Fundatia George Manu

Editorial
* Europa, încotro?
Opinii
* Legea 217/2015 – un an de la promulgare
Evenimente
* IICCMER, reprezentat la comemorarea unor eroi anticomunişti în jud. Bistriţa-Năsăud
* Închisoarea Jilava în memoria supravieţuitorilor
* Ziua Legiunii Arhanghelul Mihail
* Acţiunea de căutare şi deshumare a doi partizani, ucişi într-o luptă cu autorităţile comuniste în satul Mesentea, jud. Alba
* Troiţa Părintelui Dionisie Ignat la Vorniceni
* File de istorie uitată şi înviată: martirii de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, comemoraţi ca sfinţi
* Frăţia Ortodoxă Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă
* Traseu omagial
* Ştiri anticomuniste
Articole generale
* Bovarism, lăcomie şi degradare morală- eseu despre ziua de azi –VII
* Fuerza Nueva Editorial - 50 ani
Istorie
* Războiul civil din Spania (1936-1939) (VI)
* Petre B. Constantinescu, ofiţer de elită al Aeronauticei Regale Române (I) Începuturile unei cariere în slujba Patriei şi a Neamului
* Cu Costel, pe urmele lui Traian Puiu
* Flori de aur din Maramureş (26)
* De vorbă cu Petru Codrea (10)
* Mărturiile deţinuţilor de la Salcia şi Ostrov
Cultura
* Nostalgia paradisului (VI) recenzie de Septimiu Bucur, “Gândirea”, an XIX, Nr. 4, aprilie 1940
Spiritualitate
* „Însemnări de la Jilava” sau asumarea jertfelnică a suferinţei
* Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (VI)
* Dionisie Ignat, Colciu şi Fundaţia George Manu
* Legământul de la Sfântul Munte
Manifestari - Comemorari
* Comemorarea de la Sâmbăta de Sus
In memoriam
* 90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan
* † Eugenia Trandabur Henţiu
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XIX Nr 7 iulie 2016


Europa, încotro?

Brexitul şi Campionatul European de Fotbal sunt două evenimente intens mediatizate ale ultimelor săptămâni din care se pot extrage câteva concluzii semnificative. Unii au sugerat că jocul de pe gazon al echipelor reprezentative ar constitui o reflexie în mic a unui specific mai general, a unei mentalităţi la nivel colectiv. În prestaţia echipelor de fotbal s-ar întâlni aceleaşi virtuţi şi cusururi care se manifestă la scara ansamblului unei naţiuni. Deşi nu e o speculaţie complet lipsită de temei (mai ales dacă ne gândim şi la prestaţia României), lecţia principală care se desprinde din cele două evenimente este totuşi alta. Anume, naţiunile sunt acele entităţi fireşti, menite să suscite o adeziune emoţională (cum o arată suporterii fiecărei echipe naţionale) precum şi o afinitate naturală cu propria identitate. Aceasta poate intra în conflict -şi de cele mai multe ori aşa se şi întâmplă- cu orice structuri centraliste, lipsite de o veritabilă legitimitate democratică, atunci când acestea încearcă să impună în mod paternalist măsuri de inginerie politică şi socială care ignoră complet datul natural al lumii.

Se remarcă un fapt evident: atunci când identităţile naţionale se simt ameninţate, ele sunt capabile să stârnească emoţii, adeziuni, sentimente, chiar şi atitudini iraţionale. Brexitul a fost rodul unei asemenea mixturi. Pentru britanici, soluţia raţională ar fi fost rămânerea în Uniune, însă în condiţii speciale pentru ei, care le-ar fi permis o mai mare autonomie. E foarte posibil ca politicienii cu greutate care au susţinut Brexitul (cum ar fi Boris Johnson din rândurile conservatorilor, nu populişti precum Nigel Farage) să fi mizat pe un vot pro-european, dar cu o majoritate extrem de subţire, ceea ce ar fi reprezentat o bună bază de negociere a condiţiilor de rămânere în Uniune. După câte vedem acum, în tabăra acestora euforia e complet absentă. Referendumul l-au tratat ca pe un fel de joc de poker menit doar să le aducă avantaje în relaţia cu Uniunea Europeană. Au speculat greşit şi au pierdut, încât nimeni dintre politicienii pro-Brexit nu se grăbeşte să-şi asume (la ora scrierii acestor rânduri) răspunderea unei guvernări care să-şi asume misiunea negocierii ieşirii Marii Britanii din UE.

