Fundatia George Manu

Editorial
* Moarte şi Înviere
Opinii
* PRIETENIA CREŞTINĂ versus „PRIETENIA” PE FACEBOOK
* Tentative de discreditare a unei alegeri incomode (pentru unii)
* Bătaie de joc!
Evenimente
* Concert de Florii la Sighet
Articole generale
* Poeţi după gratii
* Nu vă temeţi. Veniţi de vedeţi locurile unde au zăcut!
* 20 de ani de Permanenţe
* DIN CONVIEŢUIREA INTERETNICĂ PE DOUĂ CONTINENTE
* Să ne educăm copiii, iubindu-i!
Istorie
* Din Temniţele Memoriei:17 aprilie 1932, alegerile de la Tutova
* Ultima oră de Limba Română
* România şi idolii ei în Primul Război Mondial (1)
* Din Temniţele Memoriei: Avocaţi înscrişi în apărarea Căpitanului, aprilie 1938
* Flori de aur din Maramureş (47)
* România şi sfârşitul Europei (13)
* La División Azul (8)
* Din Temniţele Memoriei: 29 martie 1923 - Prima arestare a lui Corneliu Zelea Codreanu
* Moş Dumitrache, puşca şi mămăligarii (Din poznele Târgşorului)
Spiritualitate
* Impresii athonite
Literatura
* Lecturi sub abajur
In memoriam
* „Unde sunt cei care nu mai sunt?” MARCEL CHIRNOAGĂ – zece ani de la intrarea în eternitate
* Sinaxarul Demnităţii Româneşti
* In memoriam
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXI Nr 4 aprilie 2018


Moarte şi Înviere

Potenţarea elanului creator al individului şi cucerirea libertăţii sunt binefaceri pe care le resimţim în viaţă de îndată ce ne orientăm activitatea după leagea dragostei. Le achiziţionăm acum, aici, cât timp trăim în lumea aceasta. Dar aceste bunuri spirituale nu sunt valori-terminus. Ele sunt menite să pregătească omului o fericire mult mai mare. Trăind conform naturii lui spirituale, desăvârşindu-se în iubire, individul reconstituie în sine imaginea lui Dumnezeu şi, prin această înnoire sufletească, se face vrednic de primirea mântuirii. Mântuire înseamnă redobândirea naturii noastre nemuritoare, învierea omului în trup şi suflet, într-o formă şi condiţie care îi vor asigura o existenţă eternă. „Ci ştim atunci când el se va arăta, fi-vom asemenea lui Dumnezeu, fiindcă îl vom vedea precum este”. (I, Ioan, 3,2). A fi asemenea lui Dumnezeu, nu înseamnă a avea numai rodul interior al dragostei, ci şi a achiziţiona iarăşi posibilităţile infinite de dăinuire ca om şi sub înfăţişare omenească. „Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este moartea”. Pavel, Corinteni, I, 15, 25).

Moartea nu este o calitate intrisecă a omului, inseparabilă de destinul lui, ci o degradare temporară a fiinţei lui, provocată de propria lui vinovăţie. Rupându-se din vraja păcatului, cucerindu-şi libertatea interioară, prin lărgirea progresivă a zonei de dragoste din el, Dumnezeu îi va restaura nemurirea, îl va face independent de prefacerile materiei, aşa cum a fost de la origine plăsmuit.

Punctul de sprijin al vieţii omeneşti trebuie transpus aşadar de pe planul vieţii materiale în lumea nevăzută a spiritului. De acolo pleacă lumina care ne desluşeşte rostul vieţii noastre pământene. Existenţa autentică a unui individ nu e de natură senzorială, nu se limitează la relaţiile ce le întreţine cu lumea exterioară, ci valoarea ei se măsoară după rodnicia dragostei. „Omul doar - zice Moţa - nu s-a născut pentru a trăi numaidecât un număr nu ştiu câţi de ani, ci ca prin faptele lui să se apropie de Dumnezeu”.

El trebuie să se menţină permanent în sfera eului spiritual. Destinul lui supranatural nu-l va putea înfăptui decât cu preţul celor mai mari încercări. Chemarea lui Dumnezeu vine în conflict cu chemarea lumii, infinitul se va ciocni permanent cu finitul, ci acest antagonism, care va dura până la sfârşitul veacurilor, va provoca dureri nesfârşite. Cei care au descoperit taina existenţei lor pământene au ajuns în posesia unui adevăr, care îi întăreşte contra tuturor suferinţelor şi deznădejdilor. Biruinţa răului în lume este numai aparentă. Fixându-ne centrul de greutate al vieţii în lumea de dincolo, câştigăm certitudinea absolută în triumful final al binelui. „Binefacerea convingerii noastre pe care o coboară Sfânta Înviere în sufletele noastre, privitoare la incontestabila biruinţă a Binelui Dumnezeiesc împotriva puterii Răului. Biruinţă absolut sigură. Biruinţa care, dacă nu mai poate fi câştigată pe căile omeneşti, cu respectul legilor obişnuite ale vieţii pământene, atunci recurge la ajutorul şi intervenţia harului ceresc al Creatorului.

„Nimic n-ar mai fi rămas din lupta Mântuitorului pentru Bine şi Adevăr, dacă ar fi fost lăsate de Părintele Ceresc să se întâmple cele sortite de legile pământului. Iisus mort, plecat pentru totdeauna dintre oameni, discipolii fugiţi şi urmăriţi de teamă şi chiar de îndoială, Biserica încă neîntemeiată, Caiafa triumfător cu toţi ai lui, toate acestea ar fi făcut să dispară repede simţirea efortului de mântuire al blândului Nazarinean. Căci aşa cereau, fără putinţă de înduplecare, legile pământeşti, ale morţii, ale minciunii şi ale slăbiciunii oamneşti”.„Atunci Bunul Părinte interveni. Şi Binele, Adevărul triumfară chiar împotriva legilor omeneşti”. „Legea morţii fu răsturnată şi în locul ei Sfânta Înviere veni să dărâme din temelii puterea care triumfase cu trei zile mai înainte. În locul biruitoarei cetăţi diavoleşti a fariseilor, omenirea primi, spre adăpost mântuitor în decursul veacurilor, Biserica, creştinismul. Slăbiciunea, laşitatea, micimea omenească, fură ele înşile desmoştenite din sânul omenesc al aleşilor, iar în locul lor coborî harul Duhului Sfânt cu divine puteri invincibile. Am avut astfel, după Iisus, nesfârşitul şir al Apostolilor, al sfinţilor părinţi ai bisericii, ai celorlalţi sfinţi şi martiri, care răspândiră şi întăriră Biserica””. În învierea lui Iisus se cuprind şi sorţii biruinţelor omeneşti, ale dreptelor biruinţe omeneşti. Când conştiinţa omenească este transfigurată de dragoste, urmărind numai realizarea binelui, câştigă un aliat mult mai puternic decât toate posibilităţile noastre la un loc: „darul pe care ni-l trimite azi Iisus: certitudinea absolută în biruinţa adevărului, împotriva tuturor, chiar şi împotriva legilor eterne ale pământului”. Înfrângerile pe care le suferim, deznădejdea care ne pustieşte sufletul, durerile care înnegurează şi ultima fărâmă de rezistenţă din noi, nu sunt decisive pentru soarta unei lupte, dacă stăruinţa noastră spre bine a rămas neatinsă. Esenţial este să luăm aminte la Învierea lui Hristos, să nu pierdem legătura cu Dumnezeu, care nu va lăsa fără sprijin pe cei ce se jertfesc pentru aşezarea „Dumnezeeştei Sale Dreptăţi”.

S-a pus deseori în discuţie, chiar în rândurile legionare, folosul jertfei lui Moţa pentru lupta naţională. O judecată prea mult alterată de elemente omeneşti nu-i va descoperi niciodată profunda ei semnificaţie. Jertfa lui Moţa s-a inspirat din Învierea lui Hristos : ajutorul care vine de Sus atunci când toată truda omenească pare zadarnică, când nici un suflu de speranţe nu mai adie în inimi. „Rodul scump, deşi adesea dureros al jertfei pentru Cruce şi neam, este această mână protectoare pe care ţi-o întinde Dumnezeu, atunci când vrednicia omenească nu s-a lăsat răpusă de rău. Căci Dumnezeu nu poartă cu carul biruinţei decât pe cei viteji, pe cei care se ştiu pierde pentru a-şi răscumpăra neamul şi sufletul”.„Biruinţa morală pe care o vom câştiga noi în Spania -cu orice jertfă- va fi mult mai mare pentru lupta naţională, decât tot ce-am putea face în restul vieţii noastre, ba şi dincolo de ea… Acesta este adevărul”. „Şeful legiunii râde de moarte”, scrie Căpitanul într-o circulară, iar în conversaţii cu legionarii avea obiceiul să spună: „moartea nu este o hârcă bătrână, cum îşi închipuie lumea, moartea este o fată frumoasă”.„Moartea, numai moartea legionară/ Ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunţi…” au cântat mii şi mii de legionari care au căzut apoi în lupte.

Din perspectiva dragostei creştine, moartea devine un accident al existenţei. Teama de necunoscutul morţii, cea mai teribilă dintre maladiile sufletului, cea mai rebelă formă de sclavie, se risipeşte în văpaia dragostei. Dragostea deplină dizolvă aspectul terifiant al morţii şi înalţă sufletul într-o regiune de fermitate, încredere şi seninătate. „În iubire nu este teamă, ci iubirea desăvârşită alungă frica”. (I, Ioan, 4, 18). Dragostea nu se teme de moarte, „pentru că nu caută ale sale”; ceea ce se teme în noi este conştiinţa vinovată de săvârşirea răului, păcatul, care este opusul dragostei, non-creaţia, neantul, golul, nefiinţa. Umplându-ne sufletul de dragoste, alungăm răul din noi, care este cauza producătoare a temerii. „Frica merge alături de pedeapsă, iar cel ce se teme, nu este desăvârşit în iubire”. (I, Ioan, 4, 18). Moartea a intrat în lume odată cu păcatul şi va pieri odată cu el. Paradoxul existenţei umane, sinteza de finit şi infinit, se va rezolva în favoarea infinitului. Trebuie să smulgem morţii masca ei hidoasă, trebuie să o deposedăm de mitul forţei ei înfricoşătoare. Moartea e numai urmarea finitudinii umane, iar teama ce-o avem, angoisse-ul ce ne deşiră sufletul, sunt subterfugiile păcatului, care ştie că va suferi o înfrângere decisivă pe tărâmul celălalt. Păcatul se teme de razele Învierii. Moartea e disoluţia tovărăşiei finit-infinit, e încetarea perioadei de servitute pământeană, la care am fost condamnaţi prin greşeala primului om. Prin moarte supravieţuieşte numai dragostea, elanurile creatoare, şi cad ca un lest toate reziduurile nefiinţei.

Trebuie să ne eliberăm de teroarea morţii. Să nu facem din ea piesa fundamentală a existenţei. Căci Hristos, prin Învierea Lui, i-a dat morţii lovitura de graţie. Să ne lărgim orizontul existenţei, înglobând în ea şi viaţa de dincolo de moarte. Şi aici pe pământ să trăim în cadenţa ei nemuritoare. Nu spre moarte, ci spre Înviere trebuie să ne concentrăm toată grija. Ceea ce va fi după moarte. Dacă e un eveniment care va decide soarta noastră, şi aceasta pentru totdeauna, este Învierea şi nu moartea. Momentul acela sublim când interiorul şi exteriorul nu vor mai fi separaţi de moarte. Dar cum ne vom înfăţişa înaintea lui Hristos în ziua judecăţii? Îmbrăcaţi sau goi? Cu personalitatea noastră reconstituită prin dragoste în decursul vieţii pământeşti sau devorată de hăurile neantului?

Horia Sima - Doctrina legionară

divider



PRIETENIA CREŞTINĂ versus „PRIETENIA” PE FACEBOOK

Trebuie să recunoaştem deschis că Facebook-ul este util şi fascinant, dacă este întrebuinţat cu măsură, atenţie şi bună credinţă. Ai privilegiul să cunoşti rapid oameni de pretutindeni şi fapte semnificative, dar să şi împărtăşeşti altora idei, simţăminte, opinii, imagini ş.a. Desigur, acest instrument de socializare nu este lipsit de riscuri şi capcane şi trebuie, de aceea, multă prudenţă pentru a le evita. Unul dintre riscuri, credem, este diluarea noţiunii de „prietenie”. Evident, pe Facebook are un sens general, vrând să spună „parteneri de dialog”, „cunoştinţe”, „colegi de…web”, sau ceva similar. Dar termenul „cheie” din pagina de titlu este fără echivoc, totuşi: prieteni (friends). Aşa se face că unii utilizatori ajung să aibă sute sau chiar mii de… „prieteni”! Nu avem nimic împotrivă, desigur: fiecare e liber să relaţioneze cum, cât şi cu cine vrea. Ne-am gândit, totuşi, că poate fi utilă o anumită dezambiguizare din punct de vedere creştin, pentru a înţelege diferenţa majoră dintre clasica prietenie şi socializarea modernă prin intermediul instrumentelor digitale. În cele ce urmează vom face, astfel, o analiză a prieteniei ca virtute, derivată din cea a iubirii, ori în relaţie directă cu ea, parcurgând câteva puncte similare întrucâtva cu ale unei cateheze obişnuite.

I. Prietenul Desăvârşit. Prietenia se numără între marile daruri pe care oamenii le-au primit de la Dumnezeu, odată cu viaţa însăşi. De aceea, credem, arhicunoscutul filosof şi orator, Cicero, a notat aceste cuvinte: fără prietenie n-ar fi viaţă (sine amicitia vitam esse nullam - De amicitia, XXIII, 86). Dintr-un anumit punct de vedere, prietenia reprezintă o bucurie unică a vieţii, aşa cum sugerează autorul Eclesiasticului (Isus Sirah): „Nimic nu se poate asemăna cu prietenul credincios şi nu este măsură a bunătăţii lui!” (6, 15)2. Prietenia este un cuvânt plăcut, cald, mângâietor. Luând în calcul avalanşa de simţăminte pe care le nutreşti pentru prieteni, dar şi pe care le percepi din partea lor, îţi dai seama că este vorba despre un fenomen greu de explicat şi de prins în cuvinte. De ce? Pentru că prietenia nu se învaţă în mod expres, nici în şcoli, nici în familie, nici în altă parte, deşi se poate deprinde, totuşi, în fiecare loc şi timp. Formele de manifestare ale prieteniei sunt diferite, cum diferiţi sunt oamenii, în general. De aceea am introdus în titlu adjectivul „creştină”, ca să ne mărturisim de la început intenţia de a prezenta prietenia din punctul de vedere cel mai înalt, inspirat din Sfânta Scriptură şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Inspirat, mai ales, din prietenia Prietenului Desăvârşit, Mântuitorul Iisus Hristos şi a prietenilor Săi minunaţi, Sfinţii Bisericii.

II. Repere semnificative. Analizarea prieteniei din punct de vedere creştin se va folosi, desigur, de cuvinte şi expresii pe care le dorim cât mai adecvate, dar şi de chipuri vii, modele întruchipate ale prieteniei, din trecut şi de azi. Cu intenţia prezentării unui material sistematic şi concis, vom parcurge un traseu „clasic”, specific catehezelor: definiţii; etimologii şi sinonime; mărturii din Scriptură, Sfinţi Părinţi, literatură, artă şi filozofie; binefacerile prieteniei şi greşelile împotriva ei.

1. Definiţii: - Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de ataşament reciproc care leagă două persoane; legătură care se stabileşte între persoane, pe baza acestor sentimente (DEX); - Cea mai frumoasă manifestare a iubirii faţă de semeni (Teologia Morală);- Legătura puternică dintre cei cu virtuţi asemănătoare (Teologia Morală);- Prietenia: să te bucuri de binele altuia şi să te doară nenorocirea lui (I. Gh. Coman);- Un acord plin de bunăvoinţă şi dragoste asupra tuturor lucrurilor divine şi umane (Cicero - De amicitia, VI, 20).

2. Etimologic, dicţionarele indică v. sl. prijatelĩ (prijati - a iubi). Provenienţa termenului este indo-europeană: în sanskrită, priya - bun, drag, plăcut, iubit. De aici şi legătura cu grecescul „praeis” - blând, umil, calm. Dintre sinonimele indicate în dicţionare, notăm: amic, tovarăş, asociat, fârtat (= prieten nedespărţit, ca un frate).

3. Sfânta Scriptură pomeneşte cuvintele „prieten” şi „prietenie” cu o frecvenţă apreciabilă (aprox. 250 locuri). Oferim câteva exemple, cu scurte comentarii: - „Domnul grăia cu Moise faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul său…” (Ieş. 33, 11); ni se arată cât de mare poate fi apropierea dintre prieteni;- „Un prieten credincios e un sprijin puternic: cine l-a găsit, a găsit o comoară; un prieten credincios e un balsam de viaţă: cei ce se tem de Domnul, aceia-l vor afla; cel ce se teme de Domnul îşi veghează prietenia: cum e el, aşa-i va fi şi prietenul” (Sirah 6, 14, 16, 17). Odată cu binefacerile prieteniei, observăm şi calea prieteniei adevărate: temerea de Domnul. Părintele Anania comentează astfel vers. 17: „Omul temător de Dumnezeu are grija permanentă ca, prin virtutea sa capitală, să rămână pentru prietenul său un model vrednic de urmat”;- „Prietenul iubeşte în orice vreme, iar în nenorocire el e ca un frate” (Prov. 17, 17); observăm aici două însuşiri ale prieteniei: statornicia şi altruismul (empatia);- „Asupra prietenului de vei scoate şi sabia, să nu te deznădăjduieşti, căci el n-o va întoarce asupra ta. Asupra prietenului de vei deschide gura, să nu te temi, că este împăcare” (Sirah 22, 22, 23). Reţinem: prietenul adevărat nu se răzbună niciodată. Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să-i „forţăm” mâna…- „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi…” (Ioan 15, 13). Observăm aici dovada supremă a prieteniei: jertfa/jertfelnicia. - „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc”. Iată „cheia” prieteniei cu Mântuitorul: împlinirea poruncilor. Atenţie, însă: românescul „a porunci” pare dur, dictatorial. Grecescul „entelein” (a porunci) se traduce şi prin a îndemna, a recomanda. Vulgata utilizează vb. praecipio (a învăţa, a recomanda, a prevedea); - „Nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Vedem aici favoarea supremă din partea Domnului, dar şi faptul că prietenii nu au secrete unul faţă de celălalt. - „Prietene, pentru ce ai venit?” (Matei 26, 50) - cuvinte adresate de Iisus lui Iuda… Reţinem că un prieten statornic nu-şi retrage prietenia nici atunci când este trădat

3.  Exemple/chipuri scripturistice ale prieteniei avem nenumărate. Din Vechiul Testament, semnalăm: David şi Ionatan (fiul lui Saul; I Regi 18, 1, 3); prorocul Daniel şi cei trei tineri: Anania, Misael şi Azaria (Daniel cap.1). În Noul Testament, practic, toate persoanele/personalităţile implicate în lucrarea de mântuire au fost şi prieteni, nu doar împreună-lucrători. Mântuitorul, Sfânta Sa Maică, Sf. Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor etc. Facem acum o ilustrare specială: trimiterea celor 70 (72) de ucenici, câte doi, aşadar, perechi, ca semn concret al eficienţei conlucrării şi prieteniei (Luca 10,1). 

4. Sfinţii Părinţi au experimentat prietenia la un înalt nivel duhovnicesc, iar unii dintre ei au descris-o în chip admirabil. Părintele profesor patrolog, Ioan Gh. Coman, într-un amplu studiu, intitulat „Frumuseţile prieteniei în concepţia lumii vechi şi a Sfinţilor Părinţi” („Gl. Bisericii”, 9-10/1954) notează un şir consistent de nume ale prieteniei patristice (reproducem doar câteva): Ignatie şi Policarp, Atanasie şi Antonie, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur şi Vasile de Rafanea…). Iar din multitudinea descrierilor, aducem măcar un exemplu din scrierile Sf. Ioan Gură de Aur: Eu numesc prieten al meu nu numai pe cel care mă laudă, ci şi pe cel care mă mustră pentru a-mi îndrepta greşelile mele. Mai cu seamă acesta din urmă mi se pare că este prieten al meu şi că mă iubeşte. Nu ţi-i deloc prieten, într-adevăr, acela care laudă toate faptele tale fără deosebire, şi pe cele bune, şi pe cele rele. Unul ca acesta nu ţi-e prieten, ci un înşelător şi un făţarnic. Acela ţi-e prieten şi om cu dragoste şi grijă de tine, care te laudă când ai săvârşit o fapta bună şi te mustră când ai păcătuit cu ceva. Pe duşman nu-l primesc nici când mă laudă; prietenului, însă, îi dau dreptate şi când mă mustră. Vrăjmaşul, chiar dacă mă iubeşte, îmi este neplăcut: prietenul, chiar dacă mă răneşte, îmi face plăcere. „Mai vrednice de credinţă, zice Scriptura, sunt rănile prietenului decât sărutările de bună voie ale duşmanului” (Proverbe 27, 6)4.

5. Filozofia, literatura şi arta au acordat prieteniei o atenţie deosebită, mai ales în antichitate, dar nu numai. Între lucrările cele mai cunoscute se înscrie „De amicitia” (Despre prietenie), a cunoscutului orator Cicero, plină de sentinţe expresive. Iar în domeniul literaturii întâlnim o sumedenie de poezii dedicate prieteniei, adesea transpuse artistic pe note muzicale 5. 

6. Binefacerile prieteniei pot fi sesizate doar de către cei care au prieteni adevăraţi, dar şi ştiu, la rândul lor, să ofere prietenie: putere de a depăşi orice neajuns, care creşte direct proporţional cu numărul prietenilor; încredere în aproapele şi în sine; echilibru; bucurii dublate/triplate etc. - prin împărtăşirea lor; necazuri înjumătăţite/ diminuate, prin aceeaşi împărtăşire. Binefacerile prieteniei se răsfrâng şi asupra obştii (naţionale şi universale): alungă neînţelegerile, se înfrăţesc gândurile şi împlinirile, asigură pacea şi propăşirea etc.

7. Păcatele împotriva prieteniei pot fi nominalizate „răsturnând” enunţurile de la „binefaceri” (neîncredere, inducerea sentimentului de neîncredere în sine etc.). În adaos, nominalizăm: cârdăşia („prieteni” în scopul de a face rău, complicitate); duşmănia/ura; abuzul utilizării cuvântului („prieten la o bere”); tendinţa de a-i transforma pe prieteni în „sclavi” (să facă numai ce vrem noi); prietenia fără Dumnezeu, a lumii - duşmănie… (Iacov 4,4). 

III. Cu se poate asocia prietenia? În principiu, cu toate virtuţile creştine, dar dintre toate cel mai mult cu încrederea. Când aceasta încetează, sfârşeşte şi prietenia. De aceea, bunăoară, nu se pot lega prietenii cu vrăjmaşii, ateii, oamenii necinstiţi, imorali etc. Îi iubim şi ne rugăm pentru ei, desigur, dar nu pot fi prietenii noştri. De ce? Pentru că prietenia presupune valori morale şi afinităţi sufleteşti comune. Vorba lui N. Steinhardt: „Îl iubesc pe aproapele (oricare ar fi el, n.n.), dar nu sunt obligat să-l şi simpatizez!”.

IV. Aprofundarea înţelesurilor prieteniei se poate face (şi) cu ajutorul proverbelor, unele deosebit de expresive. Redăm câteva: - Prietenul la nevoie se cunoaşte (amicus certus in re incerta cernitur - Cicero, De amicitia, 21); - Să ne ferim de prietenii de ocazie, pentru că se aseamănă cu rândunelele: vin primăvara şi pleacă atunci când începe frigul; - Dacă prietenul tău este de zahăr, nu-l mânca tot; - Cine caută prieteni fără defecte, va rămâne singur; - Dacă prietenul tău este chior, priveşte-l din profil; - Prietenii sunt familia celor fără de familie;- Prietenia - egalitatea celor neegali… V. Concluzionăm cu îndemnul să ascultăm mereu glasul prieteniei adevărate, care, prin pana poetului bizantin Teodor Prodromul (sec. XII), zice: „Eu am înfăţişare graţioasă şi privire blândă. Cea mai mare parte a timpului, eu surâd şi respir farmec. Dacă trebuie să vorbesc, o fac cu atâta dulceaţă! Dacă trebuie să râd, o fac cu atâta discreţie! Când îmbrăţişez, nu-mi vezi mâinile; când merg, nu-ţi dai seama că am picioare. Mă hrănesc când cu prăjituri, când cu sărutări, dar nu prefer prăjiturile sărutărilor. Privesc cu multă bucurie la cei buni, sufăr de slăbiciunea vederii, când e vorba de unul rău. Mă feresc de două rele generale: ipocrizia şi uşurătatea…” (Exilul prieteniei, PG, 133, 1328 AB).

Note:1 Articol extras şi prelucrat din Cateheze pastorale pe înţelesul tuturor, vol. II, Ed. Sophia, 2016, pp. 182-186.

2 Foarte interesantă este traducerea (şi topica) din Biblia Anania: „Un prieten credincios e piatră nestemată: nimeni nu va şti să-i cumpănească preţul”.

3 Interesant comentariul lui H. Mathew: Îl numeşte „prieten” pentru că a favorizat Patimile (aşa cum l-a numit „Satana” pe Apostolul Petru, pentru că a încercat să le împiedice); vezi Commentary on the Whole Bible - Mt. 26, 50.

4 Despre dragoste şi prietenie, trad. pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1945, pp. 10-11.

5 Recomandăm, bunăoară, poezia „Prietenul” a lui Grigore Vieru: Un prieten - ştiţi voi oare? -/E comoara cea mai mare!/ Omul fără de prieteni/E ca bradul fără cetini./ Ca ogorul fără apă,/ Ca o mână fără altă./ Un prieten, ia aminte,/ Nu se cumpără, nici vinde!

Pr. Vasile Gordon 

divider



Tentative de discreditare a unei alegeri incomode (pentru unii)

Pe data de 5 aprilie a fost ales noul preşedinte al Academiei Române în persoana istoricului Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Fără îndoială, o alegere incomodă pentru cercurile globalisto-internaţionaliste.  Propagandiştii de serviciu ai acestora au intrat imediat în acţiune, cu o viteză de reacţie care te duce cu gândul la reflexele pavloviene. Aceştia au fost parcă dresaţi să „muşte“ de îndată ce au în faţă un personaj care deviază de la linia rigidă, de la directivele care trebuiesc urmate „neabătut“. Ne-am obişnuit deja cu faptul că cel a cărui fişă a postului include acest rol este Cristian Pantazi, ex-hotnews, actualmente g4media. La fel cum luna trecută l-a înfierat pe ieromonahul Savatie Baştovoi, mai precis a scos în evidenţă cu maximă vigilenţă faptul că ICR promovează cărtile unui autor de mare succes, inclusiv în străinătate, dar cam „incorect politic“, de data aceasta Cristian Pantazi a reacţionat cu maximă promptitudine la rezultatul alegerilor din Academia Română. În aceeaşi zi a publicat pe site-ul g4media articolul intitulat „Academia Română intră oficial în zodia naţionalismului. Noul preşedinte Ioan Aurel Pop e protectorul lui Ponta şi un admirator al curentului naţionalist din Ungaria, Polonia şi Cehiaˮ.  Clişeele încep să fie rostogolite: cel pus la zid „făcea direct apologia naţionalismului promovat agresiv de câteva ţări vecineˮ, „este cultivat intens de site-urile care promovează teorii ale conspiraţiei şi ideologii anti-occidentaleˮ,  „a promovat constant un discurs naţionalist, cu accente protocronisteˮ.  Toate acestea nu sunt de mirare, căci Ioan Aurel Pop este cunoscut şi publicului larg prin cartea „Istoria, adevărul și miturile”, în care demontează punct cu punct, cu acribie ştiinţifică, elucubraţiile susţinute de Lucian Boia, a cărui obsesie constantă în numeroasele sale scrieri este „demitizareaˮ şi aruncarea în derizoriu a figurilor reprezentative ale istoriei românilor.

