Fundatia George Manu

Editorial
* Identitate şi interes naţional în anul 2016 - un instantaneu al societăţii româneşti-
Aniversari
* 90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan
Evenimente
* Comemorare şi lansare de carte la Târgşor
* Frăţia Ortodoxă Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă
* „Gropile comune de la Canalul Dunăre-Marea Neagră” - Investigaţia de teren de la Poarta Albă, punctul cimitirul Oraşului Nou
* Pelerinajul anual la Sighetu Marmaţiei
* Braşov - “Festivalul de carte şi muzică”
* Ştiri anticomuniste
Articole generale
* Instantanee dintr-o viaţă exemplară
* Recenzie – Nicolae Purcărea, “Urlă haita”
* Bovarism, lăcomie şi degradare morală- eseu despre ziua de azi -
* Privind înapoi
Istorie
* Povestea unei familii arestate, povestea unei familii scoase din istorie…
* De vorbă cu Petru Codrea (11)
* Petre B. Constantinescu, ofiţer de elită al Aeronauticei Regale Române (II). Singurul pilot de IAR 81 care a doborât un Mustang American
* Războiul civil din Spania (1936-1939) (VII)
* Flori de aur din Maramureş (27)
Cultura
* „Cine zice că nu-i dor, nu-i vrednic de chip de om”
Spiritualitate
* Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (VII)
* Prin post şi rugăciune, spre Lumină!
Manifestari - Comemorari
* Comemorarea de la Miercurea Ciuc
In memoriam
* † Mircea Dobre
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XIX Nr 8 august 2016


Identitate şi interes naţional în anul 2016 - un instantaneu al societăţii româneşti-

Interes naţional şi identitate naţională – ce mai înseamnă aceste noţiuni pentru românii anului 2016?  

Un prim element legat de chestiunea în discuţie se revelează din dezbaterea din jurul proiectatei achiziţionări a capodoperei brâncuşiene „Cuminţenia Pământului“. Dacă pentru unii ea constituie o parte esenţială a patrimoniului nostru identitar, meritând ca românii să facă un efort financiar pentru a-şi salva valorile culturale, pentru alţii acest demers nu reprezintă decât un simplu şi inutil moft. Deja din acest prim exemplu se întrevede care sunt cele două poziţii fundamentale definitorii pentru clivajul în care se găseşte societatea românească.

Suntem în august 2016. România îşi reaminteşte de eroii de acum un secol, cei care înaintau prin trecătorile Carpaţilor mânaţi de visul întregirii ţării. Elanul eroic şi spiritul de jertfă al acelei generaţii de români, precum şi abilitatea politicienilor vremii de a urmări cu fermitate interesul naţional suprem au dus doi ani mai târziu la realizarea idealului României Mari. Nu au fost ani marcaţi de un entuziasm de paradă, ci ani de restrişte, suferinţă şi înfruntare cu dârzenie a unor mari dificultăţi. Momentele de eroism în faţa unor situaţii dramatice au salvat onoarea şi în cele din urmă existenţa unui neam, permiţându-i în final regăsirea în hotarele sale fireşti.

În schimb, ziua de 23 august 1944 va rămâne mereu una controversată. Adepţii loviturii de stat care a scos România din războiul antisovietic susţin că ea a corespuns de asemenea interesului naţional. Miopia politică şi laşitatea autorilor acestui act nu au făcut însă decât să pună pe tavă întreaga ţară cotropitorului bolşevic. Greşeala fundamentală: mai presus de o ieşire din război a României în condiţii cât mai favorabile pentru ţară, s-a dorit neapărat răsturnarea lui Antonescu, niciun preţ nefiind prea mare pentru aceasta. Astfel, într-un asemenea context autoimpus, nu s-a putut semna nicio capitulare până la data de 12 septembrie, când au fost acceptate necondiţionat toate cererile impuse de ocupantul sovietic. Răstimp în care sute de mii de ostaşi români au luat drumul Siberiei, de unde puţini s-au mai întors la vetrele lor. Statutul României după încheierea războiului, deşi a participat alături de Aliaţi la coaliţia antihitleristă, a rămas tot acela de ţară învinsă. Singurul câştig politic ce se poate invoca este recuperarea Ardealului de Nord de la Ungaria, în schimb Basarabia a rămas sub cizma rusească, până în ziua de azi, în ciuda aşa-zisei independenţe statale.

Tocmai de aceea declaraţia ambasadorului SUA la Chişinău, făcută cu prilejul a 25 de ani de la independenţa Republicii Moldova este surprinzătoare şi deplasată. A afirma că „Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile sale provocări“  falsifică pur şi simplu istoria şi legitimează un rapt teritorial care pentru poporul român a însemnat lacrimi, sânge şi suferinţă. Iar a susţine în continuare că Moldova trebuie să rămână un stat suveran şi independent în cadrul unor graniţe sigure. Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică şi nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova” este un amestec nepermis al unui ambasador în politica unor state suverane şi independente, care în mod normal ar trebui să fie ele singure cele care îşi stabilesc natura relaţiilor reciproce. A devenit evident că ambasadorii americani de prin aceste locuri îşi asumă tot mai mult un rol care le depăşeşte atribuţiile diplomatice, ei devenind un soi de „guvernatori” peste nişte teritorii cu statut de „colonie”. Din păcate, instituţiile statului român nu reacţionează în niciun fel la această stare le lucruri. Singurii care o fac sunt românii care mai au o urmă de demnitate şi care mai ţin la noţiunile de suveranitate şi identitate naţională.

Printre aceştia se numără şi cunoscutul pictor Sorin Dumitrescu, membru al Academiei Române, care într-un discurs ţinut recent în faţa înaltului for al statului român afirmă răspicat rolul esenţial de garant axiologic şi identitar al acestei instituţii, alături de celălalt pilon care este Biserica. E nevoie cu atât mai mult de o atitudine fermă, cu cât ne confruntăm cu „dezastrul, aflat în plină desfășurare, al colonizării în act a culturii identitare a României. În aceste zile, vânzătorii de pământ românesc, veritabili vânzători de țară, sunt dublați de intelectualii vânzători și ei de valori, adevărați uzurpatori ai axiologiei identitare. În ordine spirituală, colonizarea axiologică se execută într-ascuns, la adăpostul vacarmului politic, generat de scenariul public al pedepsirii corupților. Ca urmare, colonizatorul poate umbla liniștit la tabloul de siguranțe ale sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe.”

Un alt semnal de alarmă este tras de rectorul universităţii clujene, la rândul său membru al Academiei, istoricul Ioan Aurel Pop. În cuvântul său ţinut în deschiderea unei conferinţe de specialitate domnia sa a avertizat tinerii de azi asupra superficialităţii, a dependenţei de tehnologie şi de lumi virtuale, a hrănirii cu surogate intelectuale, în dauna însuşirii unei culturi serioase şi a formării unei perspective identitare sănătoase prin studiu structurat, ceea ce este imposibil prin acumularea de informaţie amorfă prin medii de genul internetului şi reţelelor sociale. „Istoricii tineri nu trebuie să fie influenţaţi de generaţia Facebook, ci trebuie să meargă în biblioteci, la arhive, să ajungă la materia primă a istoriei, la sursă sau la izvorul istoric. M-am referit la elitele malefice ce există în lume şi care îi pot conduce pe tinerii needucaţi pe căi greşite, de exemplu, cei ce se detonează singuri şi omoară zeci şi sute de oameni, sunt oameni fără educaţie, fără cultură generală, fără discernământul de a aprecia valorile, dar oameni care ştiu să lucreze pe net şi pot să fie influenţaţi de mesajele de acolo. Nu avem nevoie de oameni roboţi, ci de oameni cu personalitate”.

Deşi mesajul este evident, această critică la adresa „generaţiei Facebook” a stârnit un val de indignare în mediile stângiste, fiind adesea răstălmăcit şi scos din contextul său firesc. Numai că tocmai aceste reacţii sunt un semn evident că afirmaţia lui Ioan Aurel Pop –în mod deliberat incomodă - a pus degetul pe rană. Să nu uităm însă nici următorul aspect, care explică poate mai bine modul în care se poziţionează intelectualii români în cadrul acestei dezbateri. Istoricul clujean, un reputat specialist în domeniul istoriei medievale, este autorul cărţii „Istoria, adevărul şi miturile” (ajunsă la ediţia a 2-a), în care demontează metodic, punct cu punct, toate aberaţiile „colegului” său de breaslă, mult mai faimosul Lucian Boia. Cărţile acestuia din urmă, străbătute de obsesia „demitizării” istoriei româneşti, au devenit, promovate fiind de o parte a elitei intelectuale de la noi, adevărate best-seller-uri, în ciuda faptului - scos în evidenţă cu scrupulozitate de către I.A. Pop- că metoda folosită de L. Boia e una profund viciată, lipsită de profesionalism, bazată pe folosirea selectivă a informaţiei istorice şi pe un profund subiectivism în conferirea de ponderi izvoarelor şi interpreţilor ulteriori ai acestora, criteriul nefiind gradul de veridicitate sau de competenţă, ci conformarea lor cu şabloanele preconcepute în care gândeşte dl. Boia, cu intenţia sa manifestă de a relativiza tot ce ţine de adevărata identitate românească.

După cum era deci de aşteptat, în societatea românească de azi părerile sunt împărţite, iar metafora paharului funcţionează şi în acest caz. Ne alăturăm astfel celor care scot în evidenţă jumătatea plină a lui. În primul rând pentru că această plinătate semnifică un conţinut de ordin ideatic şi spiritual, menit să canalizeze fapte şi atitudini, să modeleze conştiinţe. Doar în asemenea condiţii o naţiune mai poate rămâne vie, creatoare de valori şi făuritoare de istorie. La polul opus se găsesc cei alienaţi identitar, „oamenii recenţi“ ai lui Patapievici, cărora substanţa interioară le este înlocuită cu vacuitatea relativismului axiologic iar viziunii organice a rostului omului în colectivitatea naţională şi în lume îi ia locul ideologia erozivă a unui universalism abstract.

Bogdan Munteanu 

divider



90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan

La împlinirea a 90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan (1926-2002), oferim cititorilor câteva din creaţiile sale poetice, compuse în anii de detenţie.

Poem toamnei

 

Hai, toamnă, tornă-mi prinos ruginiu

În cupa-mi întinsă spre soare

Să cânte lumina psalmi vinului viu

Şi tulbur amurgul să curgă-n ulcioare

 

Să cânte pădurea şi brazii s-aprindă

Pe pleoapa nopţii viorele albe

Hai, toamnă, mai toarnă-mi!

Vreau vinul să-mi scalde

În aria stelelor imnul sublim.

 

Dar ce-ţi tremură mâna când torni, toamnă mică

Şi-n lacrimi te frângi peste văi?

Când cupa cea albă spre cer se ridică

Şi tulbur amurgul se varsă-n văpăi

 

Tu plângi?

Hai, râzi tu şi cântă!

Cu vinul ce râde şi cântă pe văi!

Copile, copil făr-astâmpăr,

Ce zburzi printre bulgări de soare

În inimă floare de nufăr

Îmi spune-o poveste ce doare

 

Şi rana ei trupul mi-l frânge!

Că vinul ce curge pe văi

Nu-i vin, rod de viţă,

Ci sânge din sângele tău

Şi-alor tăi!

 

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Comemorare şi lansare de carte la Târgşor

Comemorarea suferinţei şi biruinţei copiilor deţinuţi politic, pătimitori în temniţa Târgşorului, a avut loc joi, 18 august 2016. Ca în fiecare an, comemorarea a avut loc în a treia joie a lunii august, în faţa Monumentului de la Târgşor.

Comemorarea din acest an a fost o adevarătă sărbatoare a eroilor neamului, ea fiind completată de lansarea cărţii dlui Alexandru Pantea, unul dintre sutele de tineri pe care regimul comunist i-a întemniţat la Târgşor şi întărită de prezenţa autorităţilor locale - civile şi militare.

Evenimentul a început oficial cu intonarea Imnului naţional şi cu primirea seniorilor participanţi în onoruri militare. A urmat depunerea de coroane şi slujba parastasului. Alături de părintele paroh Titus Ciobanu a fost o mare bucurie să-i avem printre noi pe părintele profesor Vasile Gordon şi pe părintele Marius Vişovan, împreună cu alţi doi preoţi din zona Prahovei. Părintele Vişovan a dat citire unei impresionante liste de martiri şi mărturisitori ai neamului românesc, fără deosebire de orientare politică sau confesiune, listă care se completează an de an, pe măsură ce familia luptătorilor români se reîntregeşte în cer.

Înainte de veşnica pomenire a luat cuvântul dl. Alexandru Cristea, primar al comunei Ariceştii Rahtivani, care a subliniat importanţa jertfei şi a suferinţelor pătimite în temniţele comuniste. După slujba parastasului au răsunat cântece patriotice. Copilaşi de şcoală generală ne-au bucurat sufletele recitând poezii născute în temniţele comuniste. Toată asistenţa a fost invitată la masă la Căminul Cultural.

Acolo a avut loc şi lansarea cărţii dlui Alexandru Pantea „Memorii. Secvenţe din anii vieţii mele”. Cartea a fost prezentată de prietena noastră, Cristina Liana Puşcas, doctor în istorie şi jurnalist, sosită tocmai de la Oradea pentru acest eveniment - activitatea anticomunistă a domnului Pantea având loc în jud. Bihor, de unde e originar. Au mai luat cuvântul Pr. Marius Vişovan, dl. primar Cristea, dl. Pantea.

Mulţumim în primul rând autorităţilor implicate, dlui. Primar Alexandru Cristea şi dlui. consilier Nicuşor Ciobanu, domnilor comandanţi de regiment care ne-au fost alături în toate momentele comemorării, seniorilor sosiţi în număr mare din toate colţurile ţării şi Frăţiei Ortodoxe.

Cezarina Condurache 

divider



Frăţia Ortodoxă Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă

O sâmbătă cu tanti Ioana!

Tanti Ioana este o femeie trecută de 70 de ani care locuieşte la ţară şi care, ca atâţia alţi bătrâni, are o poveste tristă de viaţă pe care o poartă cu demnitate.

In urmă cu un an, soţul ei a suferit un atac cerebral în urma căruia a rămas cu infirmităţi semnificative, iar în urmă cu 2 luni, băiatul ei, singurul sprijin, a ales să plece la muncă în Anglia pentru a câştiga mulţi bani.

Rămasă singură cu toate greutăţile, tanti Ioana se descurcă din ce în ce mai greu, lucru ce a determinat-o să apeleze la Frăţie pentru a-i tăia o maşină de lemne pentru foc.

Vă mărturisesc că a fost dificil să găsim timp şi pentru această treabă, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am prezentat la dânsa la poartă, înarmaţi cu o drujbă.

Ne-a primit cu sfiala omului simplu, neştiind ce să ne mai pună înainte. Am liniştit-o, spunându-i că mai întâi facem treabă şi apoi mai stăm de vorbă. Am început treaba cu elan, iar stiva de lemne s-a împuţinat cu repeziciune, astfel încât, în câteva ore, s-a transformat într-o grămadă de butucei care trebuiau şi ei crăpaţi.

Fără să ne gândim prea mult, am hotărât să nu ne limităm la treaba pentru care fusesemrăm chemaţi şi să spargem şi butucii, iar apoi să-i aşezăm la adăpost. Am plecat iute acasă după topoare şi ne-am pornit pe spart lemne. Pe înserat am terminat treaba, leoarca de transpiraţie, foarte obosiţi, dar cu o tanti Ioana luminoasă şi fericită că lemnele erau aşezate frumos la adăpost. Ne-a mărturisit că dacă ar fi angajat oameni din sat, ar fi durat câteva zile şi ar fi existat riscul ca în perioada următoare să fie prădată, aşa cum s-a întâmplat anul trecut.

Ne-a întrebat cât o costă munca noastră, întrucât fiul din Anglia vroia să suporte cheltuiala. I-am răspuns că plata este ca fiul ei să vină alături de noi în ţară pentru a putea ajuta atâţia bătrâni rămaşi fără sprijin. Doamne ajută fraţilor!

 

divider



„Gropile comune de la Canalul Dunăre-Marea Neagră” - Investigaţia de teren de la Poarta Albă, punctul cimitirul Oraşului Nou

Fundaţia Profesor George Manu a iniţiat în această vară proiectul „Gropile comune de la Canalul Dunăre-Marea Neagră” alaturi de Asociaţia Culturală „Pr. Iustin Pârvu". Scopul principal al proiectului este acela de a identifica gropile comune aferente fostelor lagăre ale Canalului (lagăre de muncă forţată destinate exterminării deţinuţilor politici între 1949-1955), de a le consemna cu statutul de morminte colective şi de a le marca în memoria comunităţilor locale prin ridicarea unor Troiţe.

Primul pas a constat în verificarea pe teren a unor perimetre din zona Poarta Alba, presupuse a fi gropi comune şi cunoscute ca atare în legendele locului. În acest sens prietena şi colaboratoarea noastră, dr. Emilia Corbu, arheolog expert, a desfăşurat o primă investigaţie la faţa locului, alături de voluntari. Campania a avut loc în perioada 11-17 iulie 2016 şi a fost efectuată cu aprobarea Primăriei Poarta Albă, cu binecuvântarea IPS Teodosie Episcopul Tomisului, bucurându-se de sprijinul părintelui paroh Rareş Bardu - Biserica Poarta Albă I. Rezultatele investigaţiei le găsiţi în continuarea acestui text.

Mulţumim tuturor celor implicaţi pentru efortul şi sprijinul acordat şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom continua proiectul.

In perioada 11-15 iulie o echipă de voluntari s-a deplasat la Poarta-Albă pentru investigaţii în teren. Din relatările localnicilor, transmise din tată în fiu sau relatate preotului de către bătrânii satului, gropi comune s-ar fi aflat în trei puncte:

1. In Cimitirul Vechi din Poarta-Albă, mai precis în partea din faţă. De reţinut că cimitirul vechi nu se putea extinde în spate din pricina unei regiuni inundabile. De aceea extinderea acestuia s-a făcut spre stradă. Unele locuri de veci din zilele noastre au intersectat schelete umane fără inventar, uneori cu câte o pereche de bocanci rupţi în picioare. Dar din cauza locului strâmt nu s-au mai putut face cercetări pentru a vedea configuraţia şi inventarul gropii din care proveneau scheletele. In prezent, înhumările se fac într-un cimitir nou, deoarece în Cimitirul Vechi nu mai există locuri de veci disponibile.

2. La piciorul Podului, unde ar fi fost descoperite mai multe schelete umane cu ocazia lucrărilor de construcţie a podului. După spusele localnicilor, acestea ar fi fost aruncate pe drum şi utilajele grele le-ar fi zdrobit, făcându-le una cu pământul.

3. In stânga cimitirului nou din cartierul “Oraşul-Nou” din comuna Poarta-Albă. In acest punct aflat în domeniul public şi care nu este suprapus de nimic în prezent a avut loc şi o scurtă investigaţie de teren cu scopul de a verifica informaţia. Terenul se află pe malul Canalului Dunăre-Marea Neagră şi se prezintă ca un patrulater de 33 x 30 m cu orientare E-V, alveolat, cu cota cea mai joasă de -0,80 m faţă de nivelul actual al solului, măsurat de pe partea nordică, acolo unde întreaga formaţiune este mărginită de un val. Investigaţia a fost efectuată mecanic pe două secţiuni numite A şi C (SA, SC) şi manual, pe secţiunea B (SB). SA, orientată N-S, cu dimensiunile de 13x2 m şi adâncimea de 2,5 m (de la nivelul cel mai jos al alveolei şi 3 m de la nivelul de călcare al cimitirului actual), a avut scopul de a cerceta stratigrafia în centrul terenului, în zona cea mai joasă a acestuia. Pe ambele profile ale secţiunii se observă o zonă de gropi pe o lungime de aproape 8 m. Deşi secţiunea avea lăţimea de doar 2 m, configuraţia gropilor este diferită pe ambele profile. Acest complex de gropi are adâncimea de 1,85 m de la nivelul solului alveolat şi 2,5 m de la nivelul de călcare actual. Pe fiecare profil se observă gropi din două faze.

Pe profilul estic al SA, carou 1-3, se observă profilul albiat al unei gropi adâncă de 1,50 de la nivelul complexului şi de 2 m de la nivelul actual al solului, cu deschiderea maximă la gură de 4 m. Aceasta se continuă şi pe profilul vestic unde are lăţimea de 3,5 m. Pe suprafaţa ei la circa 0,90 m se află un strat de umplutură în care se află şi câteva resturi menajere.

Tot pe profilul estic al SA, carou 3-4, se află o a doua groapă, cu diametrul gurii de 3 m şi adâncimea de 1,85 m (de la nivelul solului alveolat) şi 2,50 m de la nivelul actual al solului. Groapa are o treaptă alveolată şi apoi groapa propriu-zisă, cu un perete oblic. Profilul neregulat al acesei gropi dovedeşte că a fost lucrată mecanic.

Pe profilul vestic al SA, în afară de groapa din SA, c.1-3, se mai află o groapă lată de 5,5 m şi adâncă de 1,85 m de la nivelul albiat şi de 2,60 m de la nivelul actual al solului. Pe fundul ei se mai află un strat subţire de pământ galben afânat, cu pietriş etc. gros de 0,25-0,60 cm. Peste acesta se află o depunere de pământ brun-afânat amestecat cu pelicule subţiri de pământ galben. Depunerea are un profil neuniform, umplând golurile lăsate în stratul de pământ galben purtat de la bază.

Secţiunea C, cu dimensiunile 10x2 m, a fost trasată E-V, perpendiculară pe SA. Secţiunea se află la baza valului care delimitează aria alveolată şi intersectează în carourile finale o parte din acesta. De aceea, pe această secţiune am considerat doar adâncimea de la nivelul actual al solului.

Pe SC profilul sudic, carourile 3-5, se observă o groapă lată de 4,5 m şi adâncă de 2 m de la nivelul actual al solului ce are la bază un strat de pământ galben murdar, purtat cu rare pelicule de rugină cu o grosime cuprinsă între 0,25-0,50 m. Aceasta a fost intersectată de o alta, lată de 6,5 m, care are la bază o dublă alveolare neregulată, rezultat al unei acţiuni mecanice (SC, c.1-4). Umplutura acesteia este depusă în două straturi. La bază, un strat brun-negricios cu pelicule de pământ galben în lentile. Deasupra, un strat de pământ brun-afânat, grăunţos amestecat cu rare pelicule de pământ galben şi particule de calcar.

Pe SC, profilul nordic, se observă o situaţie foarte interesantă. Pe caroul 4 se află o groapă cu profil albiat, adâncă de 2 m, în care se află pământ galben-murdar. Se mai păstrează pe o lungime de aproape 2 m la gură şi 1 m la bază.

