopic. Din el rămân doar două lucruri bătute în cuie: o critică pertinentă a sistemului financiar global actual şi solicitarea -în premieră oficială- a înfiinţării unui guvern mondial. Numai că, dacă acesta se va realiza, însuşirile sale reale ar putea fi mult diferite faţă de elevaţia etică de natură strict teoretică pe care o preconizează acest "exerciţiu de responsabilitate". Textul său este menit să fie pus la dispoziţia conducătorilor politici şi a oamenilor de bună credinţă "în speranţa unui viitor mai bun şi cu încredere în demnitatea şi capacitatea de bine a persoanei umane".

E vorba despre documentul publicat de Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace pe 24 Octombrie 2011, intitulat "Pentru o reformă a sistemului monetar financiar internaţional din perspectiva unei autorităţi publice de competenţă universală".1,2

Plecând de la premisa că orice persoană umană este responsabilă pentru căutarea şi promovarea unui "bine comun" la nivel mondial, documentul trece la o critică (justificată) a actualului sistem finaciar internaţional, scoţând în primul rând în evidenţă inechităţile sociale şi discrepanţele între ţările dezvoltate şi cele ale "lumii a treia". O economie justă are nevoie de o etică reală, centrată asupra persoanei, şi nu de atotputernicia principiului utilitarist, a individualismului sau a ideologiei tehnocrate.

Reflecţii corecte, numai că soluţia la aceste probleme este preconizată în ... înfiinţarea unui guvern mondial. Citat în acest sens este şi Papa Ioan al XXIII-lea, nimeni altul decât iniţiatorul Conciliului Vatican II, care a dus la o schimbare radicală de poziţie a Bisericii Catolice în contextul lumii moderne prin îndepărtarea de modelul tradiţionalist.

Însuşirile morale pe care acest guvern mondial ar urma să le aibă sunt atât de minunate încât par desprinse din paginile celor mai aurite utopii ... comuniste. (Desigur, comunismul teoretic, căci cel practic ştim pe pielea noastră ce înseamnă). Guvernul va trebui să susţină dezvoltarea şi progresul social al tuturor, inspirat din valorile carităţii şi adevărului. Va trebui să constituie o autoritate globală care să nu fie impusă cu forţa, coerciţia sau violenţa, ci rezultatul unui acord liber între părţi, născut din exigenţele permanente ale unui bine comun mondial. În vederea realizării scopurilor sale, o asemenea autoritate va trebui să fie imparţială, să se ridice deasupra tuturor intereselor naţionale sau locale (indiferent cât de influente ar fi lobby-urile particulare ale anumitor ţări) tocmai în vederea atingerii acestui bine comun. Pe de altă parte, va trebui să respecte diversităţile culturale şi materiale ale diferitelor popoare ale lumii. E nevoie de un consens realizat în mod liber şi de o comuniune morală permanentă a comunităţii mondiale. Guvernul mondial ar urma sa fie realizat treptat, dând expresie politică unor forme preexistente de interdependenţă şi cooperare (Naţiunile Unite, Uniunea Europeană, etc). Omenirea contemporană trebuie să păşească într-o nouă fază, depăşind conflictele cu caracter naţional şi trecând la un nou model de coeziune, la o societate poliarhică, ce respectă identităţile naţionale şi diversităţile în cadrele unei unice umanităţi, etc. etc,. Textul abundă în termeni specifici ideologiei umaniste gen "echitate socială", "fraternitate", "bine comun", “umanitate”, care apar la tot pasul.

Avem o descriere atât de idealistă a ipoteticelor însuşiri ale unui preconizat guvern mondial, încât putem fi aproape siguri că realitatea va fi mult diferită. Dar acest discurs girat de Vatican nu face altceva decât să legitimeze în primul rând ideea în sine. Căci ce-o ieşi cu adevărat din ea, om vedea mai apoi. Lipseşte orice fel de nuanţă critică sau luare în calcul a posibilelor abuzuri sau a altor factori inerenţi naturii umane. Poziţia de pe care e redactat textul e una pur umanistă, departe de orice fel de realism creştin capabil să ţină cont şi de latura negativă a firii umane căzute. De aici şi până la cel mai pur comunism nu mai e decât un pas. În practică, la nivel de ţări, toate aceste principii "minunate" au dat greş. De ce ar funcţiona ele acum la un nivel superior, mondial? E în natura umană ca ţăranul mai înstărit, care are o anumită avere dobândită prin muncă cinstită, să nu renunţe la ea de bună voie în numele unui utopic "bine comun". De ce ar funcţiona atunci acest model la nivel de state, ca rod al ... simplei "reflexii" sau conştientizări morale? Experienţa ne-a arătat: colectivizarea nu funcţionează decât cu bâta şi cu jandarmii. La un alt nivel, statele ar recunoaşte la o adică o autoritate superioară doar în caz de forţă majoră, de cataclism istoric. Adică în condiţii cu totul diferite de cele ale "liberului consimţământ" preconizat în documentul catolic. A capitula de bună voie în faţa unei stări de lucruri fără ieşire şi a intra în subordinea unei asemenea entităţi înseamnă în cele din urmă tot coerciţie, exercitată cu mijloace specifice. Şi pentru ca privirea asupra unui asemenea document să fie pe deplin realistă: de câte ori ne-a arătat până acum istoria că puterea şi exercitarea ei absolută se suprapune cu binele şi cu frumosul?

Nu pare tot acest demers similar construirii unui nou Turn Babel, al unei omeniri fără Dumnezeu? Ba da, şi încă frapant! Cu atât mai bizară pare interpretarea din final, singurul loc în care se face referire la Sfânta Scriptură. Numai că interpretarea simbolisticii Turnului Babel este răsturnată. Ni se sugerează că diversitatea popoarelor se poate transforma într-un vehicul al egoismului şi într-un instrument al divizării. Prin urmare, nu ar fi suficient să ne mulţumim cu o unitate "aparentă", sub faţada căreia aceste tare (de fapt naturale şi inerente firii căzute a omului, n.n.) să existe în continuare. Nu. “Babelul” ar fi un simbol care arată dezbinarea la care pot ajunge indivizii sau popoarele care nu-şi recunosc "demnitatea lor transcendentă intrinsecă" şi "fraternitatea". Asta da inovaţie teologică! Şi noi, care până acum am crezut că neamurile şi limbile lor diferite au apărut tocmai prin voinţa lui Dumnezeu, ca răspuns la trufia lucrării unei omeniri a cărei unitate era iniţial deplină şi indiscutabilă: "Şi a zis Domnul: "Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă". Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul. Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul." (Geneza, 11:6-9)

Cu siguranţă însă că şi în Biserica Catolică mai sunt destui credincioşi realişti care ştiu să citească aşa cum se cuvine Sfânta Scriptură, inclusiv Cartea Apocalipsei, pentru a nu se lăsa amăgiţi de un asemenea discurs trandafiriu care de fapt îi răstălmăceşte sensurile.

Dacă ne uităm cine este autorul acestui text, vom afla unele amănunte interesante. Este vorba de cardinalul Peter Kodwo Appiah Turkson, de origine africană, care a fost numit în anul 2009 în fruntea Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace şi despre care unele medii sugerează că ar putea fi viitorul Papă 3,4. Aceasta mai ales în contextul lumii de mâine, când se preconizează acordarea unui rol mai important Bisericii din lumea a treia. Rolul viitorului pontif provenit din această parte a lumii (indiferent de numele său - cei curioşi pot citi anumite profeţii despre numele viitorului papă, "ultimul de pe listă") ar putea fi acela de a mobiliza aceste ţări înspre proiectul guvernului mondial, sub flamura echităţii sociale globale. În mod simbolic, în document sunt citaţi şi predecesorii săi (papii Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea (Ioan Paul I nu se pune, căci a murit subit şi misterios după numai 33 de zile de pontificat) şi Benedict al XVI-lea. Toate aceste citate reprezintă aluzii mai mult sau mai puţin parţiale la ceea ce acest document îşi propune să revendice explicit, negru pe alb: un guvern mondial. Se sugerează prin această înşiruire deliberată chiar o "încununare" a gândirii sau a demersurilor pontifilor anteriori, care ar fi pus această problemă în termeni încă nedesăvârşiţi. Am putea avea oare în faţa noastră chiar viitorul program pontifical, o descriere a "misiunii" viitorului Papă? Vom vedea.