Cum rectorul clujean este cunoscut şi drept un om integru, necorupt (asocierea sa cu Ponta e o gogoriţă jurnalistică, refuzul său de a semna verdictul de plagiat în cazul ex-premierului a fost motivat de faptul că el nu e specialist în domeniu şi că îi lasă pe aceştia să se pronunţe), el nu poate fi afectat prea mult de o asemenea însăilare de etichete standardizate, care la o analiză atentă se dovedesc extrem de subţiri. Fără a numi acele site-uri conspiraţioniste, dl Pantazi omite să precizeze că I.A.Pop este protagonistul unui serial difuzat de TV Trinitas, care în acest an centenar al Marii Uniri îşi propune să prezinte într-o suită de mini-episoade „100 de adevăruri istorice” despre istoria românilor. O emisiune realmente binevenită, care emană un spirit de obiectivitate şi totodată o infuzie de demnitate şi de emoţie pozitivă, prin interpretarea în lumina adevărului a marilor simboluri ale istoriei naţionale, atât de viciată de interpretările ei ideologizate, fie ele de tip comunist, fie ale corectitudinii politice. Un singur citat e cât se poate de relevant: Mihai Viteazul e acuzat că a făcut Unirea prin «tainica lucrare a preoților săi». Ce vreți mai frumos? Ctitor în Șcheii Brașovului la Biserica Sfântul Nicolae, s-a așezat acolo în jilț, a fost primit de negustorii brașoveni și de meșteșugarii români, firește, ortodocși și ei. Toate acestea, dacă le spunem astăzi, suntem naționaliști. Și dacă nu le spunem, devenim ignoranți.”

Pe scurt, o figură integră, susceptibilă de a deveni populară şi în rândul publicului larg, de la înălţimea noii demnităţi cu care a fost investită recent, nu poate fi discreditată doar printr-un asemenea articolaş precum cel al lui Cristian Pantazi. El a avut poate mai degrabă rolul de a indica –printr-o motivaţie sumară, dar suficientă- „ţinta” asupra căreia urma să se abată focul tras cu arme de un cu totul alt calibru.

Iar salva următoare nu a întârziat nici ea prea mult. În Revista 22 s-a publicat de către Mădălin Hodor, cercetător acreditat dar totodată şi angajat al CNSAS, o listă a unor aşa-zişi „colaboratori” aflaţi în evidenţa UM 0225, unitate a Securităţii care se ocupa de obiectivele din emigraţie. Lista a fost alcătuită în luna mai 1985 şi trimisă la cererea unităţii superioare, adică a conducerii CIE (Centrul de Informaţii Externe al Securităţii) iar la poziţia 149 figurează şi Ioan Aurel Pop, istoric la universitatea clujeană.

Acest fapt a fost suficient pentru cei interesaţi de demonizarea noului preşedinte al Academiei, pentru a-i pune ştampila de „colaborator” al Securităţii. Pentru aceştia nu contează faptul că I.A. Pop are deja o adeverinţă de la CNSAS prin care îi este atestată necolaborarea cu fosta Securitate. Sofismul pe care îl foloseşte M. Hodor este acela că adeverinţa poate atesta sau nu calitatea de „colaborator în sensul legii”, adică a celor care au făcut poliţie politică. Pe când lista cu pricina conţine doar o înşiruire de „colaboratori” pur şi simplu, aflaţi „în legătura” UM 0225.

Totuşi, chiar şi aşa se pot ridica o serie de semne de întrebare. Pentru a putea avea cu adevărat greutate, acuzaţiile la adresa lui I.A. Pop trebuie să se materializeze prin ceva concret. Responsabilitatea dovedirii revine celor care acuză, căci e absurd ca cel incriminat să fie silit să demonstreze ... inexistenţa unor documente care l-ar putea compromite. Rectorul clujean a explicat prezenţa sa pe această listă în felul următor: „Modul de prezentare este insidios! Eu nu am semnat niciun acord de colaborare, cu nici o formă a securității, interne sau externe. Dar, rugat de profesorul meu, acad. Ștefan Pascu, fost rector al UBB, i-am predat, între anii 1985-1987, câteva articole de popularizare a istoriei noastre, «pentru o publicație a emigrației române» (după cum mi-a spus). Mi-a și adus apoi două numere dintr-o revista apărută în Germania. Chiar dacă aș fi vrut să refuz, nu puteam, pentru că era șeful meu de catedră și conducătorul meu de doctorat. Pe de altă parte, a publica înainte de 1989, în străinătate era ceva aproape de neimaginat. Era important și pentru raportarea activității de cercetare etc., iar posibilități de publicare (în afara propagandei de partid) erau infime. Prof. Pascu era liber să călătorească și am fost convins că, în călătoriile sale, fusese rugat să dea materiale de istorie ... Cred că de aceea apar pe acea listă publicată în Revista 22. De altfel, în dreptul numelui meu scrie NU!”

Să revenim la lista cu pricina, care ridică numeroase semne de întrebare. În versiunea publicată în Revista 22 lipseşte în mod straniu pagina a doua, cea care, dacă ţinem cont de ordinea alfabetică, ar putea să conţină de pildă numele lui ... Traian Băsescu. Explicaţiile lui Mădălin Hodor pentru această absenţă sunt puerile. Daca tot s-a hotărât să publice această listă, atunci e de datoria lui să o facă la modul complet, solicitând şi pagina lipsă. Mai departe. În declaraţia sa, I.A. Pop aminteşte spre final că în dreptul numelui său este scris de mână „NU”. Ceea ce ar indica faptul că de fapt el nici nu ar avea ce căuta acolo. Aceasta problemă a fost sesizată şi de alţi critici ai demersului lui Mădălin Hodor. Ca atare, el s-a simţit obligat să răspundă şi să ofere o interpretare a acestui „NU”. Pe care de fapt nu o dă. Tot ce încearcă să facă este să demonteze teza celor care susţin ca lista ar fi una mai degrabă provizorie, a unor candidaţi la recrutare, membri de partid, pentru care ar fi fost nevoie în prealabil de acordul organelor de partid. E adevărat, din titlul listei nu reiese că ar fi vorba de aşa ceva, ea cuprinzând, conform autorilor ei, „lista colaboratorilor care sînt în evidenţa unităţii noastre”. M. Hodor exclude prezenţa unor posibile greşeli pe această listă. Oare de ce? Şi atunci cum se explică acel „NU” prezent în dreptul unora de pe ea? Ce să însemne această negaţie, pusă în dreptul unui „colaborator” veritabil?

Poate că în acest sens ne ajută chiar explicaţiile date de Mădălin Hodor în primul său articol publicat pe această temă. Lista celor 200 de colaboratori este alfabetică şi însoţită de menţionarea în dreptul fiecărui nume a sectorului (similarul serviciului de la direcțiile interne ale Securității n.n.) la care se afla în legătură şi a ofiţerului care răspundea de el (de exemplu „225 g-5”, „225 f-11”, unde 225 reprezintă UM 0225, „g” reprezintă sectorul, iar „5” indicativul ofiţerului).” Ei bine, în dreptul lui Ioan Aurel Pop, pe lângă acel „NU”, nu figurează nici o astfel de codificare precum cele amintite mai sus. Nici acel 225, nici indicativ al sectorului, nici cel al ofiţerului de legătură. Adică ... nimic!

Fireşte că cei interesaţi în discreditarea unei persoane publice care nu se încadrează în agenda lor nu au scrupule de această natură. Pentru ei împroşcarea cu noroi e mult mai importantă decât stabilirea adevărului. Iar aici datoria aducerii de dovezi incumbă celui care acuză, nu celui care se apără. Până una-alta, avem de-a face pur şi simplu cu un demers cât se poate de evident de a calomnia într-un mod josnic şi insidios o personalitate publică importantă din România. Asta chiar dacă pe plan legal Mădălin Hodor are acoperire, căci el a publicat un document care se pare că e real, iar titulatura tabelului cu pricina conţinea într-adevăr termenul de „colaboratori” ai direcţiei externe a Securităţii. Dar fără alte probe conexe şi fără o explicaţie clară a acelui „NU”, precum şi a absenţei altor indicative codificate în dreptul celui incriminat, această insinuare perfidă în cazul lui I.A. Pop este lipsită de orice fel de conţinut. Chiar dacă ea nu poate fi atacată legal prin prisma calomniei, demersul este cât se poate de blamabil pe plan moral.

Dealtfel până şi CNSAS s-a delimitat oficial de acesta. Astfel, într-un comunicat emis în data de 17 aprilie, se precizează:

„Faţă de dezbaterea declanşată în mediul public ca urmare a articolelor publicate de către domnul Mădălin Hodor – funcţionar public în cadrul Direcţiei Investigaţii, Colegiul C.N.S.A.S. întrunit în şedinţă, astăzi, 17.04.2018, comunică următoarele:

1. Articolele domnului Mădălin Hodor nu reprezintă punctul de vedere al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii reflectând opinii personale.

2. În cadrul instituţiei au fost declanşate cercetări administrative şi disciplinare privind acest caz. La finalizarea acestora rezultatele vor fi comunicate public.”

Aşadar, chiar şi din punctul de vedere al instituţiei abilitate să dea oficial astfel de verdicte, demersul personal al lui Mădălin Hodor apare drept unul de natură personală, marcat de subiectivism. Ba chiar este suspect de unele posibile abateri disciplinare.

Să vedem care va fi urmarea, sperând ca adevărul să iasă în final la lumină, indiferent care ar fi el.

18 aprilie 2018

Bogdan Munteanu 

divider



Bătaie de joc!

Europa sărbătoreşte cu mare fast fantoma părintelui marxismului, la 200 de ani de la naşterea acestuia... Cu acest prilej, statul chinez a oferit în dar oraşului german Trier (oraş natal al lui Karl Marx) o uriaşă statuie de bronz, înfăţişându-l pe întemeietorului socialismului ştiinţific. Statuia, dezvelită în prezenţa mai multor autorităţi germane, dar şi europene, reprezintă o relegitimare a ideilor, conceptelor şi ideologiei criminale izvorâte din opera lui Marx şi aplicate secolul trecut pe trupurile bunicilor noştri.

Aceeaşi Europă care secolul trecut a lăsat conştient şi pragmatic ca o bună parte din corpul ei să fie mutilat decenii de-a rândul de plaga comunistă, aceeaşi Europă care în urmă cu 30 de ani încerca să şteargă urmele comunismului din statele recent scăpate de sub jugul lui, ignoră astăzi milioanele de victime ale comunismului.

Karl Marx este mort, dar victimele nebunei iniţiate de el şi adoptate de sovietici sunt încă în viaţă. La vârsta senectuţii sunt obligaţi să privească reaşezarea lui Marx deasupra piedestalului neomarxismului care stăpâneşte Europa secolului 21. (n.red.)

*

Bătaie de joc, lipsă de respect şi călcarea în picioare a demnităţii şi suferinţei a milioane de victime, jignindu-se cu bună ştiinţă memoria celor care şi-au dat obştescul sfârşit, martirizaţi în gulagurile bolşevice din lumea întreagă, cărora le aducem un respectuos omagiu post mortem.

O jignire la adresa demnităţii umane aduce Europa unită prin comemorarea unor evenimente care ar fi putut fi considerate crime împotriva umanităţii în trecut, azi, cu ocazia participării pe data de 5 mai la împlinirea a 200 de ani de la naşterea lui Karl Marx, călăul care, prin doctrina sa ucigaşă, a pus bazele marxism-leninismului bolşevic. Eveniment de amploare, pe lângă faptul că va fi onorat cu conferinţe, expoziţii, seminarii, această anomalie se va mai bucura, în afară de prezenţa incalificabilă a preşedintelui Jean Claude Junker, şi de fonduri uriaşe, adică timp şi bani destinaţi reaşezării pe piedestalul mondialismului a gândirii marxist leniniste a părinţilor comunismului, nu demult daţi jos de popoare de pe soclurile statuilor pe care fuseseră imortalizaţi pe vecie, prin revolte, împuşcături şi vieţi sacrificate.

Reaşezarea statuii lui Karl Marx, oferită de statul chinez, o fantomă de 4 m înălţime, reprezintă un coşmar care vrea să ne aducă în memorie manifestul Partidului Comunist şi povara crimelor comunismului, făcâdu-ne să nu uităm că mai sunt oameni care le regretă şi care mai speră că istoria se poate repeta, cu atât mai mult cu cât Uniunea Europeana (ca de obicei) este oficial implicată, ca de altfel în toate acţiunile care lovesc în imaginea Bisericii creştine.

Atâta timp cât ceea ce credeam imposibil în urmă cu 29 de ani, se mai poate recupera din lăzile de gunoi ale istoriei, trebuie să fim prudenţi. Implicarea oficială a mondialismului în politica europeană, mergând pe vechea linie progresistă, ne va da posibilitatea să abordăm oricând cu steagurile în bernă o zi de doliu pentru regretata Cortină de Fier sau căderea zidurilor Berlinului, sau poate chiar a comunismului pentru care unii mai practică încă o respiraţie bouche-à-bouche.

Asta ne rezervă oare amăgitoarea Europă, care ne promitea raiul, precum bolşevicii de odinioară? Am uitat că am fost odată şi vrem sa fim mereu în Europa creată de biserica creştină?

Nu uitaţi că acum câteva luni s-a strigat pe străzile capitalei „Jos Comunismul!” şi „Jos Securitatea”. Răul este în mâna celor pe care i-am votat. Binele este în mâna Celui de Sus. Ruşine nouă! O altă Europă nu va supravieţui. Ea este născuta moartă.

Prea Sfântul Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă. Trageţi dvs. concluziile!

Vasile Jaques Iamandi 26 aprilie 2018

divider



Concert de Florii la Sighet

Duminică, 1 aprilie, duminica Floriilor, a avut loc un impresionant concert de cântece religioase specifice Săptămânii Patimilor pe celularul închisorii din Sighet, actualul muzeu Memorial. Concertul a fost susţinut de corul “Cristos Rege” al parohiei greco-catolice Sighetu Marmaţiei (dirijor, prof. Rodica Gheorghiu), în prezenţa unui public de circa 100 de persoane, conectate la atmosfera emoţionantă. S-au recitat poezii de Radu Gyr exprimând suferinţa din închisori şi trăirea mistică a martirilor credinţei şi ai neamului românesc. Uşile celulelor s-au deschis şi sfinţii au ieşit să cânte împreună cu noi…Părintele paroh Onisim Filip a mulţumit corului şi publicului, subliniind frumoasa tradiţie ce s-a format an de an prin acest concert de Florii în acest spaţiu sacru al conştiinţei româneşti.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Poeţi după gratii

Cine mă strigă?

Cine mă strigă: - „Mihai!...” şi îmi bate

La porţile inimii mari şi-ntristate;

De-mi farmec-auzul cu strigătul ei?”

– „Sunt eu, prea iubite, ţi-aduc ghiocei,

Ţi-aduc primăvara şi dorul să vii.

Sunt Paştile azi, iar tu întârzii

Sunt tristă, cu noaptea, te-aştept în veghere.

Grăbeşte, e timpul să mergi la-Nviere!”

– „Ce stranie jale chemarea-ţi mi-aduce.

Nu-i timpul, iubito, sunt încă pe cruce.

Ia-ţi dorul de mână şi pleacă-ndărăt,

Căci scris este ceasul când am să m-arăt

Cu răni încă vii la mâini şi picioare.

Să-ţi spun: - Pune mâna şi vezi de mai doare,

Dar râzi fericită, deşi-s sângerat,

Căci scris e că astăzi din morţi m-am sculat!

 

Mihai Buracu scrisă în temniţa Piteşti, Învierea Domnului, 1951

 

Înviere

Duh drept,

Duh sfânt,

Atotstăpânitor,

domneşte peste mine

întru aceste Înalte şi Sfinte şi Tăcute zile,

în care corcoduşii,

măceşii,

porumbarii,

şi-au pus pe frunte

albul,

parfumul,

şi dulceaţa

împodobind mormântul-comun

în care viaţa

s-a îngropat de vie

ca Viaţa lui Iisus…

Străjerii, făcând pază

în noaptea minunată

au aşteptat

ca ucenicii furându-l

să mintă

c-a înviat Iisus…

Şi neştiind că moartea

nu biruie Viaţa

s-au prăbuşit

cu-armura-romană

la pământ,

când Învierea-Vieţii

dăduse Moartea… morţii!

Mărire lui Iisus şi Învierii Lui!…

În Dimineaţa-Înaltă şi Caldă

a Primăverii

nici piatra,

nici pecetea,

nici paznicii,

nici Moartea

n-au biruit Viaţa!

Mărturiseau tăcute

miresmele luminiiî

mpodobind mormântul

…şi îngerul de pază!

…De-aceea corcoduşii,

măceşii…,

porumbarii…,

şi-au pus pe frunte

albul,

parfumul

şi dulceaţa…

Vestind că-n moartea noastră

este ascunsă Viaţa!

Şi florile… NU MINT!

 

Virgil Maxim

Închisoarea Jilava - 1950, Fraţilor mei care au murit, dar sunt vii

 

Iubirea

Îngenunchiat îmi tângui neputinţa,

Înconjurat de gratii, de zăbrele,

Mă rog şi sânger să-mi păstrez credinţa

,„Ajută, Doamne, necredinţei mele”.

 

Tot spre dureri a înclinat balanţa,

Lipsit de soare, primăveri sau toamne,

Dar nici o clipă n-am pierdut speranţa

Că nu-mi întinzi măcar un deget, Doamne.

 

Poate-un destin m-a prigonit anume,

Poate-un păcat cerut-a ispăşirea,

Dar am primit ce-a fost mai sfânt pe lume,

Căci de pe Crucea Ta mi-ai dat iubirea.

 

Şi dacă viaţa fost-a despuiere

De tot ce-i bogăţie sau splendoare,

Râvnind spre un liman, spre înviere,

Iisuse, mi-eşti lumină şi salvare.

Dumitru Oniga

 

divider



Nu vă temeţi. Veniţi de vedeţi locurile unde au zăcut!

Hristos a înviat din morţi

Cum biruind vor învia martirii

Când peste zidul închisorii lor

Va creşte mâine muşchiul amintirii

Versurile aparţin poetului Andrei Ciurunga şi au fost scrise în lagărele Canalului în aşteptarea unor Sfinte Paşti întemniţate… Au trecut peste 60 ani de la plăsmuirea acestei poezii timp în care pământul ţării noastre s-a cutremurat de numărul martirilor care i-au intrat în pântece sfărâmaţi de urgia satanică a dictaturilor. Sângele lor formează sub glie nu un fluviu, ci un întreg bazin hidrografic al eroismului, jertfei şi sfinţeniei acestui neam… Peste zidul închisorii lor nu a crescut doar muşchiul, au crescut generaţii de români tot mai străini şi tot mai înstrăinaţi de esenţa neamului… Azi martiriul şi jertfa unora dintre pătimitori (cei de sub comunism şi nici aceia toţi) este sărbătorită şi recunoscută de Biserică şi totuşi... după gândirea noastră omenească, învierea lor pe pământ întârzie nepermis de mult!

Martirii prigoanei carliste, ai prigoanei antonesciene, ai prigoanei comuniste deşi Vii în şi alături de Hristos rămân morţi pe pământ, pe pământul ţării lor, în memoria actuală a neamului lor… Şi noi tot aşteptăm învierea cea pusă în vers de Andrei Ciurunga. Când vor învia Doamne aceşti martiri în memoria neamului? Cu 80 de ani în urmă, într-o celulă umedă din Jilava, Căpitanul petrecuse singur, în întuneric, învierea lui Hristos. Cu un căpeţel de creion scria pe hârtie maro de împachetat: „A înviat Hristos, sădind peste toată lumea, până la sfârşitul vremii, speranţa, nădejdea, că niciodată nu vom pieri sub piatra nedreptăţilor, oricât de greu ar fi aşezată peste firavele noastre trupuri. Vom învia, vom birui.” Această înviere o nădăjduim noi Doamne pentru martirii noştri legionari!

Din aprilie până în noiembrie 1938 a urmat o lungă Săptămână a Patimilor… Căpitanul a fost vândut, judecat, condamnat pe nedrept de un rege care s-a spălat pe mâini lăsându-l în mâinile camarilei, a dus în spate uriaşa cruce a jerfei în drum spre Golgota neamului ce se va vădi ulterior în temniţele carliste, antonesciene şi comuniste… Căpitanul nu a fost răstignit, dar a fost strangulat, împuşcat şi ars cu vitriol. Cum asta nu ar fi fost suficient, piatra nedreptăţilor avea să fie aşezată la propriu pe trupul său şi al camarazilor: un bloc uriaş de beton cerut de fariseii care se temeau ca şi acum 2000 de ani că cel omorât de ura lor va învia. Nu a fost o ţarină cumpărată pentru mormânt ci un capăt de pădure, nu a fost un Iosif din Arimateea care să-l ceară de la Pilat şi să-l coboare de pe cruce - pentru că toţi Iosifii erau vânaţi sau deja întemniţaţi, nu a fost îngăduită mama lângă fiu în vremea ieşirii sufletului. Femeile mironosiţe nu au putut merge să-i ungă trupul cu miruri pentru că fariseii nu au îngăduit să i se ştie mormântul.

Camarila s-a crezut un timp biruitoare. Trăind fără Hristos ea nu ştia însă că un Căpitan al neamului care şi-a pus viaţa şi lupta sub semnul Arhanghelului lui Dumnezeu nu putea fi învins de urâtorii Lui! Învierea a venit! Sigur că nu a venit a treia zi ca la Fiul lui Dumnezeu, ci a venit după un timp al oamenilor. Într-un binecuvântat ceas din noiembrie 1940, înainte de răsăritul soarelui, legionarii prăvăleau piatra care ferecase mormântul şi vestea învierii lui Corneliu Zelea Codreanu a cutremurat neamul şi ţara de la un capăt la altul... La marginea mormântului plângeau acum legionarele mironosiţe şi camarazii ucenici scăldau cu lacrimile şi cu durerea lor trupurile înviate în împărăţia lui Dumnezeu. Din acel moment Luciferii au făcut tot ce au putut că să întunece acestă înviere. A urmat o crucificare totală a neamului pe lemnul comunismului: temniţe, munţi, anchete, deportări, dar cei răstigniţi au înviat pentru că mergeau, asemeni Căpitanului, pe urmele paşilor lui Hristos: vânduţi, batjocoriţi, condamnaţi, schingiuiţi şi răstigniţi spre învierea lor în numele Lui.

Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă daruindu-le! Doamne, noi ştim că învierea Ta este începutul mântuirii noastre şi ştim că fără învierea Ta zadarnică ar fi propovăduirea şi credinţa noastră! De aceea ştim cu certitudine că martirii noştri au înviat în ceruri şi că ei se află de-a dreapta Ta biruitori. Dar Doamne, de ce nu îi descoperi pe aceştia înviaţi şi în memoria neamului lor? Au trecut zeci de ani de la moartea lor şi neamul nostru nu reuşeşte să le vadă învierea. Zidul acela de închisoare pomenit de Ciurunga a căzut de mult. Temniţele politice s-au terminat oficial în 1964, neoficial ani buni mai târziu, dar s-au terminat. Fostele închisori politice sunt azi muzee, penitenciare la standardere europene sau au pierit învinse şi ele de timp şi de vremuri surpându-se ca temniţa Ocnelor Mari. Şi cu toate astea, martirii noştri sunt încă striviţi de ziduri de închisoare, de zeci de ani, sunt zăvorâţi în temniţele memoriei - cele mai cumplite închisori care pot exista.

Şi fariseii de azi - fraţi buni cu cei de ieri - încă se mai roagă de Pilat-ul zilei să întărească paza la mormânt pentru ca ucenicii să nu răspândească „zvonul” că cei morţi au înviat. Şi Pilat şi astăzi le spune să-şi facă pază cu oamenii lor... şi aceştia o fac: cu trădare, viclenie, dezinformare, minciună, cu Institute patronate de stat, cu legi parafate de autorităţi...Iar noi cei care astăzi vestim învierea martirilor nu suntem văzuţi, nu suntem crezuţi, nu suntem auziţi de ai noştri! În schimb de ai lor suntem vizaţi, monitorizaţi, cenzuraţi şi verificaţi în speranţa că ne vor intimida. Dar cum să te temi de farisei când mergând către mormintele înviaţilor am găsit piatra prăvălită de Arhanghel şi l-am auzit spunându-ne „Nu vă temeţi... veniţi de vedeţi locul unde a zăcut.” Şi ne-am dus să vedem locul unde au zăcut şi la Tâncabeşti, şi la Aiud, şi la Piteşti, şi la Gherla, şi la Canal, şi la Jilava, şi la Mislea, şi la Miercurea Ciuc, şi la Târgşor... Şi mergem an după an să vedem toate locurile în care au zăcut şi din care au înviat ca să împlinim rânduiala. Noi cei de azi suntem asemeni mironosiţelor de ieri: i-am însoţit pe martiri în drumurile lor ascultându-le pildele şi pătimirile, le-am văzut semnele răstignirii pe trupurile mutilate în temniţe, i-am văzut pe cruce, i-am privegheat la moarte, le-am mângâiat familia, i-am pus în mormânt... Apoi, dis de dimineaţă am pornit către acesta cu mirurile neuitării şi cu dorinţa de a împlini rânduiala. Suntem puţini, slabi, păcătoşi, absolut imperfecţi, dar din dragoste am îndrăznit să mergem în căutarea celor răstigniţi chiar dacă ştiam că se află încă sub paza fariseilor. Suntem martorii pătimirii şi vestitorii învierii lor, suntem purtătorii mirului izvorât din jertfa pătimitorilor secolului XX.

Doamne, neamul nostru este sub vremi, e slăbit de loviturile primite constant sub 50 ani de dictatură şi 30 de ani de tranziţie către dezromânizare, e deformat de reeducările comuniste, e sugrumat de neomarxismul zilelor noastre, e surpat la temelie pentru că principiile şi valorile i-au fost substituite cu nebuniile şi urâciunile corectitudinii politice. Toate astea îl împiedică să vadă învierea mărturisitorilor începând cu primul legionar căzut şi terminând cu cel mai recent înviat întru Hristos! De sus, din cer, Andrei Ciurunga continuă să şoptească plângând versurile învierii privind cu durere spre ţară. Radu Gyr îl mângâie: „Ne vom întoarce într-o zi, ne vom întoarce neapărat...” Cu toţii aşteaptă... şi aşteptăm şi noi şi zicem:Hristos a înviat! Astăzi mântuire a toată lumea s-a făcut, să cântăm celui ce a înviat din mormânt şi începătorului vieţii noastre, că stricând cu moartea pe moarte, ne-a dăruit nouă biruinţă şi mare milă.

Doamne dă şi neamului nostru biruinţă şi mare milă! Oricât de mare şi statornică ar fi dragostea noastră, ea nu reuşeşte singură să facă lumină în 80 de ani de nedreptate, nu poate prăvăli piatra, dar noi tot o oferim în primul rând Ţie, apoi Lor. Trimite, Doamne, un înger care, asemeni Arhanghelului de la mormânt, să prăvălească piatra de pe ochii pecetluiţi de întuneric pentru ca aceştia să vadă în sfârşit cum biruind, au înviat martirii... Atunci sufletul neamului nu va mai fi conectat la respiraţia artificială impusă de alte neamuri şi va reîncepe să bată sigur, în ritm românesc. Amin.

Cezarina Condurache 

divider



20 de ani de Permanenţe

In memoriam Paul Miron

Au fost pe lume oameni a căror soartă ne ispiteşte să credem în nedreptăţirea ei cu noi. Noi înşine, totuşi, am fi nedrepţi cu soarta dacă nu am găsi un rost în suferinţele de care am avut parte. Dar rostul acesta trebuie să-l găsim în amintirea suferinţelor noastre. Iar viaţa lor, de fapt, a fost nespus mai bună decât le-au îngăduit încercările prin care au trecut. Căci cine ar fi crezut că tânărul care a învins toate obstacolele care îi barau un viitor strălucit, nu numai că le-a învins, dar şi-a făcut din ele un fel de a fi.