Fireşte, au existat emoţii şi de partea celalată, a susţinătorilor UE. Totuşi, nu e vorba de acelaşi substrat. O posibilă destrămare a Uniunii în faţa asaltului cu un caracter mai degrabă iraţional din partea forţelor populiste nu va reuşi niciodată să mobilizeze în apărarea ei aceleaşi sentimente şi energii în vederea supravieţuirii aşa cum o face naţiunea atunci când îşi simte ameninţată fiinţa. E o constatare cât se poate de firească, care pune în lumină o discrepanţă evidentă. Nu ştiu câţi ar fi dispuşi să meargă până în pânzele albe şi chiar să-şi dea viaţa pentru o construcţie birocratică de natură pragmatică. Probabil extrem de puţini (dacă chiar se vor găsi unii), pe când memoria fiecărei naţiuni îşi cinsteşte eroii şi martirii, cei pe al căror sânge vărsat fără preget s-a edificat identitatea, libertatea şi suveranitatea acesteia. E o diferenţă fundamentală, de care e nevoie să se ţină seama.

Trebuie să fii complet orb ca să nu vezi realitatea zilei de azi şi direcţia în care se îndreaptă lucrurile. Să admitem că ar fi corect punctul de vedere al celor care susţin că naţiunile sunt un simplu construct civic, fără a avea rădăcini înfipte într-o realitate mai profundă (chiar dacă nu întotdeauna uşor de definit). Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci fireşte că proiectul raţional al unui edificiu politic suprastatal ar trebui să fie un demers de natură să întrunească sufragii cvasiunanime, poate cu excepţia minoritară a unor bolnavi de „iluzia“ naţionalistă.  O simplă constatare empirică ne arată însă că lucrurile stau de fapt exact pe dos. Cu cât sunt ignorate mai mult naţiunile şi specificul lor în măsurile şi în edificiile politice ataşate ideologiei antinaţionale, cu atât mai puternic îşi face simţită prezenţa tocmai elementul neglijat din ecuaţie. Schema rece şi artificială a actualei construcţii europene, cu izul ei seducător de utopie imanentă, se încăpăţânează să omită tocmai un element natural esenţial, un dat constitutiv al fiecărui om: identitatea naţională. S-ar putea ca eurocraţii de azi să continue să meargă pe acelaşi drum, punându-şi acei ochelari de cal care îi împiedică să vadă o realitate pe care o consideră depăşită. Numai că aceasta, bună, rea, cum o fi, va continua prin a-i însoţi precum precum propria umbră. Nimeni nu poate sări peste ea. Dacă privim unde se aflau partidele şi mişcările populiste şi naţionale din mai toate ţările europene ieri, în comparaţie cu unde se află ele astăzi după o ascensiune constantă, şi dacă ne imaginăm unde s-ar putea afla ele mâine, se desprinde o tendinţă evidentă şi irepresibilă. Ea ne face să ne dăm seama că actuala construcţie europeană, dacă nu va şti să adopte la timp o schimbare salutară de direcţie, se va bloca inevitabil într-o fundătură. Se va adeveri zicala după care realitatea bate filmul, chiar dacă în cazul de faţă vorbim de un „film“ regizat cu grijă, dar care în fond nu încearcă să impună decât o simplă ficţiune, existentă doar pe planşele unor arhitecţi socio-politici.