Cu toate acestea, tot nu ni-se răspunde la întrebarea: cine sau ce va conferi o autoritate reală unei asemenea instituţii suprastatale? Sau care este diferenţa între binele "teoretic" (prezent din plin şi aici la fel ca în toate programele comuniste) şi "binele" practic, rezultat din exercitarea concretă a unei puteri colosale de către cei care (nu se ştie pe ce criterii) ajung să fie investiţi cu ea?

Prin urmare ce ne aşteaptă: un viitor de aur al unei omeniri fără Dumnezeu (sau care respectă de formă, în mod egal, toţi dumnezeii, ceea ce e totuna) sau mai degrabă ... o monstruozitate apocaliptică?

Răspunsul se află doar la Cel de Sus. El stă scris şi pecetluit sub multe peceţi, care se vor desluşi la vremea lor. Până atunci nu putem decât interpreta unele semne. Iar atunci când acestea au un caracter oficial, ca în acest caz, greutatea lor este cu atât mai mare.

Referinţe:
1. http://www.news.va/en/news/full-text-note-on-financial-reform-from-the-pontif
2. http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2011-10-24-10510917-0-propunerile-vaticanului-franceza.pdf
3. http://en.wikipedia.org/wiki/Peter_Turkson
4. http://www.dailymail.co.uk/news/article-1218426/The-pope-black-says-prominent-African-cardinal.html

COLABORAREA LEGIONARILOR CU FORTELE NATO INTRA IN ATENTIA ISTORICILOR. MASS-MEDIA CENTRALA INTERESATA DE SUBIECT.

Florin Dobrescu — Wed, 10 Aug 2011 00:00:00 +0300

COLABORAREA LEGIONARILOR CU FORTELE NATO INTRA IN ATENTIA ISTORICILOR. PRIMUL STUDIU REALIZAT DE ISTORICI PROFESIONISTI. MASS-MEDIA CENTRALA INTERESATA DE SUBIECT. INTREBARE: SE MAI JUSTIFICA MENTINEREA LEGIONARILOR SUB INCIDENTA LEGII SIGURANTEI INTR-UN STAT MEMBRU NATO?

Va semnalam articolul lui Virgil Lazar din suplimentul Aldine al cotidianului Romania libera de vineri 5 august a.c., in care se face referire la un amplu studiu realizat de 2 istorici gorjeni, pe baza unui vast material documentar.

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/cum-a-recrutat-cia-legionari-romani-233299.html

Tema nu este noua. E a mai fost mediatizata dupa 1990, cu slabe resurse insa, de organizatii precum Fundatia "George Manu", Partidul "Pentru Patrie" ori Editura Sânziana. In decembrie 2010 a avut loc chiar o prima ceremonie de pomenire a celor 13 legionari parasutati, in chiar locul executiei lor, respectiv Fortul 13 Jilava.

Ceea ce atrage atentia in cazul de fata este faptul ca avem de a face cu un studiu realizat de doi istorici si publicat intr-un periodic de tinuta universitara. Fapt care reflecta o crestere a preocuparii pentru acest subiect in randul specialistilor.

Din scurta relatare facuta in "România libera", rezulta ca avem de a face cu o extensie a surselor de documentare, spre deosebire de lucrarile de pana acum, cata vreme sunt citate surse oficiale CIA. De asemenea, din informatiile pe care le detinem, exista in acest moment preocupari cu privire la acest subiect inclusiv prin cercetarea unor documente din arhivele serviciilor secrete americane.

In acest moment ne-au fost deja semnalate si primele obiectii cu privire la continutul materialului din "Aldine". Una din ele vine din partea familiei unuia din cei 13 executati. Doamna Ileana Samoila, sora legionarului Ion Samoila, parasutat de avioanele SUA in 1951, aduce o corectie autorului care afirma ca parasutarile au inceput abia in octombrie 1952. De asemenea, dl Virgil Totoescu, fost detinut politic si presedinte al Partidului "Pentru Patrie", atrage atentia la finalul materialului, unde autorul reitereaza tema responsabilitatii lui Corneliu Zelea Codreanu fata de violentele dezlantuite de studentii antisemiti la Congresul studentesc din 1927. D-sa afirma ca, pe langa faptul ca in 1927 se infiintase deja Legiunea Arhanghelul Mihail, ruptura de LANC fiind deci consumata, este cunoscut faptul ca una din divergentele majore dintre Codreanu si cuzism a reprezentat-o tocmai dezacordul fata de violentele antisemite practicate de adeptii lui A.C. Cuza.

Autorul articolului este surprins ca, in studiul respectiv, cei doi istorici aduc ceea ce el numeste "o informaţie colosală". Anume aceea ca "Tribunalul Internaţional de la Nürnberg a scos de sub acuzaţia de fascism-nazism „Garda de Fier"".

Cu toate acestea trebuie spus ca informatia nu este deloc noua. In materialele publicate in numar mare din 1990 incoace de Fundatia "George Manu", Fundatia "Buna Vestire" ori Editura Sanziana, acest amanunt eludat cu consecventa de istoriografia oficiala a fost permanent subliniat. De altfel, acesta a fost unul din argumentele centrale ale initiativei legislative a Partidului "Pentru Patrie" din anul 2000, intitulata "Dosarul Miscarii Legionare", prin care PPP a solicitat Parlamentului, Guvernului si Presedentiei scoaterea legionarilor de pe lista categoriilor incriminate de Legea 50/1991 a Sigurantei Nationale.

In ultima instanta, este o chestiune de logica elementara ca, daca ar fi suferit vreo condamnare la Tribunalul de la Nurnberg, organizatia legionara nu ar fi fost sub nici o forma contactata de structurile speciale americane.

Deosebit de importanta ni se pare argumentatia care i-a condus pe oficialii SUA catre gruparea lui Horia Sima: anume, erau "total anticomunisti". Obiectivele exprese ale acestui amplu proiect militar si de spionaj sunt, de asemenea, fara echivoc: "sa lupte pentru rasturnarea regimului comunist", "cunoaşterea mişcării de rezistenţă, furnizarea de informaţii despre armata română şi despre cea sovietică, încurajarea luptătorilor din munţi".

Mai aflam din chiar declaratiile sefului operatiunilor secrete CIA, Gratien Yatsevich, ca "operatiunile desfasurate în România s-au aflat pe locul doi, dupa Albania, ca numar de agenti si resurse alocate".

Meritorie consideram si mentiunea ca intreaga operatiune a esuat din cauza retelei de spioni sovietici infiltrati in structurile CIA pe filiera engleza, sub conducerea spionului KGB, Kim Philby, ulterior fugit in URSS impreuna cu alti "tovarasi", unde a trait pana la batranete in onoruri si lux. Aceasta vine sa spulbere total si asa neintemeiata legenda colportata dupa 1990 de agentii de influenta ai curentului national-comunist de extractie securista, care au afirmat ca luptatorii parasutati ar fi fost tradati chiar de serviciile secrete americane.

Tradarea cartitelor spionajului sovietic a fost platita de 13 tineri romani care au fost executati la 31 octombrie 1953, la inchisoarea Jilava, precum si de alte sute de oameni, familii, rude, prieteni sau sprijinitori ai celor parasutati, care au fost condamnati la ani grei de detentie.

In contextul in care episodul implicarii active a Garzii de Fier conduse de Horia Sima in operatiunile militare speciale ale franco-americanilor devine tot mai prezent in mass-media si in preocuparile istoricilor contemporani, incetind sa fie un subiect tabu, se poate pune si firesca intrebare: in ce masura se mai justifica, intr-un stat membru NATO, mentinerea in Legea Sigurantei Nationale din 1991, a acelei incriminari care ii priveste in mod special pe legionari si activitatile organizate de sorginte legionara, in conditiile in care aceasta miscare a contribuit in asemenea masura, alaturi de blocul vestic, la lupta anticomunista.

Aceasta se poate constitui într-o veritabila invitatie la dezbatere adresată forurilor oficiale, societăţii civile şi specialiştilor.

COMUNICAT

Florin Dobrescu — Tue, 19 Jul 2011 00:00:00 +0300

Partidul "Pentru Patrie" condamnă cu fermitate hotărârea Comisiei Naţionale de Arheologie prin care aceasta a aprobat descărcarea de sarcină arheologică a Masivului Cârnic de la Roşia Montană, depozitarul unor vestigii istorice daco-romane de o inestimabilă valoare .

Considerăm că această hotărâre reprezintă o abdicare de la linia deonotologiei profesionale şi transformarea acestui for în unealta docilă a unor obscure jocuri politico-financiare.

Membrii Comisiei Naţionale de Arheologie trebuie să ştie că vor da socoteală în faţa Legii şi poporului român pentru abuzul comis în calitatea oficială pe care o deţin.