Nu vrem neapărat să vedem în Paul Miron un ins care a crescut în crezul legionar. Dar nu putem uita că la o vârstă când oamenii nu-şi definesc vocaţia, el şi-o impusese pe a sa. Căci încă elev al Liceului Militar şi condamnat pentru convingeri legionare la 15 ani muncă silnică, având prilejul să-şi afirme stofa de viitor om de cultură, nu numai că a confirmat, dar a surprins mult, dincolo de aşteptări. Într-o perioadă când deţinuţilor de la Aiud li se dădea de lucru ca să nu se angajeze în îndeletniciri clandestine, el a realizat o lucrare pe care a citit-o în faţa deţinuţilor, demonstrând că-şi depăşise cu mult treapta culturală de tânăr la vârsta de 16 ani. Era, cum se spune, „una din marile promisiuni”. Dar viaţa l-a împins pe alte cărări. Eliberat, prin amnistiere, în 1944, deoarece era minor, se încadrează în trupele germane care se retrăgeau din ţară şi, cu primul prilej, se angajează în armata naţională care lupta împotriva trupelor sovietice. Este grav rănit şi trece dintr-un spital în altul, reuşind abia după doi ani să-şi restabilească sănătatea. Ajunge într-o zonă controlată de armata engleză şi, după diferite îndeletniciri prin care îşi asigura existenţa, devine, în sfârşit, om liber şi îşi poate relua studiile pe care, fără voia lui, le părăsise de ani de zile.

Determinat de vocaţia lui creştină, îşi găsise un rost în gruparea condusă de Paul Evdokimov, în sânul căreia începe să studieze teologia şi, devenit student la Bonn, iar apoi la Paris, se decide în cele din urmă să se stabilească în R.F.G. Se simţea stăpân pe sine după ce trecuse prin Paris şi fusese discipolul preeminent al lui Ernst Robert Curtius, astfel încât poposeşte la Freiburg, ajungând unul dintre universitarii care avea să devină una din emblemele ei în contemporaneitate. Munceşte cu harul şi dârzenia românului din ţara lui, necunoscută până atunci şi strămutată cu valorile ei în Occident. Astfel, îşi dă acolo doctoratul în 1951 în care adânceşte structura tipologică a limbii române, paralel cu latina clasică şi publică în lb. germană lucrări precum “Aspekte der Lexikalischen Kreativität im rumänische” sau “Der Wortschatz Dimitrie Cantemir”, contribuind astfel la recunoaşterea culturii româneşti în lume. Se stabileşte definitiv, în 1962, la Freiburg unde obţine, în 1974, prin decret ministerial, titlul de profesor al universităţii de acolo. Să reţinem că deţine titlul de prim profesor universitar de limba şi literatura română din Germania Federală.

Are o bogată şi intensă corespondenţă cu scriitorii din exil şi din ţară, cum ar fi Mircea Eliade, Vintilă Horia, Horia Stamatu, André Scrima, Virgil Ierunca, Eugen Coşeriu, Petre Dumitriu, Marin Sorescu, Ion Negoiţescu, Al. Rosetti etc. Publică împreună cu Ion Cuşa revista Prodromos la Paris care va apărea 10 ani cu semnătura unor elite din exil şi din România. Viaţa lui este plină de peripeţii pe care le învinge cu seninătatea omului încrezător în soarta lui. Frecventează aproape toate cercurile culturale din Apus, dar nu uită niciodată originea românească şi îndatoririle lui care l-au marcat pentru totdeauna. Se avântă în multiple proiecte şi, chiar dacă nu le duce la bun sfârşit, le amână cu gândul de a le relua într-un târziu, dar nu le părăseşte niciodată. Dacă am vrea să cunoaştem frământările intelectualităţii din Apus, lucrările lui, (mai ales „Măsura urmelor”) sunt elocvente şi un îndemn pentru generaţia mai tânără de a nu preda armele chiar când aproape tuturor românilor li se părea că o invazie sovietică în centrul Europei este ca şi inevitabilă. Este meritorie viaţa acestui om care, lipsit de mijloace materiale şi confruntat cu toate asperităţile traiului între străini, nu-şi uită nici o singură clipă îndatoririle de român. Generozitatea lui Paul Miron e binecunoscută în România. În special mânăstirile au beneficiat de consistente ajutoare, începând cu utilaje pentru agricultură, medicamente şi tot felul de materiale necesare activităţii monahale (hârtie pentru publicat cărţi religioase). În afară de lucrări de specialitate, scrie o literatură străluminată de geniul naţional; cărţile lui nu suferă de un modernism neadecvat momentului. Cine vrea să cunoască cu adevărat zbuciumul românilor care au elaborat lucrări vrednice să străbată cortina de fier şi iubesc informaţia corectă, vor găsi suficient material în cartea lui „Măsura urmelor”. Abordează cu pertinenţă aproape toate genurile literare într-o românească impecabilă şi nu-l descurajează slaba publicitate a cărţilor lui. Totuşi, chiar numai culegerea de schiţe din „Ochean” dau dovada unui scriitor care ştie să împace concizia textului cu profunzimea lui morală. Volumul „Ochean” este exemplificator în această privinţă şi nu sunt multe cărţi în literatura noastră care să-i depăşească valoarea. Urmărit de odiseea aventurilor lui după ce a părăsit pământul românesc şi s-a realizat pe meleaguri străine, „Drumul străinătăţii” este elocvent pentru drama unui tânăr de nici optsprezece ani. În împrejurări care barau relaţiile dintre noi şi Germania, obţine bursa pentru studenţi şi scriitori români care voiau să studieze în Apus, iniţiază apariţia unei reviste, Dacoromania, care apare în 24 de numere cu colaborări ale unor intelectuali de seamă din România. Importanţa acestei reviste rezidă mai ales în aceea că relevă întreaga perioadă de la părăsirea Daciei de către romani până când se poate vorbi de organizarea statală a Daciei de unde se credea că în această perioadă exista un gol, studiile din revista Dacoromania demonstrează, dimpotrivă, fiinţarea a o sumă de localităţi care permit să considerăm că se poate vorbi de o ţară românească încă din mileniul întâi. Nu este locul pentru a face o listă a colaboratorilor din ţară, dar este suficient să menţionăm câteva nume: Şerban Papacostea, Petrescu-Dâmboviţa, Al. Rosetti, Armbruster, M. Caragiu-Marioteanu, M. şi D. Pop, Mircea Maliţa, Al. Duţu, Al. Zub, M. Anghelescu, Edgar Papu, Petre Caraman etc, ale căror colaborări împrumută revistei o ţinută ştiinţifică de prim ordin. Nu putem neglija iniţiativa lui Paul Miron de înfrăţire a Universităţii din Iaşi cu cea din Freiburg. Este un gest providenţial care realizează o comuniune între culturile română şi germană, într-o perioadă în care România era total izolată. În cadrul unei echipe de studenţi germani şi români - selectaţi de la Iaşi - trudeşte câţiva ani la reeditarea dicţionarului lui Hariton Tiktin care până atunci fusese ignorat. De asemenea, reeditează Biblia de la Bucureşti care este cea mai veche ediţie biblică românească, care este redată odată în limba sec XVII, în paralel, în româna modernă şi cu un studiu al tuturor cuvintelor vechi. Pentru aceste lucrări i s-a decernat titlul de „Doctor honoris causa” al universităţii Al. Ioan Cuza din Iaşi, precum şi titlul de cetăţean de onoare al Municipiului Iaşi. Deasemeni, a devenit membru de onoare a Uniunii Scriitorilor şi al Fundaţiei Memoria. Acum a devenit şi membru de excelenţă al Fundaţiei George Manu şi al Institului de Istorie de A. D. Xenopol. I-a fost alături în toată activitatea, soţia sa Elsa Lueder, ea însăşi autoarea unor lucrări remarcabile de lingvistică, care predă limba română la Seminarul de Romanistică de la Universitatea din Freiburg. România a devenit pentru Doamna Elsa Lueder a doua sa patrie.

Dragostea lui de ţară, zăgăzuită vreme îndelungată, şi-a găsit în cele din urmă expresia în hotărârea lui fermă de a fi înmormântat în pământul patriei. Mormântul lui se află în localitatea Vama-Veche, în apropierea Mării Negre, unde îşi găsise adesea un refugiu spiritual. Personalitatea lui cinsteşte neamul românesc prin toată strădania realizărilor şi prin ţinuta ireproşabilă pe care a păstrat-o până la sfârşitul vieţii. Şi pentru că abia după ce nu mai este printre noi, a început să se scrie mai mult şi mai consistent despre el, acesta este un semn sigur al valorii lui Paul Miron. Lirica lui Paul Miron este o faţă nevăzută a întregii sale creaţii. Structura ei modernă este imprevizibil contrazisă de un limbaj neaoş românesc. Este de-a dreptul surprinzător cum un ins care abordează teoretic problematica limbii române îşi împânzeşte aproape totalitatea versurilor cu drama omului desprins din cadrul nativ şi natural şi realizează o viziune când optimistă, când dramatică a viitorului Ţării Româneşti, păstrând toate elementele poeziei pure, neîntinate de nicio conotaţie politică, deşi versiunile lui comuniază cu destinul Ţării Româneşti. În poezia lui se regăseşte versul atât al poeziei populare, transfigurat de problematica creaţiei culte dar, nu mai puţin, formele deplin omologate ale versului cult. Este de-a dreptul dureros că de pe urma lui n-a rămas publicat decât un singur volum, restul poeziilor fiind tipărite în diverse reviste din Apus. Pentru forţa dramatică închisă în versurile lui şi claritatea expresiei lor, consemnăm în strofele sale un model de poezie care împacă o expresie a contemporaneităţii fuzionată cu un fior autentic românesc.

Mircea Nicolau, Permanenţe, Anul XI, nr. 5, 2008

Amintiri

O amintire care revine iarăşi şi iarăşi, ca o durere. Eram în Iaşi, după război, în anul acela pustiit de secetă, 1946. Găsisem, la întoarcerea din refugiu, casa devalizată; ne furaseră până şi geamurile şi uşile. Eram copleşiţi de sărăcie, dar mai ales de absenţa celor doi fraţi ai mei care nu mai erau - sau poate erau încă? Cel mic plecase spre Vest, odată cu retragerea nemţilor, cel mare era dat „dispărut” pe frontul din Răsărit. Îi aşteptam mereu, adică nu piedusem speranţa că vor apărea într-o zi, ca printr-un miracol. Mai ales mama, cu inima sfâşiată de durere, cădea în fiecare zi în genunchi în faţa icoanei şi implora pe Maica Domnului să-i aducă acasă băieţii. O auzeam rugându-se încet: „Maică Preacurată, şi tu ai fost mamă, şi prin sufletul tău a trecut sabia... ajută-mă!”

Eram aşadar, în anul 1946 şi se întorceau acasă o parte din prizonierii din Rusia. Ştiam când sosesc în gară, fiindcă o alarmă stridentă de locomotivă suna de multe ori, repetat, prevestind parcă o nenorocire, un pericol. Sunetul acesteia se deosebea de semnalul lung, dureros, răguşit al altei locomotive pe care ieşenii o botezaseră „vaca lui Stalin”. De ce? Fiindcă în fiecare seară pleca târând dupa ea zeci şi zeci de vagoane cu grâne. Destinaţia era Ungheni şi mai departe Rusia. Da, ne-au „muls” ani fără de număr, „datoriile de război” creşteau, în loc să scadă.

Dar revenind la acel prim semnal alarmant, repetat aşa, ca o ameninţare, ... acesta provoca o stare de nelinişte şi spaimă între noi: „Au sosit prizonierii”, ne transmiteam unii altora şi toţi cei care aveam pe cineva dispărut în razboi, fugeam spre gară. Trenul cu prizonieri era oprit departe, pe câmp şi alergam cu sufletul la gură peste şine ca să ajungem cât mai repede. Prizonierii erau aduşi în vagoane de marfă, uşile se desfăceau larg, iar ei şedeau buluciţi în faţă şi ne priveau cu aceeaşi neîncredere şi curiozitate ca şi noi. Începea dialogul: „Din ce regiment sunteţi?”, „Din ce lagăr veniţi?”. Aveam în mână fotografia fratelui meu (sublocotenent în rezervă, avocat) şi mergeam de la vagon la vagon, întrebând: „Nu sunteţi cumva din regimentul X? N-aţi întâlnit undeva, în vreun lagăr, pe acest om?”. Fotografia mergea din mână în mână, dar toţi clătinau din cap. Câteodată unul privea mai lung chipul din fotografie şi spunea: „Parcă îl cunosc, cred că l-am întâlnit într-un lagăr”. O licarire de speranţă, care se stingea curând. Toţi cei care veniserăm acolo după ştiri, ne întorceam după câteva ore istoviţi, cu capetele plecate, secătuiţi de efort şi desnădejde. Mai ales mamele erau cele mai înlăcrimate, cu feţele descompuse de suferinţă şi zadarnică aşteptare.

Nu mai ştiu de câte ori am făcut drumul acesta spre gara improvizată, le duceam ţigări şi ceva alimente, erau alte vagoane şi alţi prizonieri şi alte speranţe. Într-o bună zi n-au mai sosit trenuri cu prizonieri! Rămăseseră acolo, în funduri de Siberii, cei mai inflexibili, cei mai rectilinii, cei mai.... români. Aşa că noi încă am mai sperat câţiva ani (o rudă a noastră s-a întors în 1951), până când am abdicat şi l-am trecut pe fratele meu pe pomelnicul celor „adormiţi întru Domnul”.

Deşi n-am crezut niciodată că acel tânăr frumos, puternic, dârz, fratele meu Geo Miron, ar fi putut fi răpus vreodată de cineva. Cel mai strălucit elev al Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni unde, înfiinţând un cuib al Frăţiilor de Cruce, era atât de admirat şi respectat, încât până şi colegii-camarazi i se adresau cu „bădie”.

Student la Drept şi Litere, remarcat de profesori, apoi înscris la Baroul avocaţilor din Iaşi, tatăl a două fetiţe care erau pentru noi ca două stele. Nu, nu putea să dispară niciodată acest om puternic şi plin de tinereţe şi vigoare!

Şi totuşi, n-a mai răspuns niciodată la strigătul inimii noastre. Osemintele lui sunt risipite în pământ străin, fără o cruce la căpătâi. Dar în amintirea noastră a rămas veşnic tânăr. Am în ochi imaginea lui, care stăruie: un tânăr înalt, cu fruntea luminată de o privire hotarâtă, cu braţul drept ridicat spre Ceruri, pentru salutul legionar.

Elisabeta Ionescu Miron, Permanenţe, Anul X, Nr. 4, aprilie, 2007

Pomenirea unui om fără moarte: Dr. Flor Strejnicu

În prima jumătate a lunii aprilie, „Fundaţia Prof. George Manu“ a evocat personalitatea Dr. Flor Strejnicu. Manifestările lui, destul de târzii, îmbrăţişează domenii variate, toate pledând pentru actualitatea fenomenului legionar. Autor al unor lucrări care abordează din plin complexitatea acestui fenomen, lucrările dr. Flor Strejnicu alternează politicul cu literatura. Sunt de reţinut cărţile lui: „Mărturisitorul”, „Hronic legionar” şi o autobiografie care îl situează în centrul activităţii legionare din ultima vreme. Dr. Strejnicu realizează o adevărată antologie a versurilor şi a declaraţiilor legionare, conferindu-i fără voia lui, titlul de mărturisitor al ultimelor decenii ale luptelor purtate pentru a scoate din necunoscut acte, manifestări şi idei care nu sunt încă suficient cunoscute în cultura românească.

Întreaga operă a dr. Strejnicu stă sub semnul lui Corneliu Codreanu. Sunt versuri şi cugetări care au stat în centrul dramei societăţii româneşti, începând din anul 1939 şi până în contemporaneitate. Este de o imperioasă relevanţă ceea ce au scris soldaţii crezului legionar şi însuşi Corneliu Codreanu, despre luptele lor care îmbrăţişează o istorie şi un spaţiu geografic, în absenţa cărora, cititorul obişnuit nu poate înţelege evenimentele care s-au desfăşurat în spaţiul românesc, alimentate de gândirea românească. Desigur că dr. Flor Strejnicu nu se aştepta la sfârşitul timpuriu al vieţii sale. Dar parcă un presentiment l-a îndemnat să scrie şi să cânte Mişcarea Legionară într-o eră când viitorul ei se confunda cu un destin al unei întregi comunităţi închinate lui Dumnezeu. Fără a cita din lucrările dr. Strejnicu, finalitatea lor este suficient de expresivă pentru a înfăţişa o luptă dusă în primul rând pe tărâm politic, care prin calităţile ei se ridică la o certă spiritualitate, pentru a lăsa lumii româneşti documentul unei vieţi care şi-a transformat profesia în luptă şi lupta în destin. Ar însemna să dăm o dovadă de sărăcie spirituală dacă nu am relua teza dr. Strejnicu şi nu am clasa-o într-un orizont mult mai larg, capabil să transforme un gest cultural într-o mărturisire autobiografică, axată pe realităţile de prim ordin ale unei lupte în serviciul Neamului românesc. Nu putem încheia aceste rânduri fără să cităm o frază din comentariul la opera lui Strejnicu, semnat de Vintilă Horia şi un altul de Faust Brădescu, care ilustrează opera lui, chiar pe ultima pagină a uneia din cărţile sale. Astfel, cităm din Vintilă Horia o frază tipărită în semn de mărturisire a unei cărţi denumită semnificativ „Mărturisitorul”: „Ne-au chinuit, ne-au umilit, ne-au înfometat, ne-au stricat limba, ne-au băgat poeţii în închisoare şi au muşcat din trupul ţării, însă din toata această ţintuire pe cruce, a ţâşnit sânge sfânt care a facut posibilă poezia din acest nou Graal“.

Iar Faust Brădescu îndrăzneşte să considere Mişcarea Legionară de neînvins. Viitorul nu s-a consumat în întregime ca să avem certitudinea că afirmaţiile celor doi scriitori se vor adeveri.

Mircea Nicolau

Permanenţe, Anul X, Nr. 4, aprilie, 2007

 

divider



DIN CONVIEŢUIREA INTERETNICĂ PE DOUĂ CONTINENTE

Între Canada şi Bucovina - Viaţa, ca o vizită

Unui condeier de talia călătorului căutător de libertate Erast Călinescu nu i-a fost dat să îşi încunune talentul de povestitor - alcătuit dintr-un amestec de Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş, Geo Bogza, Constantin Golescu, Mark Twain şi Giovanni Boccacio - nici la vreme de pârgă firească şi nici în ţara lui dragă, purtată cu dor, vreme de treizeci de ani, într-un suflet de fugar pe meleaguri străine. De bună seamă, viziunea existenţei ca vizită i-a fost inspirată octogenarului repatriat după consumarea periplului în regim de azilant politic, încă din vremea românească a copilăriei şi catehismului creştin. Aşa va fi învăţat că, în viaţă, oamenii nu sunt stăpâni pe lume, ci mai degrabă aflaţi într-o scurtă trecere, adică în vizită printre şi împreună cu ceilalţi pământeni, ca fraţi în faţa eternităţii. Autorul este un mare meşter fotograf amator cu pasiunea pusă în practică de-a lungul vieţii şi mărturisită public, acum, cu mai mult curaj decât pentru naraţiune.

Volumul de confesiuni Viaţa, ca o vizită (Bucureşti: Editura Vremea, 2008, 150 de pagini) este, din aceste motive, subintitulat „instantanee” şi cuprinde 25 de povestiri însoţite de o „mică lămurire” auctorială şi un „cuvânt înainte” semnat de Răzvan Codrescu, din care cităm: „Paginile se citesc uşor, cu deliciu estetic, lăsând loc meditaţiei asupra moravurilor unei lumi în care, cum se zice mai recent, «viaţa bate filmul», dar în care omul nu încetează să-şi caute consistenţa şi chipul mai bun, întrevăzând, măcar la răstimpuri, prin vălurile amăgitoare ale realităţii curente (maya), străfulgerarea Paradisului pierdut”. În fond, paradisul acela devine patria pierdută de fiecare luciditate: patria natală şi patria limbii, ambele personale, cum şi patria ontologică originară în înţeles mitic şi mistic totodată, din care se mai poate păstra doar amintirea. În cazul nostru, prin povestiri clădite în imagini dovedind acuitatea observaţiei, ştiinţa focalizării, acurateţea detaliului şi arta selectării esenţialului - tot atâtea calităţi necesare artei literare.

Prin urmare, tonul narativ poate fi când elegiac, când şăgalnic, când poznaş, când foarte aplicat, după cum nostalgia se încarcă de amintiri mai luminoase, ori mai întunecate. Intenţia povestitorului însăilează în filele „albumului său fotografic” desfătarea cititorului, confesiunea ca act religios comemorativ, ori informarea precisă şi la obiect. Atitudinea şi rostirea critică repartizate cu imparţialitate, atât la adresa societăţii comuniste din Ţară, cât şi la adresa celei americane, relevă un plus de echilibru, dând gir de încredere în ce priveşte opiniile povestitorului despre cele două lumi antagonice sub raport politic, denunţând jocul propagandistic al aparenţelor ideologice din ambele tabere. Soluţia „fotografică” preferată de scriitorul cu imagini care este Erast Călinescu, pentru fixarea pe pânza vremii a instantaneelor luate în călătoria sa iniţiatică - dintr-o lume politică în cealaltă şi înapoi - pare a fi tandreţea din care izvorăşte dragostea pentru oamenii şi locurile pe care le-a vizitat; o iubire în care se întorc ecourile imaginilor sufleteşti păstrate de iscusitul fotograf de adevăruri. „Patriotismul nu este nici judecată nici prejudecată, ci sentiment” - spunea ministrul României, scriitorul Duiliu Zamfirescu -, iar Erast Călinescu a crescut în Bucovina de altădată, s-a format în Frăţiile de Cruce, s-a specializat doctor în agronomie, a cunoscut exilul politic după vâsta de 58 de ani, a ajuns prin 1984 în Lumea Nouă de peste mări şi ţări de dincolo de Ocean, s-a reîntors acasă şi, cu toată modestia care îl caracterizează, a dăruit literaturii care l-a născut cartea de instantanee din viaţa sa de pelerin, într-o limbă frumoasă ca un fagure de miere şi doar pe alocurea pigmentată cu intruziuni lexicale mumificate în ceara stupului, pentru ca neuitarea lui să stea mărturie a iubirii celei înţelepte faţă oameni şi faptele lor de viaţă: „ne vizităm vieţile reciproc, noi pe a lor, ei pe a noastră”. Instantaneele epice legate în albumul Viaţa, ca o vizită mai arată că Erast Călinescu ştie să ilustreze, cu toată convingerea înzestrării sale artistice, spusa Apostolului Neamurilor: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.

Trebuie, de altminteri, să mărturisesc: l-am cunoscut pe Erast Călinescu acum câţiva ani, într-o tabără literară organizată de Asociaţia Liter

Art XXI din Georgia, Statele Unite, tocmai în domeniile Deltei Dunării administrate de Direcţia pentru Cultură împreună cu Consiliile municipiului şi judeţului Tulcea. Câteva din prozele scurte, confesive, autobiografice, îmi sunt cunoscute încă de atunci, când i-am remarcat şi eu înzestrarea, plăcerea de a povesti şi talentul autentic.

Din vizită în vizită, viaţa se deapănă - fireşte că autobiografic - în cartea lui Erast Călinescu, de la amintirile copilăriei tatălui şi unchilor autorului din târguşorul bucovinean Siret, surprinse duios în povestirea Şarpele casei, şi până la bucata finală, de mai mare întindere şi care împrumută numele său întregului volum, Viaţa, ca o vizită. Dacă cea dintâi proză pomenită aduce, în note din cele mai tandre, câteva secvenţe ale antropologiei rurale şi începutului de urbanizare în ţinuturile cernăuţene de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi până prin anii ’70 ai celui de-al XX-lea, cu rememorarea rămânerii în America a bunicului şi întoarcerea unchilor la origini, ultima se constituie într-un document bogat în informaţii culturale, politice, sociale şi de istoria mentalităţilor lumii francofone a Canadei cunoscute direct de autorul însuşi, precum şi elemente ale existenţei apăsătoare în interiorul regimului totalitar al României comuniste, în tablouri zugrăvite frust, cu mult farmec şi acurateţe a observaţiei înţelepte. Câteva stampe din „vizita” peste Atlantic: „Lumea cea nouă şi ciudată, unde timpul este bani, unde oamenii nu se dumnevostresc, ci se tutuiesc, se îmbracă în blugi veritabili care stau singuri în picioare, poartă şapca invers, ca golanii, şi se înjură cu degetul!” (107-108), „Foarte primitori cu străinii, chiar şi cu imigranţii, şi mari amatori şă adopte copii negri, asiatici sau ţigani. Un vecin adoptase un ţigănuş din România, care acasă se numea «Elvis» (!) şi a fost rebotezat. Avea 4 ani şi mi-a spus lăcrimând: «Ei îmi dau de toate, dar eu vreau acasă!»” (146).

Merită citate câteva substanţiale reflecţii, fireşti la un vizitator profund marcat de căutarea libertăţii, ca Erast Călinescu, fie din procesul propriei dumiriri la faţa locului, fie din concluziile de bun simţ şi sinceritate amară, după reîntoarcerea din vizita americană în cea românească. Întipărirea în scriitură a mărturiei personale proiectează o largă viziune asupra realităţii lumii contemporane. Tonul prea molcom al discursului, poate că motivat de resemnare, însă ales cu prea multă modestie pentru zilele contemporane apariţiei cărţii (mai precis, în era neo-democraţiei imediat consecvente democraturii de aici, de acasă), l-ar obliga pe tânărul «consumator de literatură» (horribile dictu!) la un spor de atenţie aproape revolut azi, pentru ca dilema pe care autorul o livrează din experienţa dobândită în cele trei decenii petrecute în lumea liberă să poată fi acceptată şi în sistemul de valori al cititorului obişnuit: „Abia mai târziu, când am cunoscut profesori universitari marxişti, sau când am văzut, pe stradă, afişe cu chemări la aniversarea lui Stalin şi afişe sataniste şi biserici catolice de vânzare din lipsă de enoriaşi, am început să înţeleg efectele aşa-zisei «libertăţi de stânga», o libertate cu mult mai subtilă şi mai perfidă decât libertatea mincinoasă strigată de comunişti...”; „Cum să nu începi să ai impresia că «jungla capitalistă», trâmbiţată de comunişti, nu este gogoriţă sută la sută?!...” (116-117); „Cea mai importantă manifestaţie, împreună cu cei din Polonia, Ungaria, Ţările Baltice, Ucraina şi, mai rar, Bulgaria («ţările captive»), se organiza, în fiecare an, pe 23 august (coincidenţă?): Black Ribbon Day [...] Atitudinea autorităţilor canadiene era tolerantă, dar pasivă. Rareori ieşea din clădirea Parlamentului câte un deputat, care să preia cererea de intervenţie a manifestanţilor. Aceeaşi atitudine o avea şi mass-media, pe linia păstrării bunelor relaţii cu URSS şi cu regimurile din ţările subjugate. Uneori dădeau impresia că nu prea pricepeau mare lucru şi, ca exemplu, poate servi transmisia pe TV a vizitei lui Ceauşescu la Ottawa, când românii protestatari, care strigau «Huo!», au fost prezentaţi ca fiind cei aflaţi la specializare în Canada şi care-l aclamau, iar grupul de aparatnici ai ambasadei şi ai consulatelor, care îl aplaudau, a fost prezentat ca... un mic grup de protestatari nemulţumiţi” (131). Dar, poate că volumul Viaţa, ca o vizită nici nu a fost scris pentru massa snoabă a consumatorilor de şabloane şi experimente scriitoriceşti mai mult sau mai puţin la modă, ci numai pentru cei ce ştiu să asculte şi să preţuiască frumuseţea cutremurătoare pentru că omenească, adică poetică, a cântului de lebădă. Spun asta pentru că nostalgia şi gingăşia sufletească emanate de prozele lui Erast Călinescu se întrepătrund cu sentimentul neliniştitor că aprehensiunile contemporane îşi au izvorul vechi şi poate acelaşi cu al spaimei de viitorul dintotdeauna nesigur al oamenilor aflaţi permanent sub vremi, sub ascultare, şi deloc sub zodia progresului infinit preconizat de toate ideologiile mincinoase: „Fratele lui, Arcadi, fusese învăţător şi, când a venit în America, a dat peste un fost elev de-al lui, care i-a spus simplu: «Tu m-ai învăţat să citesc şi să scriu, eu te învăţ să speli farfuriile, în restaurantul meu»” (26); „Ba, unul mai isteţ, proprietar de vase de pescuit, care se lăuda cu ce a cumpărat în America de Sud, chiar şi un amiral, ca să-i reuşească afacerea, îmi dădu cea mai eficace reţetă de succes: «Nu lucra pentru bani, lasă banii să lucreze pentru tine!». Lozincă cu iz semit, care mă făcu să-l întreb: «Care bani?»” (118); „De lucru căutam mereu, mereu. Reuşeam la concursuri de specialitate, de exemplu, pentru posturi «la guvern», dar eram refuzat ca fiind «supra-calificat» pentru post. De fapt, eram refuzat din cauza vârstei, dar nu o puteau invoca, pentru a nu fi acuzaţi de «discriminare de vârstă»” (124). Scrisul lui Erast Călinescu se alcătuieşte, în fond, într-o pledoarie de îndrăgostit, pentru trezirea la viaţă a patriei iubite cu fidelitate, pentru resuscitarea Ţării anesteziate de tranziţia prelungită spre nicăieri: „Un român care se trezeşte în această societate capitalistă, organizată până la «marginea perfecţiunii» în sensul profitului, nu poate să nu remarce fenomene care, pe de o parte, îi trezesc admiraţia faţă de iscusinţa acestei societăţi, iar pe de alta îi amintesc de enormul potenţial al României, nefolosit, risipit şi tratat cu incompetenţă, din fel de fel de motive, în majoritate de interes personal (mă refer, mai ales, la potenţialul turistic)” (138).