Aceasta a fost intersectată de un şir de trei gropi adânci de 2,5 m, late de 1,5- 2 m. Umplutura acestora a fost depusă în două straturi. La bază se află un pământ brun-negricios cu lentile de pământ galben. Deasupra, un strat de 0,50-1 m de pământ brun-grăunţos, afânat, amestecat cu rare pelicule de pământ galben şi particule de calcar.

SB a fost orientată E-V, perpendicular pe SA. Din secţiunea B (SB) a fost lucrat manual doar caroul 3 (2 x 2 m).  Pe doar 4 mp, la -1,10 m sub un strat de nivelare, se observau colţurile rotunjite a trei gropi umplute cu pământ brun-negricios, afânat. Groapa de pe profilul sudic intersecta o alta din care se mai păstra o margine delimitată de pământ galben-murdar cu rare pelicule brune şi care se observa şi pe profilul vestic. Gropile de pe profilele nordic şi estic erau adânci de doar 1,30 m. Groapa de pe profilul sudic ajungea până la -1,85. Toate trei au fost cercetate doar pe acest carou. Nu am mai avut timp să ne extindem pentru a le cerceta şi în suprafaţă.

Gropile nu aveau inventar. Pe fundul gropii din SB, c.3, profil sudic, a fost găsită o bucată patrulateră din tablă de fier foarte deteriorată. In stratul de nivelare (0,90-1,10 m) au apărut câteva resturi menajere (cioburi de sticle, becuri, dopuri etc) şi mai multe resturi metalice în stare proastă de conservare (fragmente de sârmă, fiare, resturi de tablă de fier etc.). Raportat la suprafaţa excavată, resturile menajere sunt aproape insignifiante.

CONCLUZII1. Suprafaţa alveolată are cam 1000 m2. In partea de nord, cam la mijloc, se află o zonă de aproximativ 150 m2 plină de gropi. Din această suprafaţă sondajul a afectat doar 50 m2. Gropile, cu dimensiunile descrise mai sus, sunt umplute cu pământ negru curat împins probabil mecanic din arealul înconjurător. In urma acestui demers a rezultat suprafaţa alveolată.

2. Unele gropi cu pământ negru sunt delimitate în pământ galben curat, steril, neatins de nici o intervenţie umană. Altele, însă, au intersectat şi distrus gropi pline cu pământ galben murdar, striat de pelicule brune. Acest lucru se observă pe SA, c. 2-5, profil vestic, pe ambele profile ale SC, c.4 şi pe planul SB, c.3, -1,10 m. Din gropile cu pământ galben-murdar se mai păstrează fie o peliculă pe fund, fie un perete lateral cum vedem pe SC.

3. Gropile cu pământ negru au împânzit întreaga suprafaţă în mod sistematic şi au excavat gropile cu pământ galben-murdar, vizibile acum doar în trei puncte.

4. Pe SC, profil sudic, se observă că gropile cu pământ galben-murdar aveau profil albial, gura largă de 4 m, lăţimea de 3 m la bază şi adâncimea de 2 m. Conţinutul lor a fost excavat şi îndepărtat din zonă. Gropile rezultate în urma excavării au fost umplute cu pământ negru.

5. Din punct de vedere cronologic, gropile aparţin epocii contemporane, mai precis, comuniste. In stratul de nivelare ulterior gropilor cu pământ negru am găsit capace marcate RPR, deci după 1968. Acest lucru corespunde cu relatările localnicului M.T. care menţionează că în copilăria lui zona era plină de gropi vizibile, care au fost nivelate la un moment dat, în timpul lui Ceauşescu. Relatarea este veridică, deoarece pământul negru-afânat nu avea densitatea necesară umplerii gropilor şi nici nu era în cantitate suficientă.

6. Este dificil să ne pronunţăm asupra funcţionalităţii acestor gropi în lipsa unor probe clare. Pe suprafaţa investigată nu am găsit niciun fel de resturi umane. Gropile cu pământ negru au fost realizate cu scopul clar de a excava şi îndepărta pământul şi conţinutul gropilor cu pământ galben-murdar. Adăugăm că, de regulă, gropile de mormânt conţin pământ galben-murdar, afânat, doar că pe suprafaţa investigată nu am găsit nici una neafectată.

7. Dacă din relatările localnicilor, conform cărora în locul investigat de noi au fost gropi comune, din cele găsite la faţa locului rezultă că acestea au fost golite la un moment dat. Se cunoaşte faptul că lagărele de muncă erau imediat distruse complet, după dezafectare, în scopul ştergerii urmelor. Insă, nicăieri nu este consemnată, până în prezent, distrugerea gropilor comune. Că urmele acestora erau şterse cu desăvârşire, în cazul în care erau găsite întîmplător, ne dovedeşte relatarea despre groapa comună găsită la piciorul podului. Dar nu ştim dacă acest lucru se practica în mod curent sau ceea ce s-a petrecut la Piciorul Podului a fost o întâmplare.

Emilia Corbu , doctor în arheologie

divider



Pelerinajul anual la Sighetu Marmaţiei

O impresionantă liturghie greco-catolică a avut loc luni, 29 august 2016, pe celularul închisorii din Sighetu Marmaţiei (actualul Muzeu Memorial), cu participarea a circa 100 de pelerini - elevi şi studenţi din Episcopia de Oradea, conduşi de părintele Florian Gui şi confraţii săi din Congregaţia “Don Orione”, precum şi a unor credincioşi din localitate. Într-o atmosferă emoţionantă au fost prezentaţi tinerilor seniorii rezistenţei anticomuniste maramureşene prezenţi la liturghie: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Ilban, Grigore Hotico, Vasile Măgurean, Melania Riţiu. Părintele Marius Vişovan a evocat personalităţile închise la Sighet, numind închisoarea, “templu al suferinţei şi biruinţei “.

Liturghia de pe celular a încununat pelerinajul de 165 de km de la Şimleu Silvaniei la Sighet, pelerinaj anual ce are deja o frumoasă tradiţie.

După liturghie, membrii “lotului Vişovan” s-au regăsit în celula 74, la etajul doi al Memorialului, împreună cu membri ai familiilor, unde au înălţat o rugăciune pentru sufletele celor trecuţi la cele veşnice. Actualmente, mai sunt în viaţă 5 seniori din acest grup.

Cezarina Condurache 

divider



Braşov - “Festivalul de carte şi muzică”

Editura Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu au participat la “Festivalul de carte şi muzică” din Braşov în perioada 21-24 iulie 2016. Festivalul, organizat de Asociaţia Culturală Libris şi Primăria Braşov, a avut loc în Piaţa Sfatului care s-a dovedit neîncăpătoare pentru numeroşii vizitatori.

Standul nostru a primit cumpărătorii cu peste 200 de titluri, cărţi anticomuniste şi incorecte politic, din domeniile: sfinţii închisorilor, memoria anticomunistă, memorialistica temniţelor, rezistenţa anticomunistă, documente, religie si istorie.

Mulţumim organizatorilor pentru invitaţie şi îi aşteptăm pe toţi iubitori de carte anticomunistă să ne viziteze în luna septembrie, în cadrul târgurilor de carte de la Sibiu şi Piatra Neamţ.

 

divider



Ştiri anticomuniste

Pomenirea eroilor rezistenţei anticomuniste din Banat

La Monumentul Rezistenţei Anticomuniste din Banat, aflat în proximitatea Muzeului Satului din Timişoara, a avut loc, zilele trecute, o slujbă de pomenire a deţinuţilor politici ucişi la Timişoara între 1949 şi 1952. Slujba Parastasului a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi de la Centrul eparhial şi Catedrala Mitropolitană din Timişoara.

La eveniment au participat oficialităţi locale şi judeţene, reprezentanţi ai mai multor asociaţii din Timişoara, foşti deţinuţi politici, urmaşi ai unora dintre aceştia, dar şi foarte mulţi timişoreni. Teodor Stanca, preşedintele AFDPR, filiala Timiş, a menţionat faptul că, încă din 1992, această zi se sărbătoreşte an de an. De asemenea, a precizat că, în zona unde este ridicat monumentul, nu au fost împuşcaţi doar cei condamnaţi la moarte pe baza unor procese, ci au fost executaţi şi oameni care aveau condamnări de 10, 15, 20 de ani. În luna iunie a anului 1949 are loc, la Timişoara, procesul intentat celor mai de seamă luptători anticomunişti din zona Banatului. Dintre cei 12 inculpaţi, cinci sunt condamnaţi la moarte prin împuşcare, iar restul de şapte, la diverse pedepse privative de libertate. În zorii zilei de 16 iulie 1949, la poligonul de tragere de la Pădurea Verde - Timişoara, sunt daţi morţi următorii: Spiru Blănaru, Petru Domăşneanu, Ion Tănase, Petru Puşchiţă, zis Mutaşcu, şi Romulus Mariţescu. Ceilalţi şapte: Aurel Vernichescu, Gheorghe Popovici, Teodor Ungureanu, Gheorghe Smultea, Petre Puşchiţă, zis Liber, Nicolae Ghimboaşe, zis Micluţ, şi Gheorghe Luminosu sunt scoşi din închisoarea din Timişoara în dimineaţa zilei de 2 august 1949, duşi la Pădurea Verde şi ucişi. Întâmplările petrecute în perioada 1945-1989 au determinat Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Timiş să aleagă ziua de 16 iulie ca Ziua rezistenţei anticomuniste din Banat.

Monumentul de la Pădurea Verde, ridicat pe o colină şi reprezentat de o cruce, simbol al jertfei umane, are la bază o placă comemorativă, inscripţionată cu textul: „Şi aici ca pretutindeni în ţară, în vremea pustiirii sovietice comuniste, au fost ucişi fii ai poporului român, luptători pentru apărarea fiinţei naţionale. Cinstiţi-le dăruirea şi jertfa, rodind-o în mâine!“. Monumentul a fost sfinţit în anul 2000 de către vrednicul de pomenire Mitropolit Nicolae Corneanu, în prezenţa domnului Gheorghe Ciuhandu, primarul Timişoarei la acea vreme, a membrilor Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (A.F.D.P.R.) - filiala Timiş, precum şi a rudelor sau a apropiaţilor celor care au pierit în timpul prigoanei comuniste. Acest monument este înconjurat de 43 de plăci din granit negru, pe care sunt inscripţionate numele membrilor grupurilor de rezistenţă anticomunistă, a celor executaţi chiar în Pădurea Verde sau a celor care au murit în urma torturilor la care au fost supuşi în închisorile comuniste.

Răzvan Fibişan

Sursa: http://ziarullumina.ro

 

4 foşti deţinuţi politic, decoraţi de Preşedinte

La începutul acestei luni, preşedintele Klaus Iohannis, a decorat cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, patru foşti deţinuţi politic: părintele Nicolae Tomaziu, în vârstă de 100 de ani, pe Elena Ion-Arnăuţoiu, pe Nicolae Ciurică şi pe Dumitru Moldovan. Ultimul nu a putut fi prezent din cauza faptului că este grav bolnav.

Aceştia au fost decoraţi în semn de înaltă apreciere a înaltei ţinute morale, pentru demnitatea pentru care au militat pentru democraţie şi care au plătit cu propria lor libertate.

Elena Ion-Arnăuţoiu a avut un discurs emoţionant la final. “Vă mulţumim, domnule preşedinte şi aş dori să dedic această decoraţie familiei mele care au murit cu toţii în puşcăriile comuniste. Mama, tata şi doi fraţi.”Din cauza stării de sănătate, Dumitru Moldovan nu a putut participa la ceremonia organizată la Palatul Cotroceni, astfel încât prefectul judeţului Braşov, Ciprian Băncilă, i-a înmânat decoraţia făgărăşeanului de 85 de ani, într-un cadru festiv organizat la Cetatea Făgăraşului. La ceremonie au participat, alături de familia fostului deţinut politic, preşedintele AFDPR - Octav Bjoza şi alte oficialităţi locale.

 

Investigaţii arheologice la Periprava

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), în parteneriat cu Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca (MNIT), a desfăşurat în perioada 25-30 iulie 2016 a treia campanie de investigaţii arheologice în localitatea Periprava, com. C.A. Rosetti, jud. Tulcea. Acţiunea a avut ca obiectiv principal căutarea, descoperirea şi recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale foştilor deţinuţi politici decedaţi în colonia penitenciară de la Periprava.

Primele două campanii au avut loc în septembrie 2013 şi mai 2015.În acest loc, în perioada 1959-1964 au fost înhumaţi un mare număr de deţinuţi politici decedaţi în colonia de muncă de la Periprava. Amplasamentul acestui cimitir al deţinuţilor a fost stabilit pe baza informaţiilor obţinute de la localnicii mai în vârstă ai satului, precum şi de la câţiva foşti angajaţi ai coloniei penitenciare. În cele trei campanii de săpături au fost executate în total 10 secţiuni arheologice, în cadrul cărora au fost descoperite mormintele a 20 de deţinuţi.

Conform informaţiilor documentare existente, precum şi din numeroaselor mărturii ale foştilor deţinuţi politici care au fost internaţi în colonia penitenciară de la Periprava, rezultă că decesele din acest lagăr de muncă forţată au fost cauzate de înfometare, de frig, de lipsa apei potabile şi a asistenţei medicale, de accidentele intervenite pe fondul condiţiilor de muncă istovitoare şi de regimul de detenţie pe care mulţi l-au îndurat în lagărele şi închisorile unde au fost încarceraţi anterior. Unii dintre deţinuţi au fost ucişi şi prin împuşcare, mai ales în cursul unor tentative de evadare. Toate acestea au fost potenţate de condiţiile de viaţă existente în Deltă şi de comportamentul abuziv şi violent al personalului coloniei. În perioada în care unitatea a funcţionat ca formaţiune independentă, din documentele oficiale rezultă că la Periprava au murit cel puţin 124 de deţinuţi, identificaţi nominal, în majoritate politici, dar şi de drept comun.

Din partea IICCMER şi a instituţiilor muzeale colaboratoare, la activităţile de cercetare a participat un colectiv de arheologi şi istorici, alcătuit din Gheorghe Petrov (coordonator), Marius Oprea, Constantin Petre, Florin S. Soare, Constantin Vasilescu Paul Scrobotă, Horaţiu Groza şi Gabriel Rustoiu. Alături de aceştia, în teren s-a aflat şi Radu Preda, preşedinte executiv al IICCMER.

Sursa: http://www.iiccr.ro

 

Monument dedicat trecerii Carpaţilor de către batalioanele române

Împlinirea a 100 de ani de la intrarea trupelor române în Transilvania a fost marcată la Săcele, în Pasul Bratocea, prin dezvelirea unui monument. În luna august trupele române intrau în Transilvania, prin Pasul Bratocea, localitatea Săcele fiind una din primele localităţi din Transilvania care i-au întâmpinat pe soldaţii români. In amintirea acestui eveniment şi în memoria jertfei soldaţilor români din timpul Primului Război Mondial, Primăria Săcele a hotărât să amplaseze chiar în Pasul Bratocea un monument care să comemoreze aceste evenimente. Ceremonia a început cu intonarea imnului naţional de către fanfara Academiei Fortelor Aeriene Henri Coanda şi militarii Batalionului 206 Artilerie Ghimbav. A continuat apoi cu o slujba religioasă de sfinţire a monumentelui şi de pomenire a celor care au murit în luptele care au avut loc, slujba fiind susţinută de un sobor de preoţi din Săcele şi din comunele învecinate din judeţul Prahova.“În 14/27 august 1916, Consiliul de Coroană a consfinţit intrarea României în Marele Război alături de Antantă. Şi chiar dacă în primul an desfăşurarea ostilităţilor a pus sub semnul îndoielii oportunitatea acestei hotârâri, finalul războiului avea să demonstreze că alegerea făcută a fost nu numai corectă, ci şi oportună, prin împlinirea marelui vis a generaţiilor antebelice: Unirea Transilvaniei cu Patria Mamă”, a declarat Virgil Popa, primarul municipiului Săcele.

Sursa: http://adevarul.ro

 

„Ploieştiul îşi aduce aminte”

Pe 7 august a avut loc, la Muzeul Judeţean de Artă „Ion Ionescu-Quintus” din Ploieşti, prima conferinţă din cadrul proiectului „Ploieştiul îşi aduce aminte”. Invitat a fost Octav Bjoza, fost deţinut politic şi preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. Pe 20 august, în cadrul proiectul „Ploieştiul îşi aduce aminte” s-au desfăşurat două vizite la fostele închisori de la Jilava şi Piteşti.

Scopul proiectului „Ploieştiul îşi aduce aminte” este de a informa comunitatea ploieşteană cu privire la evenimentele represive din perioada 1945 - 1964, pentru a ajunge la o conştientizare a efectelor acestora asupra României. De asemenea, proiectul urmăreşte să recupereze memoria unor persoane din Ploieşti şi nu numai care au fost victimele represiunii comuniste din primele două decenii postbelice. Nu în ultimul rând, prin cunoaşterea istoriei recente se pot găsi modele umane de verticalitate şi de curaj, într-o societate în care criza valorilor este frecvent reclamată.

Proiectul „Ploieştiul îşi aduce aminte” se desfăşoară în perioada august - octombrie 2016 şi este organizat de către Asociaţia pentru Educaţie şi Dezvoltare Urbană (AEDU) cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer. În cadrul său vor avea loc cinci evenimente realizate în colaborare cu Muzeul Judeţean de Artă „Ion Ionescu-Quintus” şi alţi parteneri locali.

Sursa: republicaploiesti.net

 

Luptători anticomunişti, propuşi cetăţeni de onoare

La propunerea Asociaţiei „Scut botoşănean”, condusă de Bogdan Cărăuşu şi Gheorghe Andrei, primarul Cătălin Flutur a iniţiat proiectul de hotărâre vizând acordarea acestei distincţii fraţilor Vasile şi Ioan Maluş, luptători împotriva comunismului. Vasile Maluş s-a născut pe 10 februarie 1922, iar fratele său, Ioan, pe 16 martie 1923. Cei doi fraţi au văzut lumina zilei în localitatea Stânceşti.„Vasile şi Ioan Maluş au fost adevărate exemple de eroism, cinste şi patriotism în lupta împotriva comunismului. Atitudinea dârză şi iubirea credinţei strămoşeşti le-au adus ani grei de închisoare săvârşiţi în temniţele de la Aiud, Jilava, Gherla, Baia Sprie şi Canal. Într-o perioadă în care adevăratele modele sunt sortite uitării, avem datoria morală de a ţine vie memoria acelor români care au înfruntat cu demnitate tăvălugul comunist, apărând valorile naţionale şi credinţa ortodoxă”, se arată în adresa înaintată Primăriei Botoşani de către conducerea Asociaţiei „Scut botoşănean”.

Potrivit conducerii primăriei, acordarea titlului de cetăţean de onoare pentru Vasile şi Ioan Maluş „trebuie percepută ca o modestă măsură reparatorie”.

Sursa: http://www.monitorulbt.ro

 