Condamnăm, de asemenea, atitudinea incompatibilă cu statutul de ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional, a dlui Kelemen Hunor, al cărui gest de avizare a acestei decizii îl considerăm echivalent cu acela de trădare a interesului naţional, şi căruia îi cerem în termeni ultimativi să demisioneze.
În aceste momente dramatice, când inima Munţilor Apuseni este ameninţată cu un dezastru ecologic şi cultural total, chemăm toate forţele naţionale la mobilizare generală în jurul dezideratului nobil al apărării Roşiei Montane.
După ce au falimentat România, amanentînd viitorul generaţiilor de mâine bancherilor de la FMI, actualii guvernanţi îşi permit să vândă ultima resursă strategică a ţării unor cercuri de interese străine de destinul acestei naţiuni.

Avertizăm cu acest prilej că nimeni nu are dreptul moral să înstrăineze resursele patriei, lipsind generaţiile viitoare de folosinţa acestora. "Ţara nu e a noastră, nici a urmaşilor noştri, ci a urmaşilor urmaşilor noştri", spune Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Proiectul catastrofal de la Roşia Montană contravine flagrant principiilor dezvoltării durabile promovate în Uniunea Europeană, iar avizarea acestui proiect reprezintă un act de trădare naţională al actualei Guvernări, care va rămâne în istoria României cu stigmatul marilor trădători ai Neamului Românesc!
Partidul "Pentru Patrie" anunţă reluarea luptei pentru apărarea Roşiei Montane şi cheamă toate forţele conştiente ale societăţii româneşti la rezistenţă naţională!

Asemenea înaintaşilor noştri care au rezistat în munţi, cu arma în mână, împotriva ocupaţiei comuniste, vom lupta şi noi prin toate mijloacele pe care ni le pun la dispoziţie Legea şi dreptul nostru românesc, pentru salvgardarea inestimabilului patrimoniu istoric şi a resurselor naturale ale Munţilor
Apuseni!

Roşia Montană rezistă!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Partidul Pentru Patrie

Secretar General

CAMPANIA MILITARĂ A ROMÂNIEI DIN 1941 A FOST LEGITIMĂ.

Wed, 06 Jul 2011 00:00:00 +0300

PREŞEDINTELE RUSIEI ÎŞI ASUMĂ MOŞTENIREA IDEOLOGICĂ A UNIUNII SOVIETICE

COMUNICAT

În numele Asociaţiei pentru Memorie Identitară „Carpaţii” dorim să ne exprimăm profunda revoltă ce ne-au provocat-o declaraţiile preşedintelui rus Dmitri Medvedev, făcute în cadrul recentului summit NATO-Rusia, declaraţii pe care le considerăm ca lipsite de cel mai elementar simţ politic, constituindu-se într-o adevărată blasfemie la adresa milioanelor de victime ale comunismului sovietic.

Este limpede pentru oricine că, în condiţiile în care Uniunea Sovietică, în acord cu Germania hitleristă, comisese un rapt teritorial împotriva României, ocupînd samavolnic estul Moldovei (Basarabia), orice român s-ar fi aflat în locul lui Ion Antonescu ar fi facut acelaşi gest: atacarea URSS pentru realipirea la teritoriul naţional a provinciei răpite.

Actul declanşării atacului împotriva Rusiei sovietice a fost deci unul legitim şi firesc, şi el va constitui întotdeauna pentru poporul român o faptă de mândrie identitară, alături de celelalte acte de vitejie din istoria naţională, indiferent de persoana celui care în acel moment a reprezentat conducerea statului român.

Ceea ce ne revoltă este cinismul cu care actuala conducere a Rusiei îşi asumă moştenirea ideologică a stalinismului, refuzînd să admită că riposta armată a României de acum 70 de ani a fost îndreptată împotriva Uniunii Sovietice, nu împotriva actualei Federaţii Ruse. În acest fel, preşedintele Rusiei, precum şi ceilalţi oficiali ruşi care au făcut declaraţii în acelaşi sens, demonstrează că actuala conducere de la Kremlin reprezintă o structură de extracţie sovietică, care nu va putea niciodată să se detaşeze de mentalitatea sistemului comunist, al cărei produs politic este.

Reprezentanţii ministerului rus de externe invocă ipocrit, în susţinerea acestei atitudini politice, memoria „milioanelor de victime ale fascismului”, dar nu suflă o vorbă despre zecile de milioane de victime exterminate, în Europa şi în lume, de regimul comunist, instaurat prin ocupaţie armată de Uniunea Sovietică. Dacă vom judeca lucrurile din această perspectivă, adevărul istoric este acela că intervenţia armată a Regatului României din iunie 1941 a avut caracterul limitării genocidului desfăşurat de soviete în Basarabia, Ucraina şi în celelalte ţări ocupate de comunişti. Campania din 1941 poate fi pusă, fără teama de a greşi, alături de campania militară iniţiată de România în 1919, prin care a fost zădărnicită bolşevizarea Ungariei şi transformarea ei în teatrul unui alt genocid comunist.

Prin aceasta dorim să reiterăm rolul de pivot de stabilitate jucat de statul român în secolul XX în partea central-sud-estică a Europei. Iar Rusia de astăzi va trebui să identifice în România tocmai acest factor de stabilitate, debarasîndu-se de clişeele propagandei sovietice.

Florin Dobrescu

Preşedintele Asociaţiei pentru Memorie Identitară „Carpaţii”

Tel. 0722749249

E-mail: asoc.carpatii@gmail.com

FOSTII DETINUTI POLITICI - INGRIJORATI DE REVIRIMENTUL COMUNISMULUI IN BASARABIA !

Sat, 11 Jun 2011 00:00:00 +0300

C O M U N I C A T

Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici Luptatori Anticomunisti constata cu ingrijorare recidivarea in Europa (vezi situatia din Republica Moldova - Basarabia) a comunismului.

Vinovat de aceasta recidiva este Parlamentul UE, care a respins condamnarea comunismului, a crimelor regimurilor comuniste si nu a dispus chemarea in instanta a criminalilor.

Nu dorim ca generatiile viitoare sa repete experienta noastra, sa cunoasca atrocitatile fara precedent petrecute prin temnitele prin care noi am trecut, comportamentul barbar al gardienilor instruiti de comunisti pentru exterminarea fizica a adversarilor politici.

Asemenea, nu trebuie uitate actiunile de siluire a constiintelor prin procesele de reeducare care au luat forme de cruzimi fizice si psihice nemaiintalnite nicaieri in lume (vezi Pitesti, Gherla, Aiud, Canal - Romania).

A nu se uita ca "experimentul Pitesti", coordonat de sovietici, a urmarit transformarea adversarilor politici ai regimului comunist in oameni cu creierele spalate, lipsiti de vointa, constiinta, sclavi ai tortionarilor din organele de represiune comuniste.

Presedinte
Constantin IULIAN

Secretar
Gheorghe JIJIE

Cioran: un profil interior

Bogdan Munteanu — Wed, 13 Apr 2011 00:00:00 +0300

Emil Cioran venea pe lume acum un secol - într-o lume transilvană arhaică, de frumuseţea unei guri de rai, neatinsă de morbul “civilizaţiei” şi pe care în primii ani ai copilăriei o percepea drept însuşi Paradisul. Părăsirea Răşinariului natal şi stabilirea familiei la Sibiu a constituit pentru el o fractură existenţială. Drama lui lăuntrică o recapitula pe cea a întregii omeniri, ba chiar o întrecea. Căci s-a simţit alungat din paradis de către Dumnezeu, dar … fără vină proprie, fără motivul unui păcat conştient. Poate de aici supărarea sa -de întinderea unei vieţi întregi- şi cearta sa neîntreruptă cu Creatorul. Nostalgia paradisului pierdut l-a urmărit până în ultima clipă. Senzaţia lui perpetuă era aceea că toate drumurile către paradis îi sunt barate. Atât pe plan metafizic, prin sabia de foc a paznicului divin, dar şi în concret, în perioada lungului său exil, prin imposibilitatea fizică de a-şi mai revedea locurile copilăriei la care visa mereu.