Din înţelepciunea poporului evreu - maestrul incontestabil al diasporei planetare, autorul citează, între altele, şi exemplul de mai jos, foarte util pentru românii care au urechi de auzit: „O întrebare pe care i-am pus-o odată amicului meu evreu, Cotlarevschi, aşa într-o doară: -Dacă ai plecat din România în Israel, de ce n-ai rămas acolo, pe «Pământul Făgăduinţei»? Cu ochii râzători, omul meu mi-a răspuns: -Ştii, Israelul e o chestie politică. Aici [adică în SUA, unde are loc conversaţia, n. ns., m. p.], toată lumea lucrează pentru banii noştri, e mulţumită că are de lucru, nivelul de viaţă de aici este invidiat de alţii, cam aşa cum era în România prin anii ’30, şi cum va mai fi, poate, după comunism. Importantă este solidaritatea noastră, a evreilor, pe care ar trebui să o înveţe şi românii, solidaritate bazată pe etnie şi nu pe criterii politice. Şi ca să fiu mai clar, uite, aici, în dugheana de sub noi, lucrează ca vânzător un tânăr fugit din Israel şi care cere azil, pentru că nu vrea să moară în război! Simplu. Şi este ajutat de comunitatea evreiască. Sau o româncă, căsătorită cu un evreu, ca să poată fugi de comunişti, în Israel, a venit aici cu fiul ei (căci, după o vârstă, Israelul nu mai permite băieţilor să emigreze) şi ca să-l apere de războiul continuu cu palestinienii. Comunitatea a ajutat-o să-şi facă rost de o locuinţă, de mobilă şi de tot ce avea nevoie ca să ducă o viaţă normală. I-am dat dreptate bătrânului meu prieten, care mi-a servit acest răspuns fără un aer de superioritate, fără îngâmfare şi cu mult bun-simţ” (132).

Pentru toate micile sale comori de rostire, gândire şi simţire românească, exemplar acordate de Erast Călinescu în armonie cu marele cor al naţiunilor, volumul Viaţa, ca o vizită se cuvine citit cu toată atenţia.

Notă: Am scris acest text în decembrie 2008, după apariţia cărţii prietenului mai vârstnic, Erast. A fost publicat în Limba Română, revistă de ştiinţă şi cultură, Chişinău (Republica Moldova), an. XIX, 2009, Nr. 5-6 (167-168), mai-iunie, p. 166/169 şi în volumul Cartea întâmpinărilor - o istorie literară alcătuită din cronici, Iaşi: Tipo Moldova, 2012. El este publicat acum, ca un omagiu adus memoriei celui care a fost Erast Călinescu.

Mihai Posada 

divider



Să ne educăm copiii, iubindu-i!

Este regretabil şi dureros faptul că ne manifestăm iubirea faţă de copiii noştri doar când ei corespund aşteptărilor. Este suficient să greşească pentru a le arăta, în mod agresiv, că iubirea noastră este una condiţionată. Psihiatrul Ross Campbell afirmă că, pentru a fi eficientă, educaţia nu trebuie să se rezume la exercitarea controlului asupra comportamentului copilului. Acesta din urmă este o personalitate complexă, iar scopul unei bune educaţii este să îl ajute să îşi asume răspunderea pe termen lung pentru propriul comportament, păstrându-şi stăpânirea de sine în situaţiile problematice de viaţă.

De multe ori educaţia copiilor eşuează fiindcă în relaţia părinte-copil părinţii se limitează doar să reacţioneze, amendând abaterile comportamentale. Astfel, ei nu ţin seama de potenţialul întregii personalităţi a copilului şi uită că micuţul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, după cum subliniază Campbell. Ei transformă pedeapsa în principala cale de relaţionare cu copilul. Comportamentul mânios al părintelui îl inhibă pe copil, îl determină să nu mai vorbească deschis şi să se izoleze.

Secretul unei educaţii rodnice este ca părintele să conştientizeze şi să satisfacă nevoile copilului, iar principala nevoie a copiilor este să fie iubiţi. De aceea, părinţii trebuie să înveţe să îşi exteriorizeze dragostea, prin cuvinte şi gesturi de afecţiune. Pentru ca cei mici să devină mai târziu fiinţe responsabile şi să se simtă realizate, părinţii trebuie să ţină cont de patru dimensiuni ale procesului educativ: să le satisfacă nevoile emoţionale; să îi pregătească pentru viaţă, formându-le deprinderile esenţiale; să le asigure protecţia fizică şi emoţională; să îi ajute să îşi conştientizeze şi să îşi controleze mânia. Un copil căruia nu i se arată iubirea şi preţuirea, mai târziu va fi anxios, depresiv şi va avea un sentiment de inferioritate. Nu va putea, în societatea concurenţială actuală, să ţină ritmul cu ceilalţi. Va fi labil emoţional şi nu îşi va putea folosi toate resursele fiinţei la întregul potenţial. Părinţii trebuie să îi asigure permanent micuţului „rezervorul emoţional”, care îl va ajuta să se dezvolte plenar. Dar ce înseamnă să îţi iubeşti necondiţionat copilul? Doctorul Ross răspunde: înseamnă să îl iubeşti „indiferent care ar fi capacităţile sale, avantajele, aspectul sau trăsăturile lui de caracter”. Indiferent de orizontul nostru de aşteptare în ceea ce îl priveşte şi, mai ales, indiferent de modul în care se comportă sau reacţionează, fie bine, fie rău.

Este foarte important ca acasă să creăm un mediu afectiv. Copilul e influenţat în primul rând de ceea ce vede şi simte. Dacă între soţ şi soţie domneşte dragostea, ajuns la maturitate copilul de ieri îşi va exterioriza, în mod firesc, afecţiunea.

Ne putem manifesta iubirea necondiţionată pentru copiii noştri printr-un contact vizual prelungit, printr-o mângâiere, o atingere sau îmbrăţişare şi mai ales prin acordarea atenţiei. Studiile de specialitate au dovedit că, atunci când conversăm cu alte persoane, dorim ca ele să ne privească un timp cât mai îndelungat. Ne sunt simpatici oamenii capabili să păstreze un contact vizual prelungit. Adesea, copiii ne întreabă din priviri: „mami, tati, mă iubeşti?” Tot printr-o privire le putem răspunde: „da, te iubesc, orice ai face!” Mângâindu-l des pe copil, îl facem să se simtă în siguranţă. Când îi acordăm în mod constant atenţia, când ne arătăm preocupaţi de ce simte, gândeşte sau face el, copilul se simte cea mai importantă fiinţă de pe faţa pământului. Mai târziu, el va depune efort pentru a se bucura în continuare de aprecierea şi atenţia noastră.

A-i acorda multă atenţie copilului presupune să renunţăm constant la egoismul nostru: la priorităţile noastre, la nevoile noastre de oameni maturi. Iar acest lucru nu este posibil, dacă nu vom situa pe primul plan al priorităţilor nevoile copilului nostru şi dorinţa de a-l ajuta să devină o fiinţă armonioasă şi fericită. Merită să începem chiar cu acest punct.

Ciprian Voicilă Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Din Temniţele Memoriei:17 aprilie 1932, alegerile de la Tutova

Mişcarea Legionară trimite al doilea deputat în Parlament

La începutul lunii ianuarie 1932 se declarase vacant un loc de deputat în judeţul Tutova. Sub denumirea de „Gruparea Corneliu Zelea Codreanu”, legionarii se înscriu în alegeri şi se avântă în campania electorală. Semnul electoral ales de Căpitan: un gard format din 3 linii verticale intersectate de 3 linii orizontale.

La 9 ianuarie Căpitanul lansează un manifest către locuitorii Tutovei, o zi mai târziu, Profesorul Ion Zelea Codreanu - candidatul - soseşte la Tutova cu prima echipă electorală. Campania va fi una grea, pe de o parte îngreunată de o iarnă foarte puternică şi pe de alta de sabotajele autorităţilor şi ale contracandidaţilor liberali, ţărănişti, cuzişti şi lăncieri. Echipe legionare din Tecuci, Cahul şi Bereşti sosesc la Tutova. De la Iaşi vine echipa cea mai importantă condusă de Neculai Totu. Era însă nevoie de mai mulţi oameni pe teren, dar Căpitanul nu mai avea oameni pregătiţi să între în lupta electorală decât în Bucureşti. Neavând bani pentru asigurarea transportului lor la Tutova, Căpitanul vine cu o idee extraordinară: un marş de 300 de km Bucureşti-Bârlad. Legionarii răspund entuziast şi pornesc spre ţintă. Marşul istovitor făcut prin viscol şi zăpadă timp de 10 zile de o echipă de 25 de legionari, a avut un efect uriaş. Autorităţile intervin ilegal, dar promt… Echiplele legionare sunt împiedicate să mai intre în sate, sunt încolţite de jandarmi, bătute şi în final arestate. Însuşi candidatul, Ion Zelea Codreanu este arestat de autorităţi pentru… participare în campania electorală în care candida! Una dintre echipe este zdrobită în bătaie (şeful ei, Lascăr Popescu, lovit în cap cu patul armei, a căzut inconştinent într-o baltă de sânge) şi târâtă la postul local de jandarmi Băcani. În ajutorul acestora soseşte echipa ieşeană condusă de Totu care, după o luptă aprigă cu jandarmii, ocupă postul şi îşi eliberează camarazii transportându-i de urgenţă la spitalul din Bârlad.

Data alegerilor s-a stabilit pentru 17 martie 1932. Dar… alegerile sunt amânate în pragul zilei stabilite şi guvernul Iorga-Argetoianu dizolvă Garda de Fier. Sediile sunt iar percheziţionate, sigilate… Candidatura în alegeri nu poate fi însă oprită, dar toate echipele de propagandă electorală sunt evacuate din zona Tutovei în speranţa că eliminarea lor va duce la pierderea alegerilor.

La 17 aprilie 1932 are loc votarea. Legionarii câştigă mandatul de deputat cu 25,9% din voturi (peste 5200 voturi). Profesorul Codreanu era încă întemniţat la Bârlad, fiind eliberat abia după publicarea rezultatelor alegerilor. După 3 luni şi jumătate de lupte electorale, abuzuri şi lovituri, Mişcarea Legionară trimitea în Parlament al doilea deputat.

Arestarea doctorului Dimitrie Gerota

„Arestările din Capitală. Ministerul de interne comunică: urmărindu-se de mai mult timp autorii ce redactau ziarul clandestin Crezul Nostru, astăzi 12 aprilie 1937, au fost descoperiţi ca autori principali: dr. Gerota, dr. Veluda şi soţia celui din urmă, cari cu actele găsite asupra lor, au fost arestaţi. De la primele cercetări cei arestaţi au recunoscut cu totul faptele incriminate. S-a confiscat materialul din care reiese întreaga lor vinovăţie”. (Buna Vestire, 14 aprilie 1937)„Crezul Nostru” era de fapt un manifest redactat de dr. Dimitrie Gerota (academician, o somitate în domeniul medical, primul radiolog român, primul specialist în urologie, profesorul şi protectorul lui Constantin Brâncuşi etc) şi transmis prin poştă unui număr foarte mare de intelectuali români. Manifestul - o singură pagină trasă la şapirograf - conţinea două articole. Primul articol se numea „Puterea Lupeascăi” şi înfiera prezenţa ei la Palat şi acţiunile împotriva poporului român. Al doilea articol, „Pentru Comeliu Codreanu", îl apara pe şeful Mişcării, dar îi acuza pe Nae Ionescu şi Mihail Manoilescu (prieteni ai acestuia) de a fi oamenii Elenei Lupescu.

Gerota era un apropiat al Mişcării Legionare, făcând parte din Senatul Legiunii, iar la momentul redactării manifestului era prezent pe listele electorale ale partidului Totul Pentru Ţară. Gerota era un anticarlist vechi, protestând ani de-a rândul împotriva abuzurilor făcute de Rege şi de Camarilă. Pentru asta mai fusese arestat o dată în 1935 şi eliberat după 4 zile de detenţie datorită masivelor proteste ale studenţilor.

Doctorul Constantin Veluda, profesor universitar farmacologie şi soţia, cad victime colaterale mâniei carliste. Toţi trei au fost arestaţi şi întemniţaţi la Jilava de unde vor fi eliberaţi după 5 zile de arest, în 17 aprilie 1937.

Cezarina Condurache 

divider



Ultima oră de Limba Română

Era prin mai-iunie 1951, aproape de sfârşitul anului şcolar. Eram eleva Liceului “Dragoş Vodă” din Sighet, redenumit “Filimon Sârbu “de către comunişti, schimbare abuzivă şi dezonorantă pentru noi, maramureşenii (s-a invocat motivul că vechiul nume era o “rămăşiţă burgheză”, revenirea la denumirea originală se va face mult mai târziu).

Aşteptam cu înfrigurare încheierea mediilor la limba română, bănuiam că voi mai răspunde o dată şi m-am pregătit cât am putut de bine din lecţia predată ora precedentă.

Aveam emoţii… profesorul nostru de limba română era domnul Ioan Bilţiu Dăncuş, intelectual maramureşean de mare valoare, unul dintre luptătorii pentru Marea Unire din 1918 şi apoi a rezistenţei româneşti în timpul ocupaţiei maghiare între 1940-1944. Nu ştiam eu atunci multe din impresionanta sa biografie, dar îi admiram ţinuta şi competenţa profesională. Fiul său, Simion, era coleg de clasă cu noi.

A venit şi ora de limba română… Am răspuns foarte bine şi am primit nota 10, ceea ce mi-a îmbunătăţit media. Eram fericită şi uşurată în acelaşi timp.

A doua zi, Simion, fiul profesorului, îmi spune: „Tata a fost arestat”. Am rămas şocată… dar n-am cerut niciun fel de explicaţii. De ani de zile, Securitatea ridica oameni de pe stradă sau de acasă, ziua şi noaptea. După anchete îngrozitoare, unii erau condamnaţi pe motive reale sau imaginare, alţii închişi ani la rând fără nicio condamnare. După care, nu se mai ştia nimic de ei, familiile nu primeau nicio informaţie de nicăieri. Nici măcar nu ştiau dacă mai sunt în viaţă… aşa a fost şi cu tatăl meu arestat în ’48-’49. Atât din Sighet cât şi din Ieud şi Dragomireşti (satele de origine ale părinţilor mei) erau foarte mulţi întemniţaţi - profesori, studenţi şi elevi, preoţi, călugăriţe şi mulţi ţărani. Printre ei şi doi fraţi ai mamei mele - Dumitru şi Simion Iusco din Dragomireşti.

Deci, ultima oră de limba română a anului şcolar a fost şi ultima oră predată de profesorul nostru Bilţiu Dăncuş! Nu se va mai întoarce niciodată… a murit în închisoarea din Satu Mare în 1952. Încă o crimă a regimului comunist, încă un martir al neamului românesc!

Mai târziu, aveam să citesc despre rolul său în rezistenţa românească contra anexării Maramureşului la URSS în ianuarie - martie 1945. Impresionant este răspunsul pe care l-a dat în urma ameninţărilor maiorului NKVD Davidenko: „Domnule maior, ameninţările dvs. nu mă sperie. Eu am fost închis de 4 ori de fasciştii unguri pentru că am luptat pentru neamul meu. Să mă arestaţi, să mă împuşcaţi, să mă tăiaţi în patru, eu nu iscălesc decât pentru România!”

Prof. Aurelia Vişovan  Sursa: http://www.salutsighet.ro

divider



România şi idolii ei în Primul Război Mondial (1)

„Acum sunt bine, sunt sublocotenent şi plec din nou să caut glonţul pe care va scrie glorie, sau... moarte pentru Ţară” Ecaterina Teodoroiu

În vremuri de restrişte, de care poporul nostru a avut parte cu asupra de măsură în istoria sa multimilenară, apar personalităţi de o asemenea anvergură încât reuşesc prin devotamentul lor, prin dăruirea şi identificarea lor cu aspiraţiile cele mai intime ale poporului nostru, să întruchipeze un ideal, o speranţă şi cel mai adesea perspectiva unui viitor mai bun.

Pentru Regatul României şi pentru aspiraţiile românilor de a se regăsi în graniţele unui stat puternic, Primul Război Mondial părea să fie oportunitatea istorică cea mai potrivită în împlinirea acestui vis din totdeauna. Declinul Imperiului Otoman care agoniza, mişcările naţionale care căpătau amploare şi zguduiau din temelii Imperiul Austroungar, mişcarea bolşevică care zguduia la rândul ei imensitatea Imperiului Ţarist, păreau un prilej favorabil împlinirii idealului nostru naţional, al Unirii şi Reîntregirii Neamului. Pe de altă parte, succesul militar din campania celui de al II-lea Război Balcanic când armata română sub comanda generalului Alexandru Averescu ajunge la Sofia, ca şi relaţiile casei regale a României cu cele ale Greciei, Serbiei şi Austriei (prin căsătoria celor trei fiice ale Regelui Ferdinand), alimentau aceleaşi speranţe de împlinire a idealului naţional.

Percepţia acestei realităţi era însă diferită în societatea românească, profund divizată între cele două opţiuni; în a fi de partea Antantei - care promitea reîntregirea României (mai puţin Rusia), sau de partea Puterilor Centrale cu care Regatul României avea un tratat încă din 1883. Însăşi Casa Regală era divizată, având în vedere originea germană a Domnitorului şi originea anglorusă a Reginei Maria, care încerca să-şi impună punctul ei de vedere antantofil.

Moartea regelui Carol I şi urcarea pe tron a Regelui Ferdinand la data de 11 octombrie 1914, va adânci şi mai mult această criză, soldată până la urmă cu declaraţia de neutralitate care practic punea stavilă oricărei împliniri istorice pe care românii o aşteptau. Idealul Unirii părea mai aproape ca oricând în 1916, când conflictul dintre cele două alianţe europene (Antanta şi Puterile Centrale) intrase într-o fază de război de poziţii şi fiecare tabără era în căutare de aliaţi. De aceea declaraţia de război împotriva Austroungariei va stârni un entuziasm popular de nedescris, validat şi de primele victorii ale Armatelor I-a, a II-a şi a IV-a pe teritoriul Ardealului. Replica Puterilor Centrale a fost de o duritate greu de imaginat, dizlocând pentru frontul românesc cele mai bune unităţi germane şi aliate în ideea exterminării acestui popor, la care se asociau vecinii noştri de la sud care nu puteau uita umilinţa celui de al II-lea Război Balcanic. Dezastrul care a urmat, prin pierderea a 76,3% din teritoriul ţării, retragerea armatelor din sud, vest şi nord însoţite de valurile de refugiaţi către Moldova, represaliile de nedescris în teritoriile ocupate (mai ales în Transilvania şi Oltenia) urmată de „toamna pătimirii noastre”, restrângerea statului la dimensiunea „triunghiului morţii”, epidemia de tifos exantematic şi degringolada care cuprinsese trupele ruseşti după revoluţia bolşevică, au creat o imagine cataclismică pentru ţară şi popor, în care speranţa nu-şi mai avea locul, îndoiala şi suspiciunea planau asupra oricui, viaţa şi moartea erau la mâna hazardului şi totul părea fără viitor.

În asemenea perioade de deznădejde pe care cu ipocrizie, dacă nu de-a dreptul cu cinism, unii istorici afirmă că „istoria este cea mai frumoasă poveste” când de fapt este o tragedie în care nimic din ceea ce ar trebui să însemne normalitate nu mai funcţionează, poporul deznădăjduit caută cu înfrigurare un reazăm, o rază de speranţă care să-l reprezinte în tot ceea ce el năzuieşte. În acele vremuri tragice această speranţă va fi întruchipată de trei personalităţi care aveau să devină idoli naţionali, ai armatei şi poporului în suferinţă. Este vorba de Ecaterina Teodoroiu supranumită „Eroina Neamului” sau „Eroina de la Jiu”, Regina Maria supranumită „Mama Răniţilor”, „Regina soldat” sau „Regina Idealului Naţional” şi generalul Alexandru Averescu supranumit „Tatăl armatei”, „Taica ţăranilor” sau „Eroul de la Mărăşti şi Oituz”. Câteva trăsături comune îi vor reuni pe aceşti oameni care, prin dăruirea lor exemplară, vor deveni idolii unei naţiuni ajunsă la disperare:

– un curaj ieşit din comun, până la uitarea de sine, în a se expune unor pericole, sau în a înfrunta situaţiile cele mai riscante, chiar în linia I-a, în tranşee sau printre bolnavi şi răniţi,

– apropierea neîngrădită faţă de om, de suferinţa şi durerea lui, de necazurile lui, îmbărbătându-l şi ridicându-i moralul până la speranţă,- optimismul şi încrederea pe care o iradiau în jur, alimentând convingător speranţa într-o Româmie Mare şi liberă care negreşit va veni,

– şi mai presus de toate, puterea exemplului personal.

Aceste trăsături şi multe altele de aceiaşi nobleţe le vom regăsi la fiecare, indiferent de greutăţile momentului, de disperarea situaţiei şi de lipsa de perspectivă care lesne pot cuprinde şi doborâ un om obişnuit.

Ecaterina Teodoroiu

„Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine”În căutarea glonţului „Eroina de la Jiu”, sublocotenent Ecaterina Teodoroiu va mărşălui vitejeşte în fruntea plutonului său, împreună cu divizia a 11-a din care făcea parte, comandată de generalul Ernest Broşteanu, spre zona Vrancei unde aveau să aibă loc glorioasele bătălii de la Mărăşti şi Oituz.

Olteancă prin naştere, Ecaterina Teodoroiu vede lumina zilei pe 14 ianuarie 1894 într-o familie de învăţător cu opt copii (cinci băieţi şi trei fete), în comuna gorjană Vădeni, pe numele ei adevărat Cătălina Vasile Toderoiu. La şcoala primară din Vădeni va fi înmatriculată cu numele consacrat în istorie, Ecaterina Teodoroiu. După absolvirea şcolii româno-germane din Târgu Jiu, va continua studiile liceale la Bucureşti, pregătindu-se pentru a deveni învăţătoare, dar va sfârşi prin a se pregăti ca infirmieră, perioadă în care se înrolează în rândul cercetaşilor din cohorta „Păstorul Bucur” din Bucureşti, iar la mobilizarea din vara anului 1916 se va fi înrola în cohorta „Domnul Tudor” din Târgu Jiu. Dând dovadă de dăruire, angajare şi devotament în calitatea sa de cercetaşă, va fi chemată la Bucureşti de Regina Maria, întâlnire care o va marca profund, mai ales prin legătura de suflet ce se va realiza în iarna anului 1916 şi vara anului 1917.

Hotărârea de a lupta pe front o va lua după dezastrul care s-a abătut asupra familiei sale, când, tatăl său, sublocotenent în rezervă în regimentul 18 Gorj, cade prizonier, doi fraţi ofiţeri în regimentul 7 Călăraşi, respectiv regimentul 5 Vânători cad pe câmpul de onoare şi ultimul frate Nicolae, sergent în compania 8-a a regimentului 18 Gorj, pe care-l însoţea cu compania lui în calitate de cercetaşă şi infirmieră, cade lovit de un obuz după o întrevedere în care Ecaterina îi adusese ceva de ale gurii.

„În ciuda interdicţiei de a activa pe linia frontului - îşi aminteşte căpitanul Liviu Teiuşanu, fost comandant al Legiunii de Cercetaşi - Ecaterina a continuat să rămână în linia întâi, a îmbrăcat o manta soldăţească, capelă, raniţă şi o puşcă găsită pe câmp, pe care o va purta cu sine chiar şi în spital”.

Aceste mărturii sunt întărite de sergentul Safta Pavel din compania de mitraliere a aceluiaşi regiment pe timpul retragerii spre Moldova. Hotărârea nestrămutată de a lupta cu arma în mână o găsim într-o scrisoare adresată comandantului diviziei a 11-a în care îşi motiva gestul prin „faptul că am fost rănită în luptă de un duşman care mi-a desfiinţat familia şi totodată exprimându-vă curăţenia sentimentelor mele de româncă care vrea cu arma în mână să-şi dezrobească colţul de patrie cotropit”.

Faptele o îndreptăţeau într-adevăr, pentru că botezul focului îl primise deja în bătălia de la Podul Jiului când populaţia civilă a oraşului, jandarmii şi forţele de ordine ale oraşului au reuşit să împiedice pătrunderea în oraş a trupelor germane. O găsim aici în calitate de luptătoare, cercetaşă şi infirmieră. Din data de 7 octombrie 1916 (după pierderea fratelui său Nicolae), va lupta efectiv în tranşee. Documentele consemnează curajul, sângele rece şi spiritul de sacrificiu de care dădea dovadă Ecaterina, între care consemnăm două momente extrem de relevante. Pe 18 octombrie 1916 la Bumbeşti cade prizonieră, dar reuşeşte să împuşte santinela cu un pistol ascuns în sân şi deşi rănită de două gloanţe trase asupra ei ajunge la companie şi dezvăluie poziţia inamicului.

Pe data de 6 noiembrie 1916, compania a 8-a comandată de locotenent Gheorghe Ghiorghiţoiu în timp ce se afla în marş spre comuna gorjană Răşina, este încercuită de inamic. Ecaterina răspunde în nemţeşte somaţiei inamicului şi împuşcă câţiva inamici, ceea ce va crea confuzie în rândul acestuia timp în care reuşeşte să se salveze împreună cu 15 soldaţi şi comandantul companiei. Nouă zile mai târziu este rănită de un obuz la ambele picioare şi coapsă în luptele de la Bărbăteşti - Filiaşi. Pe toată perioada retragerii spre Moldova va fi spitalizată la Craiova, Bucureşti şi Iaşi. La Spitalul „Regina Maria” din Iaşi, unde fusese trimisă de Spitalul „Dimitrie Drăghici” din Vaslui, pentru că gloriosul regiment 18 Gorj a fost încartiruit aici, îl va cunoaşte pe sublocotenentul Gheorghe Mănoiu comandantul companiei a 7-a din regimentul 43/59, căruia-i va cere protecţie şi ajutor pentru a continua lupta pe front. Va reuşi să obţină doar dreptul de a îngriji răniţii şi bolnavii ca infirmieră în perioada de refacere a Diviziei a 11-a încartiruită în localităţile vasluiene Dăneşti şi Codăieşti.