Desigur, se vor încerca toate măsurile posibile pentru a opri ascensiunea acestor populisme. Se vor aduce pe de-o parte argumente raţionale, de natură pragmatică, economică sau politică. Pe de altă parte se va continua cu diabolizarea acestor naţionalisme care îşi fac simţită tot mai tare prezenţa şi care devin tot mai conştiente de puterea lor de expansiune. Numai că, împotriva unei tendinţe situate de partea realităţii, iar nu în răspărul ei, asemenea mijloace nu vor folosi la nimic, chiar dacă foarte multe din aceste critici pot fi întemeiate. O uniune de state şi popoare europene e, raţional vorbind, o stare superioară celei în care pe continent ar acţiona un soi de lege a junglei, cu primatul celui mai puternic (care ar fi tot Germania, chiar dacă nu ar exista actuala UE, numai că în acel caz antagonismele dintre diferitele ţări s-ar acutiza exponenţial). După cum se poate lesne observa, majoritatea acestor tendinţe populiste sunt mânate în primul rând de un apetit contestatar. Retorica practicată este adesea una facilă şi demagogică, menită mai degrabă să le aducă sufragii pe termen scurt (coordonata ei principală fiind discursul antiimigraţionist) decât să expună un proiect cu adevărat constructiv. În plus, acestor curente populiste le lipseşte orice dimensiune creştină, un ingredient esenţial al unei viziuni ample, de lungă durată, asupra destinelor popoarelor europene. Dacă în Occidentul secularizat aceasta nu ar trebui să ne mire, speranţele de mai bine ar putea veni în schimb din Est.

Prin urmare, e îndoielnic faptul că, în urma unei ascensiuni nestăvilite a acestor tendinţe care ar duce la destrămarea actualei UE prin imitarea modelului Brexit şi de către alte state importante, continentul european se va afla într-o stare mai bună decât înainte. Mai degrabă nu, căci ar domni haosul şi degringolada. Proiectul european are aşadar nevoie de o reformă profundă, dar controlată, care să ţină cont şi de realităţile care până acum au fost în mod deliberat reprimate. Mai precis, e nevoie de legitimarea factorului naţional şi înscrierea sa la temelia noii construcţii. În schimb, ignorarea şi subminarea lui sistematică va produce un recul greu de controlat. Se impune un nou concept care să respecte şi să protejeze în mod explicit identităţile naţiunilor europene drept un factor de îmbogăţire culturală şi spirituală, un element de diversitate firească, căreia trebuie să i se găsească şi un numitor comun.

Pe de altă parte, chiar aceste curente identitare au nevoie la rândul lor de o transformare esenţială, menită să le confere o reală credibilitate morală. Legitimitatea lor actuală e în primul rând una de natură contestatară, dar e nevoie de mai mult. Proiectul unei Europe cu adevărat unite nu poate fi doar unul strict material, nici măcar unul strict inter-naţional, dacă ignorăm absolut necesara temelie spirituală pe care trebuie aşezat. Nu ar strica deci să ne uităm şi la mesajul transmis de Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe care s-a ţinut recent în Creta, un cuvânt plin de echilibru şi înţelepciune, unde printre altele se afirmă:

„Ca răspuns la standardizarea egalizantă și impersonală promovată în diferite feluri, Ortodoxia propune respectul pentru caracteristicile personale ale oamenilor și popoarelor. Se opune autonomizării economiei din cauza nevoilor umane de bază și transformării acesteia într-un scop în sine. Progresul umanității nu este legat doar de creșterea standardelor de viață sau de dezvoltarea economică, în detrimentul valorilor spirituale.”

Sunt rânduri semnificative, implicit critice la adresa actualului proiect european de natură materialist-utilitaristă, şi care exprimă posibila contribuţie pe care ar putea să o aducă Ortodoxia în această lume care se pare că şi-a pierdut reperele şi se îndreaptă spre anarhie. Ca să poată supravieţui, Europa de mâine va avea nevoie mai ales de asemenea valori.

Bogdan Munteanu 

divider



Legea 217/2015 – un an de la promulgare

In data de 23 iulie, Legea 217 a împlinit un an de la promulgare. După ce vara lui 2015 s-a dovedit a fi dominată, în bună măsură, de acest subiect, odată cu intrarea în anul 2016 au existat tot mai puţine reacţii împotriva acestei legi abuzive care legitimează sentinţele politice ale regimului comunist şi îşi propune să şteargă memoria anticomunistă.