Efectul căderii s-a manifestat la Cioran printr-o suferinţă existenţială permanentă. Sensibilitatea lui extremă nu reuşea să facă racordul la o substanţă, la o plenitudine interioară, alta decât cea a propriilor chinuri. Îi rămânea doar golul, nimicul, neantul. O tensiune extremă, o stare de insomnie şi de luciditate perpetuă i-a marcat anii adolescenţei. Viaţa lui lăuntrică era un infern. Ceva mai târziu avea să-i scrie fratelui său mai mic, atunci când şi acesta ajunsese la vârsta primelor frământări: “Dragă Relu, dacă poţi, lasă-te de viaţa interioară, fiindcă, dac-o faci cu măsură, n-are valoare, iar dac-o exagerezi, te distruge.” Sau, în cartea sa de debut: “A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atâta intensitate, încât simţi cum mori din cauza vieţii.” (Pe culmile disperării)

Salvarea lui Cioran a fost în primul rând în scris. Exerciţiul scrisului a avut pentru el un rol terapeutic şi - de ce nu- soteriologic. Căci ce altceva erau paginile sale decât o spovedanie, o devoalare a stărilor sale interioare, o eliberare de tensiunile care-i dizolvau fiinţa lăuntrică?

“De ce nu putem rămâne închişi în noi înşine? De ce umblăm după expresie şi după formă, încercând să ne golim de conţinuturi şi să sistematizăm un proces haotic şi rebel?” (Pe culmile disperării)

Răspunsul dat de Cioran la această întrebare este unul de complexitatea şi lungimea unei vieţi întregi. El este materializat în … întreaga sa operă: picături de rouă condensaţi din vaporii unor înalte temperaturi interioare. Uneori însă nici măcar scrisul nu mai constituie un leac suficient, mai ales atunci când singura soluţie a eliberării din chingile obsesiilor pare a fi sinuciderea. Pe Cioran l-a salvat atunci firea sa valahă, marcată pentru eternitate de soarta veşnicei neîmpliniri: “Neputinţa mea de a lua o hotărâre explică de ce toată viaţa mea am meditat la sinucidere fără să o şi fac. Noi românii suntem toţi nişte rataţi. Asta e originalitatea noastră şi pe drept cuvânt îi detestăm pe străini, biete fiinţe care s-au realizat.” (Scrisoare către G. Liiceanu, 1991) L-au salvat ultimele resurse de lejeritate metafizică “românească” pe care le mai avea în străfundurile fiinţei sale. A cochetat cu ideea sinuciderii, dar printr-o veşnică amânare a punerii ei în faptă. Dacă în cer nu a putut găsi resurse pentru exorcizarea demonilor care-l bântuiau, a recurs la “şiretenia” firii sale ancestrale pentru a-şi trage pe sfoară spectrul unui destin funebru. Şi … i-a reuşit, în cel mai deplin stil “românesc”, care reuşeşte să transforme neîmplinirile şi ratările de pe planul faptelor brute în mântuiri şi bogăţii de sensuri în planul de dincolo de ele.

Multiplele “ratări” ale lui Emil Cioran nu se rezumă însă doar la atât. O altă vocaţie pe care şi-a ratat-o cu brio, pe lângă cea de sinucigaş, este cea de … mistic. Frământările de care a avut parte, de o intensitate cum rar pot fi întâlnite, păreau că-l predestinează unei salvări fără rest prin întoarcerea la o credinţă de aceeaşi factură şi intensitate, dar de semn contrar. Am fi putut avea şi noi un sfânt, asemeni celor de la Muntele Athos, care să tâlcuiască -în stilul său sublim şi inconfundabil- adâncimile spusei “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” . Dar n-a fost să fie …

Nu se poate totuşi spune că nu a încercat o ieşire prin credinţă, numai că … eşecul acesteia s-a materializat în cartea “Lacrimi şi sfinţi”:

“Trei ani de insomnii - la o vârstă ca a mea - mi-au lăsat toxine în corp şi în suflet de care mă pot debarasa numai prin parabole amare și acest amestec de cinism şi de religiozitate. În loc să vă mâhniţi, ar trebui să înţelegeţi. Drumul meu nu seamănă cu al celorlalţi oameni, deşi ştiu că numai asta v-ar conveni. Tot ce scriu trebuie să scriu. Nu pot altfel. Orice concesie ar însemna o sinucidere intelectuală.”

Astfel le scria el părinţilor săi (familie de preot ortodox), îngroziţi de pasajele provocatoare pe care le conţinea această carte, rezultat al sfâşierilor sale lăuntrice pe teme religioase. Acomodarea lui Cioran cu acest infern interior -căci de o ieşire din el nu poate fi vorba- avea să fie aşadar alta decât cea a practicării obişnuite a credinţei. El şi-a întors privirile de la inaccesibilitatea unui cer ce părea intangibil către frumuseţea lumii de jos.

“Cu râvnă şi amar, cercat-am să culeg roadele cerului - şi n-am putut. Ele se înălţau spre nu ştiu ce alt cer, când mâinile le înfruptam în rodnicia lor. (…) Nu, nu; nu pe aştri îmi voi orbi văzul. Destul mi-am pierdut din lumină cerşind pomana înălţimilor. Sătul de tot felul de ceruri - mi-am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii. (…) Atotputernicul ne-a închis căile sale? Sădi-vom atunci alt pom, pe aici, pe unde El n-are paznici, nici săbii şi nici flăcări. Vom naşte paradisul la umbra caznelor - şi blând ne-om odihni sub ramuri pământene, ca îngeri ai desăvârşirii de o clipă.” (Îndreptar pătimaş)

Cioran este un suflet cu sensibilitate de seismograf, care reflectă şi amplifică în el toate golurile şi deficienţele lumii care îl înconjoară.

“Nu eu sufăr în lume, ci lumea suferă în mine. Individul există doar în măsura în care concentrează durerile mute ale lucrurilor, de la zdreanţă până la catedrală.” (Amurgul gândurilor)

A fost însă un moment când sufletul său a reflectat şi altceva decât negativul. Speranţele vieţii lui au fost puţine, dar intense- cum ar fi putut fi altfel? Atunci când imediatul vieţii româneşti a avut o tresărire, un semn de trezire din somnul său milenar, Cioran nu a făcut altceva decât ştia să facă dintotdeauna: a răsucit butonul amplificatorului său sufletesc la maxim. Iar undele care pluteau în aerul românesc s-au focalizat într-o carte de o sinceritate şi pasiune extremă. Din condeiul lui febril au ieşit rânduri electrizate, marcate pe alocuri de excesele efectului de amplificare de tip “overdrive”, care distorsionează limpezimea sunetului originar. În acel moment al existenţei sale, Cioran intuia posibilitatea unei Schimbări la faţă a României:

“Suntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat. Nu pot iubi decât o Românie în delir. (…) Decât însă o bunăstare nesemnificativă, mai bine o ruină con brio. Cine nu trăieşte apocaliptic destinul României nu înţelege nimic din ceea ce trebuie să devenim. Fiecare ar trebui să ne sfâşiem pe imperativul devenirii noastre. (…) Dacă defectele României, constatate aici cu pasiunea şi regretele unei iubiri disperate, ar fi eterne şi iremediabile, ţara aceasta nu m-ar interesa deloc şi mi s-ar părea stupid să scriu o carte de fapte fără o viziune de reformă.(…)Limitele României le cunosc prea bine. Vrem să ştim totuşi până unde se poate întinde ea, atât în forma ei lăuntrică, cât şi în afară. Aş vrea o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei.”

Cioran se racorda astfel şi el la elanul tinerei generaţii de intelectuali ai României mari. Dar a făcut-o în stilul său propriu şi inconfundabil. Maniheismul său e şi aici unul manifest şi singular: pentru el era necesară o ruptură deplină cu”tradiţia”, privită doar drept însumarea unor profunde defecte ancestrale cu unele calităţi minore. În “Schimbarea la faţă a României” Cioran a biciuit fără cruţare toate beteşugurile (reale) ale firii româneşti, cu ale sale “goluri psihologice şi istorice”. Dacă la vremea sa Caragiale a făcut-o mai degrabă cu un umor amar, Cioran o face cu patos mesianic, fractura pe care o preconiza el între formă şi fond fiind una totală. “Schimbarea la faţă” nu ne propune un nou conţinut, plăsmuirea acestuia ex nihilo fiind proiectată într-un viitor aproape utopic, în urma unui salt calitativ radical. În sens junimist saltul urma să aibă loc doar prin energia unor forme noi, prin revoltă, delir, fervoare, prin atribute care-şi vor genera mai apoi singure substantivul.