Prin relaţia cu Regina Maria va reuşi să obţină sare şi ţigări precum şi alte lucruri trebuincioase soldaţilor, iar prin atitudine şi comportament, prin abnegaţie şi devotament, prin dăruire şi spirit de sacrificiu va stârni admiraţia comandanţilor şi soldaţilor, fiind citată şi prezentată soldaţilor „ca un frumos exemplu de bravură militară”. Dârzenia şi cinstea acestei fecioare l-a determinat pe generalul Ernest Broşteanu (comandantul diviziei) să dispună printr-un ordin de zi „veţi binevoi a cunoaşte că domnişoara cercetaşă Ecaterina Teodoroiu e autorizată a-şi continua serviciul ce îndeplineşte la Compania a 7-a comandată de sublocotenentul Gheorghe Mănoiu, va fi considerată şi tratată cu cea mai mare îngrijire, astfel cum merită un suflet nobil, cinstit, demn şi plin de sentimentul de sacrificiu al domniei sale” Recunoaşterea oficială avea să vină curând prin decorarea cu medalia de aur „Virtutea cercetăşească”, motivată prin faptul că „Ecaterina Teodoroiu a fost o domnişoară corectă, a dat dovadă de mult curaj, abnegaţie până la deznădejde, iubire familială, în plus convingerea îndeplinirii legii cercetaşilor, meritând toată admiraţia acestei Jeanne d’Arc a noastră”. Va primi, de asemenea, medalia de război „Virtutea Militară” clasa a II-a „pentru vitejie şi devotament pe câmpul de luptă, s-a distins în luptele Regimentului 18 Infanterie din 16 octombrie până în 6 noiembrie 1916, dând probe de vădită vitejie până a fost rănită de un obuz la ambele picioare în apropiere de Filiaşi”. Prin decret regal va fi ridicată la gradul de sublocotenent al Armatei Române, intrând astfel în corpul ofiţeresc la comanda unui pluton de infanterie din compania 7-a a regimentului 43/58 infanterie comandat de colonelul Constantin Pomponiu, care îşi va aminti de relaţia Ecaterinei cu Regina Maria de care beneficia tot regimentul, dar mai ales de dârzenia şi comportamentul ei în fruntea plutonului pe care îl comanda „părea neobosită, deşi purta carabină, 160 de gloanţe, grenade de mână şi raniţă”.

În data de 4 august pleacă pe front „acum sunt bine, sunt sublocotenent şi plec din nou să caut glonţul pe care scrie glorie, sau... moarte pentru Ţară” Şi l-a găsit. Şi nu unul, ci două, care i-au străpuns pieptul ei viteaz din care slobozea cu încrâncenare îndemnul către camarazi „Înainte, băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine”. Era strigătul pământului strămoşesc, era strigătul strămoşilor neamului, era strigătul unui popor care se găsea în cea mai năpraznică cumpănă a existenţei sale, dincolo de care nu putea fi decât glorie sau moarte. Pentru că în caz de înfrângere perspectiva nu putea fi decât dispariţia statului român, înrobirea poporului care deja era efectivă pe 76,3% din suprafaţa regatului, rapturi teritoriale, exilul şi dizolvarea Casei Regale, dizolvarea guvernului şi a tuturor instituţiilor statului.

Bună parte din aceste perspective sumbre vor fi incluse în armistiţiul de la Focşani din noiembrie 1917 şi mai apoi în „pacea punică” de la Buftea din aprilie 1918. Aşa încât pentru o armată, pentru un popor şi pentru un stat altă alternativă nu exista, decât glorie sau moarte. Şi gloria a venit prin eroicele lupte din vara anului 1917 când soldatul român a surprins lumea prin vitejia sa izvorâtă din deznădejdea morţii. Rugată să rămână la infirmerie, Ecaterina Teodoroiu va răspunde simplu „nu pot lăsa plutonul pe care l-am instruit, voi trece la Crucea Roşie după ce voi obţine o biruinţă cu plutonul meu”.

Pe data de 20 august 1917 ocupă poziţie pe Dealul Secului din Vrancea, în apropiere de localitatea Muncelu. Pe 22 august, după un atac prin surprindere a inamicului cu mitraliere, grenade de mână şi bombardament de tranşee, generalul Ernest Broşteanu nota „la ora 21,30 atacul a fost pe deplin respins producând pierderi inamicului prin focuri de mitraliere, grenade de mână şi baraj de artilerie. În această luptă am pierdut pe eroina noastră, cercetaşa Ecaterina Teodoroiu care a căzut vitejeşte în capul plutonului înbărbătându-şi soldaţii”

Va fi înmormântată cu paradă militară în Valea Zăbrăuciorului, cu o cruce mare de stejar la căpătâi din partea comandamentului diviziei a 11-a. „Lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie, numai din dragostea de a apăra pământul Ţării acesteia cotropită de duşman, Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai ţării sale şi i-a întrecut prin puterea cu care înfrângând slăbiciunea femeiască a ştiut să dovedească vigoarea bărbătească de trup şi suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş îndrăzneţ. Aceea care prin vitejia ei comunicativă a murit în clipa în care se descoperea spre aşi îndemna ostaşii cu vorbele - înainte, băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine - are drept din clipa aceea la cinstirea veşnică a unui neam neuitat de camarazi” suna ordinul de zi nr 1/23 august 1917 al Regimentului 43/58 comandat de colonelul Constantin Pomponiu.

Va fi reînhumată, patru ani mai târziu, într-un cavou special din faţa Primăriei Târgu Jiu, deasupra căruia străjuieşte statuia eroinei. Cortegiul funerar va însemna un vagon special, împodobit cu flori şi verdeaţă, întâmpinat cu onoruri militare şi ceremonii în principalele oraşe: Focşani, Râmnicu Sărat, Bucureşti, Craiova, Târgu Jiu. Naţiunea îşi cinstea eroina, poporul îşi venera idolul - simbolul curajului şi vitejiei. Pentru că într-adevăr, Ecaterina Teodoroiu a fost şi rămâne un exemplu de curaj, demnitate, dăruire, mândrie naţională şi dragoste de Neam şi Ţară.

(va urma)

Bibliografie:

1.  Argentoianu C - Memorii pentru cei de mâine, Ed. Machiavelli, Buc. 1997;

2. Averescu Alexandru -Notiţe zilnice de război, 1937;

3. Botez Dan - Alexandru Averescu Mareşalul Poporului, Ed. Scrisul, Românesc, Buc. 2013;

4. Constantinescu Richard - Grigore T Popa-medic pe frontul Primului Război Mondial, revistatimpul.ro;

5.Gîju Dan - Istoria presei militare, Ed. Biblioteca din Târgovişte, 2012;

6. Kiriţescu C, - Istoria Războiul pentru întregirea neamului 1916-1919,ediţia III-a, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1989;

7. Maria, Regina României - Povestea vieţii mele, Ed. Eminescu, Buc.1991;

8. Moşneagu Marian - Legenda Ecaterinei Teodoroiu:Ce spun Arhivele Militare, Historia.ro, 2017;

9. Popa T Grigore - Pericolul neisprăviţilor, Ed. Gr T Popa, UMF, Iaşi, 2017;

10. Ravaru Dan - Centenarul Marii Uniri, vol 1,2,3,4, Ed. PIM, Iaşi, 2018;

11. Stamate Lucian - Prizonierul Traciei Occidentale, Ed. Corint, Buc. 2007;

12. Teodorescu N - România în timpul războiului,1916-1918; seria I-a, nov.1919.

Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale

divider



Din Temniţele Memoriei: Avocaţi înscrişi în apărarea Căpitanului, aprilie 1938

După arestare, Corneliu Zelea Codreanu a fost dus la Tribunalul Militar al Corpului II Armată Bucureşti - instituţie în atenţia căreia formulase Nicolae Iorga solicitarea pentru deschiderea procesului de ultraj împotriva Căpitanului. Tribunalul stabileşte ca dată a procesului ziua de 19 aprilie 1938. Potrivit legii, Tribunalul numeşte pentru Codreanu un avocat din oficiu, în persoana maiorului Nicolae Sachelarie. Serviciile lui nu vor fi necesare, în apărarea Căpitanului înscriindu-se mai mulţi avocaţi legionari. Având în vedere rapiditatea derulării situaţiei (de la arestare până la proces sunt doar 2 zile, timp în care legionarii se zbat să afle locul în care este ţinut Căpitanul, în acelaşi timp sunt arestaţi şi mulţi alţi legionari etc) se reuşeşte înscrierea a 43 de avocaţi ai apărării. Lista cu numele lor este scrisă de mână şi semnată de Corneliu Zelea Codreanu. Cititi aceste nume, ele sunt eroice... A-l apăra pe Căpitan în acest proces însemna asumarea nenumăratelor riscuri, de la arestare la pierderea carierei. În veci pomenirea tuturor acestor avocaţi ai dreptăţii.

 

divider



Flori de aur din Maramureş (47)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)Trecerea spre iarnă s-a făcut încet. De data aceasta fără lungi plimbări de unul singur, ca să nu întâlnesc pe nimeni, să fiu doar eu cu gândurile mele. Acum nu mai eram singur...Stăteam de vorbă cu Icuţa liniştiţi, dezvăluindu-ne unul altuia preocupările şi făcând planuri de viitor.

Începea şi postul Crăciunului, perioadă de pregătire sufletească pentru a putea primi cum se cuvine Naşterea Mântuitorului. Cărţi religioase, de rugăciune şi meditaţie nu au fost tipărite de mult; le foloseam pe cele vechi, ale mamelor noastre, care mai erau împrumutate şi altora, care nu aveau deloc. Îmi amintesc că în acea perioadă o vecină de-a mea a copiat cu mâna romanul „Cămaşa lui Cristos” tradus din limba engleză prin anii ’40. Exemplarul tipărit era atât de rupt, încât şi-a sacrificat luni de zile pentru a-1 transcrie. Şi aşa, cu mari emoţii, a continuat să circule...Dar şi munca de partid comunistă se intensifica în paralel, prin perle de învăţământ politic din şcoli sau prin intensificarea şedinţelor de partid lărgite în întreprinderi. Eu, din fericire, scăpăm de asemenea corvezi - participau doar persoane de încredere, demne să ajungă la “izvoarele” ateo-comuniste. Eram privit cu invidie de unii când, după 8 ore de muncă, ei trebuiau să participe la şedinţele de îndoctrinare, în timp ce eu mergem liniştit acasă.

Într-o seară de iarnă, am ajuns la concluzia că ar trebui să facem cunoscută hotărârea noastră de a ne căsători, dar numai după sărbători. De Crăciun, după ce am colindat-o acasă pe mama împreună cu alţi colindători, am mers şi la cealaltă familie, pe care începeam deja să o simt ca a mea. Icuţa locuia într-o casă mare, cu chirie. în camera de la stradă un brad bogat împodobit crea o atmosferă de adevărat Crăciun. Era atâta linişte şi pace ! …îndrăznesc să spun cu spun cu voce tare că am speranţe de fericire pentru viitor.

Pe atunci, zilele de Crăciun erau zile de muncă, în care trebuia să te prezinţi la serviciu. Se căuta în mod perfid ca această minunată sărbătoare creştinească să fie laicizată şi transferată la Anul Nou. Atunci, pentru a prosti lumea, se mai auzeau la radio „colinzi” în care, în loc de „Cristos s-a născut”, se spunea „An Nou fericit!”. În diferite zone ale ţării, în Maramureş de exemplu, se organizau între Crăciun şi Anul Nou „Obiceiuri laice de iarnă”, o paradă a măştilor, o trecere în revistă a muncii în gospodărie, încercând să înlocuiască Crăciunul cu resturi de datini mai mult păgâne decât creştine. Mulţi oameni demni refuzau să treacă prin centrul oraşului în acea zi, indignaţi de ceea ce se urmărea cu aceste manifestări. Ba mai mult, era popularizat şi cu reclame turistice pentru străinii care filmau şi difuzau apoi evenimentul în lumea întreagă. (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



România şi sfârşitul Europei (13)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional - Legionar (1940 - 1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944 -1945). Lucrarea sa “România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Mulţumită pactului de alianţă defensivă cu partidele lui Maniu şi Gheorghe Brătianu alegerile (din dec. 1937) s-au soldat cu un minimum de ingerinţe şi terorism de stat din partea agenţilor guvernului… Legionarii intrau în sate încolonaţi în pas bărbătesc, îngenuncheau o clipă în faţa bisericilor şi se rugau, cu ţărănimea descoperită împrejurul lor… Guvernul Tătărescu nu a obţinut cele 40 % necesare pentru a putea guverna… Cu un dispreţ total… Carol a găsit “soluţia”, dând guvernul lui Octavian Goga al cărui partid obţinuse 9,15 % din voturi….

Ambiţiile politice ale lui Goga îl puneau într-o oarecare măsură la cheremul voinţei regale. Încrederea lui Carol în Goga era totuşi limitată, de aceea l-a încadrat cu 4 personalităţi de un anti-legionarism indiscutabil: Armand Călinescu la Interne, Istrate Micescu la Externe, Ion Antonescu la Apărare şi (mai ales) Găvrilă Marinescu, călău de profesie, la Prefectura Poliţiei Capitalei şi subsecretar de stat. Prigoana împotriva legionarilor a reînceput şi mai sălbatic… (pag. 124-125)Mihail Sturdza mărturiseşte direct din mijlocul evenimentelor, ca martor direct şi competent al evenimentelor - alegerile din ‘37, formarea guvernului marionetă Goga apoi eliminarea acestuia şi instaurarea dictaturii regale. Mişcarea Legionară se afla la apogeul popularităţii sale, dar forţele întunericului vor recurge la cele mai diabolice mijloace pentru a o nimici, beneficiind din păcate şi de pasivitatea “oamenilor de bine” din politica şi societatea românească, acea majoritate laşă care ne urmăreşte ca un blestem în mai toate momentele - cheie ale istoriei naţionale împiedicându-ne să reacţionăm solidar şi decisiv pentru salvarea neamului …

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



La División Azul (8)

Bătăliile şi Eroii Diviziei Albastre pe frontul Leningradului. Trecerea râului Voljov - Prima parte

În luna octombrie a anului 1941, Diviziei Albastre i s-a încredinţat misiunea de a acoperi un front care începea din Novgorod, în extremul sudic al desfăşurării, străbătând malul vestic al Voljovului până la circa 50 de kilometri spre Nord. Novgorod, unul dintre cele mai importante oraşe istorice ale Rusiei, este situat la confluenţa râului Voljov cu lacul Ilmen, la 190 km sud de Leningrad.

Voluntarii spanioli au ocupat poziţii în Voljov, înlocuindu-şi camarazii germani din Divizia 126 infanterie, începând cu a doua săptămână din octombrie.

Sosirea Diviziei Albastre pe linia frontului a însemnat o uşurare pentru comandantul Armatei a-XVI-a, Ernst Busch, pentru că îi permitea scurtarea liniei diviziei 126, care participase activ în înaintarea până la marginile oraşului Leningrad, ducând lupte grele pe timpul ultimelor trei luni şi dispunea de doar două regimente în acest sector.

La acel moment Operaţiunea Taifun care începuse îndata de 2 octombrie, părea că va culmina cu succes. Panzerele lui Reinhardt, în flancul vecin cu Grupul de Armate Von Loeb, se apropiau de Kalinin, la nord de Moscova. În ziua de 18 octombrie, noi „cleşti uriaşi” s-au închis, prinzând în încercuire la Viazma sute de mii de sovietici. Ofensiva Armatei a-XVI-a dinpre Voljov a fost fixată pentru data de 16 octombrie 1941. Progresele aripii de nord a Grupului Armate Centru l-au făcut pe Hitler să considere că forţele sovietice de pe Colinele Valdai şi din înălţimile râului Voljov se vor vedea nevoite să se retragă din pricina Grupului 3 Panzer care ameninţa cu pătrunderea prin ariergardă şi prinderea lor în încercuire. Hitler a ordonat Armatei a-XVI-a să dea prioritate ofensivei spre Tijvin, transformând astfel planul de pătrundere spre Borovichi prin colinele Valdai, într-un obictiv secundar. Cucerirea nodului feroviar Tijvin se încredinţa Corpului 39 Schmidt, transferat pentru această ocazie de la Grupul 3 Panzer al G.A. Centru.

Divizia germană126 infanterie, situată la nord de sectorul ocupat de Divizia Albastră şi Regimentul 30, aparţinând Diviziei 18 motorizată, urma să treacă Voljovul, acoperind flancul drept al ofensivei spre Tijvin. Trei zile mai târziu, Divizia Albastră trebuia să treacă râul şi să se unească pe malul estic cu Divizia 126, după care, înglobate Grupului Von Roques, să pornească spre sud-est, traversând râul Mista spre Borovichi. Dacă totul ieşea cum era prevăzut, în următoarele zile se putea face joncţiunea cu Grupul Armate Centru care înainta spre Nord-Est.

Ideea iniţială a acestei operaţiuni era ca o unitate să treacă râul prin nordul zonei de desfăşurare a Diviziei Albastre, să avanseze pe malul estic al Voljovului, spre sud, „curăţindu-l” de poziţii inamice şi să atragă asupra ei contraatacurile previzibile ale Armatei Roşii. Această manevră fiind menită să lase liber drumul adevăratei ofensive, prin Voljov, care se va efectua mai la sud dinspre Novgorod cu Regimentele 262 şi 263. Printre unităţile diviziei spaniole şi ale Diviziei 126, penetra Regimentul 30 al Diviziei 18 motorizată pe o şosea care conducea spre localitatea Possad.

Misiunea stabilirii primului cap de pod spaniol pe malul estic îi revenea Regimentului 269 de sub comanda colonelului José Martinez Esparza. Acesta, la rândul său, alegea pentru această acţiune Batalionul 2 al maiorului Miguel Roman.

Prima încercare de trecere a râului se stabilise pentru ora 8 a dimineţii zilei de 19 octombrie, însă aceasta n-a putut fi respectată deoarece bărcile au ajuns foarte târziu la locul de trecere. O pauză a îngheţurilor în acele zile şi ploaia au făcut ca şoseaua ce unea Myasnoy Bor cu Udarnik să devină impracticabilă şi întrega zonă să fie transformată într-o imensă mlaştină. Bărcile şi schifurile au fost cu greu strecurate printre crengile desişului de pe malul apei. La ora 3 după-amiaza, sublocotenentul Josè Escobedo (foto) s-a lansat spre poziţiile ruseşti de pe celălalt mal, fără pregătire de artilerie, surpriza fiind totală. Escobedo şi-a condus cei 36 de oameni care formau secţiunea sa peste câmpurile de mine şi a căzut peste ruşii adăpostiţi pe o ridicătură din partea orientală a şoselei, capturând armament divers şi făcând 42 de prizonieri. După amplasarea mitralierelor prevăzând contratacul ce avea să se producă curând, Escobedo evacuă răniţii. Prizonierii au fost puşi să descarce muniţia şi proviziile ce erau trecute de pe partea cealaltă a Voljovului, acestea dovedindu-se, în cele ce vor urma, extrem de necesare. Artileria rusă a început să bombardeze intens ambele maluri ale râului, pentru împiedicarea sosirii întăririlor, semn că intenţionau să atace puternic capul de pod.

Al doilea Batalion al Regimentului 848, sovietic, a atacat la ora 7 seara. Şi a fost respins. Întăriţi cu al treilea Batalion al aceluiaşi regiment, ruşii au revenit după o oră. Au străpuns poziţia lui Escobedo, dar după o scurtă luptă corp la corp s-au retras. Din cauza pierderilor suferite pe care au căutat să le suplinească, atacului de la ora 11 i-a lipsit ferocitatea celui anterior. Au dezlănţuit încă unul la miezul nopţii. Sprijiniţi puternic de artilerie, sovieticii s-au aruncat în valuri şi au rupt linia spaniolă. Totul părea pierdut, dar Escobedo avea în rezervă două plutoane ale Companiei a 6 a. Aceştia au atacat cu toată furia a patru secole de tradiţie a infanteriei spaniole. Surprinşi, ruşii au ezitat, după care au fugit dispersăndu-se prin pădure.

Capul de pod al celui mai bun batalion al Diviziei Albastre -2/269 - era asigurat. Zorii zilei descopereau amploarea carnagiului. Înălţimea era înconjurată de morţi şi răniţi sovietici. Escobedo le-a permis ruşilor să-şi ridice morţii şi camarazii răniţi.

Dinspre Udarnik, colonelul Esparza observa scena şi, în amintirea unui prieten căzut în luptă, dădu acelei poziţii numele de „Căpitan Navarro”.

Succesele repurtate de Escobedo şi victorioasa stabilire a capului de pod spaniol „Capitan Navarro” le erau necunoscute Armatei a XVI a şi Grupului Armate Nord, zorii zilei de 20 octombrie nu risipiseră încă îngrijorarea lui Bush şi Von Loeb privind rezistenţa pe poziţii a forţelor inamice.

Trecând peste şovăielile şi îndoielile Înaltului Comandament, Esparza şi Roman începură a trimite întăriri peste rău. Două companii ale Batalionului 2/269 trecură pe sub un intens, dar imprecis foc de artilerie. Esparza a trimis în acea după-amiază rezerva regimentului său, Compania a XI a a Batalionului 3/269, precum şi a doua companie anticar divizionară ce aştepta nerăbdătoare confruntarea cu T-26-urile ruseşti de la Divizia a treia Blindate. Căpitanul Barbudo de la a XIII a companie (sprijin direct de artilerie) a întărit capul de pod, trecând patru piese de 75 mm cu transportorul de pontoane pe care germanii îl instalaseră imediat. Aceste piese de tir direct îi vor zdruncina serios pe ruşi în fazele următoare ale ofensivei.

Între timp, oamenii Companieii a XI a ciclistă au înaintat 4 km spre nord de la „Căpitanul Navarro”. Chiar la intrarea în Shevelevo s-au întâlnit cu uniatea mobilă de recunoaştere a Diviziei 126 germane. Capetele de pod german şi spaniol erau unite.

În loc să extindă poziţia mişcăndu-se spre est, Esparza căută să înainteze spre Novgorod cât mai rapid posibil. În ziua de 22, la amiază, maiorul Roman lansa atacul asupra localităţii Sitno. Ruşii aşteptau adăpostiţi în tranşee în pădurea întunecoasă. Privind spre nord, servanţii mitralierelor regimentului sovietic 848 dispuneau de o linie liberă de tragere asupra Batalionului 2/269, care avansa în câmp deschis de-a lungul râului. Artileria spaniolă, deşi bătea puternic, nu era prea eficace împotriva cuiburilor de mitraliere bine construite şi camuflate şi a lunetiştilor ascunşi în copaci.

Roman ordonă: „Adelante!” Locotenentul Galiana îşi desfăşură oamenii de sub comanda sa. Au căzut în scurt timp mulţi soldaţi sub focul nimicitor, elanul spaniolilor fiind tăiat de acesta. Deodată două năluci se aruncară spre armele inamice. Explodară grenade în cazemata rusească omorând şi rănind servanţii mitralerei. Galiana şi caporalul său săltară înăuntru, aşteptănd sosirea oamenilor din secţiunea lor pentru a le preda gurile de foc. O altă mitralieră continua să tragă. Galiana şi caporalul alergară pe liziera pădurii. O rafală prinse în plin perechea strigând „Arriba España!”. Galiana mai făcu câţiva paşi şi căzu inert în iarba umedă. În acelaşi moment, mitraliorul rus se răsuci şi rămase prăbuşit peste ţeava „Maximului” său. Ceilalţi, năuciţi, scăpară rupând-o la fugă. Pentru această acţiune care a permis înaintarea regimentului său într-o situaţie extrem de importantă pentru ofensivă, Galiana a fost propus pentru „La Cruz Laureada de San Fernando”- cea mai înaltă dinstincţie mlitară spaniolă.

În Alicante, în „La Plaza de Castellon”, mama sa primea sfâşiată de durere vestea eroicei morţi a fiului său.

Avansul spre Sitno continuă. După ora patru se ajungea în sat şi se ocupau casele de la şosea, cele din apropierea râului rămânând încă în puterea ruşilor. La căderea nopţii avea să fie ocupat întreg satul. Greul însă abia începea. Obişnuitelor contraatacuri de la miezul nopţii li se pregătise o mare primire, dar orele s-au scurs întrerupte doar de împuşcături sporadice între patrule care căutau să se sperie reciproc. La un moment dat vigilenţa scăzuse, spaniolii moţăiau doborâţi de oboseala zilei trecute, când deodată în centrul satului linistea nopţii a fost spartă de o hărmălaie greu de descris. Inamicul se strecurase şi se afla înăuntru. Cinci minute mai târziu ardea întregul sat. Lumina zilei aducea cu sine o recrudescenţă a luptei, odată stabilite poziţiile. Casele ocupate în timpul nopţii de către ruşi au fost recucerite una câte una cu ajutorul grenadelor.

Convins că maiorul Roman dispunea de suficiente forţe pentru a face faţă oricărei „furtuni”, Esparza a fost prea puţin surprins când generalul Muñoz Grandes l-a sunat. În timp ce Statul Major dădea semne de îngrijorare, neînfricatul colonel părea mai liniştit ca niciodată. După ce îşi asigură comandantul că totul mergea bine, trecu el însuşi Voljovul. La debarcare s-a întâlnit cu un grup de „guripas” răniţi care, în loc să se lamenteze pentru situaţia lor, i-au dat primele informaţii despre cursul acţiunii. După îmbrăţişări şi strângeri de mână, colonelul îşi reluă drumul spre Sitno. În apropierea pârâului din nordul localităţii dădu peste compania lui Barbudo, care lansa grenade asupra ruşilor la doar o sută de metri în faţă.„Au fost două ore de coşmar. Spaniolii nu luptaseră niciodată până acum cu un astfel de entuziasm. Nu simţeau nici frigul, nu se temeau nici de moarte, nici oboseala nu-i dobora. În sfârşit se găseau faţă în faţă cu inamicul. Se sfârşeau muniţiile şi devenea o adevărată odisee obţinerea lor strecurându-se pe la colţurile caselor. Unii au căzut prizonieri o dată, scăpând pentru a cădea din nou, apoi reuşind să se elibereze definitiv, ori să moară... la fel de definitiv.M.G. 34 se afla instalată în apropierea unei mori, chiar pe unde se infiltrase grosul forţei inamice. Se terminaseră muniţiile. Sergentul a ordonat retragerea la postul de comandă al companiei. Într-un sfârşit, sosirea unor rezerve a înclinat situaţia în partea spaniolă. O caracteristică a ruşilor era prăbuşirea rapidă a unităţilor, după ce eşecul se profila la orizont. Luptau ca fiarele, fără ca ceva să prezică prăbuşirea şi deodată începeau să fugă în grupuri sau, ridicând mâinile se predau în masă. Cei care scăpau se întâlneau cu toate tirurile pierdute şi atunci ruşii sufereau cele mai multe pierderi.

A ajuns Colonelul regimentului, îmbrăţişându-şi ofiţerii şi aducând omagii celor căzuţi: căpitanul Benitez şi mulţi alţii; cei mai buni, cum se întâmplă întotdeauna. Capelanul sosit cu colonelul, se ocupa de cei grav răniţi...” (Caporalul Armengol)

Focul încetase. Esparza se îndrepta spre strada principală, ascultând strigăte slabe în cealaltă parte a satului. S-a întâlnit cu bravul maior Roman care i-a raportat situaţia misiunii unităţii. Ambii s-au îmbrăţişat şi micul nucleu de ofiţeri şi soldaţi ce-i înconjurau au început să cânte „Cara al sol”.