divider



Instantanee dintr-o viaţă exemplară

Prin apariţia volumului de faţă - „Memorii. Secvenţe din anii vieţii mele”, semnat de profesor doctor inginer Alexandru Pantea, Editura Evdokimos continuă proiectul de recuperare şi publicare a memorialisticii anticomuniste, rămasă, în parte, inedită. Există hărţi ale memoriei. În timpurile din urmă, unii vor cu tot dinadinsul să şteargă contururile gulagului comunist din România, să facă uitate rănile pe care le-a săpat adânc în memoria noastră colectivă, sperând poate într-o relativizare a vinei lor morale şi într-o diminuare a ororilor săvârşite de bolşevici pe pământul românesc (ajutaţi cu sârg de obedienţi autohtoni). Alţii, iată, vor să recupereze, fie şi cu preţul propriei libertăţi, exact acele frânturi ale memoriei anticomuniste ocultate, fără de care nu am putea avea o imagine de ansamblu a răului incomensurabil pe care l-a făcut comunismul sufletului neamului românesc. Neînţelegându-l în esenţa sa, riscăm să retrăim în stare de veghe coşmarul comunist. Filosoful George Santayana a emis o sentinţă - confirmată, din păcate, de prea multe ori în istorie - privind relaţia intrinsecă şi de condiţionare reciprocă dintre memoria unui trecut dureros, resimţit de o comunitate umană, şi calitatea pe care o va avea viitorul acelei comunităţi: „Those who cannot remember the past are condemned to repeat it” (Cei care nu îşi pot aminti trecutul sunt condamnaţi să îl repete). Născut în satul Petid, în „Ţara Crişurilor”, autorul acestor pagini anamnezice va adera în anii liceului la modelul paideii naţionalist-creştine, conturându-şi fiinţa în acord cu valorile susţinute lăuntric de iubirea pentru Dumnezeu şi neamul românesc. Elocvent mi se pare, mai cu seamă acum, în proxima actualitate, interesul pe care îl acordau aceşti juni respectului pentru cei mai în vârstă şi mai ştiutori - profesorii. Dacă situaţia din învăţământul contemporan a devenit critică, una din cauze o reprezintă fără doar şi poate dispreţul coletiv, de dată recentă, faţă de valoarea respectului interpersonal: „Când ne adunam, ne manifestam ca români şi creştini, ne rugam şi ne puneam problema cum să învăţăm bine, să avem respect faţă de profesori, faţă de colegi şi colege şi discutam un subiect legat de pregătirea noastră naţională şi creştină, şi situaţia ţării după venirea ruşilor”. Acest ideal naţionalist-creştin, tineresc şi nobil, antitetic în raport cu psihologia maselor, a majorităţii care, din frică sau calcul interesat, acceptase deja în anii 45-46 servitutea comunistă, îl va proiecta pe autor în ghearele molohului roşu: condamnat de regimul comunist la trei ani de închisoare corecţională, între anii 1948-1951 va împărtăşi, alături de camarazii săi, condiţia ingrată şi dezumanizantă de deţinut politic. Comuniştii ascundeau făţarnic şi perfid, sub masca umanismului, o ură viscerală faţă de toţi opozanţii lor, indiferent de vârstă: elevi de liceu, smulşi din matca lor de furia comunistă, au fost nevoiţi să pătimească ani grei de promiscuitate fizică şi tratament barbar administrat de întreaga ierarhie a penitenciarelor, de la gardieni la directori şi ofiţeri de securitate. La aceste suplicii se adaugă tentativa exasperantă şi exasperată a bolşevicilor de a-i reeduca prin violenţă şi teroare. Supraveghetorul funest din umbră era, bineînţeles, generalul Nicolschi, iar metoda fusese deja parafată în soviete de „pedagogul” Makarenko Anton. Memorabile şi înduioşătoare rămân rândurile printre care se întrezăreşte atmosfera care domnea pe atunci în penitenciarul Târgşor: tineri idealişti din toată ţara, prea fragezi pentru a înfunda bolgiile infernului comunist, maturizaţi prematur de înălţimea idealului lor şi de austeritatea vieţii pe care şi-o asumaseră, se ajută reciproc, rezistă împreună, coagulându-se în jurul mărturisitorului şi poetului mistic Virgil Maxim (condamnat la 25 de ani de muncă silnică), avizi să îşi desăvârşească educaţia naţionalist-creştină: „Cel care ne-a fost călăuză la Târgşor şi ne-a îndrumat pe calea creştină şi naţională a fost Virgil Maxim, un om cu o adâncă trăire creştină, făcând parte din grupul misticilor la Aiud: Valeriu Gafencu, Traian Trifan, Marian Traian, Ion Ianolide, Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Iulian Bălan. Dânsul ne-a lămurit problemele pe care le puneam pe linie creştină, atât cât se putea în condiţiile de detenţie. A fost lumina pentru noi, cei mai tineri, un adevărat profesor, un adevărat model de trăire creştină şi patriotism”. Paginile despre „experimental Târgşor” vin în siajul paginilor memorialistice scrise de Victor Roşca şi Gheorghe Andreica, completându-le şi confirmându-le. Procesul reeducării de la Gherla (închisoare dedicată muncitorilor şi ţăranilor anticomunişti) este surprins în câteva pagini dense. Aici au fost strânşi elevii de la Târgşor şi studenţii de la Piteşti pentru a fi transformaţi în „oameni noi”, dar nu într-un sens paulinic, al iubirii, ci într-unul demonic, al urii îndârjite şi corozive. Cititorul familiarizat cu literatura memorialistică a închisorilor regăseşte în aceste pagini câteva întruchipări ale răului, cum este Popa Ţanu. Acesta le va reaminti, cât se poate de cinic, elevilor aduşi aici, care este scopul final al reeducării - distrugerea spirituală a personalităţiilor: „Bandiţilor, după cum v-a spus şi domnul colonel Zeller, v-o repet şi eu, demascările nu au încetat odată cu Piteştii şi cu plecarea voastră de acolo. Ele vor continua şi la Gherla sau în altă parte, până când vom ucide în voi ultima fărâmă de patriotism şi credinţă în Dumnezeu”. Atitudine tipică pentru comunişti, de o incoerenţă maximă şi de fractură între cuvânt, gând şi faptă: în spatele mult-invocatei „reeducări” se ascundea intenţia de exterminare a tuturor opozanţilor. În urma torturilor îndurate la Gherla (ţinutul deţinuţilor în poziţie fixă, bătaia cu bâta, „picătura chinezească” etc.) unele victime îşi vor găsi aici sfârşitul. Gherla s-a dovedit a fi, pentru mulţi, anticamera iadului: „În cameră şi ateliere - mărturiseşte autorul - era o atmosferă apăsătoare, nu vedeai un zâmbet sau să auzi o vorbă bună din partea cuiva.” Pe 10 mai 1951, domnul Alexandru Pantea trece din închisoarea mică în închisoarea mare: sub cizma bolşevică, România se transformase într-un lagăr în care fiecare cetăţean era obligat să muncească şi să doneze statului comunist cotele obligatorii, care deveniseră draconice. După ieşirea din detenţie, autorul găseşte resursele interioare să renască din propria cenuşă, redefinindu-se din punct de vedere profesional: parcurge întreaga ierarhie, de la stadiul de jos, de muncitor necalificat, până la miner şi doctor inginer, absolvind odată cu trecerea anilor, două facultăţi - de matematică-fizică şi de electrotehnică. Urmează apoi o carieră profesională încununată de succes, atât ca inginer, cât şi ca profesor. Se dedică cercetării ştiinţifice, reuşind să publice o serie de studii şi lucrări de specialitate, încununate cu teza sa de doctorat - ,,Contribuţii privind blocarea protecţiei de distanţă, în regimuri care pot provoca acţionări greşite”. Despre toate acestea şi despre invenţiile domniei sale, brevetate, veţi descoperi mai multe parcurgând cartea de faţă. Călătorind prin tot acest curriculum vitae, impresionant pentru cititorul de astăzi, mi-au răsărit în minte câteva gânduri. Înainte de toate, m-am gândit că această mărturie narativă confirmă intuiţia mea mai veche: mărturisitorii din temniţele comuniste s-au dovedit a fi exemplari prin conduita lor morală (şi creştină), dar şi pe parcursul devenirii lor profesionale. Gândul mi-a zburat la profesorul George Manu - întruchiparea maximală a intelectualului creştin - pentru care munca intelectuală, dacă are ca obiect ceva din lumea creată de Dumnezeu, devine rugăciune. Este rugăciune. „Rectorul Aiudului” mărturisea în acest sens: „A studia ceea ce Dumnezeu a creat, este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat, este cel mai mare păcat, avându-şi originea în neascultare”. Al doilea gând năzărit în mintea mea a fost: cum se face că oamenii valoroşi ai României trăiesc, iată, smerit, la marginea vieţii publice, prea puţini ştiind de existenţa lor. Într-o societate sufocată de mass-media, de posturi şi de ziare locale această marginalitate existenţială e, totuşi, de mirare. Dar (şi acesta este gândul meu final) când Dumnezeu vrea, îi scoate din (cvasi-) anonimat şi uitare pe toţi aceşti aleşi ai Săi, spre folosul nostru spiritual, fiindcă, după Cuvântul său: „(…) nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă” (Matei, 5, 14-15).

Ciprian Voicilă 

divider



Recenzie – Nicolae Purcărea, “Urlă haita”

“E fada povestirea mea... Teroarea ce m-a stăpânit de-a lungul anilor e greu, ba chiar imposibil de înfăţişat. Ea depăşeşte puterea de înţelegere a oamenilor. Căci lupta n-a fost între oameni, ci între două lumi: lumea binelui şi lumea răului, a lui satan. Şi dacă pentru o clipă surâsul lui satan ne-a îngheţat inimile, Dumnezeu, în marea Lui dragoste, ne-a redat viaţa, ne-a încălzit, ne-a scos la lumină, ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău… Am rămas astăzi o mână de oameni din generaţia mea care încă mai suntem mărturii vii. Dar ideea, idealul pentru care am luptat este viu şi va dăinui în veci, cât va trăi omul pe pământ. Credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam sunt cele două axe înscrise în destinul neamului nostru…” - Nicolae Purcărea Cartea aceasta ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferinţă şi la cruce. Şi asta pentru că nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa, tentaţia şi ispita omului contemporan, spune Sfântul Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fără jertfă, aşa încât şi noi creştinii, am dori să ne mântuim fără să ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Aşa stând lucrurile, cartea de faţă este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare şi teribile în care cei ce au vrut să se mântuie au avut foarte mult de suferit, adică atunci când statul român, comunist şi ateu, folosindu-se de instituţii diabolice şi draconice precum securitatea şi închisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni creştini, aflaţi atunci printre noi; căci „comunismul a umplut cerul de Sfinţi - zice Părintele Arsenie Papacioc. De aceea, dacă ar fi să cunoască cineva pe toţi din neamul nostru care au trecut pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, ar veni la cuvintele rostite în veacul al XVII - lea de sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: „dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi., dară nu s-au căutat!”...Cu alte cuvinte, aşadar, avem în faţă noastră un volum de memorialistică în care mărturisitorul Nicolae Purcărea descrie cu lux de amănunte ororile îndurate în închisorile şi lagărele comuniste. Autorul vorbeşte pe larg despre “reeducarea” pe care a îndurat-o la Piteşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Gherla şi alte închsori“. Autorul volumului este unul dintre foştii deţinuţi politic care a îndurat peste două decenii de terorare în închisorile şi lagărele de muncă din perioada comunismului, fiind arestat, pentru prima oară, când avea 18 ani. Atunci, în anul 1941, după ce mareşalul Antonescu a ordonat închiderea tinerilor legionari, Nicolae Purcărea a fost unul dintre cei 5. 000 de tineri care au mărşăluit în stradă împotriva respectivei decizii, fiind arestat şi condamnat la 15 ani de închisoare pentru activitate legionară şi terorism. A fost închis până în anul 1944 la Braşov, Văcăreşti, Piteşti şi Alba Iulia. În anul 1944 în urma unui decret prin care toţi elevii erau graţiaţi, a fost eliberat şi înrolat în Regimentul 89 de infanterie de la Tărlungeni. În toamna aceluiaşi an a fost arestat ca „primul duşman al poporului“, împreună cu mari negustori şi personalităţi marcante ale Braşovului, fiind închis la Braşov până în luna septembrie anul 1945. A urmat, timp de trei ani, Academia Comercială la Braşov, fiind şi membru activ al Uniunii Naţionale a Studenţilor Români. După ce a susţinut o cuvântare, în care a fost acuzat că a folosit elemente anticomuniste, a intrat în atenţia Securităţii. A fost nevoit să fugă şi să doarmă câteva zile într-un cimitir, după care s-a ascuns în munţii Argeşului,unde a fost descoperit şi arestat de securişti, care i-au împuşcat pe patru dintre cei alături de care era. A fost judecat la Craiova şi condamnat la şapte ani de temniţă grea. A fost dus la Piteşti, unde a trecut prin „celebrul“ program de reeducare deosebit de dur, întreaga reeducare bazându-se doar pe bătaie, chinuri, torturi şi schingiuri. După şapte luni de „reeducare“ a fost mutat la Poarta Albă, la şantierul Canalului Dunăre - Marea Neagră, loc denumit „canalul morţii“. În toamna anului 1950 a fost transferat la Jilava, iar după doi ani, la Gherla, unde a stat vreme îndelungată la izolare, doar pentru că a povestit unui coleg de celulă în ce a constat programul de reeducare de la Piteşti îmbolnăvindu-se de tuberculoză. În anul 1956 a fost eliberat, autorităţile stabilindu-i domiciliu forţat în Bărăgan. În anul 1958 a fost strămutat la Lagărul „Noua Culme de la Ovidiu, lângă municipiul Constanţa. De aici, în anul 1960 a fost trimis la penitenciarul Aiud, de unde a fost eliberat în anul 1964.“Urlă haita”. Tulburător şi cutremurător sau răscolitor titlul cărţii mărturisitorului Nicolae Purcărea! Nu numai că haita a urlat în trecut, muşcând din sufletele deţinuţilor politici în temniţele de la Piteşti, Gherla, Jilava sau Aiud, sau când a venit pe tancurile sovietice pentru a ocupa România, apoi în munţii patriei, unde s-au retras luptătorii împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui Carol al II-lea, urlă şi astăzi, scrie Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca “totul să fie globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, “…va mai urla multă vreme”. Trăim “Piteştiul după Piteşti” (un Piteşti rafinat, “soft”, dar care este la fel de odios ca Piteştiul “hard” al anilor ’50). O spune un OM care a trăit experimenul satanic din închisoarea Piteşti. Pe viu, nu din postură de victimă întâmplătoare, ci de luptător aflat în îndeplinirea misiunii noastre istorice: aceea de a crea cultură şi civilizaţie la gurile Dunării, aşa cum ne-a lămurit Mihai Eminescu rostul nostru în lume - după cum recunoaşte domul Florin Palas, în revistele “Veghea” şi “La drum”.

Această carte este scrisă dintr-un sentiment al datoriei (într-o vreme în care nu mai auzim vorbindu-se decât despre drepturi), pentru a consemna că “în alte vremuri, copii crescuţi în frică de Dumnezeu şi de dragoste de neam şi-au dat viaţa pentru apărarea altarului şi a etniei de care aparţineau”. Sunt pagini de pateric şi Filocalie. Numai în aceste scrieri sfinte întâlnim atâta suferinţă pentru apărarea credinţei în faţa uneltirilor satanei, pentru că ţinta finală a reeducărilor de la Piteşti sau Aiud era lepădarea de Iisus Hristos. De altfel, domnul Purcărea aminteşte în aceste memorii de întrebarea obsedantă pe care Ţurcanu, torţionarul de la Piteşti, le-o punea deţinuţilor: “Mai credeţi în Dumnezeu?”. Şi, cu toate supliciile îndurate, inimaginabile pentru o minte omenească normală, erau mucenici care răspundeau afirmativ, stârnind furia torţionarilor îndrăciţi asupra celor care-l mărturiseau pe Iisus Hristos. Dar mai rău decât bătăile primite era blasfemierea celor sfinte.

Mărturisitorul Nicolae Purcărea a trecut prin încercarea cumplită a douăzeci de ani de temniţă. “A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne spune acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulţumit cu bogăţiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească şi sufletul românilor. Ca şi Iov, este greu de crezut că domnul Nicolae Purcărea ar fi rezistat la torturile fizice şi psihice la care a fost supus de comunişti, dacă nu ar fi trecut printr-o pregătire anterioară detenţiei comuniste. Experienţa închisorilor antonesciene îl învaţă să se adâncească în credinţa ortodoxă, după modelul exemplar al lui Traian Trifan şi al lui Traian Marian, învăţătorii grupului sufletiştilor, din care au făcut parte, printre alţii, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. Urmează implicarea activă în mişcarea studenţească anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistenţă armată din Postăvarul, Ciucaş sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învăţătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experienţe l-au îmbunătăţit sufleteşte.

Viaţa domnului Nicolae Purcărea merită a fi considerat şi apreciat drept “file de acatist” (după cum spune Doamna Aspazia Oţel-Petrescu) în care să se reflecte smerenia, îndelunga răbdare, tăria mărturisirii, puterea rugăciunii, stăruinţa în ideal, în visul său la care nu a renunţat niciodată, căci “adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis” (Radu Gyr). Rememorarea unor momente din iadul închisorilor este dureroasă pentru autor, după cum înălţătoare este legătura permanentă, care străbate întreaga carte, cu “cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns” - potrivit afirmaţiilor domnului Florin Palas.

După toate încercările la care a fost supus, a păstrat în sufletul său “o fărâmă de cer, nobleţea sufletului omenesc: omenia şi demnitatea”. Şi ce încercări! Înfricoşătorul Piteşti, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul dintre puţinii supravieţuitori ai „reeducării” de la Piteşti, unde au fost torturaţi fizic şi psihic studenţii anticomunişti. Marele scriitor rus Alexandr Soljeniţân era de părere că experimentul din această închisoare este “cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”. Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau drăceşti. A fost forţat să mănânce din gamela în care îşi făcea nevoile. I se băga capul cu forţa în hârdăul cu fecale, până la pierderea respiraţiei. S-a opus din toate puterile, dar n-a avut scăpare. L-au “botezat”. A fost prea mult pentru dânsul, a fost momentul când practic n-a mai realizat ce se întâmplă cu el sau cu cei din jur. După cum istoriseşte, apogeul furiei torţionarilor se înregistra în perioada marilor sărbători creştine, în special de Învierea Domnului. Atunci avea loc „liturghia neagră“. Deţinuţii erau obligaţi ca, în locul crucii, să sărute un falus mare, făcut din săpun. Un cor, format din reeducaţi, hulea numele Mântuitorului şi al Fecioarei Maria. Sfânta Cruce îşi mai făceau doar cu limba în gură, când erau ţinuţi în „poziţie” (pe marginea patului de scândură, cu mâinile pe genunchi; nu aveau voie să privească nici la dreapta, nici la stânga, numai înainte, altfel erau loviţi).

(va urma)

Stelian Gomboş 

divider



Bovarism, lăcomie şi degradare morală- eseu despre ziua de azi -

VIII.

Românii sunt un popor fără istorie, destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte.

Karl Marx şi Friedrich Engels1

Au trecut mai bine de 220 de ani de când, idolatrizată cu mânie revoluţionară, raţiunea atee a monştrilor de la 1789 boteza într-o baie de sânge Republica Luminilor, instaura liberul arbitru civic prin ghilotinarea adversarilor politici, îngrozea întreaga Europă şi umplea de dezgust istoria spirituală a omenirii. Nici îndoiala carteziană atenuată ulterior prin dojana dilemei pascaliene, nici senzualismul revoltatului anticlerical şi ideologia religiei unice mondialiste a aceluiaşi deist francmason de la Ferney, criticându-l pe Locke2 , n-au făcut totuşi tabula rasa în conştiinţa universală creştină din veacurile care au urmat.

Au trecut mai mult de şapte decenii de la încheierea armistiţiului oficial între Uniunea sovietelor comuniste mascate legalist în „forţe eliberatoare“ Republicane şi Axa nazist-fascistă costumată în apărătoarea naţionalismului creştin regalist, la balul mascat al ororilor de ambele tabere ale Războiului civil spaniol. Armistiţiul era, desigur, unul temporar, până la declanşarea Marelui conflict mondial, când vechile dileme s-au disipat la scară planetară.

De atunci încoace, se tot mitraliază cu arme mereu mai sofisticate, până la forme „ecologice“ chiar, obrazul lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Se trage cu mitraliera în chipul creştin al lumii, este mitraliată cu obstinenţă doctrina iubirii, a milei, a întrajutorării dezinteresate şi nelăudăroase a aproapelui. Se execută la nesfârşit, cu aceeaşi mânie revoluţionară, firea umană, firescul existenţei sociale a omului între conlocuitorii săi cu „faţă umană“ - cu toţii creaţi de bunul Dumnezeu.

Instrumentele mediatice de informare şi control prin deformare ale minţii mulţimilor nu ostenesc, cu firave excepţii, să niveleze raţiunea câtă mai poate fi constatată de sociologi, antropologi şi psihologii consilieri, nelipsiţi de la apelul raţional şi raţionalizat din coada tuturor evenimentelor antisociale, oribile, antiumane dar pline de exacerbata foame dirijată economic pentru senzaţional. Evenimente tot mai des repetate şi prin repetiţie percepute subliminal ca fireşti, normale, acceptabile, explicabile prin aportul experţilor, oamenilor de ştiinţă, cercetătorilor, analiştilor politici, şi în cele din urmă exploatabile ca sursă de profit permanent, neimpozitabil, natural. După 50 de ani de ateism forţat, reîntoarcerea la dogma creştină umple oile Domnului de iritări nărăvaşe; culturnicii de ieri au copii culturali fără frontiere, fără prejudecăţi, fără constrângeri de expresie, şi care în acelaşi timp manifestă lipsa oricărei urme de memorie patriotică, le este amputată amintirea religioasă din trăirea ultraraţională, ei nu au putinţa de a mai crede. Credinţa e pentru fraieri şi pentru inculţi. Intelectualii de după 1989 se pretind aspiraţi de valori exclusiv estetice şi ateism tolerant, mimând cu destulă nepricepere acceptarea cu indulgenţă înţeleaptă, corect-politică, a creştinismului, ca pe o rudă săracă, de care n-ai cum să scapi dacă tot nu te lasă raţiunea politică să o ucizi de-a dreptul. Şi atunci, o omori cu zile, desconsiderând-o, umilind-o, diabolizând-o la rigoare. Prostituate arătoase pe dinafară şi complet nemobilate pe dinăuntru, prostite de doamne ale escrocheriilor experte în specularea credulităţii celor fără niciun dumnezeu, dau sfaturi intens mediatizate, de comportament civic, filosofic, erotic, etic, estetic şi profetic. Intelectualii subţiri, boierii minţii, le ignoră. Lor le repugnă până şi sufletul naţional, întruparea lui în poesia, limba şi rostirea românească: Eminescu miroase urât, îi plictiseşte, trebuie ascuns la ospiciul din dosul Ateneului naţional şi îngropat în debaraua palatului voievodal rechiziţionat democratic, a câta oară, după Rotaţia (cadrelor) de la’89. Dar prostituatele şi analfabeţii sunt mulţi şi fac rating, în timp ce intelectualii de rang înalt se aud doar pe ei şi... viceversa, vorba comediantului naţional, Conu Iancu, moşneagul prea-atent cu virgulele din respiraţia românilor, poate cel mai amar filosof din vremea lui.

Numită când acord, când tratat, când protocol, înţelegerea globală de la Kyoto, negociată de 160 de ţări în decembrie 1997, prevedea pentru ţările industrializate o reducere a emisiilor poluante responsabile pentru ceea ce a fost diagnosticat sub denumirea global-alarmantă „efect de seră“. Protocolul intra în vigoare la 16 februarie 2005, cu speranţa că emisiile poluante vor scădea, din 2008 până în 2012, cu aproximativ cinci procente faţă de 1990. Înţelegerea a expirat în 2012: „Dacă până la sfârşitul lui 2012 nu va exista un nou document, atunci tot ce a stat la baza Protocolului de la Kyoto este nesigur“ (http://ptn.ro/protejarea-mediului/onu-se-pregateste-pentru-lipsa-unui-acord-post-kyoto/). Dar gazele poluante sunt eşapate de marii producători ai civilizaţiei progresului popular prin consum exacerbat de publicitatea fără nicio frontieră. De observat că responsabile pentru otrăvirea din raţiuni economice a mediului sunt statele, mai mult sau mai puţin naţionale, identificabile la nivel de guverne chemate la ascultare, şi nu societăţile comerciale care le transcend în plan global, mondial, planetar, magnificele „transnaţionale/multinaţionale“! Cu alte cuvinte, pentru ţările ieşite din economia dirijistă de după Cortina de Fier, foste satelite ale imperiului comunist sovietic, buni de plată sunt locuitorii statelor naţionale pauperizaţi deja de două ori în ultima sută de ani: o dată spoliate de regimul proletariatului victorios în lupta lui revoluţionară contra proprietăţii particulare, iar în al doilea, de invazia fără milă a „multinaţionalelor“, entităţi economice care, la inceput de mileniu trei continuă cu acceleratoarele turate la maximum să îşi clădească propriile imperii financiare prin distrugerea şi înlocuirea economiilor naţionale. De bună seamă, orice intenţie de resuscitare a economiilor de tip naţional, orice tentativă de revenire la acest model autarhic (citeşte: „depăşit“!) de producţie şi desfacere, trebuie descurajate. La nevoie, ucise în faşă, sugrumate în somnul dulce al naivei lor încrederi în propaganda găunoasă a „legilor economiei de piaţă“. Legi după care ceapa cultivată în grădina, ecologică prin tradiţie a naţionalistului, costă mai mult decât ceapa transportată peste trei continente şi vândută mai ieftin în mega-marketul plantaţiei mondializate. După ce le-ai distrus economia locală, regională, naţională sau cum vrei să-i spui mai cool, te prezinţi salvator al muritorilor de foame care abia aşteaptă să le oferi un os de ros în ambalaj lucios: Roşia Montană. Maşinaţiuni identice până la confundare, între exproprierile forţate în trecut de comunismul ateu-criminal şi neantizarea prin corupţie dirijată a noilor guverne de prin economiile naţionale de astăzi. Pentru idealul mondialist fără chip şi fără identitate recunoscută, a cărui unică spiritualitate este lăcomia exacerbată perpetuu de zeul-câştig, atât proprietatea privat-particulară desfiinţată dramatic prin experiment comunist, cât şi proprietatea privat-naţională jefuită şi omorâtă prin experimentul globalist, sunt piedicile de neacceptat în calea nesătuilor invadatori fără Dumnezeu, fără suflet, fără atribute general-acceptate drept caracteristici ale rasei umane. Şi din nefericire nici măcar extratereştri.