În aceeaşi epocă, Eliade iubea România cu frenezie, împotriva tuturor evidenţelor. Iubirea lui Cioran denota un patos poate şi mai apăsat, dar … entuziasmul său avea nevoie disperată de nişte evidenţe, sau cel puţin de germenii acestora. Firea nihilistă a lui Cioran avea nevoie de ceva exterior de care să -şi proptească elanurile, avea nevoie de o obsesie permanentă a formelor, nu numai literare. El a fost şi a rămas un estet al formei perceptibile, singurul element care-i putea da o brumă de speranţă. Pe planul fondului vedea doar negativul (defectele românilor, “gălbeaza Mioriţei”), încât nu putea să creadă că acest substrat ar putea conţine în el însuşi acele resurse latente, acea materie explozivă menită să producă un salt calitativ de dimensiuni epocale. Plămada românească ar putea fi aşadar adusă la incandescenţă numai prin energii din afară, prin corsetul unor chingi riguroase, prin impunerea de forme şi prin elanuri fără margini.

Cioran e în cele din urmă un fin seismograf al sufletului românesc, dar care reacţionează doar la mişcări tectonice, fiind incapabil să descopere zăcămintele, latenţele care aşteaptă în nemişcare. A avut un moment, o tresărire de speranţă, doar atunci când erau semne că se întâmplă ceva. Când posibilitatea imediată a unei schimbări la faţă a dispărut, a fost sincer şi consecvent cu el însuşi:

“În momentul când aş fi convins că posibilitatea unei schimbări la faţă a României este o iluzie, din acel moment o problemă a României pentru mine n-ar mai exista.”

Iată cum desprinderea sa ulterioară de România şi de limba romănă au fost anunţate de Cioran încă din perioada sa de fervoare şi entuziasm. Când formele în care credea el au dispărut sub tăvălugul istoriei, pentru el a mai rămas numai negativitatea ancestrală a firii româneşti. Perioada pariziană a anilor 40 marchează trecerea sa treptată la nihilism. La început o face încă în limba sa maternă:

“Rarefierea mistică a timpului în nimicul absolut al frumuseţii… Cu el să-mi hrănesc aşteptările sângelui, cu ondulaţiile şi răsfrângerile armonioase ale eternei inutilităţi. Rosturi există numai în aparenţele pentru care ai vrea să mori … (…) Nirvanizarea estetică a lumii: a atinge supremul în supreme aparenţe. A fi nimic şi tot în spuma imediatului.”(Îndreptar pătimaş)

Dar, mai apoi, după încheierea războiului şi pecetluirea soartei Romăniei, Cioran pune în practică posibilitatea anunţată deja cu un deceniu mai devreme: aceea ca problema României să devină pentru el inexistentă. De aici înainte, el va scrie exclusiv în limba patriei sale adoptive, franceza:

“Limba română n-are rigoarea francezei, e o limbă cu o gramatică mobilă, o limbă liberă, mult mai apropiată de temperamentul meu. (…) În acelaşi timp franceza, care îţi impune mereu limite, te civilizează. Nu poţi fi nebun în franţuzeşte. Adică excesul nu e posibil în franceză, devine grotesc. (…) A fost pentru mine ca o cămaşă de forţă, exact cum îi domoleşti pe nebuni. Franceza a fost pentru mine o disciplină impusă şi finalmente a avut un efect pozitiv asupra mea. Limitându-mă, m-a salvat, mi-a interzis să exagerez la tot pasul. Acceptarea acestei discipline lingvistice mi-a temperat delirul.” (Interviu acordat lui G. Liiceanu, 1990)

Se vede şi de aici (din stil, din conţinutul de idei şi chiar din … autoironia afişată) că “fondul”intim al lui Cioran rămâne totuşi unul … românesc, doar “haina” pe care a îmbrăcat-o de nevoie fiind “franţuzită”. A se înţelege însă şi cum sună de pildă“Schimbarea la faţă”sau alte scrieri de tinereţe ale lui Cioran, citite prin ochii unui francez sau occidental ... probabil greu de digerat, deşi prin filtrul subiectiv românesc lucrurile capătă totuşi alte înţelesuri.

Cu trecerea anilor i-au secat treptat şi sevele, izvorul “delirului” său şi-a mai diminuat din intensitate, a mai obosit şi el metafiziceşte. Emil Cioran devine astfel “scepticul de serviciu al unei lumi în declin”, cum îl numeşte Petre Tuţea. Şi în noua lume unde îi este dat să-şi ducă traiul, el înregistrează, cu aceeaşi sensibilitate de seismograf, care este starea ei lăuntrică:

“În cumplita ei cumpătare, Europa fuge de sine, de amintirea insolenţelor şi bravadelor sale, până şi de acea pasiune a inevitabilului, ultimă onoare a înfrângerii. Refractară la orice formă de exces, la orice formă de viaţă, ea deliberează şi va delibera mereu, chiar şi după ce va înceta să existe: nu dă de pe acum impresia unui sobor de fantome?” (Ispita de a exista)

Pentru o clipă însă întrezăreşte şi altă posibilitate, care este totuşi excepţia:

“Pe lângă nefiinţa cea de toate zilele, ce miracol - fiinţa! Ea este incredibilul, e ceea ce nu se poate întâmpla, e starea de excepţie.” (Ispita de a exista)

Dar Cioran nu ar rămâne el însuşi dacă ar cădea pradă unor asemenea ispite … El se va dovedi imun la toate, de orice gen, rămânând consecvent doar scepticismului şi lucidităţii sale. Totuşi, ispitele cu care a cochetat vor fi fost mai multe. Nici cea mesianică nu i-a dat pace, chiar şi în perioada postbelică. Trăitor în Occidentul decadent, Cioran vedea cu ochii lui golirea de substanţă a lumii creştine. În acelaşi timp descoperea impulsul de afirmare al unui alt popor, atât pe plan politic şi statal, dar şi metafizic, popor care poate fi numit adevăratul învingător al războiului tocmai încheiat.

“Poporului evreu îi place atât de mult paradoxul - şi suferinţele ce ţin de el- încât probabil se va converti la creştinism atunci când toţi îl vor dezavua. (…) Când bisericile vor fi pentru totdeauna părăsite, evreii vor intra în ele sau vor construi altele, noi, ori - şi mai probabil- vor înălţa crucea pe sinagogi. (…) Tocit până la urzeală, creştinismul a încetat să fie o sursă de uimire şi scandal, să declanşeze crize ori să stimuleze inteligenţele. (…) Dar, ca să devină iarăşi “interesant”, ar trebui promovat la rangul de sectă osândită; numai evreii ar fi în stare de o asemenea misiune: ar proiecta în el destulă excentricitate ca să-i regenereze şi să-i împrospăteze misterul.” (Ispita de a exista).

E o apologie pe dos, tipic cioraniană, aceea de a vedea redempţiunea unui fenomen prin complementul său. Mobilurile ei (sincere) trec totuşi dincolo de substratul unui posibil oportunism. Mesianismul, care încă îl mai frământă lăuntric, este proiectat în afară, în acel element, poate singurul, pe care îl vedea el atunci ca fiind un germene de vitalitate şi dinamism, dincolo de marginile unei Europe obosite şi crepusculare. Aceasta, chiar dacă pentru susţinerea unui sâmbure de pozitivitate şi speranţă Cioran e nevoit să facă veritabile salturi mortale pentru a împăca o serie de contrarii metafizice.

Dar era într-o vreme în care el îşi pierduse credinţa în neamul său... Oare ce ar fi spus pe această temă a regenerării creştine, dacă la acea oră ar fi avut cunoştinţă de schimbarea la faţă petrecută în închisorile comuniste din România? Nu contrazice aceasta toate “evidenţele”(parţiale) despre sufletul românesc care au ajuns la cunoştinţa sa?

Totuşi,“despărţirea” lui Cioran de România nu avea decât un caracter “oficial”. În adâncul său el tresare şi chiar se bucură ori de câte ori ia notă de unele împliniri româneşti, atâtea câte au fost. Prin corespondenţa sa întreţinută o viaţă întreagă, Cioran rămâne în continuare racordat la valorile fondului său originar. Despre “Dimensiunea românească a existenţei” a lui Mircea Vulcănescu avea să scrie: “Cum aş putea asista pasiv la o dedicaţie înscrisă sub cea mai substanţială tălmăcire a întâmplării valahe? Dacă răul din mine ar fi odată atât de lucid pe cât a fost binele din tine, mă voi sforţa să întunec puţin icoana Mioriţei, să vorbesc şi de gălbeaza ei” (scrisoare către M. Vulcănescu, 1944). Întreaga sa corespondenţă avută de-a lungul anilor cu Noica sau cu Arşavir Acterian denotă de asemenea o continuă afinitate cu sufletul românesc. Apreciază indeosebi scrierile lui Constantin Noica sau destinul exemplar al lui Steinhardt. E mişcat chiar de succesul reeditării “Schimbării la faţă” în 1991, chiar a acelei cărţi pe care decenii întregi a regretat că a scris-o:

“Şi totuşi, sunt impresionat de destinul Schimbării la faţă. M-am înşelat de mai multe ori, dar pentru o dată am fost şi eu profet. “ (scrisoare către G. Liiceanu, 1991)

Cu câţiva ani înainte de moarte a luat hotărârea de a nu mai scrie cărţi: “Pur şi simplu m-am plictisit să calomniez universul.” (interviu dat lui G. Liiceanu, 1990). Despărţirea sa de această lume a început treptat, prin despărţirea de lumea nevăzută, a ideilor şi a obsesiilor sale. Până şi veşnica neodihnă şi nelinişte metafizică a unui Cioran tânjea într-un final către opusul ei, către odihnă şi linişte.