A fost un an intens, cu lupte, cu luări de poziţie, cu reacţii la cald, dar şi cu dezamăgiri şi trădări. Vom încerca să facem un scurt bilanţ al efectelor pe care legea le-a produs în acest an, prin aplicarea ei, dar mai ales prin încercările de intimidare şi presiunile fără temei legal (sau moral) exercitate de Institutul Elie Wiesel, sub umbrela largă şi generoasă a legii 217. Intrucât am alocat fiecărui subiect în parte articole ample sau analize la momentul producerii evenimentului, ne vom mulţumi să le trecem acum în revista şi să punctăm câteva concluzii pe baza lor.

Abuzuri - scurtă recapitulare

In august 2015, la nici o lună de la promulgare, legea făcea prima victimă. Poetul Ion Şiugariu a fost denigrat de angajaţii Ambasadei României în faţa autorităţilor din Slovacia. Deşi sesizat în timp real, Ministerul Afacerilor Externe continua mascarada, solicitând Institutului Elie Wiesel un aviz din care să reiasă dacă Şiugariu a fost legionar şi dacă Slovacia poate sau nu să numească un pod cu numele lui. Şiugariu a pierdut lupta şi a fost declarat „nevinovat” mult prea târziu. România s-a făcut de râs. Iată un caz de aplicare abuzivă a legii şi de incompetenţă crasă.

In luna noiembrie a început scandalul din jurul lui Vintilă Horia. Titlul de cetăţean de oanoare, acordat cu mare pompă de Primăria Segarcea, a fost retras în 10 februarie 2016, după solicitarea făcută de Institutul Elie Wiesel şi fără ca Primăria să ducă o luptă în justiţie.

In primele zile ale lunii februarie Institutul a lovit şi în expoziţia doamnei Silvia Radu, „Grădina cu îngeri”. Prin presiune, fără solicitări scrise sau publice, reprezentanţii Institutului au reuşit eliminarea a patru portrete din expoziţie, pe motiv de incorectitudine politică. „Victimele” au fost Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu şi Costache Oprişan.

Tot în luna februarie, Institutul Elie Wiesel a lovit şi în proiectul LegendeVii, administratorul companiei a fost chemat atunci la procuratură şi forţat să scoată de pe site trei tricouri aflate la vânzare, sub ameninţarea începerii urmăririi penale. Cazul nu a fost încă finalizat, dar procuratura a cerut închiderea lui, atât timp cât administratorul nu încalcă avertismentul dat. Tricourile erau imprimate cu chipurile lui Mircea Vulcănescu, Radu Gyr şi Gheorghe Calciu. Institutul nu face totul de unul singur, pe ici pe colo se oferă şi voluntari doar, doar se vor poziţiona favorabil în faţa noii dictaturi instaurate de legea 217. Este cazul Uniunii Scriitorilor şi a preşedintelui său, Nicolae Manolescu, care îşi arăta, într-un interviu din februarie 2016, intenţia de a sesiza “instituţiile abilitate” în legătură cu cartea incorectă politic a lui Marius Ianuş.

Luna martie este marcată de scandalul din jurul nominalizării Oanei Stănciulescu în cadrul administraţiei TVR. După multe somaţii, discuţii şi scrisori deschise, Institutul Elie Wiesel pierde bătălia şi Oana este numită în funcţie. Scandalul atinge ridicolul atunci când parlamentarii care votaseră Legea 217 ajung să recite, de la tribuna Parlamentului, versuri de Radu Gyr.

Un alt eveniment al lunii martie a fost încercarea de cenzurare a pieselor lui Cedry2k şi ale altor rapperi. Artistul a mutat un concert într-o locaţie nouă în momentul în care i s-a cerut o discuţie legată de natura versurilor incorecte politic.

In luna aprilie am asistat la retragerea de pe piaţă a unei cărţi legate de negarea holocaustului. Cartea - slabă şi prost scrisă, de altfel - îl are ca autor pe un fost colonel SRI şi fusese lansată public cu câteva zile înainte de retragere. Situaţia nu a părut veridică, mai degrabă a părut un avertisment, o dovadă că orice carte incomodă se poate scoate de pe piaţă, oricând doreşte Institutul.