Aşadar, un paradox: acordul de la Kyoto angajază guvernele naţionale în răspunderea pentru curăţenie, în timp ce multinaţionalele poluatoare scapă fără amenzi şi rămân cu raţiunea existenţei lor, profitul. De unde însă această proastă înţelegere şi aşezare a câştigului şi a pierderilor? Din aceleaşi motive pentru care „naţionalismele“ - id est „românismul“ - încă oripilează, înlocuit fiind cu varianta sa acceptabilă: „românitatea“. În această proastă cheie interpretativă se situează oamenii de cultură români ai momentului pentru care, Războiul civil spaniol se reţine ca victorie a terorii, în acelaşi timp în care comunismul, căruia Războiul civil spaniol i-a stat împotrivă prin naţionaliştii spanioli-regalişti ridicaţi contra internaţionalişti-comunişti-invadatorilor ideologici, se încăpăţânează la propriu să fie perceput ca umanist, pozitiv, uman, democratic! Acum, după ce comunismul a fost denunţat oficial la cel mai înalt nivel, de români, ca regim criminal. Nu e prea mult?

Episodul concertului de la Paris al Mariei Tănase - incomparabila interpretă a cântecului popular din toate zonele folclorice ale României dar nefericită colaboratoare a serviciilor secrete conduse de Eugen Cristescu (Serviciul Special de Informaţii al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri) -, concert în urma căruia încasările au fost virate Fondului Roşu pentru susţinerea Războiului civil spaniol de partea republicanilor comunişti, dacă nu legitimează ameninţarea cu moartea a cântăreţei întoarse în Ţară, în schimb explică ura acumulată de naţionaliştii români ai Dreptei momentului, aceia care au plecat să apere „obrazul lui Hristos“ de gloanţele profanatorilor anticreştini pe pâmânt spaniol. Delegaţia autosesizată română a lăsat acolo din cei şapte membri, în războiul dintre naţionaliştii creştini şi internaţionaliştii anticreştini, cum se cuvine cunoscut şi recunoscut, jertfele vieţilor de eroi-martiri creştini şi anticomunişti ai neamului românilor. Aceia erau, în perioada istorică dintre cele două războaie mondiale, naţionaliştii români cei mai adevăraţi: Ionel Moţa şi Vasile Marin, morţi în luptele de la Majadahonda, la 13 ianuarie 1937. Poate că o utopie, aceea a unirii Europei sub comandamentele învăţăturii creştine, visau şi naţionaliştii români de atunci3 . „Teroarea istoriei“, ca să reluăm controversata expresie sintetică a lui Mircea Eliade, a ales şi pus în operă cealaltă utopie: experimentul comunist devastator în laboratorul geopolitic cu faţă antiumană de dincolo de Cortina de Fier. Cititorul va avea de ales, democratic, de partea căreia din cele două utopii îşi plasează simpatiile sau îşi inflamează repulsia, în urma unei judicioase opţiuni personale. Dacă nu sperăm prea mult.

(va urma)

1. Karl Marx, Friedrich Engels, Opere complete, vol. 8, p. 29, apud Ion Coja, Românii, un popor de contrarevoluţionari!, (publicat la 13. 09. 2011. pe www.ioncoja.ro, ctg. Doctrină naţionalistă).

2.  Aşa cum desigur ştiu cunoscătorii, e vorba de François-Marie Arouet, celebru sub numele Voltaire.

3.  vezi: Adrian Cherhaţ, Taina jertfei uitate: 13 ianuarie 1937 clujeanul Ionel Moţa murea pentru o Europă unită în credinţă creştină, (publicat la 12 ianuarie 2010, la adresa electronică: http://www.napocanews.ro/2010/01/taina-jertfei-uitate-13-ianuarie-clujeanul-ionel-mota-murea-pentru-o-europa-unita-in-credinta-crestina.html).

Mihai Posada 

divider



Privind înapoi

Cu mulţi ani în urmă, am auzit pe cineva spunând că înainte de a muri, omului îi apare ca într-un film întreaga lui viaţă. In vremea aceea nu am dat importanţă acestei idei, eram prea tânăr şi prea grăbit în „a-mi trăi viaţa”.

Dar viaţa mea a fost mereu o goană, o alergare nesfârşită, fără opriri pentru a răsufla sau pentru a medita. Imi spuneam mereu că va veni o vreme în care voi avea timp să mă reculeg, să mă odihnesc, să călătoresc, să mă distrez. Dar vremea aceea întârzia mereu să vină.

În prima tinereţe au apărut grijile pentru şcoală, extemporale, teze, examene de absolvire pentru liceu, apoi pentru facultate. Au urmat apoi grijile obţinerii, după absolvire, a unei repartizări bune în industrie, a găsirii unui loc de muncă interesant şi dacă se poate, bine plătit. In mod firesc au apărut apoi probleme sentimentale, inclusiv căsătoria. O mare şi stringentă problemă a devenit atunci obţinerea unei locuinţe, care în acea perioadă comunistă era îngrozitor de greu de rezolvat. Au urmat apoi peregrinări prin toată ţara pentru a obţine o locuinţă în apropierea unui seviciu convenabil. Când au apărut şi copii, problemele s-au complicat şi s-au îngreunat şi mai mult. In plus, în economia comunistă au apărut o mulţime de complicaţii, se cereau compromisuri, renunţări la demnitate, conştiinţă, siguranţă personală, se impunea comiterea de ilegalităţi, se aplicau constrângeri, ameninţări, creştea mereu pericolul pierderii libertăţii.

Atunci, cu toate că îmi iubeam ţara şi neamul, mi-am luat lumea în cap şi am evadat în „jungla capitalistă”. Am ajuns în Germania, unde am avut de luptat cu o mulţime de greutăţi, unele mai mari şi mai cumplite decât altele: necunoaşterea limbii germane, lipsa dreptului de muncă, greutatea obţinerii unei locuinţe, obţinerea unui statut social, obţinerea unui loc de muncă sau, cel puţin, a unui venit minimal pentru a supravieţui. Am muncit din greu în cele mai diferite şi mai dezonorante munci, până când datorită unui complex de împrejurări favorabil, am fost angajat la firma Porsche, în Centrul de Cercetare şi Proiectare din Stuttgart-Weissach. In discuţia preliminară avută cu şeful Serviciului Personal de la Porsche, i-am spus că sunt dispus să lucrez oricum şi orice, fiind obişnuit ca în ţara mea să lucrez în schimburi şi chiar sâmbăta şi duminica. M-a întrebat de unde vin. - Din România.

– Aha, ştiu bine cum e acolo deoarece tatăl meu este din Arad. Pe loc culoarea discuţiei s-a schimbat (ah, soarta). M-a întrebat ce ştiu să fac şi după ce i-am înşirat de toate, m-a întrebat de când vreau să încep lucrul.

–De ieri, am spus eu grăbit.

Activitatea mea la Porsche nu a fost deloc simplă. A trecut multă vreme până când am fost acceptat, înţeles, apreciat si binişor salarizat. După 21 de ani de muncă şi luptă la Porsche, am ieşit la pensie de bătrâneţe, cu o pensie relativ mică, având puţini ani lucraţi în Germania. Pensia mea e mică dar împreună cu pensia soţiei mele, avem destui bani pentru un trai decent şi pot spune îndestulat.

Ca tânăr pensionar, am apucat să colind lumea împreună cu soţia şi am putut, în,sfârşit, să mă odihnesc, să meditez, să-mi ordonez amintirile, am găsit în sfârşit mult aşteptatul timp pentru a privi înapoi.

Aici trebuie să spun că mi-am amintit de vorbele auzite în tinereţe. Intr-adevăr, acum la bătrâneţe, întreaga mea viaţă mi-a apărut în faţa ochilor, dar nu ca un film, ci ca o înşiruire de imagini, întâmplări, chipuri de oameni, fapte. Amintirile sunt toate depozitate undeva în sufletul şi în memoria noastră, unele însă sunt parcă ascunse, par invizibile, amintirile noi le acoperă pe cele vechi, aşa precum în pădure, frunzele nou căzute le acoperă pe cele mai vechi. Dar o vorbă, o imagine, o floare, un cântec sau un gest al unui om oarecare, readuc în lumină o lume de mult uitată, fapte şi oameni pe care credeam că i-am uitat. Rămâne doar să le ordonez, să fac un montaj… ca într-un film.

Privesc în urmă şi mă judec, îmi fac un autoproces de conştiinţa. La acest proces nu pot să mint, nu pot să ascund ceva, nu pot să schimb sau să anulez ceva, iar judecătorul e incoruptibil şi sever, dar foarte drept. Nu am avocat, nu citez martori, nu aduc dovezi materiale. Aştept doar cu răbdare şi consternare decizia finală.

Am ajuns să înţeleg că am făcut multe lucruri pe care nu trebuia să le fac şi am lăsat nefăcute multe lucruri care se cuveneau să fie făcute. Imi amintesc de pildă de un prieten bătrân, Goguleţ Florescu, din Bucureşti. Era un om de o bunătate angelică, trăia singur, copil de pripas, abandonat în faţa uşii la o casă de pe strada Witing, lângă Gara de Nord. In vremea aceea, a avea o casă, oricât de modestă, însemna bună stare şi asta i-a îndemnat pe părinţii anonimi să-şi plaseze copilul la uşa acelei case. Proprietarii, o pereche de oameni cinstiţi şi cu credinţă în Dumnezeu, l-au primit, l-au crescut şi l-au educat, l-au dat la şcoală după posilbilităţile lor şi l-au făcut om. Când l-am cunoscut eu pe Goguleţ zis „inimă bună”, era singur, părinţii lui adoptivi muriseră, de revelion petrecea în fiecare an singur cu trei tacâmuri pe masă, în amintirea şi cu iubirea celor care l-au crescut.

Goguleţ era mare şi puternic, a lucrat la CFR ca „strungar în fier”, cum spunea el şi tot acolo a cântat la vioară în orchestra întreprinderii. Ca să ne facă o plăcere ne-a cântat la vioară aria scrisorii din opera Tosca de Giacomo Puccini, dar degetele lui îmbătrânite şi înţepenite nu-l mai ajutau. A cântat fals, dar cu atâta pasiune, legănându-se ca un mare virtuos, încât ne-au dat lacrimile. Era sărac, dar cu suflet mare. Vara, văzând prin fereastră pe stradă o măturătoare muncind în arşiţă, se ducea la ea şi îi dăruia o sticlă de suc răcoritor.

Intr-un an, venind din Delta Dunării unde lucram pe atunci, a văzut el la mine nişte mănuşi mari îmblănite, le-a examinat, le-a încercat şi le-a admirat. Atunci ar fi trebuit să i le dăruiesc, dar n-am făcut-o şi mi-e ruşine, regret amarnic de 50 de ani. Eu puteam să-mi procur alte mănuşi. Acum i-aşi dărui şi aur, dar el nu mai există.

Un exemplu de lucru pe care nu trebuia să-l fac a fost căsătoria mea. Am trecut pe lângă multe fete şi femei bune şi valoroase, fără să mă opresc la vreuna şi fără să gândesc prea mult, m-am căsătorit cu o femeie foarte frumoasă, dar stăpânită de ambiţii individualiste, dornică de a se ridica undeva cât mai sus, indiferent pe ce cale, chiar şi sacrificând sufletul şi simţămintele mele.

Aici există o cauzalitate care nu scuză, dar explică. In vremea aceea tinerii din România comunistă nu aveau nicio posibilitate legală şi morală pentru a-şi rezolva problemele sexuale. Nu existau case de toleranţă, nu puteai intra într-un hotel cu o femeie, iar soluţia încheierii unei căsătorii pripite cu o persoană puţin cunoscută doar din motive de sexualitate, nu era numai un risc, ci era un mare pericol de a intra în mari nenorociri. Părinţii, familia a jucat şi ea un rol regretabil. Tatăl meu mi-a spus: „ai grijă ce faci că dacă laşi pe vreuna gravidă va trebui să-i plăteşi toată viaţa”. Am discutat şi cu colegii mei de generaţie, am ajuns la concluzia că trebuie să găsim o femeie sterilă (dacă aveam noroc) sau să ne combinăm cu femei măritate, care la o adică, nu puteau ridica pretenţii.

Părinţii nu aveau nici ei experienţa, competenţa şi instruirea necesară pentru a ne îndruma corect în viaţă. Datoria unui părinte ar fi fost să ne spună: „băiete, ai ajuns om în toată firea, ai o meserie şi un serviciu, e timpul să intri în rând cu lumea, e timpul să-ţi găseşti o nevastă bună pe măsura ta, să faci şi să creşti copii, să duci o viaţă de familie demnă şi fericită, căci acesta este rostul omului pe lume”. Dar nu mi-au spus aşa ceva. După aceea, totul a evoluat catastrofal. Am plătit greşala cu cei mai frumoşi ani ai tinereţii mele. Prin aceste destăinuiri nu doresc să lezez principiile morale creştine, ci doar să consemnez faptul real că în realitatea din vremea tinereţii mele din lumea comunistă nu exista loc pentru valorile spirituale.

În prima tinereţe, în plină pubertate, în vremea liceului, m-am lovit de multe întrebări şi multe probleme, dar nu am avut pe nimeni cu care să mă sfătuiesc, nimeni în care să am încredere, nimeni la care să am curajul să mă destăinuesc. Am încercat să discut cu un profesor care în orele de curs era spumos şi gălăgios. In afara orelor, l-am găsit mărunt şi de niciun ajutor. Am încercat să contactez un alt professor, preda la liceu limba şi literatura română şi la orele lui de curs mi-a arătat o deosebită atenţie şi preţuire. L-am căutat în afara şcolii, la domiciliu şi în diferite activităţi private, i-am găsit soţia şi copiii, dar pe el nu l-am găsit. Am aflat însă ulterior, cu stupoare, că era urmărit de poliţie ca fiind homosexual şi pedofil, iar eu eram deja cunoscut pentru faptul că îl căutasem şi asta m-a îngrijorat. In scurt timp am auzit că s-a sinucis, aruncându-se sub tren.

Cu părinţii mei nu am avut curajul să discut problemele mele intime sentimentale şi sexuale, problemele relaţiilor mele cu colegii şi cu colegele de şcoală, cu oamenii în general. Tatăl meu era un om minunat, cinstit şi familist devotat, mare specialist în tehnica inginerească, absolvent a două facultăţi în străinătate (Franţa şi Germania), profesor universitar (predase termodinamica la Institutul Cărbunele din Petroşani), om cult si vorbitor de şase limbi, dar nu a putut înţelege şi nu a putut accepta pasiunea mea pentru muzică (am cântat la mai multe instrumente) şi nici pentru grafică-pictură. Imi spunea mereu „la carte să te văd, nu la prostiile astea”. Văzând într-o zi pe fratele meu mai mic încercând să cânte la saxofonul meu, i-a spus: „lasă la dracu prostia aia, izvor de nenorocire la noi în casă”.

Am preluat multe îndrumări preţioase din cartea „Arta de a reuşi în viaţă” de Dale Carnegie, pe care am citit-o şi recitit-o de nenumărate ori, ani şi ani de-arândul şi am preluat cât am putut de mult din discuţiile cu oameni mai în vârstă crescuţi în vremuri mai vechi, ca de exemplu un prieten de familie, fost ofiţer de carieră. L-am întrebat odată pe acesta, ce e bine să fac dacă cineva mă jigneşte, să-i răspund dur, să-l jignesc şi eu, sau să-mi înghit amarul. Mi-a răspuns scurt: „să nu-i dai ocazia să te jignească”.

Nu am căutat ajutor la preoţi, în comunism contactele cu preoţii erau urmărite. Am vrut să caut contact cu un călugăr de la o mânăstire. M-a avertizat un cunoscut cu studii tologice să nu fac aşa ceva, deoarece călugării sunt rupţi total de viaţa reală şi nu vor fi capabili să înţeleagă nevoile şí problemela mele lumeşti. Şi atunci, ce-i de făcut?

Mulţi tineri care căutau o cale de ieşire, de orientare, au căzut în vicii şi perversiuni sau au fost captaţi de secte religioase periculoase sau diverse organizaţii oculte.

In decursul anilor au existat diferite moduri de a organiza copiii şi tineretul în diferite formaţiuni conduse de oameni maturi şi experimentaţi. Au fost aşa Cercetaşii, Străjerii, Pionerii, Şoimii Patriei, pretutindeni însă educarea tinerilor se făcea cu anumită tendinţă, cu o orientare favorabilă regimului politic aflat la putere. Eventualele organizaţii care nu corespundeau liniei politice dorite erau interzise, urmărite şi sancţionate. Mulţi tineri au fost condamnaţi la ani grei de temniţă politică pentru că s-au înscris în nişte organizaţii de tineret care la vremea înscrierii lor, nu erau interzise.

Revenind la vremurile noastre, trebuie să recunoaştem că situaţia actuală nu e deloc favorabilă creşterii şi educării unor tineri cinstiţi şi muncitori, cu iubire de neam şi de ţară, cu credinţă în Dumnezeu, iubitori de artă, de cultură şi de adevăr. Trăim o epocă de răsturnare a valorilor, de afirmare a nonvalorilor, de slăbire a patriotismului, a credinţei şi a preţuirii culturii, a adevărului, a binelui şi a frumosului.

Desigur, nu toţi tinerii sunt la fel, mai există mulţi tineri cinstiţi, muncitori, iubitori de cultură, de tradiţie, de neam, de ţară şi de Dumnezeu. Acolo este nădejdea noastră. Şi, desigur, o mare speranţă este faptul că, odată cu trecerea anilor, orientarea şi înţelegerea tinerilor se îmbunătăţeşte incontestabil. Valul înflăcărat al primei tinereţi face loc perioadei de gândire şi de manifestare matură. Uneori, pentru unii este poate prea târziu. Spunea cineva că Dumnezeu nu a făcut bine că a dat tinereţea pe mâna copiilor, noi desigur nu avem dreptul să judecăm Divinitatea.

Şi cum rămâne cu sentinţa în procesul meu de analiză a întregii mele vieţi? Am făcut şi eu şi bune şi rele, dacă aş mai trăi odată, multe le-aş face altminteri, sau nu le-aş mai face deloc. Din păcate însă, trecutul nu mai poate fi nici schimbat şi nici reînviat. Intotdeauna am crezut că e bine ceea ce fac, chiar dacă la urmă a ieşit rău. Aici însă am o şansă de a fi iertat. Am înţeles acum la bătrâneţe că în viaţa noastră nu este nimic întâmplător, fiecare dintre noi urmează o cale dinainte stabilită pe care unii o denumesc soartă, alţii destin sau fatalitate. Fiecare om are de îndeplinit în lumea asta un anumit experiment care nu poate fi schimbat în mai bine sau în mai rău, nici de către noi şi nici de cei din jurul nostru. Ca urmare, nu avem dreptul de a judeca pe alţii, nu e bine să încercăm să ne implicăm în soarta altora.

Privind însă acum înapoi, îmi amintesc de cuvintele unei frumoase romanţe compusă şi cântată de Ioana Radu, în care se spune: „Aş vrea iar anii tinereţii şi mintea mea de-acum,/ La clipa de răscruce a vieţii,/ Să ştiu s-aleg cel mai bun drum”.

Si îmi mai vine în minte o veche înţelepciune populară, care spune:„Dă, Doamne, mintea românului de pe urmă”!

Badea Gheorghe 

divider



Povestea unei familii arestate, povestea unei familii scoase din istorie…

Acum 75 de ani erau executaţi la Jilava membrii lotului Zăvoianu. Lotul Zăvoianu era compus din: colonel Ştefan Zăvoianu, Gheorghe Creţu, Octavian Marcu, Constantin Savu, Anghel Dumitru şi Ion Tănăsescu. Cei şase fuseseră judecaţi de regimul Antonescu şi condamnaţi la moarte. În noaptea de 26/27 noiembrie 1940, cei şase intraseră în temniţa Jilava (alături de alte persoane între timp dispărute, neidentificate sau achitate în urma procesului) şi executaseră 65 de persoane. În paralel, aproape de temniţă, se lucra la deshumarea Căpitanului, a Decemvirilor şi Nicadorilor. La Jilava se aflau încarceraţi zeci de autori morali şi fizici ai asasinatelor şi prigoanelor prin care trecuse Mişcarea Legionară de la înfiinţare şi până la proclamarea Statului Naţional Legionar.

Am pornit de la acest fapt istoric pentru a vă spune o altă poveste adevarată. Între cei executaţi în 28 iulie 1941 se afla şi Gheorghe Creţu, comisar în Poliţia Legionară. După execuţie a fost predat familiei pentru înhumare trupul ciuruit de gloanţe. Ne putem imagina durerea părinţilor care a pierdut în asemenea context un fiu de nici 22 ani şi au rămas cu stigmatul de „familia asasinului Gheorghe Creţu”.

Deşi totul s-a desfăşurat în timpul regimului Antonescu, comuniştii nu au încheiat capitolul Gheorghe Creţu, deşi acesta fusese judecat, găsit vinovat, condamnat şi executat în 1941 pentru faptele sale.

În anul 1960 este arestată familia lui Gheorghe Creţu: Roza Creţu (67 ani, mamă), Gheorghe Creţu (67 ani, tată), Gherghina (Geta) Creţu (46 ani, soră). Cei trei au fost arestaţi în 30 iunie 1960 şi anchetaţi la Bucureşti. Erau acuzaţi de „ajutor legionar”... Mai concret erau acuzaţi că vizitează şi îngrijesc mormântul lui Gheorghe Creţu aflat în Cimitirul Izvorul Nou din Bucureşti! Cum se puteau apăra împotriva acestei aberaţii? Cum să nege o mamă că a îngrijit mormântul copilului ei!? În ce mod ameninţa stabilitatea regimului comunist mormântul unui mort, îngropat cu aproape 20 de ani în urmă?

Ura şi ipocrizia comunistă nu cunoştea margini. Dacă Gheorghe Creţu nu ar fi curmat viaţa celor de la Jilava în noiembrie 1940, comuniştii ar fi făcut-o cu bucurie câţiva ani mai târziu! Întemniţaţii de la Jilava ar fi sfârşit la Sighet în temniţa demnitarilor, sau în cea de la Făgăraş destinată poliţiştilor! Familia Creţu a fost judecată de Tribunalul Militar Bucureşti şi condamnată pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”. Roza a primit o condamnare de 15 ani temniţă grea şi a executat în fapt 3 ani la Jilava, Oradea, Arad şi Miercurea Ciuc; Gheorghe a primit o condamnare de 18 ani temniţă grea din care a executat 4 ani la Aiud şi Roman; Geta a primit o condamnare de 16 ani muncă silnică din care a executat 4 ani la Jilava, Văcăreşti, Arad, Oradea, Roman, Miercurea Ciuc. Geta mai executase două condamnări politice pentru apartenenţa ei la Mişcarea Legionară. În timpul regimului Antonescu fusese condamnată de Curtea Marţială la 10 ani detenţie, în urma unui decret de graţiere a executat numai 2 ani, 1942-1944. Regimul comunist a arestat-o în 1948 condamnând-o la 8 ani detenţie, eliberarea a venit în 1956. În total, Geta Creţu a executat 14 ani detenţie politică.