În realitate, pierderile spaniole fuseseră importante în confuza luptă corp la corp: 9 ofiţeri (inclusiv slt. Escobedo rănit grav) si 71 de soldaţi, dar batalioanele 1 şi 2 ale regimentului sovietic, prinşi în gâtul de la nord de Sitno, au pierdut 250 de morţi şi 400 făcuţi prizonieri. Documente găsite la cadavrul unui maior rus confirmau că obiectivul atacului era lichidarea capului de pod. La fel ca în dăţile trecute comisarii politici au fost primii care s-au pus la adăpost.

Pentru prima dată, Divizia Albastră era menţionată în comunicările Wermachtului. Comunicatul O.K.W.-ului din data de 24 octombrie spunea: „apărându-se de un contraatac sovietic, divizia spaniolă a respins inamicul, cauzându-i numeroase pierderi, făcând sute de prizonieri.”

Călin Gabor 

divider



Din Temniţele Memoriei: 29 martie 1923 - Prima arestare a lui Corneliu Zelea Codreanu

La sfârşitul lui martie 1923 Parlamentul Romnâniei votează şi Regele Ferdinand promulgă noua Constituţie a României. Aceasta prevedea, printre altele, acordarea cetăţeniei române şi drepturi politice evreilor din România. Faptul a stârnit nemulţumirea naţionaliştilor, în frunte cu A.C. Cuza.

Corneliu Zelea Codreanu, student al Facultăţii de Drept din Iaşi lansează un manifest prin care îndeamnă studenţimea la proteste. Stabilite a se desfăşura la 28 martie 1923 în Universitate, protestele sunt întâmpinate de jandarmi, armată şi autorităţi. Planul se schimbă şi protestele vor avea loc în 14 puncte diferite ale oraşului. În unele puncte din oraş studenţii sunt primiţi cu focuri de armă, studenţii răspund şi ei cu focuri de armă. Au loc arestări.

În dimineaţa zilei de 29 martie 1923, Corneliu Zelea Codreanu merge la Prefectura de Poliţie pentru a duce mâncare celor arestaţi. Află cu ocazia asta că unul dintre studenţi este învinuit a fi autorul manifestului. Codreanu se prezintă anchetatorului, declarând că manifestul îi aparţine. Va fi arestat şi întemniţat la penitenciarul Poarta Verde din Iaşi. Va rămâne în arest până pe 6 aprilie 1923 când, eliberat, va porni acasă la Huşi.

Prima arestare a viitorului Căpitan reprezintă şi prima arestare a unui student naţionalist român. În anii următori, vor fi mii de arestări, bătăi, percheziţii şi anchete în rândul studenţimii.

 

divider



Moş Dumitrache, puşca şi mămăligarii (Din poznele Târgşorului)

Vara anului 1950 a fost frumoasă pentru cei mai mulţi dintre locatarii acestui stabiliment din spaţiul concentraţionar românesc, atipic acelor vremi: închisoarea pentru elevi, Târgşorul Nou, jud.

Prahova. Aceştia, elevii, ocupând jumătate din instituţie, cealaltă jumătate fiindu-le „rezervată” foştilor poliţişti (slujbaşi ai fostei Siguranţe, cei mai mulţi) care aveau statut de „lăgărişti”, cel puţin deocamdată.

Peste „Secţia Elevi” păstorea, cu umor şi dragoste, Moş Dumitru Dumitrache, sosia lui Stalin pe plan local şi unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit în peregrinărle mele penitenciare. Nu se poate imagina Târgşorul Nou fără Moş Dumitrache şi al său cumnat şi superior, „primul de zi”, Moş Viţelu (mi se pare că tot Dumitru), tot atât de omenos ca primul. În mod obişnuit, Moş Dumitrache ne lua în primire de la „deschidere” şi ne stăpânea (în felul lui) până la „închidere”.

Am rămas cam nedumeriţi când l-am văzut din „izolarea mică” pe Moş Dumitrache, seara, după „închidere”, făcând de gardă în curtea elevilor, cu un Z.B. pe umăr. Ne-am cam mirat, deoarece şeful de secţie - funcţia oficială a Moşului - în mod obişnuit, nu făcea „de gardă”. Era un post de pază înarmată (doar de noapte) în curtea închisorii, dar treaba asta o făceau alţii, pe care nici nu-i prea băgam în seamă, prezenţa lor acolo pe timpul nopţii fiind pentru noi lipsită de orice importanţă. Am presupus - aşa, în treacăt - că-şi înlocuia vreun coleg. Ne-am amuzat niţel - după năravul nostru - de solemnitatea cu care-şi purta Moşul flinta (atât de nepotrivită cu personajul) şi ne-am culcat, nebănuind ce „dramă” se va consuma prin partea locului. S-a preumblat ce s-a preumblat Moşul prin curte, cu puşca agăţată neglijent de un umăr, că parcă nu-şi aveau nici un rost acolo: nici Moşul, nici puşca. Stăpânea o linişte nefirească în curtea liniştită şi tăcută, în absenţa celor 500-600 de zurbagii, nebuni, zăpăciţi şi alte complimente de acelaşi calibru cu care ne gratula Moşul şi care în gura lui nici nu contau ca insulte - dimpotrivă - şi care cât era ziua de lungă făceau o hărmălaie de şcolari în recreaţie. Acum „răii” dormeau, refăcându-şi forţele, pentru a o putea lua de la capăt a doua zi, întru prefăcuta disperare a şefului de „secţie elevi”, Moş Dumitrache.

Excepţia era reprezentată de cei ce făceau serviciu la bucătărie, „mămăligarii”, conduşi de un vlăjgan de bucovinean cu ochi albaştri veseli şi puşi pe şotii, Iancu Robu şi încă doi sau trei cam de aceeaşi talie, a căror misie importantă consta în prepararea terciului şi a mămăligii - în „zilele de mămăligă”. Trebuşoara aceasta cerea forţă, nu glumă! Nu era uşor să amesteci mălaiul în cazanele de tip cazon, de aceea, cei din grupul acesta, al mămăligarilor, aveau aspectul unei trupe speciale de şoc, prin dimensiuni şi muşchi.

Tot prin excepţie, nu erau închişi, bucătăria fiind un spaţiu lung şi îngust şi nu ar fi suportat căldura emanată de cazanele încinse. În plus, era în toiul verii.

După ce prin dormitoare s-a aşternut liniştea, se pare că nu prea mai era nimic de făcut pentru Moş Dumitrache şi, fiindu-i somn şi cu perspectiva unei nopţi lungi înainte, după o zi de zăpăceală cu zăpăciţii ce trag acum la aghioase prin dormitoare, deci neavând nici la cine să se răstească conform tradiţiei statornicite, nici cu cine să se mai târguiască pe diverse teme, aşa, ca să fie, ce şi-a zis Moşul? Hai să-i trag un puiuleţ de somn aşa, ca să mai scurtez din noapte, pentru a fi şi mâine apt pentru ducerea războiului fără sfârşit cu zurbagiii ăştia…Cam aşa trebuie că şi-a făcut socotelile Moşul. Nu avea cum să bănuiască socotelile altora, ce se vor ivi perfide din imaginaţia celor puşi pe distracţie la ore nepotrivite, după aprecierea Moşului. Şi s-a strecurat în bucătărie, purtându-şi puşca ce i se potrivea ca nuca de perete.

– Măi băieţi, eu mă aşez oleacă pe laviţa asta, să trag un pui de somn. Aveţi voi grijă să nu mă găsească cumva directorul, că o încurc rău de tot dacă mă află dormind în timpul serviciului, - în post cum s-ar zice! - şi o cam încurcaţi şi voi fără mine. (Asta era cam aşa!)

De fapt, nici Spirea Dumitrescu, fercheşul fost cavalerist nu era chiar spaima lumii, trebuia totuşi ferit şi acesta de eventuale surprize. Căci Târgşorul era o ciudăţenie în lumea penitenciarelor: se protejau reciproc, personal şi deţinuţi, într-un fel de tacită complicitate, acoperindu-se unii pe alţii în beneficiul tuturor. (S-a mai întâplat ceva asemănător şi mai târziu, pe Canal, între noi şi oştenii din pază).

Flăcăii s-au declarat de acord, Moş Dumitrache şi-a rezemat puşcociul într-un colţ, s-a întins fără mofturi pe laviţă şi s-a aşternut pe somn cu toată convingerea. Toate păreau aşezate la locul lor în cea mai bună dintre lumi.

Ar fi fost şi în fapt, dacă huidumele de mămăligari nu ar fi copt o şotie pe măsura lor.

L-au lăsat - generoşi - să-şi facă un somn bun, dar când au calculat ei - după criterii proprii - precum că e destul cu somnul şi cu plictiseala, l-au zgâlţâit pe Moş cuprinşi de panică şi cu ochii holbaţi - conform scenariului minuţios alcătuit - l-au „informat”:

– Moş Dumitrache! E jale mare!

– Ce-i? Ce-i? sări Moşul din somn, ca ars cu fierul înroşit.

– Nea Spirică! A dat peste noi şi nu l-am observat fir-ar de… Vai! Vai! Şi încă odată vai! Acuma ce ne facem?

– Voi ca voi, dar eu ce mă fac? Ce-a zis? M-a văzut dormind? Moşul era speriat de-a binelea şi zăpăcit, după somnul curmat cu o asemenea lipsă de delicateţe şi nu mai ştia ce să facă. Panică la cotă maximă, ce mai tura-vura?!?

– Păi - se codeau vlăjganii - nu a spus nimic, doar că a luat puşca şi a aruncat-o în bazin. După care a plecat.

– Aoleu! M-am ars! Chiar dacă - să zicem - nu mă sancţionează, o să am de frecat la fiare să-mi iasă ochii din cap, fir-ar a dr… de puşcă şi cine mi-a pus-o în mână şi etc… etc… Avea Moşul debit berechet şi imaginaţie aşişderea, utilizându-le fără rezervă, întru agrementarea şmecherilor care se amuzau… „pe şest”.

Apoi, resemnat, s-a „dezechipat” şi doar în chiloţi, s-a cufundat în bazinul care avea apă cam 1,80 m. ca adâncime şi s-a pus pe căutat. Doi farsori se agitau pe margine, dând indicaţii contradictorii, cam pe unde s-ar putea afla flinta, purtându-l de acolo-acolo pe cătrănitul Moş Dumitrache, care-şi revărsa repertoriul îmbelşugat peste apa indiferentă şi, la ora aceea, destul de răcoroasă..Când au socotit ei, mămăligarii, că ar cam fi destul (opinia lor, nu a Moşului), careva dintre ei a strigat fericit:

– Am găsit puşca!

– Unde? Moşului nu-i venea să creadă.

– Cum unde? La locul ei, acolo unde aţi pus-o!

Prin aceasta s-a deschis o gură de iad, revărsată prin gura Moşului, care oricum nu era prea aurită. Căci Moşul a înţeles prompt farsa „pramatiilor”. Care pramatii au rupt-o la fugă care încotro, cu Moşul în mare grabă „echipat” după ei. Imposibil de prins măcar unul, care să plătească eventual pentru toţi.

Trebuia ca tărăşenia nocturnă să se încheie cumva, aşa că s-a recurs la tratative, mai mult sau mai puţin pragmatice şi fără cine ştie ce subtilităţi diplomatice.

– Moşule, se arde mămăliga şi terciul!

– Ardă-se! Ce-mi pasă mie? Arde-v-ar pe voi să vă ardă!...

– De acord, dar dimineaţă (era azi sau mâine?) ne belesc flămânzii ăia care acum sforăie şi habar n-au de necazurile noastre…- Noastre??? Se desolidariză moşul de netrebnici, furios foc.

– … şi pe dumneavoastră vă belesc şefii, dacă află cum ne-am distrat noi…- Noooi??? repetă desolidarizarea Moşul.

– … în noaptea asta! Nu-i loc de întors Moşule,musai să facem pace!

– Fir-ar pacea şi… riscă Moşul să intre în conflict grav cu lupta pentru pace, slogan la modă şi repetat la infinit, ca mai toate sloganele vremii.

În cele din urmă pacea s-a încheiat, destul de onorabil pentru părţile fost beligerante, păstrându-se riguros discreţia privitor la agitata noapte: poţi să-l păcăleşti pe Moş Dumitrache, dar e strict interzis să-l faci de râs!

Am aflat despre trăznaia asta târziu, când Târgşorul era o amintire dragă, rămasă în urmă pentru totdeauna, iar noi ne târam oasele trudite prin hârtoapele Canalului, alcătuiri jalnice sub zdrenţele ce acopereau nişte schelete ambulante, care, după cum se înfăţişau, păreau a nu lăsa nicio speranţă de ieşire din prăpăd.

Cel puţin unii am ieşit totuşi, spre a povesti ce a fost şi cum a fost, celor puţini interesaţi de perioada aceea de cotropire a trupurilor şi - mai ales - a sufletelor tinerilor acelei generaţii de luptă şi jertfă.

Veşnică odihnă celor ce au plecat dintre noi!

Ion Dunca 

divider



Impresii athonite

Multe lucruri legate de viaţa monahilor de pe muntele Athos pot fi înţelese doar dacă ai trecut pe acolo. La fel în ceea ce priveşte concepţia lor despre lume, în special cea din afară. Interfaţa principală o constituie pelerinii care, asemenea nouă, vizitează Sfântul Munte în speranţa unei împrospătări duhovniceşti şi a unei experienţe care te îmbogăţeşte lăuntric. Dacă acestea sunt aşteptările sincere ale unui vizitator, atunci ele nu vor fi niciodată înşelate.

Nu voi vorbi aici de peisajele superbe, de o sălbăticie pitorească, în care muntele, marea şi pădurea alcătuiesc o ambianţă cât se poate de potrivită pentru solitudinea mănăstirilor, schiturilor şi chiliilor, unele adevărate cuiburi de vulturi, situate în vârful unor stânci la înălţimi ameţitoare. Nici nu voi insista asupra aspectelor cotidiene ale vieţii de mănăstire, în care viaţa e redusă la o simplitate esenţială, disciplinată la maximum şi perfect integrată ritmului liturgic. Însă ceea ce a constituit, cel puţin pentru mine, o mică revelaţie cu un substanţial caracter de noutate, a fost modul de rugăciune practicat acolo, starea cu care se participă şi pe care totodată ţi-o imprimă slujbele cotidiene.

Mărturisesc din start că îmi asum posibilitatea să greşesc în aprecierile care urmează, dar cei care citesc aceste rânduri şi ştiu mai bine cum stau lucrurile, mă vor corecta dacă e cazul.

Aparenta monotonie a psalmodierii, ritmul ei de metronom, fără intonaţii şi floricele, are o explicaţie mai profundă. E vorba de un ritm diferit de cel al vorbirii obişnuite şi chiar de al unei cântări cu virtuţi estetice. Căci dincolo de acest minimalism perceput în afară se ascunde automatismul unui ritm interior, cel al rugăciunii lăuntrice, al rugăciunii inimii rostite încontinuu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“. Tot ce se vede sau se aude în afară e centrat de fapt pe acest element esenţial. Iar odată ce te laşi prins de ritmul imprimat de monahii care îşi dedică o viaţă întreagă acestei practici, ea însăşi fiind doar un mijloc spre ceva şi mai înalt, un instrument, iar nu un scop în sine, atunci începi să înţelegi mai multe.

Înţelegi de ce accentele cad în mod diferit decât în vorbirea, recitarea sau cântarea normală. De ce uneori unele silabe sunt lungite sau chiar „înghiţite“, sau alteori cuvinte întregi sunt rostite indistinct. Nu e vorba, cum se întâmplă adesea în alte părţi, de graba de a „turui“ rugăciunile sau psalmii într-o viteză cât mai mare, pentru a termina cât mai repede. Nu, pentru că timpul are aici alte dimensiuni, în care graba nu-şi are locul. Explicaţia ţine mai degrabă de acel ritm lăuntric, căci textul rostit e oricum bine cunoscut şi interiorizat în integralitatea lui (cel puţin pentru monahii care practică zilnic aceste slujbe). Rostirea în afară e un simplu reper, un cadru pentru adevărata rugăciune, cea lăuntrică. Rolul fundamental al cuvântului rostit, într-un mod destul de neobişnuit din perspectiva „restului lumii“, e acela de a menţine viu ritmul lăuntric, de a induce acea stare de rezonanţă la care sunt chemaţi să se acordeze toţi cei de faţă.

Până şi construcţia stranelor dispuse de-a lungul pereţilor pare a ţine cont de acest aspect. Când se citesc catisme din psaltire, monahii -şi ceilalţi care sunt prezenţi, dacă au ocazia- se pot aşeza pe acele scaune de lemn de o construcţie într-un fel specială, deşi la prima vedere nu pare ceva deosebit. Adesea poţi vedea călugări aparent „dormitând“ pe asemenea scaune, mai ales la ore imposibile ale nopţii, în care lumea de „afară“ doarme dusă. Realitatea e însă că ei stau cufundaţi în rugăciune, căci la momentul potrivit se trezesc din păruta letargie şi continuă participarea la slujbă cu aceeaşi prospeţime. Spuneam de construcţia aparte a acestor strane: şi aceasta e subordonată practicării rugăciunii inimii. Coatele uşor ridicate, sprijinite pe marginile laterale, duc la o poziţie în care privirea este îndreptată în jos, cu spatele îndoit. Iar micile suporturi de lemn integrate tot în marginile laterale, puţin mai sus de nivelul podelei, folosite pentru rezemarea tălpilor, fac ca această poziţie să fie mai puţin incomodă şi suficient de confortabilă pentru concentrarea asupra propriului spaţiu interior.

Întorcându-mă la această rugăciune lăuntrică, voi încerca să redau o percepţie proprie legată de diferitele slujbe şi feluriţii monahi alături de care am avut ocazia să particip. Sunt deplin conştient că aici constă riscul principal să mă înşel, dar dacă voi fi corectat de cunoscători, voi reveni cu altă ocazie. Anume, modul în care aceşti monahi recită sau psalmodiază rugăciunile liturgice, ne permite să ne dăm seama de profunzimea acestei rugăciuni lăuntrice permanente de care am vorbit tot timpul până acum.

În bisericile din lume, sau chiar în multe alte mănăstiri, aceste rugăciuni sunt rostite cu dicţie şi intonaţie, sau cântate pe un ritm pur muzical. Caz în care nu au nimic de-a face cu rugăciunea lăuntrică, putând fi cel mult pregătitoare pentru aceasta. Dar la calugării athoniţi, la unii din ei, fireşte, căci şi ei sunt situaţi pe trepte diferite şi au experienţe diferite, se simte, în rostirea aparent monotonă, uneori poate cu un glas scăzut, firav, acel ritm lăuntric. E un început poate timid, dar e ceva care se transmite şi în afară, pentru cine poate să perceapă. În acel moment simţi mai ales faptul că orice schimbare de ton, orice întărire, accentuare sau nuanţare, ar distruge acest ritm care se înfiripă şi care te poartă cu el. Şi pe care încă nu-l au toţi. La unii, poate mai începători, poţi sesiza cum încearcă să-l „prindă“, dar celor de faţă această tentativă apare cumva drept un exerciţiu steril, care nu îţi induce acea stare de rezonanţă. Rezultatul străduinţelor acestora în rostirea rugăciunilor ar putea părea asemănător cu vorbirea unora care au o evlavie făţarnică, sau artificială (deşi e departe de mine gândul de a judeca sau acuza pe cineva). El e perceput mai mult drept un efort impus de propria voinţă de a „suna“ într-un anumit fel, iar nu o stare naturală, firească. O distincţie care mi se pare esenţială.

Fireşte, nivelurile sunt multe. Dincolo de cei la care deja se simte un ritm încă fragil, care ar fi distrus de orice încercare de schimbare în felul rostirii, sunt cei care au o rostire mai apăsată, mai hotărâtă. Ritmul interior e acelaşi, dar îl simţi mai puternic, albia rugăciunii lăuntrice e mai adâncă. Iar mai presus de aceştia sunt monahii cei mai experimentaţi. Peste tot întâlneşti câte un avvă la care simţi efectiv puterea care emană din rugăciunea lui. O forţă spirituală deosebită care se transmite la toţi cei din jur. Puterea din glas e un semn al celei interioare. Ei pot rosti rugăciunile cu o autoritate inefabilă şi totodată incontestabilă. Cei care au avut şansa să-i cunoască pe unii mari duhovnici de la noi din ţară vor putea înţelege foarte bine cele spuse aici.

De reţinut e aşadar faptul că în monahismul athonit totul e centrat pe această rugăciune lăuntrică, pe starea potrivită pentru aceasta, precum şi faptul că această stare prespune înainte de toate un anumit ritm interior, elementul de bază fără de care nu se poate face nimic, şi care poate fi potenţat cu diferite grade de intensitate. Prin urmare, ritmul şi intensitatea sunt factorii esenţiali ai acestui instrument –iar nu scop în sine- pentru atingerea unor stări duhovniceşti şi mai înalte, despre care cei mai nimeriţi să vorbească sunt cei care le-au atins, asemeni părinţilor filocalici.

Da, slujbele la mănastirile athonite sunt întotdeauna lungi. Dar şi acest detaliu are o explicaţie. Cea mai simplă, fireşte, e aceea că timpul se măsoară acolo cu alte unităţi decât în lume. Totuşi, având în vedere cele de mai sus, scopul e pe de altă parte şi unul practic, anume ca cei încă neînvăţaţi să aibă timp să deprindă acel „ritm“ de care vorbeam. Poate la început nu merge din prima, gândurile îţi fug aiurea, oboseala îşi spune cuvântul, dar până la final tot ajungi să te acordezi pe lungimea de undă a celorlalţi. Iar pentru cei care ştiu ce e rugăciunea adevărată, lungimea slujbelor e probabil o veritabilă binecuvântare… Slujbele lungi sunt o chinuială doar dacă sunt făcute prost, dezordonat sau dacă sunt afectate de bruiaj, de vânzoleala credincioşilor. Bineînţeles, în lume aceasta e mai degrabă regula, dar pe Athos, unde ritmul şi liniştea sunt desăvârşite, mintea nu oboseşte dacă e supusă la acest program liturgic intensiv.

Şi să nu uităm un lucru, anume că noi, pelerinii, participăm la slujbele de obşte, în vreme ce călugării mai au ore întregi de pravilă personală în chiliile lor. Şi totuşi sunt mai proaspeţi şi mai ageri decât noi. Ochii le sunt vii şi pătrunzători. Judecata lor e precisă şi mereu trează. Ca echivalent modern pentru termenul de „trezvie“ am auzit folosită şi expresia „stand-by“, mult mai familiară omului de azi. Monahii se află permanent într-o stare de „stand-by“, pentru a fi gata în orice clipă să reacţioneze la venirea harului sau a gândurilor înşelătoare. Din această stare izvorăşte si concepţia lor asupra lumii de afară. Privită din Sfântul Munte, vânzoleala din ea pare adesea ridicolă şi insignifiantă. Iar din această perspectivă, asemănătoare cu a vulturului, reiese că rădăcina tuturor problemelor lumii e una care ţine de aşezarea duhovnicească, de cele mai multe ori defectuoasă.

Marea întrebare care se pune este însă: cum se poate folosi lumea de experienţa lor deosebită? Căci e limpede că trăitorii în lume nu pot aplica în viaţa lor cotidiană programul mănăstiresc. Iar acesta oricum nu poate fi impus nici măcar tuturor credincioşilor, şi cu atât mai puţin restului lumii. Da, e adevărat că soluţia găsită de monahii athoniţi nu e aplicabilă pe scară largă, dar experienţa lor e cea mai înaltă cu putinţă şi ea trebuie valorificată de omenire. Pelerinii, laici sau clerici care vizitează Sfântul Munte, ar putea constitui într-un fel o curea de transmisie, o interfaţă între o spiritualitate desăvârşită şi omenirea care orbecăie în căutarea veritabilelor sensuri şi a adevărurilor esenţiale.

În lume se mai poate pune şi o altă temelie, o premisă fără de care viaţa duhovnicească nici nu e cu putinţă. Anume baza acesteia e caracterul, care trebuie educat. Sinceritatea, onestitatea, demnitatea, sunt virtuţi general-umane, practicabile pe o scară mai largă, care sunt indispensabile oricărui urcuş duhovnicesc. De care se învrednicesc, desigur, doar foarte puţini. Ideea fundamentală e însă aceea că lumea de afară poate şi trebuie să profite de pe urma experienţei spirituale a monahismului în general şi a celui athonit în special, şi că toţi cei care pot să contribuie într-un fel sau altul la împărtăşirea acestei experienţe ar trebui să o facă, în măsura posibilităţilor fiecăruia.

Iată care este deci imboldul care a generat scrierea rândurilor de mai sus.

Bogdan Munteanu 

divider



Lecturi sub abajur

Autocomunicare şi comuniune

Problematica fundamentală a poeziilor religioase ale lui Arghezi şi Voiculescu rezidă în nevoia de comunicare între subiectul cunoscător (eul poetic) şi „obiectul” cunoaşterii - Tatăl Ceresc. Această nevoie de comunicare este înţeleasă altfel de fiecare din cei doi poeţi. Pentru Arghezi, „lumea este reală, iar Dumnezeu îndoielnic, ipotetic, fapt ce incită la căutarea argumentelor în favoarea existenţei Sale”1); pentru Voiculescu, „lumea este cea care are o existenţă îndoielnică.”2) De aici reiese reflexivitatea şi tranzitivitatea limbajului celor doi poeţi, ca să vorbim în termenii studiului Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului, semnat de Tudor Vianu. Prin urmare, se poate vorbi de autocomunicare şi comunicare (comuniune) în poezia religioasă a lui Arghezi, respectiv - Voiculescu.

Spre a înţelege mai bine acest aspect, se cuvine să aducem în discuţie studiul Părintelui Stăniloaie, Cuvântul şi mistica iubirii, în care spunea: „Comunicarea între Iisus Cristos şi oameni nu se mai face acum (după Înălţare - n.n.) prin cuvântul vorbit, ci prin iubirea Lui comunicată direct, în chip mistic.”3) Eul poetic arghezian continuă să-I vorbească Tatălui Ceresc, la el căutarea făcându-se prin cuvânt. El se adresează cerului care rămâne mut: „L-am chemat un veac întreg/ Dar nici azi nu-l înţeleg”. Refuzul nelimitatului de a comunica scapă raţiunii limitatului. Psalmistul arghezian nu se mulţumeşte doar cu simpla căutare sau plăsmuire a divinităţii („Ard către tine-ncet ca un tăciune/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc”), ci va recurge la gestul disperat al provocării, la îmboldirea Tatălui Ceresc: „Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des”- s.n . Obsedat de ideea singurătăţii chinuitoare, psalmistul realizează că refuzul sacrului de a comunica duce la degradarea profanului: „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş/ Copac pribeag uitat în câmpie/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie” (Tare sunt singur…). Drama singurătăţii psalmistului din psalmul mai sus citat e pusă în lumină atât la nivel imagistic (copacul pribeag uitat în câmpie, toposul - câmpia - având aici rolul de a releva, prin întinderea aproape incomensurabilă, ideea de aneantizare a profanului, idee augmentată de cei doi determinanţi ai substantivului copac: pribeag şi uitat), cât şi la nivelul procedeelor artistice: remarcăm folosirea excesivă a epitetelor cu valoare descriptivă, spre a ilustra degradarea profanului, ca urmare a absenţei sacrului, a noncomunicării acestuia.

Versurile citate din psalmul Tare sunt singur… ilustrează cel mai bine ideea că psalmii arghezieni au ca nucleu autocomunicarea psalmistului, în strânsă legătură cu acest aspect aflându-se teatralitatea gesticii eu-lui, în actul său de căutare a sacrului. Aceasta presupune: - căutarea propriu-zisă: „Mă tot uit în cer, mă tot uit în pământ,/ În baltă şi stuh/ Şi adânc în văzduh.” De observat din aceste versuri că cele două spaţii de investigaţie (prin intermediul cunoaşterii senzoriale) sunt astralul şi teluricul (toposuri constante în lirica religioasă argheziană), iar prezenţa iterativului tot sugerează o căutare aproape perpetuă, dar şi ieşirea la rampă a actorului , spre a se autocomunica.