In luna mai Institutul a încercat să lupte cu BNR. Cauza a fost chipul lui Mihail Manoilescu, gravat pe o emisiune numismatică omagială. Deşi a intervenit întreaga artilerie: Ambasada SUA, Comunitatea Evreiască, Muzeul Holocaustului de la Washington, BNR a refuzat să retragă de pe piaţă emisiunea numismatică.

Finalul lunii mai ne-a arătat un alt efect al legii 217 şi a influenţei Institutului. Pe monumentul „Aripi”, închinat foştilor deţinuţi politici, nu s-au mai regăsit versurile lui Radu Gyr.

Acţiuni în instanţă

Dincolo de aceste evenimente, mediatizate atât de noi, cât şi de presa naţională, există două procese pe care Institutul Elie Wiesel le-a deschis în instanţă, în temeiul Legii 217. Ambele au fost câştigate de Institut, dar “pârâţii”, respectiv Primăria Târgovişte şi Primăria Beiuş au luptat în instanţă până la ultima posibilitate. Târgoviştea a fost astfel forţată de instanţă să retragă titlul de cetăţean de onoare acordat Mareşalului Antonescu, iar Beiuşul, să schimbe numele unui străzi care purta numele Mareşalului.

Acestea au fost singurele acţiuni legale, care au produs efecte în urma unor hotărâri judecătoreşti. Restul agitaţiei create de Institutul Elie Wiesel, cu legea 217 în buzunar, s-a bazat pe intimidare, presiune, incompetenţă şi favoruri politice. Câteva concluzii iulie 2015 - iulie 2016:Prin intermediul Legii 217 au fost vizate personalităţile româneşti care fac parte din memoria noastră anticomunistă. Intre acestea, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr şi Vintila Horia par a fi cei mai „periculoşi”. In anul care a trecut de la promulgare au fost vizaţi numai morţii... Cei vii au fost ameninţaţi sau presaţi, la ordinele Institutului, numai pentru a se lepăda de cei morţi.

Din toate acţiunile întreprinse de Institut, niciuna nu a vizat BOR-ul. Slavă Domnului că strategia Institutului nu a ajuns până acolo (momentan). Deşi ar fi existat motive mult mai consistente decât în cazurile enumerate mai sus, reprezentanţii Institutului nu au cerut public BOR să renunţe la comemorarea lui Visarion Puiu sau a altor personalităţi incorecte politic. BOR pare să aibă o poziţie mai greu de atacat decât BNR, de pildă.

In toate acţiunile mai zgomotoase de contestare întreprinse de Elie Wiesel, Ambasada SUA a fost singura instituţie de acest fel care s-a simţit datoare să îi secondeze prin transmiterea de comunicate de presă şi intervenţii la nivel politic.

O mutaţie de neînţeles s-a produs în sânul PNL-ului. Partidul care a propus legea 217, prin oamenii săi, a ajuns să o promoveze pe Oana Stănciulescu şi să ceară numirea acesteia într-o funcţie de conducere (numire fără nicio logică politică, Oana este de formaţie ţărănistă, a contestat puternic legea şi PNL-ul etc). Sigur nu poate fi vorba de regrete apărute după promulgarea legii 217, planul s-a schimbat din mers şi PNL s-a adaptat rapid.

Cadrul legal

In anul care a trecut legislaţia pe acest segment nu a suferit alte modificări. Există însă două acte oficiale legate de Institutul Elie Wisesel care merită menţionate. Un document emis de Secretariatul General al Guvernului, numit „Document sinteză privind politicile şi programele bugetare pe termen mediu ale ordonatorilor principali de credite pentru anul 2016 şi perspectiva 2017-2019”, face o referire directă la politica Institutului corelată cu legea 217.La capitolul închinat Institutul Elie Wiesel este prevăzut, printre altele, următorul punct: „reacţii instituţionale, (in conformitate cu Legea 217/2015 care interzice organizaţiile şi simbolurile cu caracter fascist, rasist sau xenofob, precum şi promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, dezvoltăm strategii de reacţie preventivă pentru diminuarea manifestărilor de antisemitism şi negaţionism pe spaţiul public)”.