A fi “cioranian” înseamnă în primul rând a fi autentic, a trece totul prin filtrul propriei sensibilităţi, a ridica subiectivismul propriu la rang de virtute - echivalentă cu o sinceritate fără rest- a refuza mediocritatea şi jumătăţile de măsură. Nu am citit despre Cioran, acum, la aniversarea centenarului său, nicio scriere de acest fel. Nu am întâlnit decât elogii artificiale, cu abuz de metafore, imitaţii căznite şi prolixe ale perfecţiunii stilistice cioraniene - care este de fapt de o simplitate deconcertantă. Se pare că mulţi nu au priceput că Cioran nu e doar un simplu exerciţiu de stil.

Cioran e la urma urmei un creştin pe dos, care pune în evidenţă negativul şi umbrele acestei lumi, partea din ea care nu este locuită de har. Iar lipsa aceasta dureroasă de conţinut divin a vieţii sale a dus-o până la ultimele consecinţe - dar ce diferenţă de substanţă între zbuciumul său metafizic şi “certitudinile” comode şi uscate ale ateilor raţionalişti!

“Misticii au de aceea dreptate să-L caute pe Dumnezeu în ei înşişi sau oriunde în afara acestei lumi din care fac tabula rasa, fără ca pentru asta să se coboare la revoltă. Ei se avântă dincolo de veac: sminteală de care noi ceilalţi, captivi ai duratei, suntem în stare prea arar. Măcar de-am fi la fel de vrednici de Diavol pe cât sunt ei de Dumnezeu.“ (Ispita de a exista)

Dacă toţi necredincioşii şi ateii ar avea chinul interior al unui Cioran, contorsionările sale sufleteşti, ce spectacol dramatic ne-ar fi dat să vedem! Din păcate, sau mai degrabă din fericire, indiferenţa celor mai mulţi nu este dureroasă. Căci, dacă ar fi, o parte din aceşti oameni cu siguranţă s-ar sinucide - Cioran însă n-a făcut-o. Iar cea mai mare parte dintre ei, la asemenea suferinţe, s-ar converti de îndată la credinţă, cel puţin la liniştea călduţă a unei credinţe formale, numai pentru a scăpa de perpetuarea veşnică a durerilor sufleteşti. Cioran, iarăşi n-a făcut-o - cel puţin nu în faţa lumii. Pentru el nu a existat nicio secundă varianta mediocrităţii. Dar chiar să-l fi trimis Dumnezeu în infernul care urmează morţii, a făcut-o tot din … dragoste, pentru ceilalţi. L-a trimis alături de ei pe Cioran, pe acest estet al nirvanei, pentru a le mai răcori smoala condiţiei lor eterne şi a le înmiresma pucioasa care-i înconjoară. Alături de cuvântul său, până şi flăcările gheenei ar putea părea mai suportabile... Cel puţin Cioran a găsit o cale proprie să o facă, în infernul vieţii de aici. El rămâne unic în felul său, cu toată dragostea sa patologică faţă de semeni, neam şi chiar Dumnezeu. Încât îl putem cuprinde şi noi în dragostea noastră , aşa cum o face bunul său prieten de-o viaţă, Petre Ţuţea, care spune simplu şi sincer: “Eu îl iubesc foarte mult, şi de aceea [la finalul vieţii] l-am văzut mântuit, reconciliat şi împăcat cu El, paulinic, cu sfântul celebru şi cu absolutul divin.”

Să lăsăm aşadar penultimul cuvânt despre Cioran pe seama lui Ţuţea, ultimul aparţinând Judecătorului Suprem, care va şti poate să aprecieze ceea ce l-a caracterizat cu prisosinţă: sinceritatea şi autenticitatea, precum şi mlădierile firii sale valahe în ocolirea hăurilor metafizice -a căror apropiere îl atrăgea ca un magnet- dar în care a reuşit să nu cadă. Căderilor reale, Cioran le-a preferat evadările virtuale, în lumea scrisului şi a ideilor. Aici, printre altele, el depune şi o mărturie apofatică, în negativ, despre existenţa şi dragostea lui Dumnezeu.

A făcut-o astfel, pentru că acesta, şi nu altul, este veritabilul Cioran, care şi-a rămas fidel sieşi până la capăt.

Temeiurile fenomenului legionar

Bogdan Munteanu — Fri, 25 Mar 2011 00:00:00 +0200

Dl. Mircea Platon se întoarce. Un nou articol de opinie asupra chestiunii în dezbatere reiterează poziţia pe care s-a baricadat tabăra "conservatoare":

"Cineva pentru care "cuibul" lui e mai important decât evidenţa sau reconcilierea cu adevărul e cineva care preferă propria lui lume, mincinoasă, făcută de el, lumii în care ne-a aşezat Dumnezeu. Creştinul nu are a rescrie lumea, ci a o restaura. Şi nu o poate restaura prin minciună. Şi nici prin "adevăruri" tactice şi minciuni strategice: prin "adevăruri" conjuncturale şi prin închinarea la idoli falşi."

Aşa este. Creştinul ortodox e prin firea sa un realist şi nu tributar vreunei utopii mundane sau hiliaste. El nu siluieşte realitatea pentru a o forţa să intre în anumite tipare de gândire. Asupra criteriului adevărului creştin am scris dealtfel cu alt prilej, încât nu mai revin. Mă voi opri de această dată asupra relaţiei dintre legionarism şi ceea ce unii numesc “România profundă”.

Tocmai acest realism creştin este cel care ne face să respingem teoria născută în eprubetele laboratorului de idei conservatoare. Artificialitatea ei este deja evidentă pentru toată lumea, numai pentru dl. Platon şi prietenii, nu.

Realitatea empirică, de la firul ierbii, de la nivelul sufletesc şi uman, întruchipată prin atâtea şi atâtea exemple, le contrazice flagrant construcţia ideatică. Pus într-o astfel de situaţie, intelectualul care se respectă nu are încotro şi e nevoit să emită o teorie, să găsească explicaţii la aceste contradicţii aparente. Desigur primul gând nu îi este acela al unei logici fireşti a lucrurilor, după care ... aceste contradicţii nu există de fapt decât în mintea unora. Sau, dacă există, atunci ele sunt mai degrabă între realitate şi caricatura pe care ei o fac acestei realităţi.

Unul din pilonii teoriei d-lui Platon este acel concept al "României patriarhale", a cărei influenţă ar fi adevărata sau principala cauză explicativă a anumitor lucruri pozitive şi de netăgăduit valabile care pot fi aflate în istoria legionară. Desigur, numai atât nu-i ajunge. Pentru a-şi demonstra ideea fixă a malignităţii esenţiale fenomenului legionar, dl. Platon se vede nevoit să mai recurgă la o operaţie chirurgicală: aceea de a separa ontologic legionarismul de "România patriarhală". Dacă nu neapărat prin origini, care nu pot fi tăgăduite, atunci măcar să-l vădească drept o "deturnare", o întoarcere distructivă împotriva acestui pat germinativ care i-a dat naştere.

Teoria bunătăţii "României patriarhale" contrapusă demonismului legionar e una caducă. Nu e nicidedum obligatoriu ca influenţele mentalităţii strămoşeşti să fie exclusiv de natură pozitivă (cel puţin raportat la criteriile zilelor noastre), precum de asemenea nu e stringent ca unii oameni de un creştinism profund şi de netăgăduit (fie şi nelegionari) să-şi datoreze credinţa lor factorului "patriarhal". Se pare că a fost mai degrabă pe dos. Creştinismul patriarhal nu e cel al Filocaliei şi al misticii isihaste, iar "bunul simţ" şi cuminţenia întru firescul unei lumi ce părea eternă au alternat în vechime adesea cu izbucniri de revoltă şi sete de dreptate. Până şi lumea patriarhală a ştiut să se răscoale în vremuri de restrişte, fără să-şi mai facă scrupule de ordin teologic. La fel au stat lucrurile şi în acei ani frământaţi la care ne referim. Epoca interbelică era una a destrămării tot mai accentuate a valorilor tradiţionale, care a făcut ca lumea profund agresată şi pe cale de dispariţie a lui "Nuţu Doncii" să se ... revolte împotriva acestei stări de fapt!