– căutarea la modul imaginar: conştient de faptul că prima treaptă a cunoaşterii (cea senzorială) este ineficace, psalmistul plăsmuieşte un Dumnezeu al propriului univers interior: „Ard către tine-ncet ca un tăciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc”. E vorba aici de ceea ce Nichifor Crainic numeşte contemplaţia imaginativă4) a acelui deus absconditus (cum îl numeşte Nicolae Balotă), care nu numai că refuză să i se arate eu-lui, dar şi sau mai ales să-i dea un semn al acceptării demersului plăsmuirii; noncomunicarea cu enoriaşul, concretizată în muţenie, se transmite şi acestuia. Am putea spune că în acest caz avem de-a face cu teatralitatea unui mim.

– aşteptarea: „Toată ziua-n drum mă uit/ Şi-aştept ziua ca să uit./ Va veni ori nu mai vine?” Şi în acest caz estevorba de o acţiune regizată, conturată cu ajutorul verbelor la indicativ prezent („mă uit”, „aştept”), precum şi prin intermediul construcţiei temporale „toată ziua”.

– aşteptarea împinsă până la limita suportabilităţii naşte îndoială: „Tu eşti? L-am întrebat./ Că mi se pare/ Să te cunosc dintr-o asemănare./ Te-am zărit cândva./ Poate că-n vis/ Te-oi fi găsit pe undeva şi scris.” Incertitudinea face parte din strategia teatralităţii, jucată cu genială artă de psalmist: în ciuda „semnelor” existenţei divinului, îndoiala persistă, pentru că are la bază ambiguitatea asemănării între Creator şi creatură şi porneşte din contemplaţia sensibilă. Aceasta - notează Nichifor Crainic - „se realizează prin mijlocirea simţurilor şi prin transformarea senzaţiilor câştigate în sisteme mintale ce trec dincolo de obiectul contemplaţiei.”5)Se poate lesne observa că psalmistul arghezian, fiind conştient de imposibilitatea comunicării prin cuvânt cu sacrul, recurge la gesturi teatrale, spre a se autocomunica, mimând în fond dialogul cu Tatăl Ceresc. *Spre deosebire de psalmistul arghezian, eul poetic voiculescian îl caută pe Dumnezeu cu inima, comunicarea între sacru şi profan făcându-se - cum spunea Părintele Stăniloaie - prin iubire, căci numai iubirea face posibilă comuniunea transcendentului cu imanentul. Această iubire hristoformatoare - după cum opinează Mitropolitul Nicolae Mladin - „e nu numai expresia unirii noastre cu Hristos, (…) ci şi puterea prin care devenim asemenea Lui, ne transformăm în El…”6) Dar care este accepţia termenului inimă în teologia mistică? „Inima - notează Placide Deseille - este centrul sufletului, creat după Chipul lui Dumnezeu şi orientat tainic spre El, (…) este prin excelenţă locul vieţii duhovniceşti…”7) (s.n.). În isihasm, locul de întâlnire a credinciosului cu Dumnezeu este inima - locul de unde începe urcuşul spiritual, întru devenirea fiinţei duhovniceşti. O bună parte a poeziilor de factură religioasă ale lui Voiculescu, având în centrul lor isihia, sunt adevărate rugăciuni, prin care poetul se află în dialog cu Părintele Suprem.

Idealul ortodoxiei este îndumnezeirea omului sau cum spune teologul Paul Evdokimov - inhabitarea divinului în uman.8) Aceasta are două aspecte: comuniunea şi extazul mistic. Referindu-se la Îndumnezeire, Părintele Stăniloaie consideră că aceasta „este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de Dumnezeu.”9) Părintele Profesor vorbeşte despre două modalităţi de coborâre a lui Dumnezeu în om: „Printr-o coborâre, Dumnezeu aşează în noi lucrarea dragostei divine faţă de El, prin cealaltă Se deschide El în faţa dragostei noastre cea de la El, care acum îl caută. Întâi ne iubeşte Dumnezeu cu o astfel de iubire, încât ne face şi pe noi să-L iubim.”10) Dragostea curată (sintagma îi aparţine Părintelui Stăniloaie) este, în egală măsură, una progresivă şi unitivă, căci „înaintând prin rugăciunea lui Iisus, la rugăciunea mintală din inimă, ceea ce ne susţine în acest efort e dragostea faţă de Iisus, care creşte continuu, făcându-ne printr-o imaginare spirituală a chipului Său Duhovnicesc, după chipul Său şi simţindu-L tot mai unit cu eul propriu.”11)În ortodoxie, relaţia dintre Creator şi creatură e binară, cei doi termeni căutându-se spre a forma un TOT - expresie a comuniunii mistice. Ilustrative sunt poeziile Vizita, Umbre premergătoare (vol. Gânduri albe) şi Te aştept: intră (vol. Clepsidra). În poezia Vizita, desăvârşirea spirituală ia forma comuniunii, prin inhabitarea sacrului în profan: „Eu nu ştiu dacă voi putea urca vreodată la Tine,/ Tu însă, Doamne, cobori când vrei: măcar în treacăt/ Vino, te aştept în cămăruţă la mine…/ … Cum n-am pe nimeni, nici zăvor, nici lacăt,// Pune straja Ta la uşă şi la fereastră,/ Să nu intre peste noi nici bine nici rău/ Care să tulbure petrecerea noastră,/ O zi întreagă, Doamne, să fiu al Tău.” Sub aspect structural, cele două catrene au, la nivelul grupului verbal, câte două nuclee. Unul negativ, iar celălalt afirmativ. Turnura negativ-dubitativă a primului vers din primul catren pune clar în evidenţă conştientizarea faptului că omul nu poate trece de propriile limite, în timp ce divinul, prin libertatea sa de mişcare poate estompa barierele peste care în mod obişnuit limitatul nu poate trece: „Omul e însă incapabil să iasă din proporţiile naturii actuale prin propriile sale puteri (…) De aceea nemărginita dragoste a Lui pentru creaturi pune în lucrare energiile harului, ca activând în concordanţă cu voinţa noastră de perfecţiune, să ne dilate progresiv şi supraomeneşte până la proporţiile convenabile unirii mistice.”12) Acesta este şi scopul „vizitei” pe care o aşteaptă poetul credincios. Nucleul afirmativ stabileşte raportul dintre cei doi termeni ai comuniunii mistice, natura verbelor fiind elocventă în acest sens: dacă subiectul (sau agentul) este activ („vino”, „cobori”), obiectul (sau pacientul) este pasiv („te-aştept”). Din perspectiva acestui raport, forma negativă a ultimului vers are înţelesul unei declaraţii de acceptare totală a inhabitării divinului. Aşa se explică prezenţa pronumelui negativ „nimeni” care, intrând în relaţie cu verbul la negativ „n-am”, conturează nevoia imperioasă a prezenţei lui Dumnezeu în cămăruţa sufletului credinciosului.

Omul duhovnicesc se situează deasupra binelui şi răului - atribute ale profanului. Turnura negativă a versului al doilea din cel de-al doilea catren accentuează nevoia expresă a prezenţei divinului în viaţa credinciosului. De observat că unirea mistică este precedată de paza inimii; de aici şi tonul imperativ al solicitării: „Pune straja Ta la uşă şi la fereastră.” Făcând referire la starea de nepătimire (detectabilă în primele trei versuri ale celui de-al doilea catren), Kallistos Ware scrie: „Fundamental, este o stare de libertate spirituală în care omul poate înainta spre Dumnezeu cu un dor nepotolit.”13) Ideea de abandon total în braţele Tatălui Ceresc - ce transpare din ultimul vers - este reliefată prin două construcţii speciale: superlativul stilistic cantitativ „o zi întreagă” şi adverbul restrictiv „numai”, care realizează conexiuni între agent şi pacient. Cele două construcţii, în contextul versului („O zi întreagă să fiu numai al Tău”) fac referiri la un timp subiectiv, excesiv dilatat, al comuniunii mistice (prin iubire) între sacru şi profan.

Efectul ultim al rugăciunii isihaste - aşa cum apreciază Sf. Ioan Scărarul - este „o lumină infinită pe care o vedem cu ochii minţii,(…) lumină ce vine de la Hristos.”14) Acest aspect îl întâlnim în poezia Umbre premergătoare, unde eul poetic îşi manifestă cu sinceritate credinţa, dragostea şi nădejdea. Inhabitarea divinului în uman, concretizată aici în lumina mântuitoare, se află în relaţie cu aşteptarea (aspect pe care l-am sesizat când am discutat poezia Vizita): „Doamne, aştept să coboare în mine, mult râvnitul Tău soare/ Lumina mântuitoare”.

Partea a doua a poeziei Te aştept: intră (distihurile 6-8) ilustrează metaforic nevoia de inhabitare a sacrului în profan. Abundenţa verbelor („stă”, „face nazuri”, „sare” „s-aprinde”, „apucă atacuri”) vizează câteva componente ale toposului ideal spre care inima tânjeşte să ajungă prin iubire: raiul, scări de cer, punţi peste veacuri. Din această perspectivă, invocaţia din versul final („Intră, Doamne, acolo, la ea în piept”) relevă faptul că singura condiţie de realizare a purificării - condiţie sine qua non de a ajunge la comuniunea sacrului cu profanul - este ascultarea de Dumnezeu. Versul final traduce opinia lui Nichifor Crainic potrivit căreia „Îl iubeşti pe Dumnezeu nu cu inima ta, care e cu totul insuficientă, ci cu iubirea Lui turnată în inima ta.”15) De aici şi forma de rugăciune pe care o ia poezia.

Un alt aspect caracteristic pentru calea unitivă a sacrului cu profanul (comuniunea mistică de care aminteam) esteextazul mistic. Potrivit etimologiei greceşti, extazul mistic înseamnă ieşirea din sine şi căutarea lui Dumnezeu cu inima: „…ieşind cu totul din sine şi devenind întreg al lui Dumnezeu, omul vede o lumină dumnezeiască…”16) Această ieşire din sine este imaginată de Voiculescu în poezia Doamne (vol. Clepsidra) prin metafora inimii ce înfloreşte: „Slavă Ţie, că n-am rămas în temniţa humii,/ Ci slobodă, spre cer, înfloritoare/ Inima mea nu mai întârzie:/ Zbucneşte afară în limpezi petale/ Să lege rod tainic…” Decelăm din versurile citate mai sus două aspecte ale manifestării extazului mistic, despre care vorbeşte Nichifor Crainic: extazul mistic este însoţit de o imensă bucurie, iar dragostea e una care „dăruieşte direct”.17)

Din aceste considerente, ideea morţii nu mai este receptată din perspectiva profanului, cu spaimă, ci ca o „Prăpastie, cu adânc de fericire”, căci - spune acelaşi Nichifor Crainic - „Nu este vorba de o moarte propriu-zisă, ci de o moarte aparentă.”18) Consecinţa acestei fericiri care însoţeşte extazul mistic este cunoaşterea palei de fum venite de la Tatăl Ceresc. E vorba de un extaz „cu răpire, cu absorbirea în sus a corpului însuşi.”19): „Furtuna extazului mă va urca, poate,/ Peste vămile şi stavilele toate,/ Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine.”La Inima lui Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin Cristos, iar modalitatea de a accede pe Calea Fiului este rugăciunea isihastă. Numai o astfel de rugăciune poate întinde o punte de legătură între sacru şi profan: „Inima se deschide în toată măsura receptivităţii sale, spre proiectarea în om a tainei întrupării, a inhabitării Cuvântului, înfăptuită şi perpetuată deja prin Euharistie.”20)

Acest aspect punctat de către teologul Paul Evdokimov transpare din poezia Inimă a lui Dumnezeu (vol. Călătorie spre locul inimii): „Inimă a lui Dumnezeu, Doamne Iisuse Cristoase,/ Cel ce-Ţi gâlgâi până jos, în adâncimi/ Deschide-Te rugăciunilor noastre sfioase,/ Dulce miez al misterioasei Treimi.”„Nimeni nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu dacă nu se cunoaşte mai întâi pe sine - spune răspicat teologul Paul Evdokimov. Iar această cunoaştere de sine nu se poate realiza decât prin purificarea inimii de patimi. Viaţa mistică este„esenţialmente viaţă în divin”21), iar locul întâlnirii credinciosului cu Dumnezeu, locul comuniunii sacrului cu profanul, prin iubire, este INIMA. Mistica răsăriteană pune în centrul vieţii sale rugăciunea lăuntrică şi neîncetată, până ce omul devine rugăciune întrupată.22) Aceasta este ideea fundamentală a poeziei Călătorie spre locul inimii: „Doamne, spre locul: inimii noastre? Inimii Tale? `ndreptează/ Paşii rugăciunii obosită de cale,/ Acolo unde deodată mintea se deşteaptă trează,/ În amiaza Eternităţii Tale.” Acesta e idealul omului religios: intrarea în timpul sacru, specific eternităţii dumnezeieşti. Trăirea credinciosului în prezentul etern este tema poeziei Contemporan (vol. Clepsidra): „Chiar dacă eşti la infinit de mine,/ Dar ştiu că eşti şi-Ţi cat Împărăţia,/ Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia.” Nucleele declarative din versurile citate pun în evidenţă dragostea enoriaşului ca factor de comuniune mistică şi extaz. Sf. Dionisie Areopagitul spunea despre iubirea mistică următoarele: „Iubirea dumnezeiască este extatică; ea permite celor ce se iubesc să nu fie ai lor înşişi, ci ai celor care îi iubesc.”23) Plecând de la aceste consideraţii, ultimele trei versuri citate trebuie înţelese ca ecou al vorbelor Sf. Ap. Pavel, care declara Galatenilor: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni,2:20). Comuniunea sacrului cu profanul înseamnă iubire reciprocă, înseamnă iubirea celui dintâi de către cel de-al doilea, până la uitarea de sine.

NOTE:

1. ,

2. Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană, asociaţia creştină Christiana, Buc., 1995, p. 92.

3. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Ortodoxie şi românism, ediţie îngrijită de Asociaţia românilor din Bucovina de Nord, 1992, p. 233.

4. Nichifor Crainic, Sfinţenia - împlinirea umanului, Editura Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 124.

5. Ibidem, p. 123.

6. Mitropolitul Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 172.

7. Placide Deseille, Nostalgia ortodoxiei, Editura Anastasia, Buc., 1995, p. 166.

8. Cf. Paul Evdokimov, op. cit., p. 104.

9. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Spiritualitatea ortodoxă, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Buc., 1992, p. 309.

10. Ibidem, p. 283-284.

11. Idem, p. 269.

12. Nichifor Crainic, op. cit., p. 115.

13.Kallistos Ware, Împărăţia secretă, asociaţia creştină Christiana, Buc., 1996, p. 93.

14. Apud. N. Crainic, op. cit., p. 139.15, Idem, p. 193.

16. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Spiritualitatea ortodoxă , ed. cit. p. 282.1

7., 18. , 19. Nichifor Crainic, op. cit., p. 203, 204, 205.

20. Paul Evdokimov, op. cit., p. 145.

21.Ibidem, p. 97.

22. Idem, p. 114.

23. Apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, op. cit., p.263.

Prof. Dr. Const. Miu 

divider



„Unde sunt cei care nu mai sunt?” MARCEL CHIRNOAGĂ – zece ani de la intrarea în eternitate

La 24 aprilie 2018 se împlinesc zece ani de la trecerea în veşnicie a unui titan român, artist plastic complet: desenator, grafician, gravor, ilustrator de carte, pictor şi sculptor. Ca termen de comparaţie pentru valoarea artistului, s-a spus despre Marcel Chirnoagă că este Dürerul românilor. Una din cele mai importante opere româneşti de la sfârşitul veacului al XX-lea este socotită seria de gravuri ale lui Chirnoagă intitulată „Apocalipsa“. Cele peste 3. 000 de lucrări ale graficianului-gravor au fost concepute fie disparat, fie în alte câteva cicluri, intitulate: „Oraşul“, „Sperietori“, „Învingătorii“, „Monştri inevitabili“, „Antirăzboinice“, „Măşti“, „Speranţe“, „Tearhia“, „Spaţiu deschis“, „Altă faţă a victoriei“, „Labirintul“ etc, iar în grafica de carte Chirnoagă s-a manifestat ca ilustrator al unor mari opere literare din patrimoniul universal: „Cântarea lui Roland“, „Cântarea Cidului“, „Don Quijote“, „Sir Gawain şi Cavalerul Verde“ sau poezia lui Petre Ghelmez. A realizat o serie de sculpturi în marmură (lucrări realiste, expuse în 1955), în lemn-metal, gândite pentru a fi expuse în exterior (ciclul „Sperietori“, „Cap de cal“ etc., prezentate la Bucureşti în 1971 şi 1973 la galeriile Apollo, sau în 1980 la Dalles), ori în granit (două capete gigantice, cioplite şi rămase în Statele Unite).

Ion Frunzetti scria, la 3 august 1982: „Dacă funcţia artei este pentru Chirnoagă aceea de a îmbogăţi cu un plus inedit fiinţa - pe a sa proprie şi pe a lumii implicit - cunoaşterea nu mai e simplu proces teoretic. E autoconstrucţie [...] Nu cunosc în arta universală pledoarie contemporană mai temeinică în favoarea unui ideal umanist valabil, decât opera lui Chirnoagă. [...] Cruciat al unui crez pe care nu şi-l poate trăda, ideea de om, artistul este un ostaş. Dintr-o armată de patru miliarde şi jumătate de suflete efectiv. Şi este solidar cu ea. Nu există linie din gravurile şi desenele sale care să nu ordone: «strângeţi rândurile!». Dacă ar fi să fie comparată, - nu ca nivel, ci ca îndrumare tipologică - viziunea lui Chirnoagă despre om se aseamănă cu a lui Dante, Cervantes şi Shakespeare: este cea a glorificării speţei umane, şi a complâgerii stadiilor prin care evoluţia spre stele o obligă să treacă. Arta lui este un imn şi un marş, de tipul Simfoniei a noua“ (Cuvânt înainte la volumul Marcel Chirnoagă, cu un text de Ioan Grigorescu, Bucureşti: Editura Meridiane, 1983).

Născut la 17 august 1930, în localitatea Buşteni, judeţul Prahova, România, Marcel Raymond Chirnoagă este fiul lui Eugen Chirnoagă (1891-1965, doctor în chimie al universităţii din Uppsala, rector al Politehnicii din Bucureşti, comandant legionar şi membru în conducerea Asociaţiei Prietenii Legionarilor) şi al Eugeniei Spitz (doctor în chimie, franţuzoaică), totodată nepot al generalului şi istoricului militar Platon Chirnoagă (1894-1974, fost ministru de război în Guvernul Naţional Român de la Viena, între decembrie 1944 şi mai 1945). Absolvent al Facultăţii de Matematică şi Fizică din Bucureşti în anul 1952, ca matematician probabilist. La facultate îl are profesor pe Dan Barbilian, cunoscut ca poet sub numele Ion Barbu, cel care spunea că „poezia este o prelungire a geometriei“. Studii libere de artă (autodidact). Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, din 1953, în urma selecţionării uneia din lucrările sale la galeria anuală de grafică şi desen. A încetat din viaţă în zorii zilei de joi, 24 aprilie 2008, în urma unui stop cardio-respirator, suferind de o afecţiune pulmonară mai veche, internat la Spitalul de Urgenţă Floreasca, din Bucureşti.

Ioan Grigorescu făcea unele consideraţii perfect valabile şi în contextul de acum, ce confirmă perenitatea viziunii profetice a artistului: „Martor al timpului său, abordat la scară globală, Chirnoagă extrage din spectacolul lumii o concluzie ce devine pentru el obsesivă: omenirea este supusă unei grave ameninţări, civilizaţia noastră se află în pericol; unicul sens al artei nu poate fi decât avertismentul, chemarea la raţiune“, sau: „Opţiunea lui nu este pantragică, pesimistă, iraţionalistă, ca în faţa unui inalienabil component existenţial, ci ea izvorăşte dintr-un program enunţat fără echivoc: «Sentimentul tragicului! Nu pesimismul! E mult de când mă străduiesc să-l creez, să-i dau o imagine»“ (Marcel Chirnoagă sau sentimentul tragicului, în volumul amintit, 1983); şi tot aici sunt citate alte câteva din opiniile personale şi mărturisirile artistului plastic Marcel Chirnoagă: „Pentru a putea distinge răul am nevoie să-l vizualizez“; „Mă voi trezi faţă în faţă cu răul (minotaurul şi labirintul) şi mă voi simţi mai bun; îmi va fi clar că, dacă minotaurul e în mine, trebuie să-l ucid şi să ies din labirint, nu numai eu, ci eul generalizat, eul uman“; „Cred în omul contemporan, autorul unor creaţii minunate, dar şi al bombelor nucleare, autorul unor fapte măreţe, gânduri grandioase, dar şi al celor mai groaznice chinuri din toate timpurile; este acelaşi om a cărui natură cuprinde, virtual, toate celelalte naturi create, având puterea să-şi însuşească toate adevărurile esenţiale. Omul a zidit labirintul spre pierzania lui, dar tot el a reuşit să se elibereze din propria-i creaţie monstruoasă“.

Din bogata activitate a plasticianului Marcel Chirnoagă:Expoziţii personale în Ţară 1955, 1958, 1960, 1962, 1964, 1965, 1970, 1975, 1978, 1980, 1983, 1985, 1988, 1990, 1993, 1997, 2000 - Bucureşti; 1960, 1962, 1964, 1980, 1984, 2003 - Cluj; 1982, 1984, 1989 - Constanţa; 1982, 1984, 1989 - Tulcea; 1986 - Sighetul Marmaţiei; 1988, 1989 - Caransebeş; 1998 - Iaşi, Mogoşoaia; 2000 - Oneşti; 2001 - Slatina; 2002 - com. Bogdăneşti-jud. Bacău etc.

Expoziţii personale dincolo de hotare1969 - Stuttgart, Germania; 1972, 1976, 1978-1980 - Florenţa, Italia; 1973-1974 Sarajevo, Mostar, Iugoslavia; 1973, 1975 - New York, S.U.A.; 1973 - Gainswille, S.U.A.; 1973, 1977, 1980, 1997, 1998, 2003 - Bruxelles, Belgia; 1975, 1993 - Paris, Franţa, 1993; 1975, 1978, 1979 - Padova, Italia; 1975, 1978, 1984 - Sint Lievens, Houfasile, Belgia; 1977, 2002 - Stockholm, Suedia; 1977 - Jyväskylä, Finlanda; 1982, 1979 - Bonn, R.F.G.; 1980 - Köln, R.F.G.; 1981 - Sint-Lievens-Houtem, Belgia; 1982 - Berlinul de Vest, R.F.G.; 1985 - Tokio, Japonia; 1986 - Mira, Italia; 1988 - Piove di Saceo, Italia; 1988 - Roma, Italia; 1994 - Beijing, China; 1994 - Ulan Bator, Mongolia, 2002 - Monselice, Italia etc.

Expoziţii internaţionale1965, 1967, 1971, 1975 - Bienala internaţională de gravură de la Ljubljana; 1965, 1967, 1970 - „Intergrafik“ Berlin; 1965 - Bienala de gravură de la Lugano; 1966, 1968, 1070, 1072, 1076 - Bienala internaţională de gravură de la Cracovia; 1968 - Bienala de gravură de la Tokyo; 1970, 1972 - Bienala de la Veneţia; 1970 - Expoziţia „Contemporary Graphic Art on Contemporary Law and Justice“ la New York; 1972 - Bienala de la Florenţa; 1974, 1975 - Expoziţia „Contemporary Graphic Protest and the Great Tradition“ la New York, San Francisco, Los Angeles, Philadelphia, Chicago; 1979 - prima Bienală a graficii europene de la Heidelberg etc.

Participări la expoziţii colective în străinătate1958 - Moscova; 1959 - Stockholm, Belgrad, Riga, Leipzig, Budapesta; 1960 - Veneţia, Praga, Berlin, Bratislava, Helsinki, Bagdad, Moscova, Cairo, Budapesta, Buenos Aires; 1963 - Geneva, Damasc, Alexandria, Moscova, Dresda; 1964 - Tokio, Roma, Milano, Pekin; 1965 - Berlin, Ljubljana; 1966 - Sofia, Viena, Linz, Londra, Berlin; 1967 - Tokio, Berlin; 1968 - Montevideo, New York, Cracovia, Köln, Tel Aviv, Paris, Helsinki; 1969 - Torino, Santiago de Chile, Ljubljana, Tunis, Alexandria, Padova, Beirut, Lüdescheid, Moscova; 1970 - Düsseldorf, Milano, Cracovia, New York, Lodz, Portland, Macerata, Cesena, Stuttgart; 1971 - Leipzig; 1998 - Veneţia, Finlanda; 1999 - Veneţia, Ravenna etc.

Premii, distincţii, medalii1965 - Premiul pentru tineret al Uniunii Artiştilor Plastici din România; 1967 - Medalia de aur „Käthe Kollwitz“ la Expoziţia „Intergrafik“, Berlin; 1968 - Premiul al II-lea ex æquo la a doua Bienală de gravură de la Cracovia; 1970 - Premiul pentru grafică al Uniunii Artiştilor Plastici din România; 1971, la 20 aprilie - decorat cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a; 1975 - Premiul Academiei Române; 1977-1981 - Premii la concursul naţional „Cântarea României“; 1999 - Medalia de aur „Dante“, Ravenna; 2004 - Diploma U.A.P. Chişinău, Republica Moldova; Cavaler al Ordinului Steaua României etc.

Lucrările lui Marcel Chirnoagă se găsesc în colecţii particulare din: România, Italia, Franţa, Germania, ţări din fosta U.R.S.S., din fosta Iugoslavia, în S.U.A., Japonia, Belgia, Finlanda, Elveţia; în muzee şi instituţii din Ţară: Biblioteca Naţională din Bucureşti, Biblioteca din Oneşti, judeţul Bacău, Muzeul de artă din Bârlad, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti, Muzeul de artă din Baia Mare, Muzeul de artă din Caransebeş, Muzeul de artă din Cluj, Muzeul de artă din Constanţa, Muzeul de artă din Galaţi, Muzeul de artă din Iaşi, Muzeul de artă din Sighet, Muzeul de artă din Tulcea, Muzeul de artă din Vaslui; în muzee şi instituţii din străinătate: Biblioteca Naţionala din Paris, Cabinetul de stampe din Berlin, Muzeul Albertina din Viena, Muzeul Primăriei din Bruxelles, Muzeul de artă din Sarajevo, Muzeul Puşkin din Moscova, Muzeul Ufizzi din Florenţa, The Public Library din New York.„Artistul apelează la forţa de şoc a motivului fantastic rezultat, cel mai ades, prin montajul monstruos de elemente aparţinând umanului şi animalicului, ca şi unor organisme mecanice“ - preciza în legătură cu stilul lui Marcel Chirnoagă, la 1982, istoricul şi criticul de artă Constantin Prut (Dicţionar de artă modernă, Bucureşti; Editura Albatros, 1982, p. 87).

La moartea artistului, criticul de artă Pavel Şuşară spunea: „Era un grafician venit din matematică. Nu a avut o diplomă în arte plastice, nu a fost un profesionist în sensul academic al cuvântului. Dar a avut o energie lăuntrică extraordinară şi un imaginar extraordinar. El a adus în grafica româneasca un anumit tip de imaginar sălbatic, o feerie a grotescului, care este mai puţin accesibilă unui artist cu studii sistematice. A avut curajul să sfideze normele, mai mult sau mai puţin valide, ale graficii care merge mai mult pe limbaj decât pe naraţie retorică“ (http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-2871512-murit-graficianul-marcel-chirnoaga.htm).

Este evident astăzi faptul, aşa cum se poate constata şi din cele câteva ilustraţii ale memorialului nostru, că arta lui Marcel Chirnoagă a fost - implicit - un gest de protest plin de umanitate şi un strigăt de atenţionare din lagărul comunist, adresat lumii întregi, cu credinţa neabătută în izbăvirea de rău.