Secretariatul General al Guvernului are în pregătire în aceste zile un proiect de Hotărâre de Guvern pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 902/2005 privind înfiinţarea Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”. Principalele modificari aduse sunt:Institutul va fi coordonat de primul-ministru, prin Cancelaria Primului-Ministru. Până acum coodonarea o făcea Secretariatul General al Guvernului. Se fac eforturi de organizare şi înfiinţare a unui muzeu al evreilor în România. Se măreşte schema de organizare a Institutului, ajungându-se la 21 de angajaţi.

La articolul 4 din HG 905/2005 se introduce un punct interesant: ”l) iniţiază acţiuni cu caracter cultural, ştiinţific, educaţional şi legal pentru protejarea memoriei victimelor Holocaustului”. A se citi clar, „acţiuni legale”. In loc de încheiere, vă aduc o veste recentă: Primăria Capitalei a hotărât, în şedinţa din 1 august, că Bucureştiul va avea o piaţă numită „Elie Wiesel”. Piaţa se află la intersecţia străzii Sofia cu strada Emile Zola, în sectorul 1. Probabil în piaţă va fi amplasată în perioada următoare şi o statuie...

Cezarina Condurache 

divider



IICCMER, reprezentat la comemorarea unor eroi anticomunişti în jud. Bistriţa-Năsăud

Pe 24 iunie 2016, la Poiana Ilvei din jud. Bistriţa-Năsăud, s-au desfăşurat o serie de manifestări comemorative închinate jertfei conducătorilor organizaţiei anticomuniste, Liga Naţională Creştină - Leonida Bodiu din Poiana Ilvei, Toader Dumitru din Rebra şi Ioan Şt. Burdeţ din Rebrişoara - arestaţi de Securitate şi executaţi prin împuşcare, fără judecată, pe Dealul Crucii, la 24 iunie 1949.Cadavrele lor au fost îngropate într-o groapă comună pe locul execuţiei. Mormântul a fost căutat şi descoperit în cursul unei acţiuni organizate de IICCMER în aprilie 2009, cu sprijinul sătenilor şi a preotului ortodox din Nepos, Vasile Rus, care este şi nepotul unei victime. Osemintele acestora au fost depuse într-un mormânt comun din Cimitirul Central din Bistriţa, fiind reînhumate cu ceremonial religios şi onoruri militare în ziua în care se împlineau 60 de ani de la execuţie. La acel moment era încă în viaţă şi fostul ofiţer de securitate, Liviu Pangraţiu, cel care a condus comandoul care a înfăptuit crima.

După încheierea slujbei, la Poiana Ilvei, localitatea natală a locotenentului Leonida Bodiu, un număr mare de localnici şi invitaţi au participat la sfinţirea unei troiţe-monument, amplasate în apropierea lăcaşului de cult, care a fost ridicată în memoria celor trei victime ale regimului comunist. După slujba parastasului, întreaga asistenţă s-a deplasat la Căminul Cultural, unde a fost vizionat filmul documentar Dealul Crucii, realizat de regizorul Nicolae Mărgineanu, care prezintă desfăşurarea acţiunii de căutare a mormântului comun şi de deshumare şi recuperare a rămăşiţelor pământeşti ale celor trei victime. A urmat lansarea cărţii Leonida Bodiu. Destin şi profil de erou, scrisă de colonelul Ioan Olari, nepot al lui Leonida Bodiu, iar unii dintre invitaţi au rostit discursuri prin care a fost cinstită memoria celor trei eroi.

La manifestări au participat reprezentanţi ai autorităţilor administraţiei judeţene, primari şi preoţi din localităţile situate pe Valea Ilvei şi din alte părţi ale judeţului, cadre didactice, oameni de cultură, precum şi un numeros public. Din partea IICCMER a participat Gheorghe Petrov, arheolog expert în cadrul Biroului de Investigaţii Speciale, care, împreună cu un colectiv de istorici şi arheologi ai institutului, a realizat în 2009 investigaţiile arheologice de pe Dealul Crucii.