În temniţă atitudinea familiei Creţu lor a fost verticală. Roza şi Geta sunt evocate cu mare dragoste şi recunoştinţă de doctoriţa Ana Maria Marin, care le-a fost colegă de suferinţă. Mama şi fiica îşi trăiau condamnarea cu multă demnitate, mereu în rugăciune şi mereu în slujba aproapelui. Pentru spiritul liber, pentru glumele cu care întărea moralul deţinutelor, pentru pildele nostime pe care le împărtăşea celor din jur, Ana Maria Marin o botezase pe Roza, „Nastratina”. Un timp mama şi fiica au executat detenţia împreună, apoi au fost despărţite, Geta luând drumul Ciucului alături de Ana Maria. Dumnezeu le-a ajutat şi au ieşit toţi trei din închisoare - mama, tata şi sora.

După anul 2000 am avut bucuria să o cunosc pe Geta Creţu, căsătorită Angelescu. Emana demnitate şi curăţie sufletească prin toţi porii. Era mereu bucuroasă să se afle în jurul tinerilor, să participe la comemorări, să sprijine iniţiative şi să se implice în orice activitate închinată memoriei foştilor deţinuţi politici. Soţul ei o seconda cu aceeaşi dragoste şi râvnă. Doamna Geta era o apropiată a Fundaţiei noastre, de a cărui preşedinte, dl Mircea Nicolau, o lega o prietenie care dura de 70 de ani! Legături cimentate în dragostea de ideal şi sfinţite de suferinţa comună.

De multe ori doamna Geta povestea cu lacrimi în ochi despre execuţia fratelui ei. Ne povestea cum craniul lui Gheorghe Creţu era total zdrobit de la impactul gloanţelor. Oasele craniului erau desoperite în bună parte de carne şi piele, ochii nu se mai aflau în orbite. Maxilarul fusese distrus în totalitate, soldaţii trăseseră mai mult în zona capului, încercând să nimerească gura. Din mărturiile pe care Geta le adunase, reieşea că Gheorghe Creţu a murit strigând „Trăiască România”, „Trăiască Legiunea şi Căpitanul”. Aşa se explică ţintirea violentă şi repetată în zona feţei...Am promis cu mulţi ani în urmă doamnei Geta că povestea familiei ei nu va rămâne pierdută între faldurile istoriei, condiţionată de corectitudinea politică dictată de stăpânirile vremelnice. Am promis că vom spune şi altora povestea familiei Creţu. Acum îmi împlinesc promisiunea, la 10 ani de la moartea Getei şi la 75 de ani de la moartea lui Gheorghe. Geta Creţu Angelescu a plecat la Domnul în februarie 2006 şi este înmormântată la Bucureşti în Cimitirul Izvorul Nou. Soţul ei, şi el legionar şi fost deţinut politic, Constantin Angelescu a plecat la Domnul în decembrie 2007. Acum toată familia odihneşte în acelaşi mormânt - mormântul lui Gheorghe Creţu, mormântul a cărui importanţă fusese vitală pentru orânduirea socialistă...Dumnezeu să-i ierte şi odihnească pe robii săi: Gheorghe, Roza, Gheorghe, Gherghina şi Constantin, cu tot neamul lor cel adormit! Iar noi să-i scoatem din temniţele memoriei...

Cezarina Condurache 

divider



De vorbă cu Petru Codrea (11)

Unul dintre ultimii supravieţuitori ai “Frăţiei de Cruce” din Sighetu Marmaţiei, deţinut politic în închisorile comuniste, Petru Codrea este prezent an de an la comemorarea de la Târgşor (închisoare unde a suferit alături de elita liceelor ţării) precum şi la alte manifestări închinate memoriei luptătorilor anticomunişti.(M.V.)

Rep: Cum se derula o zi obişnuită la Canal?

P.C. Brigada noastră, condusă de Cori Gherman, a lucrat mai mult noaptea, aproximativ de la 6 -7 seara până la 6 dimineaţa, deci cam 11-12 ore. Munca noastră era de a descărca, de multe ori la lopată, cantităţile mari de pământ aduse cu vagoanele pentru a umple sau consolida într-un loc sau altul al şantierului. Când pământul era basculat automat, munca noastră era să degajăm ulterior şinele de cale ferată pentru ca vagoanele să poată pleca.

Mâncarea era slabă pentru efortul pe care-l aveam de făcut, dar totuşi era mai bună ca la închisoare. Nu am avut incidente deosebite în brigada noastră în perioada aceea dar la alte brigăzi au avut loc situaţii dramatice - accidente de muncă, chiar mortale, încercări de evadare încheiate tragic, pedepse de mare cruzime, etc. Avea şi Cori Gherman momentele lui de răutate şi duritate când îi pălmuia pe deţinuţi pe motive minore sau imaginare, dar lucruri mai grave nu s-au întâmplat.

În ultimele luni am fost mutat la o altă brigadă, unde am pregătit barăcile pentru înfiinţarea unui nou punct de lucru. În decembrie 1951 am fost eliberat, deşi condamnarea mea expirase din august.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Petre B. Constantinescu, ofiţer de elită al Aeronauticei Regale Române (II). Singurul pilot de IAR 81 care a doborât un Mustang American

Anul 1944 a fost cel al luptelor, al jertfelor şi al încleştării dramatice cu aviaţia americană. Petre Constantinescu, în memoriile sale Oglinda cerului patriei în anii de foc. 1943 - 1944 descrie extrem de viu aceste luni de război, când Escadrila 59, comandată de el, se afla împreună cu tot Grupul 6 Vânătoare, pe aerodromul Popeşti-Leordeni, lângă Bucureşti, având misiunea de a apăra Capitala şi zona petrolieră Ploieşti - Câmpina. În zilele de 4 şi 5 aprilie 1944, aviaţia americană atacă masiv România. Bucureştiul a fost bombardat sălbatic. Evenimentele sunt bine cunoscute şi nu le voi mai rezuma aici. Dincolo de rapoartele seci din arhivele militare, există, mai ales în scrierile memorialistice şi în amintirile veteranilor, emoţia retrăirii acelor zile. Fiecare pilot căzut în luptă lăsa un gol în sufletele camarazilor. Jertfele, acumulate cu fiecare luptă, impresionau - şi atunci, şi după zeci de ani, încă - pe cei rămaşi în viaţă.„4 aprilie (…) La apelul piloţilor, din Escadrila 59 Vânătoare lipseşte locotenentul aviator Rădulescu Traian. (…) L-a căutat timp de aproape două săptămâni fratele lui, locotenent comandor aviaţie din Statul Major al Aerului, căruia i-a fost pus la dispoziţie, în acest scop, un avion Fleet. (…) În sfârşit, într-un sat de pe şoseaua Bucureşti - Giurgiu, nişte ţărani i-au descris lupta din acea zonă a unui avion IAR 80, de la 4 aprilie, cu formaţia de Liberatoare, la înapoierea lor spre Bulgaria. I-au arătat locul unde căzuse, explodase şi arsese avionul românesc. Pe teren, a mai găsit numai rămăşiţele din avion şi... din pilot. Câteva oase calcinate; o şuviţă de păr castaniu care rămăsese întreagă, cu bucata de piele pe care crescuse părul şi... cam atât. L-a identificat deoarece a găsit şi tăbliţa cu numărul de serie al celulei avionului.” (Petre Constantinescu, op. cit.) Mi se pare important să redau cât mai mult din memoriile pilotului. Ele există deocamdată doar în spaţiul virtual al internetului; evocările sunt foarte vii, se simte sufletul autorului printre rânduri. Şi nimeni nu poate povesti mai bine războiul aerian decât cel care l-a trăit! Au urmat alte lupte cu bombardierele americane („Liberatoare” şi „Fortăreţe zburătoare”), pe 15, 16, 21, 24 aprilie, apoi pe 5 mai, cand căpitanul Constantinescu are parte de o aterizare forţată, „pe burtă”, pe un câmp arat, în zbor planat deoarece motorul, lovit de proiectilele inamicului, nu îi mai funcţiona. Reuşeşte să ajungă în Bucureşti, de unde telefonează la aerodrom. „Bucuria din glasul sergentului, căruia nu-i venea să creadă că vorbeşte chiar cu căpitanul pe care, doar cu câteva ore mai înainte, raportul Grupului 6 Vânătoare către comandament îl menţionase „căzut în flăcări” în luptă aeriană deasupra comunei Cornăţelu, judetul Dâmboviţa”! (Ibidem). Deşi se ştie că în aviaţie exista un anumit cavalerism, dispărut de mult la alte arme, considerându-se că scopul luptei era doborârea avionului inamic iar nu uciderea pilotului, comportamentul americanilor nu era întotdeauna conform cu aceste legi nescrise ale războiului aerian. Redau mai jos un scurt fragment al unei scrisori inedite trimise din Iaşi de către Petre Constantinescu, în 1982, unui prieten din Bucureşti:„În luna aprilie 1944, în luptă aeriană, pilotul adjutant Oprea Ion din Escadrila 62 Vânătoare, Grupul 6 Vânătoare, este obligat să se salveze cu paraşuta din avionul incendiat. Trei Mustang-uri, cu care purtase lupta, au continuat să-l atace în timpul când cobora cu paraşuta. Acţiunea se desfăşura la sud de Bucureşti, în apropierea comunei Toporu, alături de care pilotul a aterizat cu paraşuta. Nu fusese rănit în timpul luptei, dar gloanţele trase în paraşutistul inofensiv de către piloţii celor trei Mustang-uri i-au sfărâmat un picior. A căzut la cca 500 m vest de şosea, pe câmp; dar de frică, nimeni nu i-a venit imediat în ajutor. Târziu, după ce pierduse foarte mult sânge, a fost dus, de către comandantul lui de escadrilă, locotenentul aviator Posteucă George, la Spitalul Colţea. Nu a mai putut fi însă salvat şi a murit în seara aceleiaşi zile, după ce povestise comandantului său cele întâmplate. A fost dreaptă şi umană acţiunea celor trei piloţi de pe Mustang-uri? NU.” (Arhiva personală Petre B. Constantinescu, scrisoare adresată de către acesta lui E. Alexandrescu, 17 iunie 1982).

Pe 18 şi pe 31 mai, alte lupte ale Grupului 6. Pe 18 cade Puiu Lupescu, iar pe 31, căpitanul Constantinescu doboară un „Liberator” american. Pe 10 iunie, celebra luptă cu aparatele P 38 Lightning, deasupra Bucureştiului, o victorie de neuitat a Grupului 6 Vânătoare, despre care am scris pe larg în lucarea mea Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare (2010). În 23 iunie 1944 (zi în care şi-a găsit sfârşitul şi camaradul lor, Costică Dimache), într-o dificilă luptă cu trei Mustanguri P 51 americane, Petre Constantinescu reuşeşte să doboare unul. Este, din câte ştim, singurul caz în care un pilot român de IAR 81 doboară un astfel de aparat inamic redutabil, cu mult superior IAR-ului ca performanţe. Câteva fragmente din acest episod, relatat de către protagonist, în memoriile sale, la persoana a treia:„Faţă de aceste avioane, mult mai rapide decât IAR 81 (…) şi cel puţin tot atât de bine înarmate ca şi IAR-ul, ceea ce puteau face, în situaţia creată, piloţii de pe IAR 81, erau numai manevrele de eschivare, pentru a scăpa de urmărirea Mustang-urilor şi să nu lase să le fie o ţintă uşoară.

Asta a făcut şi Constantinescu, precum şi ceilalţi piloţi din escadrilă.

Dar, în momentul următor, s-a trezit singur la 6000 metri, cu trei Mustang-uri în coada avionului său. (…) Fiecare vrea să treacă pe rând, să-i împroaşte coada cu trasoarele lor. Căpitanul îşi ţine avionul într-un viraj larg pe stânga şi, când apreciază că distanţa îi permite primului american din coada lui să tragă, face cel mai strâns viraj posibil - la vertical - fără să-l slăbească din ochi pe atacator. Acesta a tras! Vede bine jerba de trasoare pornită din armele lui, dar aceasta (jerba) trece mult la dreapta şi prin spatele lui. Nici vorbă să poată veni rândul să tragă şi Mustang-urilor numărul 2 şi numărul 3! În timp ce americanii se depărtează acum mult de IAR, deoarece ei - la viteza lor mult mai mare - nu pot realiza nici pe departe un viraj atât de strâns ca IAR-ul, în mod obligat, distanţa dintre IAR şi Mustang-uri creşte apreciabil.

– Uite deci că, în loc să încerc să fug cu motorul în plin, reuşesc să măresc distanţa dintre mine şi urmăritori, lăsându-i să se apropie de mine şi apoi eu făcând brusc calea întoarsă din drumul lor. Asta este bine. (…)

Ieşind din cel de al treilea viraj foarte strâns (cel mai strâns din cele trei) a ochit atent şi foarte sigur, cam cu trei fuselaje înaintea ultimului Mustang din firul indian. Nu s-a grăbit; a aşteptat şi, datorită virajului foarte strâns, a reuşit să tragă, de la o distanţă de circa 250 metri. Şi-a urmărit cu privirea jerba, îndelung trasă cu toate armele, a trasoarelor sale. L-a lovit în plin! Mustang-ul numărul 3 a aruncat bucăţi de tablă din corpul lui şi a luat foc. Bietul flăcău nu a sărit cu paraşuta; poate că nici nu mai putea să o facă ! Avionul s-a angajat, de la înălţimea de 1000 metri - la cât se coborâseră toate avioanele din lupta dusă până în acel moment - în picaj şi, lovindu-se de pământ, a făcut explozie.” (Petre B. Constantinescu, Oglinda cerului patriei în anii de foc. 1943 - 1944) Celelalte două Mustanguri au părăsit lupta, care se desfăşurase în zona satului Afumaţi, aflat la nord de Bucureşti. Petre Constantinescu poate fi considerat astfel unicul pilot român pe un aparat IAR 80/81 care a doborât un Mustang american în cel de-al doilea război mondial. (va urma)(foto) Avion IAR 81 pe aerodromul Popeşti-Leordeni, iarna 1943-1944, arhiva Petre Constantinescu via Ileana David.

Daniel Focşa 

divider



Războiul civil din Spania (1936-1939) (VII)

Jose Antonio Primo de Rivera - gânditor vizionar şi martir creştin

Figura cea mai strălucită a naţionalismului spaniol din secolul XX, fondatorul Falangei Spaniole, principala forţă creştină anticomunistă şi nucleul de bază al dreptei spaniole în toată perioada franquistă, Jose Antonio Primo de Rivera a fost un gânditor vizionar şi un om de acţiune, un suflet nobil de mare caracter care şi-a încununat misiunea cu moartea martirică, fiind ucis de autorităţile republicane (comuniştii şi aliaţii lor) după un simulacru de proces în noiembrie 1936. Viaţa şi opera lui reprezintă un model spiritual şi politic care a inspirat generaţii întregi de tineri patrioţi în Spania şi peste hotare. Pentru a cunoaşte elementele esenţiale ale biografiei sale şi similitudinile gândirii sale cu cea a lui Corneliu Zelea Codreanu, am considerat edificator textul domnului Jose Luis Jerez Riesco, scris ca prefaţă la ediţia română a lucrării Comandantului Horia Sima “Două Mişcări Naţionale“ .

Garda de Fier şi Falanga Spaniolă Naţional Sindicalistă sunt două mişcări naţionale înfrăţite în acelaşi destin şi ideal. Amândouă s-au născut din străfundurile autentice şi genuine ale respectivelor popoare, român şi spaniol, naţiuni suverane unite printr-o legătură comună de latinitate şi formând parcă două aripi de vultur ale bătrânului Imperiu Roman ce plutesc peste continentul nostru.

România şi Spania sunt unite puternic prin istorie, prin cultură, prin cadrul juridic al Dreptului, prin graiurile lor de origine romanică, prin spada lor pusă în apărarea creştinătăţii, prin opoziţia faţă de rău şi dăruirea lor Sfintei Cruci. Legătura le vine de mult din timpul lui Traian, împăratul roman născut pe marginea occidentala a Europei, în Spania, care în anul 106 d.C. a cucerit Dacia pentru stindardele civilizaţiei latine, civilizaţie adoptată pentru totdeauna în această ţară.

În ambele ţări surori au apărut în prima jumătate a secolului XX, două mişcări naţionale eliberatoare cu denumiri oarecum ostăşeşti - Legiune şi Falangă - a căror fondatori, Corneliu Zelea Codreanu şi Jose Antonio Primo de Rivera aveau simţăminte identice, erau un fel de alter ego reciproc, oameni care au entuziasmat şi au ridicat în picioare, cu pasiune şi poezie tineretul naţionalist însetat de justiţie al acelor timpuri.

Codreanu şi Jose Antonio reprezintă două vieţi analoage, paralele, două existenţe convergente, două mituri naţionale, doi eroi şi doi martiri ai credinţei şi ai patriei lor.

Dacă am deschide o paralelă sinoptică a traiectoriei vieţilor ambilor şefi, am găsi asemănări surprinzătoare ce întăresc legătura existentă între creaţiile lor politice respective.

Trăsăturile lor, profilele lor, asemănările şi similitudinile lor, formaţia şi acţiunea lor, carismele şi convergenţa ideilor lor ne obligă să observăm o unitate puternică a postulatelor celor două mişcări naţionale: Garda de Fier şi Falanga Spaniolă. Ele au fost create pentru a salva valorile fundamentale şi esenţele sacre ale popoarelor român şi spaniol.

Codreanu şi Jose Antonio s-au născut în familii înrădăcinate în tradiţie şi cu înalte sentimente naţionale. Jose Antonio era vlăstarul bunei nobile viţe militare, tatăl său Miguel Primo de Rivera fiind un strălucit general. Codreanu era fiul cel mai mare al profesorului Ion Zelea Codreanu care în 1916, când România a fost invadată, a schimbat fără regret cărţile cu puşca, a plecat pe front cu regimentul său şi a fost înaintat la gradul de căpitan. La fel a făcut şi fiul său Corneliu, care încă adolescent la 16 ani, s-a încorporat alături de tatăl său în regimentul 25 infanterie din Vaslui. Această ambianţă militară din jurul lui Jose Antonio şi Corneliu Codreanu a influenţat formarea caracterelor ordonate şi disciplinate a acestor doi tineri. Codreanu intră la liceul militar de la Mănăstirea Dealu, unde erau depozitate rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai Viteazu, mărind în el sentimentul unităţii naţionale, cheia politicii sale viitoare. Simţul cazon omniprezent în viaţa lui Jose Antonio de disciplină de sacrificiu şi eroism urmată şi de înaintaşii săi l-au îndreptat spre serviciul militar întâi în regimentul de cavaleri nr. 9 “Dragones de Santiago” din Barcelona şi apoi în regimentul “Husares de la Princesa” în Madrid unde capătă gradul de sublocotenent.

Trăirea militară vie în amândoi a imprimat şi viitoarelor lor mişcări austeritatea şi fermitatea specifică vieţii militare. Asta se vede şi în numirile ce le-au dat : Legiunea Arhanghelul Mihail şi Falanga Spaniolă, în amândouă fiind primordial simţul ascetic şi disciplină militară.

Învăţătura obţinută de Codreanu din experienţa lui ostăşească a fost: a vorbi puţin, el ura vorbăria şi retorica falsă şi iubea mai mult viaţa sobră decît cea frivolă a saloanelor. Jose Antonio de asemenea şi-a însuşit din viaţa cazonă spiritul de sacrificiu şi ascetismul militar pe care le-a trăit şi proclamat cu fermitate.

Atât Codreanu, cât şi Jose Antonio au urmat apoi cursurile universitare de drept şi s-au afirmat mereu ca şi conducători ai asociaţiilor studenţeşti creştine. Corneliu intră la Universitate în anul 1919 la Iaşi, Jose Antonio a urmat studiile la Universitatea Centrală din Madrid din 1917, alternând studiile la liber şi la oficial, şi terminându-le în 1922, în acelaşi an în care-şi lua licenţa tânărul Codreanu. Pe amândoi i-a unit aşadar şi dragostea pentru drept şi justiţie. Amândoi şi-au luat doctoratul în ştiinţele juridice.

Între darurile ce împodobeau respectivele lor personalităţi era elocvenţa exactă, verbul riguros şi convingător, expresiile conceptuale clare, şi capacitatea de a trasmite emoţia înaltelor lor sentimente unei întregi generaţii, trezind in ei simţul unei înalte misiuni. Necesitatea de a-şi comunica opiniile i-a dus la înfiinţarea şi conducerea unor publicaţii prin care să-şi transmită evoluţia neliniştilor lor naţionale şi a luptei pentru împlinirea postulatelor lor. Jose Antonio a fondat în 1934 săptămânalul “F.E.”(monograma mişcării Falanga Spaniolă) şi în anul următor, după interzicerea guvernamentală a acestui prim organ de comunicare, lansează ziarul “Arriba” care era şi strigătul de luptă al taberei naţionaliste “Arriba Espana” (Sus Spania!). Apoi în timpul clandestinătăţii, epoca cea mai grea a luptei falangiste (epoca roşie), lansează publicaţia “No importa” (Nu contează) aluzie la sfidarea greutăţilor ce se puneau în calea lor de către guvernul spaniol de stânga. Codreanu nu rămâne mai prejos nici el. Scoate în 1927 publicaţia “Pământul strămoşesc“, la care colaborează scriitori legionari, între care şi Moţa, care puţin mai târziu va lua direcţia revistei “Libertatea“, din întâmplare cu acelaşi nume ca şi revista scoasă la Valladodid de Onesimo Redondo (camarad cu Jose Antonio la formarea alianţei F.E. y de las JONS), revistă destinată ţăranilor şi muncitorilor. Mai târziu, în 1932, apare, sub direcţia Căpitanului, revista Axa, organ oficial al Mişcării Legionare.

Altă coincidenţă biografică singulară este că, atât Codreanu în alegerile din 1931 (revalorizate în 1932 şi 1937), cât şi Jose Antonio, în alegerile legislative din 1933, au câştigat câte un loc în parlament.