Desigur că şi dl. Platon ştie care a fost prima formă de revoltă, spontană şi mânată de instinctul de autoconservare: acel "complot studenţesc", pus la cale de către o mănă de tineri idealişti, dar pe moment lipsiţi de viziune. Nici vorbă de principii "legionare" la acel moment. Motorul lor iniţial a fost doar disperarea în faţa unei deplorabile stări de fapt, ei fiind doar "vârful unui aisberg" care mergea până în straturile cele mai profunde ale sufletului românesc (sau tăgăduim acum şi acest fapt?).

Această reacţie de autoapărare unii o numesc "haiducie", alţii "terorism".

Dacă rămânem în sistemul de idei al d-lui Platon, înseamnă că "România profundă" s-a manifestat în cea de-a doua formă, adică a ... "terorismului". Legionarismul a venit abia ulterior, când s-a înfiripat acea viziune asupra rezolvărilor problemelor româneşti nu prin răscoală, ci prin întoarcerea "la icoană", prin cultivarea virtuţilor personale şi colective şi prin sporirea întru credinţă.

Mai vin cu un exemplu, poate şi mai elocvent. Anume uciderea lui Stelescu de către foştii săi camarazi de cuib, majoritatea tineri macedoneni. În concepţia lor, un loc important îl ocupau valorile "patriarhale" de "onoare" şi de pedepsire cu orice preţ a călcării acesteia în picioare prin infamia trădării. Nu cu mult timp în urmă, la niveluri mai elevate, aceste chestiuni care ţineau de noţiunea patriarhală de "onoare" se tranşau prin ... duel. Adică tot violent, dar cu respectarea unor reguli. Dar această cale era valabilă oricum doar în ceea ce priveşte onoarea personală. Dacă a fost terfelită onoarea de grup, dacă a fost jignită o întreagă colectivitate, tinerii macedoneni au făcut ceea ce i-a îndemnat vocea sângelui şi a strămoşilor care clocotea în ei. Cultul eroilor şi al haiducilor care şi-a pus pecetea pe începuturile legionare nu a fost altceva decât o reminiscenţă a "României patriarhale". Sau nu? Încât nu ştiu dacă mai are rost să ne întrebăm cine se situează ontologic mai aproape de aceasta: legionarii de atunci, mai ales cei cu origini aromâne, sau un Mircea Platon al zilelor noastre?

Afirm şi acum, deşi nu este aici loc pentru o dezvoltări mai largi, că nicio crimă legionară nu a avut decât un caracter justiţiar şi nicidecum "ideologic". Legionarii nu au ucis niciun om nevinovat, sau doar pe motiv că victima era de altă părere cu ei (poate cu excepţia regretabilă a lui Virgil Madgearu, care nu face decât să întărească regula, crimă a unui grup anarhic, condamnată şi regretată de către întreaga Mişcare). Dar la fel de adevărat este şi faptul că impulsivitatea unora şi setea lor de dreptate a făcut ca păcatele lor să apese în mod constant şi asupra marii majorităţi a legionarilor, care personal nu pot fi făcuţi responsabili de crimele altora. Oricât ar părea de straniu, dar de regulă crucea oricărui legionar este mai grea decât a unui creştin obişnuit, tocmai pentru că îl apasă păcate care nu sunt ale lui! Taina aceasta s-a revelat într-un mod izbitor tocmai în "tratamentul" de care au avut parte legionarii în puşcăriile antonesciene şi comuniste. Nu s-au lepădat de comuniunea care îi unea pe toţi, cu virtuţile unora şi păcatele altora. Au refuzat orice lepădare facilă pentru a-şi uşura eventual crucea. Mai mult, unii dintre ei au fost în stare să scrie un "Imn pentru crucea purtată"!

Iată şi un exemplu în sens invers. Un Mircea Vulcănescu, de care s-a tot vorbit, şi al cărui creştinism profund nu-l contestă nimeni, nu a ajuns la această măsură datorită influenţei "României patriahale" sau a educaţiei din şcoală, ci mai degrabă luat de curentul religios care străbătea universităţile româneşti ale epocii (e de ajuns să-i citim cartea despre Nae Ionescu). O mare parte din această studenţime, hrănită sufleteşte şi intelectual în acelaşi mediu universitar, a fost însă ... legionară. Încât de ce nu am admite un lucru similar şi în cazul lor, anume că formarea lor a ţinut mai degrabă de un alt mediu decât cel patriarhal-familial (fapt confirmat chiar de Vulcănescu)? A, da, uitasem că în teoria d-lui Platon, a fi legionar înseamnă a fi "eretic", şi deci căzut din adevăr.

Ar mai fi un pilon important, fără de care şandramaua teoriei platoniciene s-ar dărâma:

"Mişcarea Legionară a fost o organizaţie politică. Ca atare, trebuie avute în vedere data înfiinţării şi data dizolvării sau dezarticulării acestei organizaţii politice. Clarificarea acestor lucruri ne permite să evităm ispita ontologică de a face din "legionarism" o "esenţă" a identităţii româneşti şi/sau Ortodoxe."

Realitatea este însă alta. Cu bunele şi cu relele sale, legionarismul a fost şi este mai mult decât o organizaţie politică. A fost chiar o ... întruchipare a identităţii româneşti patriarhale, a fost o stare de spirit de cuprindere naţională. Iată ce spune însuşi Căpitanul:

“De altfel, toata revista „Pamântul Stramosesc” e plina de astfel de scrisori: contributie a românilor la crearea Legiunii, care este mai mult decât o organizatie cu membri, registre si sefi. Este o stare de spirit. O unitate de simtire si traire la care contribuim toti. Membri, sefi, numar, uniforme, program etc., constituie Legiunea care se vede. Cealalta însa, cea mai importanta, este Legiunea care nu se vede. Legiunea care se vede, lipsita de Legiunea care nu se vede, adica de acea stare de spirit, de viata, nu înseamna nimic. Sunt forme goale fara continut.

Noi nu ne-am instalat cu revista ca un profesor la catedra, înaltând bariera între noi, „sefii”, „învatatorii”, care scriam la gazeta învataturi si norme, si între multimea care nu are altceva de facut decât sa învete învataturile noastre si sa se conformeze lor. Pe de o parte noi, pe de alta parte, ea. Nu.

A face Legiunea nu înseamna a-i face uniforma, nasturi etc. Nu înseamna a-i elabora sistemul de organizare. Nu înseamna nici macar a-i formula legislatia, normele de conducere, însirând logic textele pe hârtie. Dupa cum a crea un om nu înseamna a-i face hainele, nici a-i fixa principiile de conduita si nici a-i stabili programul de actiune.

O miscare nu înseamna nici statut, nici program, nici doctrina. Acestea pot fi legislatia miscarii, pot defini scopul ei, sistemul de organizare, mijloacele de actiune etc., dar nu însasi miscarea.

Acestea sunt adevaruri pe care oamenii, chiar cei de stiinta, le confunda.

A crea numai „statut”, „program” etc., si a crede ca ai facut „miscare”, este ca si cum voind sa faci un om, i-ai face numai hainele.

A crea o miscare înseamna în primul rând, a crea, a da nastere unei stari de spirit, care nu-si are sediul în ratiune, ci în sufletul multimii.

Aceasta constituie esentialul în miscarea legionara.

Aceasta stare de spirit nu am creat-o eu. Ea s-a nascut din întâlnirea aportului nostru de simtire cu al celorlalti români. Revista „Pamântul Stramosesc” a fost locul de întâlnire, de înfratire a simtirilor si, mai târziu a gândurilor noastre, cu simtirile si cu gândurile acelor români care simteau la fel ca noi si judecau la fel.

Asadar, Legiunea în adâncul ei, în acea stare de spirit nevazuta, dar simtita de noi, n-am creat-o eu.

Ea este rezultatul unei conlucrari.

Ea s-a nascut din contopirea urmatoarelor elemente:
1. Aportul nostru de simtire.
2. Aportul de simtire al altor români.
3. Prezenta în constiinta tuturor a mortilor neamului.
4. Îndemnul pamântului patriei si
5. Binecuvântarea lui Dumnezeu.”