 Sursa: http://www.iiccr.ro

divider



Închisoarea Jilava în memoria supravieţuitorilor

Fundaţia Profesor George Manu a organizat, în data de 24 iunie 2016, seara comemorativă “Inchisoarea Jilava în memoria supravieţuitorilor”. Evenimentul a fost găzduit de prietenii de la Librăria Sophia din Bucureşti. Invitaţii noştri au alcătuit un buchet de excepţie: Părintele Nicolae Bordaşiu, Demostene Andronescu, Jacques Iamandi şi Ciprian Voicilă. Seara a început cu o rugăciune, aşa cum se cuvenea, apoi seniorii au început să depene firul poveştii lor şi a generaţiei lor încarcerate, poveste care, inevitabil, trece prin temniţa Jilava. Intâmplări cumplite, momente amuzante, pilde pline de înţelepciune au ţinut numerosul public într-o stare de permanentă atenţie. Ciprian Voicilă a prezentat publicului cea mai nouă apariţie editorială a Fundaţiei Profesor George Manu şi a Editurii Evdokimos, “Ïnsemnari de la Jilava”. Seara s-a încheiat în versuri, poetul Demostene Andronescu recitând pentru toţi cei prezenţi câteva din poeziile sale născute în suferinţa temniţei. Moderatorul evenimentului a fost Tonia Aanei, din partea Librăriei Sophia.

Mulţumim tuturor invitaţilor noştri, mulţumim Librăriei Sophia şi vă invităm să-i calcaţi cât mai des pragul!

 

divider



Ziua Legiunii Arhanghelul Mihail

Ordin de zi numărul 1:“Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici.” Corneliu Zelea Codreanu
Sâmbătă, 25 iunie 2016, ora 16, a avut loc la Ţigăneşti/Ilfov, slujba de pomenire şi agapa în memoria întemeietorilor Legiunii Arhanghelul Mihail: Corneliu Zelea Codreanu, Ionel Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneaţă, Tudose Popescu. In cimitirul Ţigăneşti odihnesc osemintele lui Radu Mironovici şi Corneliu Georgescu şi, ca regulă gerarală s-a stabilit după 1990 pomenirea în acest loc a tuturor celor 6 întemeietori de Ziua Legiunii. Locul în care se află osemnitele lui Corneliu Zelea Codreanu şi ale lui Ionel Moţa ne este şi azi necunoscut (dispărute după ce au fost exhumate de la Casa Verde, în 1947). Tudose Popescu odihneşte de mai bine de 70 de ani în cimitirul satului său natal din Dâmboviţa, iar Ilie Gârneaţă, într-un cimitir din Erding, Bavaria.

 

LA SÂNZÂIENE - 24 IUNIE de Ana Maria Marin

 

Nu departe, spre soare răsare,

E’ o ţară in care teiul e’n floare

Şi cucul cântă‘n pădure alene...

La Sânzâiene.

 

De-a buşilea se urcă pe porţi trandafirii...

E sărbătoarea de vară a firii!

Lanul de grâu, greu de rod, geme...

La Sânzâiene.

 

Dar oamenii merg cu capul în jos,

Nu înţeleg şi nu văd ce e viu şi frumos...

Totul în suflet e ascuns şi se teme...

La Sânzâiene.

 

Au uitat ce e scris în carte: de cel ce merge’nainte

Că soarta i-a fost să moară de moarte fierbinte...

Au uitat că se naşte azi... e o vreme...

La Sânzâiene.

 

Bat clopote la mănăstiri, ctitorii din străbuni!

Suflete vin să se roage... sunt poate lăstuni;

Sunt cei ce cred în minuni: cu crucea sfarmă Gheene...

La Sânziene.