Jose Antonio şi Codreanu au conceput şi au lansat iniţiativele lor politice cu un parfum poetic convinşi că popoarele au fost urnite mereu de poeţi prin strofele lor care angajau şi înălţau. Dar Codreanu a fost şi un ascet jertfelnic şi un mistic. Aceşti doi oameni providenţiali pentru România şi Spania au fost îndrumători în avangarda luptei contra comunismului. Acesta ameninţa respectivele lor ţări şi le-a condus în final spre un cataclism politic înspăimântător. Comunismul, acest ferment coroziv, lupta pentru distrugerea din rădăcini a valorilor morale ale popoarelor. Viaţa acestor două mari personalităţi a fost nefericită, grea, brăzdată de persecuţii sângeroase transformându-i în victime nevinovate, târâţi în procese, condamnări, percheziţii domiciliare, calomnii, interogatorii, încarcerări, agresări şi dizolvări ilegale ale Mişcărilor lor. Şi toate aceste ilegalităţi numai cu scopul de a distruge puternicele lor realizări politice, ceea ce i-a obligat câteodată să reacţioneze cu bărbăţie şi chiar cu violenţă la atacurile ilegale ale administraţiei statale. Căci represiunea guvernamentală dezlănţuită contra lor şi a Mişcărilor lor naţionaliste a fost barbară şi perversă. Mereu acuzaţi de conspiraţii false de către grupările duşmane şi de alianţele iudeo-masonice cu perfidia ce le caracterizează, aceşti doi oameni au suferit cele mai crude şi murdare atacuri. Dar trăsătura definitorie profundă a celor doi şefi ai naţionalismului român şi spaniol şi comună personalităţii lor a fost religiozitatea, fervoarea creştină, însuşindu-şi plenar şi apărând curajos valorile spirituale şi adevărurile metafizice ale creştinismului. Trebuie să avem în vedere că în timpul lor atât în Spania cât şi în România comunismul ateu, inamicul lui Dumnezeu şi al credinţei, începuse persecuţia contra Bisericii făptuind tot felul de cruzimi şi excese murdare.

Revoluţia lor era aşadar o flacără aprinsă pentru regenerarea spirituală a omului, un drum interior spre perfecţiune, o vibrare sufletească, un strigăt liberator sprijinit pe învăţăturile Mântuitorului. Atât Jose Antonio, cât şi Codreanu erau practicanţi ai mesajului Evangheliei, adepţi ai moralei creştine şi cavaleri nepătaţi ai credinţei.

Dar caracterul lor mistic şi religios nu era de genul contemplativ sau static ci amândoi conducătorii tineretului sănătos din cele două ţări erau oameni curajoşi de acţiune care înfruntau primejdiile. Ei erau dispuşi la orice sacrificiu oricât de greu ar fi fost în lupta pentru ideile lor pentru mărturisirea hotărâtă a credinţei lor. Ei au imprimat în structura formaţiunilor lor politice aceste calităţi şi disponibilităţi pentru luptă. Dacă apărarea religiei creştine era indiscutabilă nu mai mică era dragostea lor faţă de Patrie, naţionalismul lor militar, profund, apărarea fermă a unităţii statale fără fisuri şi cedări într-un cadru social just. Cum amândoi şefii posedau un simţ profund al unităţii în gând şi simţiri au găsit în cântec, în melodia sonoră, în vocile la unison mijlocul de cimentare a camaraderiei tineretului şi a speranţelor lor motivaţionale căci aşa cum spun instrucţiunile redactate de Codreanu “cântecul este o manifestare a stării interioare a persoanei care pentru a cânta are nevoie de o stare sufletească specială, o seninătate interioară”. Ei au adoptat cântecul ca o călăuză spre Sfânta veselie şi frăţietate. Jose Antonio cu grupul lui de poeţi a compus ”Cara al sol” (Cu fruntea spre soare) imn de iubire şi de luptă sub acordurile căruia s-a pus în mişcare tineretul Spaniei.

Ca salut l-au adoptat pe cel roman cu braţul ridicat spre cer. În amândoi spiritul de camaraderie a atins cote ridicate. S-a stabilit astfel o adevarată “fraternitate legionară” în Garda de Fier şi la fel în Falangă unde se jura a trăi cu toţii în “sfânta frăţietate”. Amândouă mişcările au făurit aşadar o înfrăţire entuziastă între camarazii cărora li se incredinţa o sarcină comună.

Trebuie să adăugăm asemănărilor pe care le-am semnalat încă două aspecte nepieritoare în memorie. Pozele iconice, de eternă tinereţe şi intuitivă precocitate a lui Codreanu şi Jose Antonio şi moartea lor prematură la 39 şi 33 ani respectiv, două vieţi frânte în floarea existenţei de cruzimea incalificabilă a două asasinate săvârşite de eternii duşmani ai României şi Spaniei. Jose Antonio cădea împreună cu alţi 4 camarazi falangişti, străpunşi de gloanţele unui pluton de execuţie, în curtea unei închisori din oraşul Alicante într-un amurg sumbru la marginea Mării Mediterane, în ziua de 20 noiembrie 1936. Corneliu Codreanu era de asemeni omorât prin strangulare de zbirii regelui Carol al doilea, în pădurea Tâncăbeşti, împreună cu alţi 13 legionari, la 30 noiembrie 1938. Noiembrie va fi aşadar luna durerii şi a doliului prin martirajul şi pierderea ireparabilă a celor două suflete gemene care şi-au oferit vieţile lor exemplare pentru credinţa în Cristos şi pentru salvarea ţărilor lor.

Dar acest suprem sacrificiu nu a fost zadarnic, ei au murit pentru a da naştere mitului, legendei, distrugând falsificările istoriei făurite cu viclenie şi fără ruşine. Chiar şi în moarte Codreanu şi Jose Antonio au avut un destin comun. Exemplul ultimului lor act de serviciu a pecetluit prin sângele lor nevinovat perenitatea şi trainicul lor mesaj.

Cartea Comandantului Horia Sima, urmaş legitim al Căpitanului în fruntea Mişcării Legionare, intitulată “Două mişcări naţionale”, scrisă în timpului exilului său în Spania şi care scoate în evidenţa asemănările gândirii lui Jose Antonio şi Corneliu Codreanu, s-a publicat la editura “Europa” în limba spaniolă în anul 1960. Autorul analizează în paginile ei cu rigurozitate minunata viziune, marile convergenţe, afinităţi şi coerente între cei doi şefi naţionali care fără a se cunoaşte şi fără a se influenţa reciproc, în momentele în care au apărut circumstanţe istorice vrăjmaşe atât pentru România cât şi pentru Spania, au ajuns la concluzii identice. Analiza situaţiei critice a viitorului ţărilor lor diagnosticată corect i-a condus la acţiuni identice pentru însănătoşirea şi salvarea patriilor lor.

Atât Codreanu cât şi Jose Antonio au pornit asanarea morală a ţărilor lor pornind de la om, descoperindu-i destinul său transcendental. Pentru Jose Antonio omul ca simbioza de corp şi suflet era “purtător de valori eterne” sinteză pe care Codreanu o formula cu aceeaşi tărie asezând fiinţa umană în serviciul lui Dumnezeu, al legilor naturale şi al Naţiunii, având ca premiză “idea de om ca valoare morală”.

Când Jose Antonio definea Spania ca “unitate de destin în universal”, Codreanu stabilea că “prima lege pe care trebuie să o urmeze un neam este ca să fie fidel realizării destinului său”. Prin asta el asimila totalitatea istorică naţională cu spiritualitatea sufletului neamului său.

Amândoi pledează pentru întărirea spirituală şi morală a omului şi considera ca mijloace naturale de convieţuire familia creştină şi munca inţeleasă ca o întreprindere colectivă ei considerau partidele politice contemporane ca nişte grupe de fărâmiţare a unităţii naţionale de presiune a căror raţiune de a fi era numai acapararea puterii manipulând pentru aceasta prin campanii costisitoare opinia publică pentru satisfacerea intereselor lor sectare. Partidele politice erau considerate de ei ca instrumente intermediare pentru obţinerea voturilor necesare afacerilor marii finanţe.

Mişcarea Legionară şi Falanga au fost făuritoare ale unui om nou altruist şi viteaz. Nu era aceasta o simplă formă de gândire ci un fel de a fi un stil de viaţă superior legat de valorile civilizaţiei creştine caracterizat de sinceritate, loialitate, credinţa în Dumnezeu, dragostea de patrie, disponibilitatea de a fi în serviciul celorlalţi, seriozitatea şi cinstea, curajul ca factor eroic al vieţii şi al morţii, austeritatea, onoarea, autoeducaţia sănătoasă, disciplina, mistica muncii bine făcute.

Şi pentru a da mărturie de această frăţietate între cele două mişcări naţionale, Legiunea Arhanghelul Mihail şi Falanga Spaniolă, au venit în peninsula Iberică ca să lupte şi să moară pentru Spania în vâltoarea Cruciadei de eliberare naţională din 1936, avocatul Ion Moţa - cumnatul lui Codreanu şi numărul 2 în ierarhia legionară şi camaradul său, juristul Vasile Marin. Amândoi fac astăzi parte din Legiunea celor aleşi alături de camarazii lor spanioli.

Jose Luis Jerez Riesco , Doctor în drept, Profesor la Universitatea de Drept din Madrid

divider



Flori de aur din Maramureş (27)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)“La 19 septembrie 1958 am fost ridicaţi toţi legionarii de la Lăteşti şi duşi într-o direcţie necunoscută; îmbarcaţi în camioane am trecut Dunărea şi am ajuns în lagărul “9 Culme”, o reminiscenţă a Canalului Dunăre-Marea Neagră, închis cu vreo cinci ani înainte… barăci părăsite, un peisaj sinistru... am fost tunşi la zero, îmbrăcaţi în zeghe... niciunul nu mai semăna cu cel de ieri…În curând, vântul de toamnă ne-a pătruns până la oase, mai ales pe cei bolnavi… Ne-au dat şi mantale de zeghe, dar nu ne-au ajuns la toţi. Printre cei fără noroc am fost şi eu. Scoşi la plimbare din când în când, am încercat să înlocuiesc mantaua cu pătura pe care mi-am pus-o în spate, dar m-a observat gardianul. Ordinul suna răstit: “Dă jos pătura! N-ai voie s-o porţi!”… Refuzând să o dau jos, m-a ameninţat cu carcera. Doar la cuvântul “carceră” te îngrozeai. Pericolul era de moarte, dar nu-mi păsa… Carcerele erau aşezate în bătaia vântului, deţinuţii pedepsiţi erau introduşi în ele îmbrăcaţi foarte sumar şi desculţi.

Conflictul dintre mine şi gardian a fost observat de profesorul universitar I. V. Georgescu, care a fost răpit de ruşi şi aruncat în lagăr dincolo de Cercul Polar; după “experienţa” rusească şi-a continuat şederea în închisorile şi lagărele comuniste din România… De la Lăteşti a fost adus şi el la “9 Culme”. Dându-şi seama în ce pericol mă aflam, certându-mă cu un gardian imbecil, s-a dezbrăcat de mantaua lui de zeghe şi mi-a dat-o mie. Ştia cât sunt de bolnav. Am încercat să-l refuz pentru a nu-l expune pe el la frig, dar a fost atât de categoric încât n-am putut face nimic. Aşa am scăpat de ameninţarea cu carcera, din care n-aş fi avut nicio şansă să scap viu. Ce om minunat a fost profesorul I. V. Georgescu!” (Aurel Vişovan, Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)

 

divider



„Cine zice că nu-i dor, nu-i vrednic de chip de om”

„Mi-a fost dor de tine”. De când nu aţi mai auzit acestă declaraţie implicită de afecţiune, ataşament sufletesc, grijă protectivă faţă de persoana dumneavoastră? Cuvântul „dor” şi trăirea afectivă care îi dă conţinut şi sens par că au dispărut, pur şi simplu, atât din viaţa noastră publică, dar, din păcate, şi din existenţa noastră privată. Nu ştiu câţi soţi sau câte soţii îşi mai manifestă astăzi starea de dor, de aşteptare nerăbdătoare a revederii cu celălalt. Această ocultare a dorului se explică, poate, prin omniprezenţa recentă - de multe ori agasantă - a unei alte stări psihologice care s-a substituit, pare-se, dorului: dorinţa. Omul contemporan pare animat de dorinţe nesfârşite, care tind să se individualizeze şi să intre, antagonic, în conflict unele cu altele.

Dorul - o stare plăcută şi paradoxală

Pornind de la această stare de fapt, am considerat util - în primul rând, sub aspectul practic al vieţii cotidiene - să rememorăm acest sentiment aproape îngropat sub zgura timpului, aducând în faţa ochilor minţii noastre fizionomia dorului, şi luându-ne ca repere edificatoare limba română, câteva texte din cultura noastră tradiţională, precum şi comentariile filosofice şi teologice făcute pe marginea conceptului de „dor”. Etimologia cuvântului „dor” este importantă fiindcă exprimă esenţa acestei stări afective, cu totul specială. El vine din latinescul „dolus, dolere” care înseamnă „a durea”. Cu alte cuvinte, atunci când ne este dor de un loc semnificativ, de o fericită întâmplare pe care am trăit-o în trecut sau de o persoană a cărei prezenţă ni s-a dovedit a fi capitală, simţim în adâncul sufletului durere. O durere care, până la un punct, este, în mod curios, plăcută. Constantin Noica surprinde, în cartea Cuvânt împreună despre rostirea filosofică românească, acestă trăsătură a dorului de unitate creată prin împăcarea contrariilor, de coincidentia oppositorum, şi îl descrie ca pe o stare contradictorie şi contrariantă: dorul este plăcere de durere şi căutare de negăsire. În volumul Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Părintele Dumitru Stăniloae remarca dificultatea de a defini mulţumitor sentimentul dorului şi îl aşeza în relaţie cu personalismul comunitar al neamului nostru: „În dor, românul trăieşte faptul că insul singur nu e omul întreg, că e un amputat. El îl poartă pe celălalt în sine, chiar în absenţa lui, îl poartă într-o prezenţă absentă sau într-o absenţă prezentă”.

Întruchipările dorului în frânturi de poezie ţărănească

În vechime, ţăranul român a experimentat întregul complex de stări afective cunoscute sub denumirea generică şi comună de „dor”. Pentru el, dorul era un sentiment universal uman: „Frunzuliţă de-alior/ Cine zice că nu-i dor/ Nu-i vrednic de chip de om” (Notă: alior - plantă denumită şi „laptele-câinelui”).

Când se ivea, dorul se aşeza ca o pecete peste inimă: „Cât omăt pe munte-n sus,/ Pân’acuma tot s-a dus,/ Dar de la inima mea /Ce s-a pus nu se mai ia;/ Că s-a pus dorul badii,/ Nu se ia pân’-oi muri”.

În viziunea străbunilor noştri, locaşul preferat al dorului era chiar corpul omenesc: „Foaie verde foi de nuc,/ Toate trec, toate se duc,/ Numai doru’ şade-n trup.” Pentru ei, dorul era trăit ca un foc lăuntric, pe care depărtarea de persoana iubită îl înteţea: „Frunză verde de dudău,/ Bade, de doruţul tău/ Para este-n trupul meu./ Ies afară să mă sting,/ Bate vânt, mai rău m-aprind”. În satul românesc de altădată, când se întâlneau doi oameni care se iubeau şi se potriveau se spunea că „s-a găsit dor cu dor”.

Mentalitatea arhaică autohtonă îi atribuia dorului o forţă de proporţii cosmice. El putea să facă să răsară florile câmpului sau să pârguiască iarba, aşa cum secătuia de puteri sufletul celui îmbolnăvit de dor: „Şi de dorul tău mândruţă,/ Răsărit-a scânteuţe,/ Scânteuţe, flori adânci,/ Când le vezi, mândră, să plângi”. „Pe unde merge dorul/ Se usucă tot câmpul,/ Înnegreşte sufletul”.

Durerea provocată de sentimentul dorului putea fi alinată printr-un act familiar omului încă de la ivirea sa pe lume, legănatul, o mişcare duioasă capabilă să îmblânzească neprevăzutul, asperităţile existenţei de zi cu zi dar mai cu seamă absenţa dureroasă a fiinţei iubite: „Măi bădiţă, păr galben,/ De dorul tău mă leagăn/ Cum se leagănă iarba/ Când o taie cu coasa”; „Când îmi vine-al mândrei dor,/ Mă leagăn ca ploaia-n nor”.

Supliciile cauzate de apariţia dorului fiind multe şi variate, sufletul înrobit de dor se revolta adesea: „Aoleo, măi hoţ de dor,/ N-am topor să te omor,/ Nici secure să te tai,/ Să nu mai am niciun bai”; „Dorule, arde-te-ar para/ Mi-ai făcut faţa ca ceara/ Inimioara ca cerneala”; „Cine m-a dat dorului/ Aibă casa cucului/ şi odihna vântului”. Sau, într-o altă plăsmuire poetică: „De-ar fi dorul ca pădurea/ Eu l-aş tăia cu săcurea/ De-ar fi dorul ca holdá/ L-aş tăia cu secera.”Atâtea pagube erau aduse de acest sentiment straniu (durere plăcută şi plăcere dureroasă) încât de multe ori se impunea alungarea lui: „Să se ducă (dorul) în coadele mărilor,/ În copitele ciutelor,/ În coarnele cerbilor,/ În rădăcinile brazilor./ Acolo să hodinească,/ Acolo să prânzească/”.

În poezia tradiţională românească, dorul acoperă o întreagă geografie afectivă, în care spaţiul mioritic deal-vale - o adevărată matrice stilistică, specifică nouă, românilor - apare în multe descrieri poetice. Dorul trece peste dealuri („Bade, dorul de la tine/ Peste multe dealuri vine/ Şi nu-l poate opri nime,/ Nici ţigan cu cetera,/ Nici român cu fluiera,/ Numai eu cu inima”) sau se poticneşte în ele („Arde-mi, Doamne, dealurile,/ Să se-adune dorurile”). Fiind un sentiment celest, înălţător, dorul vine, de obicei, în zbor: („Că nu-i dor ca dorurile,/ Să-l anini cu gândurile./ Că-i un dor asupritor/ Vine ca porumbu-n zbor,/ Când îţi vine, stai să mori”).

Motivele dorului

Când te cuprinde dorul, după a cui prezenţă îţi tânjeşte inima? Ne poate fi dor de fiinţa pe care o iubim, de părinţi, de tărâmul copilăriei, de Dumnezeu… În imaginarul poetic românesc apare uneori şi… dorul de dor.

Versurile ţărăneşti descriu cu precădere zbuciumul sufletesc provocat de în-străinare, de ieşirea omului din matca proprie, ale cărei repere sunt familia, satul natal, figura arhetipală a mamei: „Sărmană străinătate/ Mult mi-ai fost fără dreptate,/ Căci din tinereţe crude/ Pierdui părinţi, pierdui rude,/ Şi-am rămas cu dor şi jale/ În nedreptăţile tale./ De a plânge am dreptate/ De al tău rău străinătate,/ Căci călcai din piatră-n piatră/ Din străin nu-mi făcui tată/ Şi călcai din urmă-n urmă,/ Din străin nu-mi făcui mumă”. Călătoria, ca părăsire a orizontului blând, familiar, spre necunoscutul angoasant este o altă sursă semnificativă a dorului: „Cine nu ştie ce-i doru’,/ Să se ducă cu vaporu’/ Deasupra vaporului/ Şade maica dorului”.

Ne amintim aici scrisorile pe care Emil Cioran i le trimitea din Paris fratelui său, Aurel, epistole din care răzbătea dorul intens după Răşinariul natal şi mai cu seamă după locul în care, în copilărie, îi plăcea să se joace - Coasta Boacii: „A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?” („La ce bun să fi părăsit Coasta Boacii?”)

Dorul de Dumnezeu

Sentimentul dorului nu este provocat doar de obiectele care aparţin acestei lumi şi o definesc. În scrierile Sfinţilor Părinţi descoperim adeseori dragostea neostoită şi dorul mistuitor după prezenţa Domnului. Un dor de dincolo de lume, fără corespondent aici, în dincoacele nostru. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie într-unul din imnele sale dumnezeieşti: „Sunt rănit de iubirea Lui, iar întrucât nu mi Se arată, gândul mi se topeşte, mintea şi inima mea ard în flăcări şi suspin. Mă plimb şi ard căutând ici şi colo şi nicăieri nu-L aflu pe Cel pe care-L îndrăgeşte sufletul meu; mă uit adeseori de jur-împrejur să văd pe Cel dorit de mine şi El, ca Unul nevăzut, nu mi Se arată deloc. ” Bine ar fi ca, din când în când, să ne fie dor… de dor. Să îl cultivăm, ca pe o stare sufletească aleasă, fiindcă ea ne defineşte, ca fiinţe umane, mult mai bine decât o poate face dorinţa. Dorul adună în el dragoste, grijă pentru celălalt, absenţa sa resimţită dulce-dureros, dar şi nădejdea fericitei reîntâlniri.

Ciprian Voicilă 

divider



Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (VII)

Deţinutul profet

Ultima scriere a lui Ioan Ianolide, „Deţinutul profet”, cuprinde o sinteză cu caracter testamentar a concepţiei dezvoltate de misticii închisorilor comuniste. Ea este ridicată la treapta unei ample viziuni totalizatoare asupra lumii şi a destinului ei, interpretat în cheie eshatologică. Vremurile actuale nu mai au răbdare. Dinamica liniară, accelerată, a timpului istoric a depăşit de mult circularitatea statică a orânduirilor sociale cu caracter imuabil. Nu mai e timpul unui „conservatorism” înţeles în sensul unei atitudini păstrătoare de forme şi cadre tradiţionale, dacă pierdem din vedere tocmai esenţa, duhul care le-a generat cândva şi care se cere permanent actualizat. În schimb, e vremea unui nou profetism. A unei noi atitudini, insuflată cu putere şi cu duh, menită să orienteze omenirea înspre un „dincolo”, înspre acel punct de întâlnire a istoriei cu transcendenţa. Pe de-o parte, creştinătatea a mai cunoscut fermentaţia unor asemenea viziuni apocaliptice de-a lungul întregii sale istorii, încă de la începuturile ei. Frisoane de această natură au scuturat periodic conştiinţele, au produs nu o dată fenomene colective de panică. Acum însă, lucrurile par a sta cu totul altfel. Starea lumii actuale, semnele pe care ea le transmite celor capabili să le discearnă, indică un nou prag în care se află omenirea şi care se cuvine întâmpinat cu flacăra lucidă a unei credinţe orientate spre Împărăţia ce va să vină.

„Deţinutul dispune de un detector suprasensibil al duhurilor, ideilor şi forţelor ce se declanşează în lume. Simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară, spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice.

Deţinutul e bătrân şi bolnav. Tensiunile lui lăuntrice cresc în măsura interiorizării şi izolării în care se află, dar cu deosebire ca o consecinţă a necesităţii mărturisirii. Poartă în el pe Hristos şi lumea, şi ştie că are datoria să participe la mântuirea lumii prin Hristos, deci şi Hristos şi lumea îl cheamă la apostolat. E lipsit de orice orgoliu şi de orice slavă deşartă, căci îşi controlează cu atenţie simţămintele inimii, încât ştie că numai râvna sfântă a vestirii îl face să caute o modalitate de a nu duce cu el în mormânt viziunea ce i s-a revelat. Nici n-o consideră a lui şi nici nu este a lui, ci este a sfinţilor şi martirilor acestui secol.”