Localitatea natală a artistului, Buşteni, mult căutată de turişti români şi străini atât vara, primăvara sau toamna pentru aerul curat şi traseele montane minunate, cât şi în timpul iernii pentru schi, duce lipsa unui Muzeu memorial Marcel Chirnoagă, însă are unul în memoria prozatorului Cezar Petrescu. Un ministru al Culturii la trei decenii după rotaţia cadrelor din ’89, sau un altul - până la împlinirea veacului de la naşterea artistului - şi-ar umple de glorie şi de recunoştinţa urmaşilor portofoliul şi numele, obţinând câteva lucrări şi un spaţiu, bunăoară într-una din multele vile de odinioară ale Buşteniului, aflate în stare de degradare acum şi acolo să transfere o parte a colecţiei de lucrări de la Muzeul Naţional de Artă şi celelalte instituţii din România care ar face bine să se autosesizeze cultural şi să participe la edificarea unui lăcaş de artă, atractiv pe plan mondial, purtând semnătura acestui valoros fiu al localităţii, al Ţării şi al lumii: Marcel Chirnoagă.

Mihai Posada 

divider



Sinaxarul Demnităţii Româneşti

Elvira Sima † 13 aprilie 1974

În urmă cu 44 ani, doamna Elvira, soţia Comandanului Horia Sima, trecea la Domnul după o lungă şi grea suferinţă. Născută la Brad/Hunedoara, Elvira Florea avea să îl cunoască pe Horia la începutul anilor '30. Viitorul Comandant era atunci un tânăr profesor de filosofie şi limba română care preda la Liceul din Brad. Horia a închiriat o cameră în casa Florea în care trăia Elvira alături de mama sa, de o soră şi un frate mai mic. Tinerii se îndrăgostesc şi continuă să corespondeze după ce Horia părăseşte Bradul mutându-se la Caransebeş. Cei doi se căsătoresc la Brad în 15 august 1932, ziua Sfintei Fecioare Maria. Elvira îl urmează pe Horia la Caransebeş.

După primul an de căsnicie, viaţa Elvirei se va schimba total. Alături de Horia va cunoaşte calvarul percheziţiilor în miez de noapte, al casei răscolite de autorităţi... Va pierde şirul nopţilor petrecute la porţile temniţelor care îi ţineau soţul zăvorât. Elvira şi-a urmat soţul în toate luptele şi încercările, fiindu-i sprijin şi hotărâre. În prigoana cea mare - 1938/1939 Horia dispare de acasă în momentul în care agenţii Siguranţei vin să-l arestase (ieşind prin spatele casei). Timp de 2 ani Elvira nu ştie nimic de Horia, e arestat, e în viaţă, a reuşit să fugă din ţară? Casa din Brad este supravegheată permanent de Siguranţă, prietenii şi rudele se feresc de Elvira, toţi o evita, toţi se tem să-i fie alături. Se zbate singură să asigure traiul mamei şi al fraţilor.

Scurtă vreme, în timpul Statului Naţional Legionar, cei doi soţi se bucură de linişte şi de biruinţă. Elvira devine a doua doamnă a ţării după Maria Mareşal Antonescu. Spre deosebire de aceasta, Elvira îşi păstrează modestia şi rămâne mereu în umbra soţului său. Se implică în numeroase activităţi ale ajutorului legionar, în colectele pentru soldaţii de pe front. Crăciunul lui 1940 îi găseşte pe Elvira şi Horia alături de familia Florea la casa din Brad.

Dar prigoana reîncepe mai feroce, mai sângeroasă... Horia fuge în exil, Elvirei i se înscenează un penibil proces pentru nişte bijuterii presupus furate, va fi declarată nevinovată de judecătorul de înstrucţie, dar Mareşalul Antonescu îi stabileşte domiciliu obligatoriu la Bucureşti. În 1944, în timpul bombardamentelor din Bucureşti - profitând de vigilenţa scăzută a autorităţilor - va reuşi să fugă din ţară alături de doamna Iasinschi. După mai multe peregrinări prin Austria, Italia şi Franţa, soţii Sima se stabilesc în Spania. În 1959 Elvirei i se declanşează o boală grea, dureroasă şi fără vindecare: scleroză în plăci. Boala nu a fost însă singura încercare dureroasă a exilului, Elvira a suportat cu demnitate toate atacurile infame, mişeliile şi toate nebuniile debitate de cei care doreau eliminarea lui Horia Sima de la conducerea Mişcării.

Cu toate astea, doamna Viluca - „doamna noastră” cum au numit-o toţi legionarii care au cunoscut-o - era mereu o prezenţa caldă, o gospodină desăvârşită care ospăta pe toţi pribegii ce-i treceau pragul, o rază de speranţa şi o luptătoare. Ultimii ani de viaţă i-a petrecut la pat, imobilizată de crâncena boală, îngrijită de Horia Sima cu devotament vecin cu martiriul.

În 13 aprilie 1974 sufletul ei mult încercat şi mult pătimitor s-a desprins de trupul istovit şi şi-a găsit odihnă veşnică. A fost înmormântată în Spania, în apropierea mării. La moartea ei Horia Sima i-a acordat grandul de „legionar” pentru toată lupta, pătimirea şi jertfa dată pentru Legiune. Elvira Sima a plecat pe ultimul drum îmbrăcată de soţul ei în cămaşa verde.

Noi mereu te plângem soră, iar tu dormi mereu... Elvira Sima - PREZENT!

Cezarina Condurache

 

Nicolae Roşca † 2 aprilie 2013

Moştenirea lui Nicolae Roşca„Acesta a fost marele delict al Legiunii! Delictul de iubire de ţară. Delictul de a fi intuit, cu intuiţia marilor profeţi, pericolul ce ameninţa fiinţa neamului nostru. Delictul de a fi încercat nebuneşte, cu forţe plăpânde încă, să împiedecăm destrămarea României. Nu am putut-o realiza. Coaliţia urii ce-a urlat în jurul nostru, a fost mai puternică. Istoria însă ne-a dat dreptate. Şi din nenorocire cu cât se scurge timpul cu atâta ne-o întăreşte şi mai mult. Suntem şi astăzi primii care să plângem proporţiile colosale ale acestei dreptăţi pe care am avut-o în interpretarea evenimentelor politice ce se desfăşurau în jurul nostru

E prea târziu însă pentru deschideri de procese. Ele se vor deschide odată în ţară de către cei minţiţi şi înşelaţi. Istoria nu se scrie decât cu adevăruri. Adevărata istorie.”Nicolae Roşca - Secretar General al Senatului Mişcării Legionare, „Mărturii din temniţele comuniste”, Barcelona, 1957Ne-am despărţit fizic în urmă cu 5 ani de domnul Nicolae Roşca (personalitate legionară de elită, sub a cărui îndrumare ne-am aflat mulţi dintre noi), dar el rămâne prezent în aspiraţiile şi acţiunile noastre din fiecare an. Îi simţim prezenţa la Constanţa şi Bucureşti, Majadahonda şi Tâncăbeşti, la conferinţe şi comemorări. Îi evocăm gândirea în probleme de doctrină, precum şi în analiza evenimentelor româneşti şi europene. Îl avem ca exemplu de demnitate şi sobrietate, trăire spirituală şi forţă intelectuală.

Din moştenirea scrisă a lui Nicolae Roşca vom cita în continuare câteva fragmente din minunata sa lucrare „Ce este Frăţia de Cruce?”, în care explică istoria şi doctrina organizaţiei legionare a elevilor de liceu, subliniind valoarea perenă a unor principii de viaţă pentru tinerutul român.„Mişcarea Legionară, care a izvorât din spaţiile luminoase ale sufletului românesc a fost urmată cu entuziasm, credinţă şi curaj de marea majoritate a tineretului ţării noastre dintre cele două războaie mondiale. Ea a dat naştere unui fel de mit naţional în sufletul unei generaţii întregi de români care au crezut cu tărie în valorile esenţiale ale poporului lor, le-au dezgropat de sub molozul istoriei şi au căutat să le pompeze din nou în viaţa românescă modernă. Ei au visat un destin creştin pentru ţara lor şi chiar pentru întreaga omenire şi şi-au scăldat credinţele în apele limpezi ale speranţei.”„Ce trebuie să fie „Frăţia de Cruce” ne-o spune însuşi Corneliu Zelea Codreanu: O organizaţie a tinerimii române din întreaga ţară, având ca scop suprem de a crea buni ostaşi ai României de mâine, cu minte ageră, suflet mare şi pumn oţelit. Frăţia de Cruce înseamnă frăţia până la moarte în jurul Crucii, a acelora care simt în suflete scânteia sfântă a iubirii pentru ţărână românească.

Frăţia de Cruce era în esenţă o şcoală creatoare de caractere. Nu este îndeajuns să fii învăţat, inteligent, înarmat cu sentimente patriotice chiar, pentru a fi şi un bun român, folositor ţării tale. Mai trebuie să fii ordonat, cinstit cu tine însuţi şi cu alţii, să fii un pătimaş al ideii naţionale şi înarmat cu o convingere puternică şi voinţă de fier. Fratele de cruce trebuie să stimuleze în persoana lui valorile demnităţii, onoarei, dreptăţii şi setea de justiţie socială.”„Pe scara valorilor sufleteşti ale fratelui de cruce stătea pe prima treaptă, credinţa în Dumnezeu. El făcea parte dintr-o generaţie care considera omul ca o fiinţă transcedentală, capabilă să-şi activeze toate valenţele sufletului său. Acolo în suflete îşi au lăcaşul sentimentele nobile care se răsfrâng în societate, încălzesc mulţimile şi le ajută să se ridice la stări de trăire colectivă înalte şi binefăcătoare. Acolo naşte voinţa care îndeamnă la lupta dreaptă, cucereşte spirite şi zămisleşte în om o morală de victorie. Sufletul este motorul istoriei naţiunilor. Este picătura dumnezeiască turnată în om.”Daca harul lui Dumnezeu va mai da vreodată neamului românesc un lider vizionar de talia Căpitanului sau Comandantului, el va trebui să îmbrăţişeze idealul creştin-naţional la vârsta liceului ( 16-18 ani cel mai târziu), vârsta entuziasmului şi a maximei capacităţi de dăruire. Iar educaţia lui se va face pe baza principiilor „frăţiei de cruce” care ( cu foarte puţine actualizări) vor fi mereu valabile. Rolul nostru, ca urmaşi ai lui Nicolae Roşca, este să oferim fiecărei generaţii această hrană spirituală.

Preot prof. Marius Vişovan

 

divider



In memoriam

† Constantin Popa

Constantin Popa s-a născut la 16 august 1926, la Caracal, în familia lui Mihai şi a Luciei. Tatăl era muncitor, mama - ca majoritatea femeilor din acea vreme - era casnică. Costică, cum era alintat de părinţi şi apoi de prieteni şi camarazi, a urmat şcoala primară apoi liceul Liceul Industrial Caracal. În timpul liceului descoperă Fraţiile de Cruce - organizaţia de tineret a Mişcării Legionare. Deşi furtuna urii antonesciene era în toi, Constantin Popa aderă cu tot sufletul la primăvara legionară a neamului, rămânându-i fidel până la trecerea în veşnicie. Dragostea de neam, frăţia clădită în jurul crucii lui Hristos aveau să fie plătite cu munţi de suferinţă. Copilăria curată şi fericită a lui Costică se va frânge la scurt timp după instaurarea comunismului.

La 17 aprilie 1945 se va emite primul ordin de arestare pe numele său. Curtea Marţială Timişoara îl va condamnă la 2 ani de detenţie „pentru politică”, „crimă de constituire de organizaţie politică interzisă”. La momentul arestării era elev într-un liceu din Reşiţa. Eliberat la scurtă vreme, va reveni la Caracal şi va continua să activeze cu unitatea sa FDC, fapt care va atrage atenţia Siguranţei.

Anul 1947 aduce o nouă arestare şi o condamnare la 1 an de detenţie. În noaptea de 14/15 mai 1948, în cadrul valului masiv de arestări ale legionarilor operate de Securitate pe tot cuprinsul ţării, va cădea şi Costică Popa (recent eliberat) împreună cu fraţii săi de cruce. Arestarea se operează la Căminul de stat care deservea Liceul Industrial Caracal. Tinerii sunt acuzaţi de „uneltire” şi piesa acuzării o constituie participarea la campania electorală din 1946. De această dată detenţia va fi una îndelungată. Tinerii sunt anchetaţi la Caracal şi Craiova. Constantin Popa primeşte o condamnare de 2 de detenţie. Împreună cu lotul său va ajunge la Târgşor - închisoare destinată elevilor deţinuţi politic. Aici Costică se îmbolnăveşte şi necesită internare la Spitalul Penitenciar Văcăreşti; cu această ocazie Securitatea notează că în timpul detenţiei la Târgşor, Costică a avut „o purtare recalcitrantă”.

La 16 noiembrie 1950 va primi o condamnare administrativă de 2 ani de închisoare (în 1951 i-ar fi expirat pedeapsa şi pesemne că regimul nu era pregătit să elibereze aşa un „bandit”). Motivul condamnării, aşa cum apare notat în fişa matricolă penală: „a fost luat ca bănuit ca organizator de organizaţii subversive în rândul elevilor”. Pe parcursul executării pedepsei va primi încă 24 de luni de detenţie pentru „manifestări duşmănoase”, apoi încă 12 luni - supliment la supliment... După Târgşor şi Văcăreşti va executa detenţia la Jilava, Galeşu, Poarta Albă, Oneşti. Va fi eliberat la 21 mai 1954, după ce a semnat declaraţia standard că nu va comunica nimic din cele văzute şi auzite în detenţie pentru că altfel va suporta rigorile legilor RPR. Şi nu o va face. Nu va povesti nimic din toată tragedia tinereţii sale întemniţate de teamă ca rudele sale să nu suporte acele nefericite rigori ale RPR.

Revine acasă la Caracal unde o cunoaşte pe viitoare sa soţie, Iuliana Miulescu (asistent social de ocrotire). Cei doi se vor căsători în septembrie 1955 şi vor avea o fetiţă Luminiţa-Felicia. Costică s-a angajat cu greu din cauza stigmatului cu care venea din temniţă, întâi a lucrat că strungar în fier, apoi ca maistru mecanic. În 1957 Constantin Popa salvează de la incendiu întreprinderea la care lucra - fapt care nu va avea nicio importantă în cadrul viitorului proces... Bucuria tinerei familii a fost de scurtă durată. Constantin Popa a fost rearestat la 30 iunie 1959. Iniţial a fost reţinut pe bază de condamnare administrativă - Ministerul de Interne îi oferea în dar încă 36 luni de detenţie.

Un an mai târziu - în august 1960 - are loc procesul. Costică este judecat în cadrul unui lot mai mare, acuzat de „uneltire împotriva orânduirii sociale”. La proces se va insista asupra „discuţiilor duşmănoase” purtate de inculpat cu diverşi cunoscuţi despre politica internă şi internaţională, despre iminenţa unui război eliberator şi despre viitoarele alegeri libere, şi asupra dispreţului arătat faţă de conducătorii de partid şi de stat...Pentru toate acestea, Tribunalul Militar Craiova îl va condamna la 10 ani muncă silnică pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale” şi 5 ani degradare civică. Va executa detenţia la Craiova, Jilava, Galaţi, Ostrov, Salcia, Giurgeni, Aiud de unde va fi eliberat în 26 iunie 1964, odată cu decretul general de graţiere a deţinuţilor politici. Revine acasă unde fiica şi soţia îl aşteptau... În timpul celor 5 ani de detenţie ai lui Constantin, soţia a fost nevoită să părăsească Caracalul din cauza problemelor întâmpinate la serviciu - era soţie de deţinut politic. S-a refugiat din calea loviturilor, ajungând cu fetiţa în Banat.

Deşi detenţia politică se terminase oficial în ţară noastră, urmărirea bandiţior nu încetase. Costică Popa este chemat periodic la Securitate, dar nu declară nimic, nu semnează nimic. Continuă să lucreze că maistru mecanic şi trăieşte cu demnitate, ocrotindu-şi familia, statornic în credinţă şi crezul său. Neplăcerile continuă. Ca orice copil de fost deţinut politic, Luminiţa-Felicia întâmpină umilinţe şi dificultăţi şi la liceu şi la Facultate, dar cu ajutorul lui Dumnezeu le depăşeşte. Se căsătoreşte, este binecuvântată cu copilaşi - care vor fi pentru nea Costică lumina ochilor, bucuria bucuriilor.

În 1989 cade comunismul... sau cel puţin o parte din el. Costică este în sfârşit liber să povestească şi totuşi îi este prea greu să o facă, mai ales în faţa familiei căreia ezită să-i dezvăluie ororile suferite. „Ce bătaie am primit, dormit pe piatră goală, înghiţit fecale, rugăciunile ne-au ţinut şi exemplul celor mai bătrâni ca noi” - asta era povestea lui Nenea Costică comprimată astfel încât să nu deschidă prea mult rănile nevindecate ale trecutului. Încet, încet, foştii fraţi de cruce, supravieţuitori ai detenţiei, reiau legăturile. În 1992 peste 300 de foşti deţinuţi politici ai temniţei Târgşor participă la sfinţirea Monumentului ridicat în faţa închisorii pentru camarazii lor trecuţi la Domnul - între ei şi Costică Popa. De atunci, participă anual la această comemorare şi la conferinţele din Ploieşti, mereu discret, interesat de tineri, sprijinit în bastonul său, atent, emoţionat...În 2015 am ridicat la Caracal o Troiţă în memoria pătimitorilor caracaleni, a cărei sfinţire a fost oficiată de P.S. Sebastian al Slatinei. Nea Costică a fost prezent şi însufleţit de mare bucurie - un licăr de speranţă şi de nădejde că toată durerea şi suferinţa va rodi în generaţiile viitoare.

În 17 ianuarie 2018, Constantin Popa a trecut în veşnicie, întărind Legiunea cerească şi găsindu-şi odihnă veşnică după 91 ani de viaţă. De anul acesta numele său - de erou şi pătimitor - va fi pomenit cu dragoste şi recunoştinţă la comemorarea anuală de la Târgşor.

Noi mereu te plângem frate, iar tu dormi mereu... Constantin Popa - PREZENT!

* mulţumiri doamnei Felicia Uciu, fiica lui Constantin Popa, pentru informaţiile oferite

 

Primăvară verde

 

În primăvară verde de baladă

Ard zarzării înzorzonaţi de floare;

Se prind în joc bujorii din livadă,

Vâzdoagele plâng doruri mari de soare...

 

Grădină albă de zarnacadele

Jertfeşte gând de foc în stropi de rouă,

Că-n zori adună Domnu-n crâng de stele

Cleştar aprins de dimineaţă nouă.

 

Se-ncheagă viaţa-n cânt de tinereţe

Cum zumzetu-n amiezile de vară;

Cresc plini răsurii-n margini de fâneţe

Şi-ncepe lujer de-amintire să răsară...

 

Prin anii mulţi ţi-s crinii albi ai frunţii

Ca stelele de mintă la icoană,

Cum în poveste ţările şi munţii

Stau fără veac şi fără de prihană.

 

De dincolo de piatră şi de vreme

Pornit-au oşti să-nsângere pe creste

De dragul unui vis de crisanteme

Şi dor de ţară verde şi poveste.

 

Sub ruginite gratii de-nchisoare

–Comori şi cimitire laolaltă -

Ei duc în gând noroc şi sărbătoare

Din ţara ta spre ţara lor înaltă.

 

Sub bolţi de-azur mireazmă albă-mparte

Cădelniţă de pace şi tăcere,

Că dincolo de jertfe şi de moarte

Ne-aşteaptă rumânească înviere.

 

Vasile Posteucă, Iconar, 1 septembrie 1936

 

† Dr. Ionel Panaitescu

Ionel Scipio s-a născut la 19 decembrie 1921 la Jegălia, Ialomiţa. Tatăl sau, Dobre Panaitescu, militar de carieră, era director în Marina Militară Regală. Mama, Maria Panaitescu, fiică de preot, a dăruit soţului 3 băieţi. Maria a fost casnică, dedicându-se îngrijirii şi educării copiilor care au răsplătit-o toată viaţa cu dragostea şi rugăciunile lor. Ionel era mijlociul. Toţi trei băieţii aveau să urmeze medicina, cei mari veterinară şi mezinul umană.

Familia Panaitescu s-a mutat la Bucureşti unde Ionel va urma şcoală primară, apoi Liceul Gheorghe Șincai. În timpul liceului se va integra Frăţiilor de Cruce - organizaţia de tineret a Mişcării Legionare, din cadrul liceului sau. În 1940 devine şef de unitate FDC. Continuă să activeze şi după rebeliunea Generalului Antonescu şi scapă de primele valuri de arestări iscate de acesta. În 19 octombrie 1941 avea să fie arestat de Siguranţă în timpul unei întâlniri a mai multor Fraţii de Cruce din Bucureşti. Locul de întâlnire era la marginea Bucureştiului, în pădurea Montesquiou (pădurea Băneasa era cunoscută atunci sub acest nume, pădurea face parte din fosta moşie a contesei Maria Bibescu de Montesquiou-Fezensac). La întâlnire trebuiau să participe sute de fraţi de cruce sub conducerea lui Ioan Ianolide, nu au apucat să se strângă însă toţi. Pădurea era înţesată de agenţii Siguranţei care au făcut atunci în jur de 80 de arestări. Tinerii au fost legaţi şi înghesuiţi în camioane şi duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei unde au fost ameninţaţi, bătuţi şi umiliţi. În urma trierii rămân arestaţi 21 de fraţi de cruce din care vor fi condamnaţi mai puţin de jumătate. Între cei arestaţi se află şi Ionel Panaitescu. Procesul se judecă în noiembrie 1941, acuzaţia: participare la rebeliune. Aberant! Dincolo de faptul că nu a existat „rebeliune legionară”, cei învinuiţi nici nu participaseră la evenimentele de la 21/23 ianuarie 1941! Curtea Marţială a Corpului Militar al Capitalei va pronunţa la 21 noiembrie 1941 sentinţa 2208 prin care Ioan Ianolide - şeful de lot - va primi 25 ani muncă silnică, iar Ionel Panaitescu 8 ani muncă silnică. Între cei arestaţi şi condamnaţi se numărau şi Ion Jenică Popescu şi Alexandru Virgil Ioanid.

După proces Ionel ajunge în temniţa subpământeană Jilava. La puţin timp după sosire să va da cu ochii în curtea închisorii de un unchi al său din partea mamei care era în conducerea penitenciarului. Cei doi, deşi uluiţi de o întâlnire neaşteptată de ambele părţi, se prefac că nu se cunosc. Dar în timp, unchiul obţine redeschiderea procesului în care fusese condamnat Ionel şi obţine o diminuare a pedepsei. Între timp, în ianuarie 1942, Panaitescu va fi mutat la închisoarea de execuţie a pedepsei, Aiud. Aici va primi vestea eliberării după 2 ani şi jumătate de detenţie.

Revenit la Bucureşti, se înscrie la Facultatea de Medicină Veterinară. În 1952 se căsătoreşte cu Rafila Smaranda care, 4 ani mai târziu, îi va dărui un fiu. Deşi urmărit şi monitorizat, Ionel Panaitescu nu a fost arestat după eliberarea din 1944. Unchiul său a reuşit să îi sustragă dosarul făcut de justiţia antonesciană şi să îl ardă. Ionel nu a mai activat pe line de organizare legionară după 1944, întrerupând legăturile cu camarazii aflaţi în libertate, afundându-se în studiu şi muncă, dedicându-se familiei.

După instaurarea comunismului, tatăl său, Dobre Panaitescu, a fost nevoit să părăsească Marina. A solicitat pensionarea anticipată, dar autorităţile comunste nu i-au acordat-o. A primit pensie abia după câţiva ani (timp în care el şi soţia nu au avut niciun fel de venit), la împlinirea limitei de vârstă, fără să i se ia în considerare anii petrecuţi în Marina Regală.

Cu toate că Panaitescu a evitat ferm orice implicare în activităţi ostile regimului sau prietenii incerte, într-o zi, pe când se afla la serviciu, a primit vizită neaşteptată a lui Silviu Crăciunaş (văr cu mama sa). Crăciunaş - o personalitate extrem de controversată - a făcut un joc multiplu iniţial alături de legionari, apoi de ţărănişti, ulterior de comunişti şi apoi spionaj pentru anglo-americani. Crăciunaş s-a prezentat minţind că a venit în ţară să execute o serie de legionari consideraţi de către legionarii din exil că fiind trădători. Pe listă se afla şi Ionel! Deşi a tras o sperietură serioasă, Panaitescu a scăpat fără alte repercusiuni, Crăciunaş dispărând la fel de subit precum apăruse. Ce misiune avea şi ce urmărea cu ameninţarea asta aberantă, nu s-a aflat niciodată.

Familia lor a fost lovită şi de alte suferinţe. Bunicul dinspre mamă al lui Ionel Panaitescu, Lazăr Cîrje, preot în parohia Mogoş/ Cîmpeni, a fost arestat în august 1959 şi condamnat la 6 ani de închisoare corecţională pentru „uneltire”. Părintele a fost învinuit că se opune colectivizării şi că sabotează agricultura socialistă. A executat detenţia la Cluj, Gherla şi Aiud, fiind eliberat în mai 1963.Ionel Panaitescu va profesa toată viaţa că medic veterinar. Peste 40 de ani lucrează lângă Bucureşti, la Joiţa, apoi după 1990 va deschide un cabinet în Bucureşti. Profesionist desăvârşit, Ionel Panaitescu a fost totodată şi un pedagog dedicat. Cabinetul său a fost tot timpul plin de tineri studenţi la Veterinară, dornici să înveţe, să vadă, să acumuleze cunoştinţe. După pensionare a continuat să trateze animale ori de câte ori a fost solicitat la domiciliu - până acum câţiva ani. Fiul i-a urmat în meserie, fiind tot medic şi inspector veterinar.

După 1989 Ionel a reluat legăturile cu vechii camarazi şi a participat la acţiunile desfăşurate de aceştia. Nelipsit de la Biserică, era o prezenţă constantă la comemorarea Căpitanului, la Ziua Legiunii, la înmormântările şi pomenirile legionarilor trecuţi la Domnul. La 2 aprilie 2018, la 96 de ani, domnul doctor Ionel Scipio Panaitescu (Pinguinul pentru camarazii din Aiud, Pipo pentru colegii de facultate şi Papaşa pentru tinerii pe care i-a învăţat meserie) a trecut în veşnicie. A fost înmormântat la Cimitirul Ghencea Civil, fiind condus pe ultimul drum de familie, prieteni şi camarazi.

Că o lacrimă de sânge, a căzut o stea... Ionel Panaitescu - PREZENT!


O despărţire neaşteptată...Erast Călinescu

La înmormântarea doctorului Ionel Panaitescu, Erast Călinescu a şoptit deasupra sicriului „Ionele, aşteaptă-mă că vin şi eu în curând...” Nu credeam atunci că va fi atât de curând! In ziua Sfântului Gheorghe ne-am întâlnit la biserică. Era bucuros de călătoria pe care tocmai o făcuse la temniţa Piteşti, ne-am miruit, am povestit, am glumit şi ne-am despărţit... In seara aceleiaşi zile, 23 aprilie 2018, dragul nostru Erast Călinescu - camarad, prieten, părinte - s-a mutat în ceata drepţilor, discret şi subit, aşa cum a trăit în ultimii ani.

Înmormântarea a avut loc joi, 26 aprilie, la Biserica Sfânta Vineri din Bucureşti. Slujba a fost oficiată de un sobor de 7 preoţi, între care Pr. Prof. Vasile Gordon de la Biserica Sfântul Ilie Gorgani (duhovnicul lui Erast) şi Ierom. Amfilohie Brânză de la mănăstirea Diaconeşti, care au şi ţinut cuvântări emoţionante. Ultimul drum al lui Erast Călinescu a fost la Cimitirul Nefliu Măgurele. Soţia, fiul, nora, nepoţii, camarazii şi prietenii i-au fost alături. La marginea mormântului a primit salutul nostru, alături de Cântecul Legionarului Căzut.

Noi mereu te plângem frate, iar tu dormi mereu... Erast Călinescu - PREZENT!

pagină realizată de

Cezarina Condurache 

divider