(Corneliu Zelea Codreanu - “Pentru legionari”)

O fi având "România profundă" bunele şi relele ei, la fel şi Legiunea, dar o legătură ontologică între cele două entităţi nu poate fi contestată de niciun om normal. Realitatea este că o mare parte a României tradiţionale s-a regăsit la acea vreme în aspiraţiile legionare, ba am putea spune chiar că aici intră îndeosebi elita morală a neamului din acea vreme. Până şi argumentul statistic sprijină această idee. S-a întruchipat oare "România profundă" în altă entitate, sau a stat ea cumva indiferentă, în tribune, în vreme ce în arena evenimentelor se înfruntau doar unele minorităţi nereprezentative? Oare ce spun de pildă statisticile pe care ni-le oferă în acest sens arhivele Securităţii comuniste? Să nu uităm însă că pentru statistică excepţiile sunt ... excepţii şi atât, ele nu pot infirma o regulă generală, din care pot fi deduse chiar corelaţii mai adânci.

E limpede însă: credinţa creştină de obşte era pe atunci aceea simplă a ţăranului român şi desigur că în epocă nu avea cum să aibă anvergura unei renaşteri neopatristice sau a unei spiritualizări care au venit abia ulterior. Înainte de a se ocupa de Filocalie şi de Patristică, până şi un Stăniloae scria despre legăturile dintre "Românism şi Ortodoxie". Despre ce erezie să fie atunci vorba la adepţii "românismului" din acea epocă, care se întâlneau tocmai pe acest plan (sau mai degrabă datorită lui) pentru prima oară cu Ortodoxia, pe care au descoperit-o ca fiind un ingredient esenţial şi de netăgăduit în plămada lor sufletească?

E cert că au fost multe "nedesăvârşiri" pe acest plan creştin în perioada respectivă. Mai ales în cazul celor au ajuns la creştinism prin descoperirea Ortodoxiei ca temelie a fiinţei lor naţionale, adică prin ... naţionalism. Dar aceşti fii ai României au venit spre Biserică cu bună credinţă şi cu sufletul curat, au venit cu păcatele şi cu nedesăvârşirile lor, iar oficialitatea bisericească de atunci (sau dl. Platon acum) le-a tras o palmă de să le zboare dinţii, pentru că "nu au înţeles cum trebuie" această credinţă. Unde este dragostea de frate şi de aproape? Ei bine, cred că mai degrabă nenumăratele "palme" pe care le-au primit (şi chiar mai mult decât palme) i-a făcut pe unii dintre ei, iar prin ei şi pe ceilalţi, să înţeleagă. Şi au înţeles această credinţă chiar mai bine decât apărătorii oficiali sau neoficiali ai "adevărului" faţă de "erezia" legionară.

Se pune întrebarea: cine poate emite o părere autorizată şi în acelaşi timp credibilă privind cunoaşterea unui fenomen politico-spiritual de complexitatea celui legionar? Istoricul? Teologul? Sociologul sau psihologul? Sau există cumva şi un alt tip de cunoaştere, mai adecvat, care se poate servi la nevoie de instrumentele de gândire oferite de aceste ştiinţe, dacă însă în prealabil a parcurs etapele unui proces de înţelegere de o altă natură? Este vorba de cunoaşterea empatică.

Pe dl. Platon şi pe ceilalţi care îşi dau acum cu părerea doar pe baza unor lecturi (şi acelea incomplete), înainte de a veni cu asemenea teorii scoase din eprubetă, nu i-ar fi costat nimic să purceadă asemeni lui Sorin Lavric atunci când s-a documentat asupra legăturii dintre Noica şi Mişcarea Legionară, anume discutând îndelung cu martorii acelei epoci, mai exact cu istoria încă vie, aflată alături de noi.

Pe lângă aceasta, desigur, există şi oameni care s-au identificat în chip desăvârşit cu fenomenul în cauză şi care posedă atât autoritatea morală, cât şi viziunea spirituală (inlcuzând aici şi aflarea în adevăr) pentru a putea emite o opinie autorizată şi credibilă. Unul dintre aceştia este Virgil Maxim, un mărturisitor (legionar) al închisorilor, pomenit de regulă alături de cei care sunt priviţi drept "sfinţi", întrucât avea practic aceeaşi anvergură spirituală, numai că Dumnezeu i-a hărăzit nu martiriul, ci supravieţuirea din infern şi mărturia vie despre cele prin care a trecut generaţia sa.

Încât haideţi să vedem cum priveşte el această legătură ontologică dintre legionarism şi esenţa profundă a identităţii româneşti:

"Mişcarea Legionară s-a înfiinţat la plinirea vremii, prin purtarea de grijă Divină şi unda care se propagă în oceanul sufletesc al neamului este suficientă; ea atinge nevăzut toate conştiinţele curate şi ridică din adâncurile fiinţei româneşti toate puterile, pentru a le înălţa la cele mai frumoase stadii de strălucire şi dăruire eroică. Mişcarea Legionară nu are nevoie, neapărat, de forme de manifestare sau reprezentare politică. Ea nu trăieşte prin aceste forme. Ea este duhul neamului; ea poate îmbrăca, în funcţie de condiţiile istorice, forme de organizare şi manifestare văzută, după cum poate trăi timp îndelungat ca jarul sub cenuşă, până când Buzele lui Dumnezeu vor sufla în spuză, aprinzând iarăşi în inimile tinere ale neamului focul dragostei pentru Adevăr. „Noi, legionarii, avem la îndemână cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât toate tancurile şi mitralierele lumii: propria noastră cenuşă, cenuşa morţilor noştri”. (I. I. Moţa, Cranii de lemn)

După aceasta îi veţi recunoaşte pe legionari: ei mărturisesc Adevărul Dumnezeiesc în viaţa neamului, în ascultare de Biserică şi suportă consecinţele mărturisirii, revendicându-şi viaţa ca pe o comuniune cu cenuşa morţilor înaintaşi. Cel străin de această comuniune, nu-şi va putea jertfi fiinţa sa pentru Dumnezeu şi din dragoste de neam. El este sau devine unealtă de lovire în mâna celor ce-L urăsc pe Hristos şi-şi fac scop din plăcerile şi măririle lumesti. „De aceea nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă, ci temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să-l arunce în gheenă”. (Ev. După Matei)" (Virgil Maxim - "Imn pentru crucea purtată")

Nu credeam vreodată că asemenea lucruri vor ajunge să fie puse în discuţie. Realitatea metafizică a Legiunii nu are sens să fie contestată, tocmai datorită acestui temei. Nu are importanţă câte "organizaţii" există actualmente şi care are mai multă "legitimitate". Căci legionarismul este, şi în fond trebuie să fie, chiar o ipostaziere a unui profund substrat naţional, care, dacă îi va veni vremea, se va produce, indiferent de numele pe care îl va purta atunci. Apele care poate vor curge cândva din nou, nu au cum să o facă pe un alt făgaş decât prin albia deja existentă, de care se leagă atâta istorie, atâta jertfă şi atâta legendă. Dar, dacă o vor face, ele se vor manifesta în mod evident în forme adecvate vremii. Adică fără centuri şi pistoale, fără acel eroism uneori exacerbat de sorginte medieval-patriarhală, poate mai degrabă cu un eroism de tip creştin, mărturisitor şi atent la rigoarea dogmatică. Însă în orice caz, cu dragoste şi nu cu dispreţ faţă de această generaţie unică în istoria României.

Până una-alta, e indiscutabil că Legiunea a creat deja un mit la nivelul conştiinţei colective a românilor, chiar dacă părerile asupra ei merg până la divergenţă. Dacă ar fi fost un fapt efemer şi lipsit de importanţă, cred că e clar pentru oricine că discuţia de faţă nu ar fi consumat deja atâtea energii intelectuale şi polemice. Iar dacă ar fi fost un fenomen de o substanţă morală îndoielnică, mă tem că adepţii săi ar fi fost demult striviţi de tăvălugul atâtor contraargumente care mai de care mai docte. Numai că ele au o slăbiciune intrinsecă. Priza lor la straturile profunde ale României, la nivelul omului simplu, este egală cu zero, dacă o comparăm numai cu forţa acestor patru versuri simple:

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Unde este acea "Românie profundă" care va prefera vreodată ortodoxia literară a unui Mircea Platon în faţa pragurilor, prispelor, uşilor şi icoanelor sărutate de "ereticul" Radu Gyr?

O vede cineva, dincolo de virtualitatea unor ... bloguri?