Iată aşadar fixarea premiselor şi a originii viziunii pe care o articulează „deţinutul profet”.  Sensul apocaliptic al istoriei este ideea care domină întreaga sa scriere (şi nu e singurul din Biserică: aceeaşi temă centrală apare şi în scrierile unui sfânt român contemporan, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, ale cărui nevoinţe în pustia Ţării Sfinte au fost practic contemporane cu patimile mărturisitorilor din temniţele comuniste).  Ianolide nu se avântă într-o tentativă hazardată de interpretare a Cărţii Apocalipsei, prin pretenţia unei asocieri infailibile a simbolurilor ei cu elemente ale realităţii istorice sau cu prezicerea unor date fatidice, aşa cum poate fi văzut în destule scrieri controversate. Desigur, „fiarele” simbolizează forţele anticreştine care s-au manifestat şi se manifestă de-a lungul timpului, orice epocă putând identifica în cadrul ei asemenea curente spirituale. Preocuparea principală a lui Ioan Ianolide este mai degrabă starea morală a omenirii contemporane, în special a creştinătăţii, ale cărei carenţe şi dezertări au permis forţelor răului să ia o amploare fără precedent în istorie. „Epoca tehnologică” în care trăim actualmente poate fi caracterizată drept una stăpânită de o nouă idolatrie, de închinarea în faţa viţelului de aur al tehnicii şi al materiei. Cele şapte Biserici din Cartea Apocalipsei, cu scăderile şi abdicările lor, dar pe alocuri şi cu unele virtuţi încă dătătoare de speranţă, sunt bineînţeles ipostaze ale creştinătăţii - trecute sau prezente. Ceea ce frapează aici este imaginea plină de slavă şi putere în care apare Mântuitorul, radical diferită de cea a smereniei desăvârşite sub care a coborât în mijlocul lumii, şi care pare să dea nota dominantă a creştinismului actual.

„Bisericii îi vorbeşte din nou Duhul, adresându-se simbolic către creştinii din Tiatira. Fiul Omului este prezentat tot mai puternic, mai sever şi mai necruţător, cu ochi de foc şi picioare de aramă strălucitoare. Imaginea aceasta apocaliptică a Domnului aproape că a dispărut din viziunea creştinismului modern, care se amăgeşte cu un Iisus blând, milos, smerit şi resemnat, căci din păcate aşa arată sufletele noastre slăbănoage, iar cumplita nedreptate ce se dezlănţuie în veac o lăsăm în afara preocupărilor noastre, socotind că ea îi priveşte pe stăpânii lumii de azi, care, e drept, nu sunt călăuziţi de credinţa creştină.”

O privire panoramică dezvăluie lumea ca fiind teatrul unei vaste confruntări spirituale, iscate în primul rând de păcatele care s-au înstăpânit pe scară largă în întreaga omenire.

„În arena istoriei stau faţă în faţă două oştiri antrenate de două duhuri. Oamenii împătimiţi au devenit ei înşişi duh necurat şi nu mai au nevoie de invocarea satanei. Oamenii orgoliului, oamenii ateismului fac, prin voia lor, voia Satanei. Aşa se explică apariţia apocalipsei în istorie. Sunt nesfârşite mijloace cu care se organizează răul în lume, el tinzând să cucerească sufletele, vieţile şi veşnicia oamenilor. Răul are o mare putere de seducţie şi multe argumente, încât este greu să i se reziste de către oameni slabi la minte, slabi de inimă şi slabi în credinţă. Răul în lume vine din inima oamenilor, trece prin mintea lor şi ajunge să stăpânească voia lor. Robiţi răului, oamenii gustă satisfacţia răului. Robind conştiinţele, răul devine spiritualitate neagră a lumii, care-i conduce destinele pe calea pierzării. Răul devine principiu, criteriu şi mod de viaţă şi de ordine istorică. Răul se organizează şi devine putere, putere peste conştiinţe, putere peste lume. Răul nu se declară ca rău, ci se justifică drept bine, dar după rezultatele lui nefaste el se demască. Răul nu spune că vine de la diavol, dar refuză să se închine lui Dumnezeu şi prin asta îşi dezvăluie reaua credinţă. (...) Confruntarea apocaliptică nu trebuie văzută ca un război propriu zis, deşi are acest aspect, ci ca tentativă de a stăpâni lumea din toate punctele de vedere: spiritual, politic, economic, cultural, social, ştiinţific şi militar. Fiara vrea integral omul şi omenirea, cu toate cele spirituale ale ei, cât şi cu cele materiale, pentru toată viaţa şi pentru eternitate. Există deci o încleştare apocaliptică pe plan politic, pe plan economic, pe plan artistic, în gândirea filozofică, în formele ştiinţifice, în orânduirile sociale, cât şi în conflictele militare. Biruinţa lui Hristos şi deci a creştinătăţii trebuie să fie deplină în toate laturile şi domeniile vieţii omeneşti.”

Deşi acesta este aspectul primordial, nu e vorba prin urmare numai de o luptă duhovnicească, căci această lume a duhurilor o percepem în primul rând ca fiind ipostaziată în elemente şi fapte istorice. Nu poate fi vorba de o ruptură, de o discontinuitate între Împărăţia lui Dumnezeu din inimi şi cea din ceruri. La mijloc, între ele, se află o întreagă lume, cea de care luăm cunoştinţă înainte de orice altceva. Da, creştinii au datoria de a lupta în primul rând cu răul din propriul suflet iar Arhanghelul Mihail s-a luptat la rândul său şi l-a izgonit pe Satana din ceruri. Dar lumea aceasta, creaţia lui Dumnezeu, nu trebuie lăsată nici ea sub stăpânirea diavolului, ci pregătită, transfigurată, pentru a întâmpina a doua venire în slavă a Domnului Hristos.

„Deşi are origini divine, credinţa se plineşte prin oameni. Deşi are o eshatologie transcendentă, credinţa se plineşte pe pământ, în prezentul istoric. Creştinătatea nu se poate identifica cu împărăţiile din lume decât în măsura în care ele se identifică cu Hristos, atât în spiritualitatea lor cât şi în istoricitatea lor. Împărăţia lui Dumnezeu îşi arată forma ei desăvârşită în viaţa lui Iisus, dar ea se continuă prin Duhul Sfânt, care este şi împărăţia tainică a lui Hristos cel rămas în istorie şi care are menirea să umple veacul şi să pregătească lumea pentru cea de-a doua Venire. Istoria este teatrul în care se joacă mântuirea lumii, lucrare universală şi permanentă care angajează toate aspectele vieţii umane pe calea mântuirii, încât şi sufletele, şi fiinţele şi orânduirile sociale să crească în desăvârşire, conform harului şi voii lui Dumnezeu, iar aceasta nu la modul gratuit, ci în confruntarea cu puterile întunericului, făcând lumea vrednică de a-L primi pe Hristos. Nu este verosimilă şi nici convingătoare o împărăţie a lui Dumnezeu care ar lucra numai asupra conştiinţelor, dar ar fi indiferentă la orânduirile politico-sociale ori la fenomenele cultural-ştiinţifice ale omenirii.

Păcatul este individual, comunitar şi politic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice. Păcatul tinde să orienteze, să organizeze şi să stăpânească lumea. Păcatul personal este grav în profunzime, dar nu are suprafaţă mare. Păcatul organizat, legalizat şi guvernamental preia toată gravitatea păcatului personal şi-i adaugă orizont larg, tinzând să corupă şi să piardă lumea toată. Suferinţele cele mai cumplite ale lumii sunt cele comunitar-politice şi atrag şi cele mai grave pedepse. Creştinismul opune păcatului virtutea şi sfinţenia, dar spre a înfrunta forţele organizate ale păcatului, credinţa trebuie să fie mai lucrătoare, mai puternică şi mai convingătoare decât tentaţiile păcatului. Lupta se dă la modul individual, comunitar şi politic. Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic. Restaurarea lumii e un proces complex şi complet prin biruinţa lui Hristos în toate planurile şi dimensiunile vieţii. Hristos a biruit lumea - aceasta este nădejdea lumii.”

Poate că termenul de păcat „comunitar” sau „politic” pare la prima vedere surprinzător, deşi nu este aşa. Ideologiile cu potenţial criminal, cum au fost în secolul trecut comunismul sau nazismul, au amplificat bestialitatea umană, au dus ororile şi hecatombele la un nivel nemaiîntâlnit în istorie, tocmai prin caracterul sistematic, motivat ideologic, al crimei. Iar despre nocivitatea ideologiilor şi a concepţiilor colective care nu ucid atât trupuri, cât mai degrabă suflete, nu credem că mai trebuie adăugat nimic. Căci tocmai acest element ideologic este noutatea radicală, cea care deosebeşte stadiul actual al omenirii (practic cea din ultimele două secole) de secolele şi mileniile anterioare şi care e de fapt premisa, dacă nu chiar cauza principală, a înstăpânirii evului apocaliptic. Forţele răului, fiarele, sunt în primul rând curente şi ideologii, iar rolul lor poate fi interpretat şi drept unul de a scutura creştinătatea sclerozată în forme fără fond şi de a o trezi la menirea ei autentică. În faţa unei confruntări de asemenea dimensiuni Ianolide constată că viziunea filocalică, cea care de fapt stă la baza urcuşului său duhovnicesc, e doar una strict personală, lăuntrică. Prin urmare, deşi absolut necesară pe acest plan, ea se dovedeşte totuşi insuficientă în contextul actual. Putinţa de a schimba lumea aparţine mai degrabă discursului evanghelic, modelului hristic de confruntare cu neajunsurile, cu păcatele şi cu mentalităţile osificate ale oamenilor, care îi fac impermeabili dimensiunii spirituale a Împărăţiei lui Dumnezeu.

„Ştie că datoreşte mult Filocaliei din punct de vedere sufletesc, că gândirea i-a fost formată de teologie, şi totuşi ia distanţă faţă de ele, le judecă pe toate cu luare aminte şi caută să le vadă pe toate în Hristos. Îl interesează mântuirea lumii: ce este, cum este şi cum se poate concretiza. Filocalia, din acest punct de vedere, îi pare o reducere a viziunii hristice asupra lumii la viziunea eremitică asupra monahismului. Filocalia este o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală, ori, cel mult, monahală. Introspecţia monahilor i-a făcut să nu mai privească lumea ca lume. Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea luată ca păcat, or el vede războiul, păcatul şi lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. Filocalia e scrisă în Evul Mediu, când problemele lumii erau transmise statelor, iar statele le rezolvau în măsura în care erau ori nu erau expresie a creştinătăţii, iar monahii se dedicau vieţii pur spirituale.”

Dimpotrivă, Duhul acţionează pretudindeni, la scara întregii lumi :

„Obiectul Bisericii este mântuirea lumii. Mântuirea lumii e asemănătoare cu creaţia lumii, adică este un fenomen unitar, solidar şi integral. Împărăţia lui Dumnezeu se zideşte concomitent în inimi, în lume şi în ceruri. Responsabilitatea Bisericii este integrală. Destinele lumii sunt încredinţate Bisericii de către Creatorul şi Mântuitorul lumii. Această misiune excepţională a Bisericii ne umple de har şi de frică. (…) În concluzie, constatăm că omenirea se află în cea mai acută şi generală criză a istoriei, criză în care creştinătatea îşi are partea ei de culpă prin absenţă istorică. Numai slăbiciunile interne ale creştinătăţii au făcut posibilă victoria forţelor satanice ale acestui grav declin apocaliptic. El era prevăzut de Mântuitorul, şi deci nu ne surprinde; el putea fi evitat, deci ne ridică probleme de conştiinţă; el trebuie învins, deci impune o revitalizare a creştinismului. Este necesar un început nou în creştinătate. Ajungând la această concluzie, ne cutremurăm de responsabilitatea pe care ne-o asumăm pronunţându-ne pentru un nou început de creştinătate. Ce este el? Cum trebuie să fie? Mărturisim că suntem cu cugetul în Duhul Adevărului, cât şi în Tradiţia Bisericii. Nu vom confunda însă Sfânta Tradiţie cu ideile şi formele inerţiei istorice, ci vom alege cu grijă tot ce este aur curat în istoria creştinismului şi care se poate aplica cu folos în viitor. De asemeni, considerăm că noul este o poruncă a Duhului Sfânt ce ne călăuzeşte, astfel că vom articula tradiţia cu noul, spre mântuirea lumii. Nu avem nici aerul de a epuiza problema şi nici pe acela de a fi infailibili (perfecți), ci facem o mărturisire de credinţă izvorâtă din martiriul secolului 20, care a cunoscut atât uciderea trupului, cât şi uciderea sufletului.”

Sugerând posibilitatea unui nou început pentru creştinătate, după ce a urcat treptele desăvârşirii lăuntrice prin trăirea sa din închisoare, Ioan Ianolide păşeşte pe tărâmul profetismului. Viziunea pe care el o propune (ca aparţinând de fapt întregii generaţii de mistici ai temniţelor) este cea numită creştinism integral.

„În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol? Iată întrebări profund tulburătoare. Pentru a le răspunde, trebuie să ştim foarte bine ce este Hristos şi ce este omenirea. Nu putem articula corect lucrarea mântuitoare a lui Hristos cu mântuirea lumii, dacă nu cunoaştem corect raportul dintre Hristos şi istorie.

Pornesc de la cunoscuta formulă din teologie că Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit şi mă opresc asupra aspectului omenesc, căci pe cel dumnezeiesc îl consider încheiat. Despre Iisus ca om am a spune lucruri noi, nu descoperite de mine, ci uitate de oameni. Oamenii L-au redus pe Hristos la anumite caractere: teologii tinzând spre dogme şi abstracţiuni; misticii lansându-se în experienţe duhovniceşti de îndumnezeire; moraliştii făcând din morală centrul preocupării lor; filozofii, sociologii, artiştii, muzicienii, politicienii şi chiar economiştii descoperind în Iisus partea ce corespundea obiectivelor ce şi le propuseseră. Spre deosebire de toţi aceştia, eu voi face creştinism. Eu caut un Hristos integral. Lumea are nevoie de un Arhetip universal valabil, care să fie viu şi evident pentru toate categoriile de oameni şi îndeosebi pentru spiritele de elită şi cu forţă creatoare. Deci şi teologul şi laicul, şi artistul şi omul de ştiinţă, şi politicianul şi economistul trebuie să aibă imaginea integrală a Celui ce este Hristos, Logosul întrupat în istorie, chiar dacă fiecare dintre ei, conform darului ce-l are, adânceşte şi se dedică unei anume înţelegeri a lui Hristos.

 (...)

 El este atât interioritatea oamenilor, cât şi lucrarea lor din afară. El este deopotrivă în cer şi pe pământ, în om şi în transcendent. Numai prezenţa Lui ne face să nu ne simţim singuri şi ne defineşte rostul nostru de oameni. Iisus în oameni potenţează personalitatea umană până la desăvârşire. Omul fară Dumnezeu este haos, neant şi alienare. El a venit în lume ca trimis al Tatălui, ca Mesia şi ca Hristos. El a descoperit oamenilor o lume nouă, pentru care ne-a dat o învăţătură, dar şi Duh Sfânt spre a o putea realiza. Lumea nouă este Împărăţia lui Dumnezeu. Această împărăţie este o lucrare integrală, căci are trei locuri în care se construieşte concomitent şi solidar: în inimi, în lume şi în ceruri. Viaţa şi natura umană trebuie înnoite în Hristos.

(...)

Aşezat în faţa lui Iisus, simt cum mă topesc în El şi din El purced în fiinţa mea firavă şi tainică. Iisus e punctul din care totul pleacă şi în care totul se concentrează, încât ştiu bine că numai prin El exist, împreună cu lumea mea. El e plin de cutezanţă dar şi de prudenţă, ştiind cum să lucreze cu oamenii. Înţelepciunea Lui, inteligenţa Lui, iscusinţa Lui s-a dovedit superioară tuturor celor pe care i-a înfruntat, fie că a fost satana, fie că au fost fariseii, cărturarii, poporul, Iuda, Caiafa, Irod ori Pilat. Pe toţi i-a biruit. Niciodată nu a fost biruit în cuvânt de oameni. Adevărul nu numai că a fost enunţat categoric de către El, ci şi demonstrat fără putinţă de tăgadă. Adevărul Lui nu este impus silnic, ci e demonstrat logic. Iar argumentul suprem cu care-Şi justifică adevărul este neprihănirea Sa şi, în cele din urmă, jertfa Sa pentru adevăr. Iisus fiind Iubirea, Însuşi cu iubire cheamă pe oameni la adevăr. Demonstrează adevărul cu cuvântul, cu minuni, cu virtuţi şi cu jertfă, merge atât de departe încât înţelege pe cei ce au fost incapabili să recunoască adevărul propovăduit în propria lor cetate. Dar Dumnezeu fiind, El stabileşte şi un sfârşit al răbdării divine, ziua Judecăţii din urmă, când cei de rea-credinţă, care neagă şi batjocoresc adevărul împotriva evidenţei, care pe ei înşişi nu se mântuiesc şi nici pe alţii nu-i lasă să se mântuiască, îşi vor lua pedeapsa cuvenită în întunericul cel mai din afară şi veşnic. Răspunderile omenirii sunt globale. Mântuirea e un fenomen general omenesc, dar răspunderile elitelor conducătoare sunt cu mult mai mari. De aceea nu există o răspundere strict individuală, dar nici una exclusiv colectivă.

(...)

Pun faţă în faţă lucrarea lăuntrică a curăţirii de patimi căreia m-am dedicat un sfert de veac, cu realitatea omenirii pe care o observ de un alt sfert de veac. Concluzia ce o trag este că spiritualitatea pe care am practicat-o m-a rupt de realitatea veacului, dar în acelaşi timp, capacitatea de a înfrunta veacul, de a gândi veacul şi de a-i vedea destinele o datorez tocmai acelei spiritualităţi. Nu justific întru totul spiritualitatea dintâi, dar nici nu o scutesc de critica necesară. Critica mea se îndreaptă împotriva spiritualităţii creştine moderne, care şi-a propus să placă lui Dumnezeu, dar de fapt place puterii oamenilor.

În primul rând, spiritualitatea modernă creştină este reducţionistă. Învăţătura ei s-a distanţat de viaţă şi de lume, ocupându-se mai mult de abstracţiuni şi cel mai mult de aspectele morale, dar neglijând socialul şi istoricul. Funcţia socială a fost lăsată la voia întâmplării, conform puterii ce a dominat lumea. În aceste condiţii, oamenii s-au simţit părăsiţi de Biserică, iar Dumnezeu le-a părut tot mai îndepărtat. Alinarea sufletească şi corectivele morale nu au umplut golul imens creat în suflete şi în societate. Împărăţia lui Dumnezeu a rămas în inimă şi-n perspectivă eshatologică, dar a pierdut lucrarea istorică. Or, învăţătura creştină trebuie să acopere întreaga viaţă şi existenţă umană, căci totul a fost creat de Hristos şi totul este mântuit prin Hristos. Nu o credinţă bigotă şi îngustă, ci una luminată şi deschisă va putea triumfa în ochii oamenilor şi va fi recunoscută ca autoritate a lor tutelară. Deci e necesară o viziune unitară, solidară şi integrală despre lume, viaţă şi natură. Prin urmare, formând un suflet creştin, nu e suficient să-i dai virtuţi şi Duh Sfânt, ci şi orizont şi sens.

În al doilea rând, în creştinism s-a cuibărit formalismul. Riposta severă a Mântuitorului împotriva împietririi iudaice în formalism trebuie dată acum şi creştinătăţii formaliste. Ne-am închistat în dogme, idei, rânduieli, ritualuri şi instituţii. Dar trăirea vieţii în Duh Sfânt nu trebuie să rămână limitată la unele forme tradiţionale. Nu se poate a accepta nici anarhia (dezordinea) formelor, dar nici claustrarea (închiderea, retragerea) în forme.

În al treilea rând, Mântuitorul a rupt-o cu convenţiile iudaice şi a vestit o lume nouă, dar după două mii de ani, creştinătatea se trezeşte şi ea convenţională. Convenţiile sunt o plagă subtilă ce se strecoară în comportamentul creştin spre a se adapta conjuncturilor. Ele sunt nesincere faţă de adevărul creştin, fie din ignoranţă, fie din ipocrizie şi laşitate. Convenţiile sunt o cedare a autenticităţii creştine în faţa convenţiilor necreştine. Convenţionalismul secularizează creştinismul, îl face oportunist, dubios şi nesincer. Convenţionalismul abdică de la lupta mântuitoare şi se complace în viaţa prihănită. Prin convenţionalism, harul este iconomisit fară discernământ şi fără acoperire în aurul credinţei, facându-ne neguţători necinstiţi ai lui.

E necesară o păstrare, fără abatere, a purităţii învăţăturii creştine spre a nu fi nevrednici iconomi ai harului dumnezeiesc şi spre a nu discredita creştinismul în faţa oamenilor. E mai lucrătoare o Biserică prigonită dar pură, decât una strălucitoare dar convenţională. Această poziţie e a lui Hristos şi a lui Pavel. Ea a îmbinat în mod fericit puritatea adevărului cu înţelepciunea metodelor de mântuire ale lumii, pe când convenţionalismul practicat uneori de creştinătate e dubios moral şi discreditat social.

În al patrulea rând, în spiritualitatea creştină modernă domină neutralismul, o plagă mascată sub înţelepciune, dar care în realitate e un rău ce macină puterile dinamice, cutezătoare, eroice şi martirice ale creştinismului. Neutralitatea faţă de natură abandonează lumea în primitivitate. Neutralitatea faţă de viaţă părăseşte lumea în păcat. Neutralitatea faţă de satana adânceşte lumea în ambiguitatea morală. Neutralitatea faţă de materie duce lumea la mizerie. Neutralitatea socială lasă lumea în robie. Neutralitatea politică oferă puterea forţelor antihristice. Neutralitatea intelectuală imbecilizează. Neutralitatea culturală e mormânt spiritual. Neutralitatea faţă de lume este incapacitatea de a schimba lumea. Neutralitatea faţă de istorie e istoria bunului plac. Neutralitatea e moarte spirituală.

Hristos este dovada puterii supreme ce a intervenit spre mântuirea lumii, deci neutralitatea creştinilor e părăsirea lui Hristos şi indirect a lumii. Dacă azi creştinismul a ajuns neutralist în loc de a fi eroic, Duhul Sfânt îl va regenera în creştinătate, pentru lumea întreagă şi pentru toate timpurile. Ne-au fost necesare severele experienţe ale ateismului modern pentru a ne retrezi la lucrarea sfântă ce reaşează lumea în ordinea ei firească. Suferinţele epocii moderne sunt o metodă de retrezire a conştiinţei creştine.

În al cincilea rând, creştinismul are deschisă istoria în perspectiva vieţii veşnice de după moarte, dar prin acest caracter eshatologic el nu trebuie să părăsească istoria cu toate problemele ei, ci să o antreneze în sacru.

În al şaselea rând, creştinismul a fost întemeiat de Hristos ca o concepţie comunitară, dar în secolul nostru constatăm două fenomene: un fenomen colectivist-materialist de masă, care consideră că poate determina ştiinţific conştiinţa lumii, şi un fenomen spiritual individualist care, deşi atinge mari profunzimi sufleteşti, este lipsit de forţa şi orânduirea comunitară în care să se poată dezvolta liber. Fenomenul materialist domină politic lumea modernă, încât spiritualitatea creştină se dezvoltă la tensiuni maxime, care sunt împinse până la martiriu. Afirmarea condiţiei creştine e astăzi un act de eroism al gândirii, cuvântului şi vieţii. Cine nu e gata de jertfa supremă, nu poate rezista în credinţă în acest secol. Dar pe de altă parte, spiritualismul creştin se concentrează atât de intens în individ, încât pierde din vedere colectivitatea. Or, lumea nu se poate mântui prin extreme. Spiritualitatea individuală este parte a spiritualităţii comunitare, căci dacă oamenii nu intră în comuniune unii cu alţii, nu sunt nici vrednici hristofori şi nu se iubesc între ei, ba, mai mult, fac îndoielnică mântuirea.”

Prin cuvintele sale pline de prospeţime şi autenticitate, Ianolide articulează o viziune profetică, capabilă să zdruncine conştiinţe şi să devină implicit transformatoare de lume, prin facerea ei permeabilă lucrării Duhului Sfânt.

În acest punct se cuvin puse o serie de întrebări legitime, izvorâte dintr-o posibilă îngrijorare. Ar putea fi oare acest mesaj plin de putere şi de duh să fie răstălmăcit, greşit înţeles, deturnat în sensul unei posibile ideologii „integriste” (mai ales dacă avem în vedere termenul de „creştinism integral”)? Să fie citit în cheia unei pledoarii pentru un soi de totalitarism teocratic, asemenea celui practicat în regimurile islamiste? O înţelegere corectă a sensurilor nu poate duce decât la un răspuns negativ. Orice ideologizare sau schematizare pur „politică” nu ar corespunde intenţiei autorului, care depăşeşte orice îngustime, orice formalism, lăsând să se reverse în toată plenitudinea ei o viziune autentică.

„Biserica restrânsă la rugăciuni, rituri, ceremonii şi tradiţii este inaptă să ducă lumea mai departe. Creştinismul formal, oricât este el justificat tradiţional, până la urmă cedează prin incapacitatea lui spirituală şi dinamică. Fiindcă darurile Sfântului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteşte lumii zările noi, formulând idealurile şi modalităţile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologică, ci vizează şi viitorul istoric, nu e numai morală, ci şi socială, nu e numai religioasă, ci e şi politică. La fel, darul facerii de minuni, care este o practică uitată în creştinism. Rugăciunile ajută la minune, dar elementul activ, lucrător este Duhul Sfânt (adică se pune accentul pe lucrare, acțiune. Nu lene, nelucrare, neutralitate.). Prin urmare, toate darurile duhovniceşti formează un tot unitar şi înnoitor.”

Avem atunci oare de-a face cu o utopie? Din moment ce viziunea creştină trebuie să înglobeze toate dimensiunile vieţii umane, inclusiv cea social-politică, nu ni se propune oare un proiect de societate utopică, adică una situată mai degrabă (ţinând cont de etimologie) într-un non-loc al lumii? Răspunsul este un posibil da, la care trebuie să adăugăm şi o nuanţă corectivă. În fond, toate curentele şi ideile care traversează societatea omenească au la bază o anumită utopie directoare (termenul aparţine lui Andrei Scrima). Acţiunile, faptele şi gândurile omului sunt catalizate şi orientate de acest element, care le conferă sensul de mişcare. Esenţial este însă spre ce ne mişcăm: spre o limită imanentă, intra-istorică, aşa cum propun toate ideologiile mundane, sau către cea transcendentă, către împlinirea istoriei în adevăratul ei sens eshatologic, aşa cum ne propune învăţătura creştină şi cum ne reaminteşte Ianolide în scrierea sa profetică?

Iată de ce îndrăzneala unei analize comparative între cei doi autori pe care, în mod surprinzător, îi unesc o serie de aspecte comune, nu este un demers lipsit de legitimitate.

 (va urma)

Bogdan Munteanu 

divider



Prin post şi rugăciune, spre Lumină!

Importanţa rugăciunii şi postului în viaţa spirituală a creştinului şi în depăşirea celor mai grele obstacole este un adevăr fundamental al Evangheliei Domnului nostru Isus Cristos. Practica Bisericii creştine din cele mai vechi timpuri şi întreaga tradiţie mistică şi ascetică, atât latină cât şi bizantină (să n-o uităm pe cea egipteană, de unde a început monahismul!), ne îndeamnă constant pe toţi creştinii (în funcţie, bineînţeles, de vârstă, stare de sănătate şi vocaţia spirituală), să amplificăm şi aprofundăm rugăciunea şi să practicăm renunţarea, temporară sau definitivă, la bunuri sau activităţi pământeşti pentru a ne consacra tot mai plenar împărăţiei lui Dumnezeu.

Gândirea legionară, urmărind evanghelizarea în profunzime a poporului român şi educaţia eroică a tineretului, pune un mare accent pe practica intensă a postului şi a rugăciunii. Legionarii erau chemaţi la o trăire spirituală ferventă pe fondul căreia să se construiască o atitudine civică coerentă, un spirit gospodăresc activ, o ţinută demnă în toate împrejurările, cu respingerea categorică a corupţiei, demagogiei, viciilor, slugărniciei, minciunii, lenei şi frivolităţii şi - doar în urma reuşitei acestei reforme morale în rândul maselor româneşti - o implicare în viaţa politică pentru a determina o schimbare a liniei greşite de guvernare a ţării. Un text deosebit de relevant al Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu este Circulara nr. 147 din februarie 1938.

CIRCULARA Nr. 147

Mişcarea Legionară îndeamnă pe toţi oamenii legaţi cu sufletul de ea, ţărani sau orăşeni, tineri sau bătrâni, să facă post şi rugăciuni timp de o săptămână, începând de Vineri dimineaţa 25 Februarie până Vineri seara 4 Martie 1938. În cele două Vineri şi Miercuri se va ţine post negru!

Corneliu Z. Codreanu - Bucureşti, 17 Februarie 1938

ÎN TIMPUL POSTULUI

A. - Se citeşte de mai multe ori pe zi „Paraclisul Maicii Domnului, pag. 62-82, broşurică, ediţia din anul 1899 a Sf. Sinod. (Librăria Pavel Suru, Calea Victoriei, Bucureşti). B. - Nu se citesc ziare, nu se citesc nici un fel de cărţi, nu se admite nici un fel de distracţie sau măcar ceva care ar putea distrage sufletul legionarului de la rugăciune. C. - Nu se fumează, nu se mănâncă nimic Miercuri şi Vineri; în celelalte zile, numai post.: D. - Nu se joacă cărţi, table, nu se merge la spectacole. Nu se fac vizite decât tot numai pentru rugăciune. E. - Toată problema se pune: a) în înfrângerea oricărei pofte, în biruirea trupului şi a materiei; b) în eliberarea sufletului de sub jugul materiei; c) în concentrarea lui, în rugăciune, deci în apropierea cât mai mult de morţi, de sfinţi, de Mântuitorul Isus Hristos, de Dumnezeu. Chemaţi morţii să se roage totdeauna alături de voi. Chemaţi-l pe Moţa. F. - Nu se fac discuţii contradictorii, care să ne facă să uităm că suntem în rugăciune. G. - Ţinuta, pretutindeni: acasă, pe stradă, în tren, ca în Biserică. Legionarii şi legionarele trebue să ştie că nu este vrăjmaş care să lupte şi să biruiască în contra postului şi rugăciunii. Cei ce vă rugaţi, fiţi siguri că în calea voastră totul se va lumina. Eu, în cei 16 ani de lupte, în cele mai grele şi mai primejdioase clipe, am citit la 12 noaptea, timp de 42 de nopţi, „Paraclisul Maicii Domnului”. Am mai citit în timpul prigoanei, am purtat-o tot timpul cu mine, cărticica cu rugăciuni a sfântului Anton de Padova. (Librăria Sf. Iosif, str. Berthelot).

Corneliu Z. Codreanu-18 Februarie 1938

Nu e de mirare că pe această temelie educaţia legionară a dat rezultate atât de spectaculoase, formând zeci de mii de caractere dârze capabile să se opună comunismului pe câmpiile Rusiei sau în luptele de pe Oder, în rezistenţa din munţi, în închisori şi lagăre, în exil, dar şi în epoca postdecembristă. Elita legionară a produs nu doar o performanţă intelectuală (peste 2. 000 de titluri publicate în ţară şi exil - doctrină, memorii, poezie, etc - plus o bogată activitate de presă), dar şi o trăire spirituală de mare profunzime - stau mărturie vieţile unui mare număr de preoţi, călugări, călugăriţe şi intelectuali creştini formaţi în Mişcarea Legionară. Memoriile din temniţele comuniste ne oferă cu prisosinţă dovezi de mărturisire curajoasă a credinţei, de iubire eroică faţă de aproapele, de bogăţie mistică şi de sublimă pace în mijlocul celor mai grele încercări. În iadul concentraţionar, tinerii legionari au făcut să ţâşnească Lumina! Să mergem şi noi pe drumul eroilor şi martirilor noştri!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Comemorarea de la Miercurea Ciuc

Comemorarea suferinţei şi biruinţei femeilor deţinut politic, pătimitoare în temniţa Ciucului a avut loc sâmbătă, 6 august 2016, de praznicul Schimbării la Faţă. Ca în fiecare an, comemorarea s-a desfăşurat după acelaşi program: Sfânta Liturghie la Catedrala Ortodoxă Sfântul Nicolae, parastas şi pomenire în faţa Monumentul Martirelor de la Ciuc din Cimitirul Catolic.

Între 1955 şi 1963, Închisoarea Miercurea Ciuc a fost folosită de regimul comunist ca temniţă pentru femeile condamnate politic. Din această temniţă au plecat la Domnul, după îndelungi suferinţe şi umilinţe: Maica Mihaela Iordache, Eleonora Bunea, Anuţa Cândea, Mărioara Plop, Laurenţia Arnăuţoiu...În 1992 fostele deţinute politic, supravieţuitoare ale infernului concentraţionar comunist, au ridicat un Monument în apropierea gropilor comune în care odihnesc camaradele lor căzute şi au instituit regula unei comemorări anuale.

Pe Monumentul de la Ciuc sunt gravate versurile Maicii Mihaela:“Pe oseminte albe şi uitate/ Cu gând curat am înalţat o cruce/ Când neamul cu nădejdiile înşelate/ Îşi dibuie destinul la răscruce…”

Cuvântul rostit de ASPAZIA OŢEL PETRESCU la sfinţirea crucii înălţate la Miercurea Ciuc

Cinstiţi sfinţiţi părinţi, onorată asistenţă, dragi surori de suferinţă, În numele organizatoarelor vă adresez un cuvânt cald de bun venit aici, la picioarele sfintei cruci înălţate întru pomenirea surorilor noastre, care, pe parcursul anilor de detenţie au înoptat de tot aici şi pe întregul cuprins al patriei şi în morminte fără cruci s-au îngropat.

Să ne unim sufletele, cei care am putut veni aici, cu cele care nu au putut veni dar care sunt legate de noi prin acelaşi vis mare şi rotund ca ţara pentru care am pătimit şi să mulţumim Bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să putem comemora după datina noastră creştinească sufletele răposatelor sucombate fără făclie şi fără mână iubitoare care să coboare pleoapele închise în bezna închisorilor comuniste, să invocăm sufletele lor să coboare lângă noi ca să fie întregite rândurile celor cărora Dumnezeu ne-a dat poruncă să urcăm Golgota închisorilor, în acest ceas bun al devenirii noastre.

Veniţi deci spre noi dinspre cer, în reverberaţii de lumină pură, să ne mai rugăm odată împreună pentru izbăvirea acestui neam şi a acestui popor.

Veniţi spre noi dinspre pământ în zvon de ape multe să mai adăugăm împreună picături la râul de lacrimi ce scaldă brazda acestei ţări, jalea acestui neam şi a acestui popor.

Veniţi dinspre trecut spre noi, din catacombele amintirii să ne mai înălţăm împreună, din inimi înflăcărate de ardere, imne de laudă pentru jertfele aduse pe întreg cuprinsul ţării pentru învierea acestui neam şi a acestui popor.

Veniţi dinspre viitor spre noi în valuri de bună mireasmă duhovnicească să ne mistuim din nou împreună în abisul infinit al iubirii de cruce, de neam şi de ţară. Veniţi spre noi, fericitelor care v-aţi retras din lumea care se tăvăleşte în ură şi v-aţi învrednicit să vă scufundaţi în imensitatea dumnezeiască scăldată în lacrimi şi, pentru că sigur suntem împreună, să-l oferim Domnului, la unison, o singură bătaie de inimă, unică şi solidară, puternică şi sublimă, care să răsune ca un clopot uriaş în toate cerurile Sale, pentru mai marea glorie a numelui Său, care s-a proslăvit în lacrimile, în suferinţele, în oasele noastre zdrobite şi în propria noastră cenuşă.

Să ne amintim cu toate cum răsunau în celulele închisorii din Miercurea Ciuc clopotele de la biserica vecină şi să mulţumim încă o dată Domnului că n-a făcut surde inimile noastre.

Noi nu avem a ne spune nouă înşine cuvinte. Noi ne înţelegem mai adânc şi mai cuprinzător în tăcere. Cuvintele, oricât ar fi de multe şi de meşteşugite, nu pot tălmăci întocmai răstignirile. Noi ştim cum ne-au sfâşiat fiare sălbatice, cum ne-au fost înjunghiate speranţele, cum ne-au fost destrămate visele, cum am orbecăit în mlaştini de deznădejde, cum ne-am sângerat genunchii în neputincios urcuş pe munţi de suferinţe, cum au murit şi cum au înviat şi iarăşi au murit iubirile noastre înecate în lacrimi şi durere, cum am căzut, cum ne-am înălţat şi iarăşi am căzut dincolo de limiteleomenescului.

Ei au voit să facă din trupurile noastre pietre pentru templul lor, aşa-zisa “cea mai bună şi cea mai dreaptă dintre lumi” ce se clădea prin atrocităţi inimaginabile. Pe trupurile noastre, pe viaţa noastră şi pe aceste morminte fărâ cruce stau dăltuite toate adevărurile ce trebuiesc mărturisite, despre o concepţie de viaţă ce are ca deviză “să zdrobim fără cruţare”. Citiţi în noi, citiţi-ne, oameni buni şi vă veţi lumina. Cele pe care le plângem azi au plecat de mult, cele de faţă păşim în amurg. Se face seară şi pentru noi. Ziua aproape a trecut, dar atât cele care au înoptat deja, cât şi cele care ne aflăm în înserare ne putem mângâia cu faptul că n-am acceptat “raiul” comunist în care eram invitate prin teroare şi tortură.

Noi am avut o altă opţiune şi această opţiune ne defineşte ca deţinute politic, în locul lui “să zdrobim fără cruţare”, noi am optat pentru “să ne iubim unii pe alţii”. Această opţiune ne-a luminat în toiul celor mai adânci bezne şi ne-a transformat din chinuiţi în învingători. În orice temniţă prin care am trecut noi am ştiut că există un loc îngust şi rece ca o celulă de izolare, în care stătea Domnul lisus, îmbrăcat ca şi noi în haine cu vărgi de hulă şi ocară, osândit să flămânzească de adevăr şi să înseteze de iubire, ca şi noi. Tot ce ne-au făcut nouă a îndurat şi El. Şi mai mult, a îndurat şi rănile pe care I le aduceam prin egoismele noastre, prin gâlceava noastră, prin neputinţele noastre. O, n-au ştiut pândarii noştri cum acolo, în taină, ni S-a revelat Domn al iubirii şi al compasiunii. El, Unicul, era autorul acestei iubiri, iar noi, biete suflete hăituite, eram surorile Lui, alături de Sfânta Sa Maică, de sfinţii Lui şi de îngerii Lui. În El ne adunam prin iubire şi cu cât eram mai aproape de El, cu atât eram mai aproape unele de altele. El era Centrul iar noi, cercul din jurul Lui şi razele iubirii Sale ne încălzeau pe toate deopotrivă, fără nici o deosebire.

Prin rugăciune am reuşit să disciplinăm asceza ce ni se impunea cu forţa şi încet, încet am învăţat să învingem şi în rare clipe chiar să transfigurăm ceea ce chinuitorii noştri numeau realitatea noastră -mizerabilă: frig, foame, sete, murdărie, teroare, istovire, dispreţ, nedreptate, umilire şi toată gama satanic diversificată de silnicii sadice.

În urma noastră - noian de barbarie şi de indiferenţă, în faţa noastră - orizont sumbru, fără speranţă, prezentul - o istovitoare şi lentă exterminare. Dar am învăţat să aducem în acest prezent fragmente de timp pe care să le trăim ca pe o fericire în aşa fel încât lumina lor să umple tot golul creat de intoleranţă şi indiferenţă, ce păreau infinite. Să-I mulţumim Domnului că peste toate neputinţele noastre biruit-a iubirea.

In marea noastră majoritate noi nu am avut orgolii politice, nici nu ne-am visat înălţate spre culmi de filosofie, dar ţinută politică am avut. Ne-a preocupat tot ce este valoare spirituală, am avut şi mentori şi mijloace ingenioase de supravieţuire nu numai fizică ci mai ales morală. Noi nu am râvnit la slava lumii şi nici chiar la cea a cerului, pentru că acolo unde era Domnul era slava noastră şi cerul nostru. Dar tocmai prin aceasta am fost cât se poate de politice. De aceea nici nu ne-au cruţat. În închisori am aflat că slujirea aproapelui şi a neamului se împlineşte cu jertfă, iar jertfa este voluntară, personală şi se face prin iubire. Surorile noastre care au murit au învăţat acest adevăr în toiul urii dezlănţuite. Nu vor fi avut toate o viaţă răsunătoare, ele au trăit simplu în spaţiul nostru mioritic, pe treapta pe care le-a aşezat Domnul când le-a scos din nefiinţă şi le-a dat un drum de parcurs; şi l-au parcurs în ascultare până la capăt. Sărăcăcioasă va fi fost viaţa unora dintre ele, unele nici n-au apucat să mai aibă tinereţe, sau dacă au avut-o, s-a mistuit în temniţe, dar ele partea cea bună şi-au ales-o din largul inimii lor, nu le-a impus-o nimeni. Nu le va fi fost uşor să rotunjească meteoric drumul spre marea trecere. Nici o fiară n-ar fi putut îndura atâtea răni şi atâtea nefericiri; dârele le-au îndurat şi şi-au purtat crucea, care este imensă, chiar dacă unora li se pare un fir de pai.

Azi şi aici şi cât vom mai fi să rămânem unite şi să credem cu tărie că atâta trudă nu se va pierde în zadar. Toate s-au adunat la un loc, zestrea noastră va creşte mereu în lărgime şi în înălţime, iar firul de pai va sprijini pentru viitor ceea ce trebuie sprijinit. Sperăm în victoria iubitelor noastre adormite întru Domnul, căci numai prin speranţă putem atinge ceea ce se află dincolo de speranţă. Sperăm în biruinţa lor pentru că Dumnezeu în care credem este fiorul iubirii şi blândeţea lacrimii, este drept şi nemitamic şi ţine sfintele Sale făgăduinţe. Căci mult este scumpă înaintea Domnului moartea cuvioşilor şi a martirilor şi nu se ascunde de la faţa Lui nici picătura de lacrimă, nici din picătură vreo parte.

Din încredinţarea cuvioşiei sale, îngăduiţi-mi să rostesc binecuvântarea părintelui Ioan de la Vladimireşti, duhovnicul maicii Mihaela, sucombată în nenorocita hrubă de la Miercurea Ciuc, pe care, cu durere în suflet, o roagă să mijlocească pe lângă Sfânta Fecioară ca să vindece drama ce se petrece în ţară şi la mănăstirea unde a slujit:“Pomeneşte, Doamne, suflete adormitelor Tale, iertându-le toată greşala cea de voie şi cea fără de voie, dăruindu-le împărăţia şi împărtăşirea veşnicelor Tale bunătăţi, îndulcirea Ta cea fără de sfârşit şi fericita viaţă, amin!”

Aspazia Oţel Petrescu

 

Rugă din celula neagră a Ciucului

de Eugenia Indreica Damian

 

Ajută-mă, Sfântă Fecioară,

Celula să-mi pară uşoară.

Când lacăte urlă smintite

Să nu simt cum noaptea mă-nghite.

 

Să n-aud nici geamătul uşii

Să nu simt strânsoarea cătuşii,

Cum frigul mă taie, mă frânge

Şi-mi intră în carne şi-n sânge.

 

Ajută-mă, Sfântă şi Bună,

Să văd o fărâmă de lună,

Trimite-n pâclosul ungher

O lamă subţire de cer

 

Şi fă ca, din multele rele,

Să nu port pe suflet zăbrele,

Opreşte-mi a gândului fugă

Şi lasă-mi puterea de rugă

 

Şi-atunci când mi-e teamă să sânger

Să treacă prin aer un înger.

Stăpână a stelelor toate,

Mă-nvaţă să iert, de se poate,

 

Ajută-mă, sfântă Fecioară!

Ce cald s-a făcut şi senin…

Tot ceru-i sub pleoape.

Amin.

 

divider



† Mircea Dobre

La vârsta de 94 de ani, a plecat în veşnicie Mircea Dobre. Legionar, student al Facultăţii de Drept şi, ulterior, absolvent al Facultăţii de Medicină, membru al grupului de rezistenţă anticomunisă Ţibleşul, Mircea Dobre a fost deţinut politic timp de 11 ani în temniţele Văcăreşti, Oradea, Târgu Ocna, Jilava, Aiud, Gherla, Cluj.

Ceremonia înmormântarii a avut loc la Sighişoara (unde fratele şi nepotul său au slujit zeci de ani ca preoţi), în biserica ortodoxă Corneşti. Intr-o atmosferă solemnă şi plină de respect, părintele paroh a evocat cu căldură şi veneraţie viaţa şi jertfa lui Mircea Dobre pentru libertatea neamului românesc, precum şi dragostea cu care a fost înconjurat de soţia, Lucia şi de întreaga familie.

În încheiere, pr. Marius Vişovan a luat cuvântul în numele Fundaţiei George Manu, exprimând un respectuos omagiu pentru generaţia mărturisitorilor credinţei creştine şi a eroilor neamului, din care Mircea Dobre face parte. Pr. Vişovan a mai subliniat şi faptul că grupul de partizani “Ţibleşul”, în care acesta a activat timp de 5 ani este un exemplu de unitate a rezistenţei anticomuniste - legionari, liberali, ţărănişti, tineri ţărani, luptând şi jertindu-se împreună pentru neamul românesc.

La cimitir s-a intonat “Imnul legionarilor cazuţi”,evocările continuând şi în cursul mesei de pomenire. Din grupul de rezistenţă armată anticomunistă “Ţibleşul” (numit şi grupul “Pop-Oniga”), format din lăpuşeni şi maramureşeni, mai sunt în viaţă Vasile Kindris (Sighetu Marmaţiei) şi Aristina Pop Săileanu (Bucureşti).

Cezarina Condurache 

divider