 

divider



Acţiunea de căutare şi deshumare a doi partizani, ucişi într-o luptă cu autorităţile comuniste în satul Mesentea, jud. Alba

Echipa de arheologi formată din Gheorghe Petrov, Horaţiu Groza, Paul Scrobotă, Gabriel Rustoiu şi Marius Oprea a reuşit să identifice mormintele a doi partizani ucişi într-o confruntare din 9 martie 1949 cu trupele de Securitate. Cei doi au fost ucişi în stil mafiot şi apoi îngropaţi în satul Mesentea, din judeţul Alba. La faţa locului, pe lângă arheologii care au reprezentat Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj, a sosit şi procurorul militar Viorel Siserman, care va ancheta modul în care au fost asasinaţi cei doi luptători. „Am fi vrut să îi înmormântăm în Cimitirul Eroilor, însă reprezentanţii Oficiului pentru Cultul Eroilor ne-au răspuns că nu se poate. Culmea, securiştii care i-au executat pot fi, după legea de specialitate, îngropaţi în Cimitirul Eroilor, dar victimele lor, nu!“, a declarat, revoltat, arheologul Gheorghe Petrov.„Vom încerca să promovăm, prin intermediul Institutului, o modificare legislativă, care să permită înmormântarea în cimitirele eroilor a celor care au luptat împotriva comunismului, indiferent de apartenenţa lor politică“, a spus istoricul Marius Oprea.

Cu arma în mână, împotriva comunismului

Gheorghe Petrov a realizat un documentar care arată că ”Fenomenul rezistenţei armate anticomuniste a cunoscut o mare amploare pe teritoriul Transilvaniei. Una din aceste organizaţii a fost şi cea condusă de către Ştefan Popa, fiu de preot ortodox, născut la 17 oct. 1920 în satul Decea, com. Mirăslău, jud. Alba. Acesta a fost sublocotenent în Armata Română şi veteran de război. După terminarea războiului, s-a înscris la Facultatea de Drept din Cluj. Ca student, şi-a manifestat sub diferite forme opoziţia faţă de regimul politic instaurat în ţară. Din acest motiv, în primăvara anului 1948, când era student în anul III, era căutat de Siguranţă, fiind dat în urmărire pe ţară. În aprilie 1949 a fost condamnat în contumacie de Tribunalul Militar din Cluj la 15 ani de muncă silnică. Pentru a scăpa de arestare, s-a refugiat în Munţii Apuseni, în zona Vârfului Capra, situat în apropiere de comuna Întregalde, judeţul Alba. Aici a pus bazele unui grup de rezistenţă armată anticomunistă, creându-şi reţele de susţinere în mai multe localităţi din zonă”.

Acest grup de rezistenţă anticomunistă a fost, alături de alte formaţiuni ale luptătorilor din munţi, ţinta unei ofensive a trupelor de Securitate derulate împotriva opozanţilor regimului comunist.

Astfel, după confruntarea armată de la Bistra-Groşi din 4 martie 1949, când organizaţia anticomunistă Frontul Apărării Naţionale, condusă de maiorul Nicolae Dabija, a fost destructurată, Securitatea a întreprins o serie de ample acţiuni pentru capturarea partizanilor care au reuşit să scape din acea înfruntare, precum şi pentru arestarea tuturor celor care i-au susţinut. În această campanie represivă, un obiectiv important al Securităţii a fost şi anihilarea grupării conduse de Ştefan Popa, care colaborase cu maiorul Dabija şi dorea unirea tuturor organizaţiilor anticomuniste din zona Apusenilor.

Îndeplinirea acestui obiectiv a căzut în sarcina Direcţiei Regionale de Securitate Sibiu, condusă în acea perioadă de locotenent-colonel Gheorghe Crăciun.

Cum a fost anihilat grupul lui Ştefan Popa

În ziua de 6 martie a fost încercuită zona Muntelui Capra, unde gruparea lui Ştefan Popa îşi avea baza şi adăpostul principal într-o peşteră. Partizanii au reuşit să spargă încercuirea şi o parte dintre ei s-au retras pe Valea Cricăului, într-o poiană situată sub Muntele Piatra Craivii. Poiana este cunoscută de localnici sub denumirea de Bogoloaia. Aici, în ziua de 8 martie, cinci partizani au fost surprinşi într-o locuinţă sezonieră, care era folosită de moţii din partea locului în timpul verii. A avut loc o confruntare armată în urma căreia trei partizani au fost împuşcaţi şi doi luaţi prizonieri. Între cei ucişi s-a aflat şi Ştefan Popa, conducătorul organizaţiei.

Pe baza informaţiilor obţinute prin tortură de la prizonierii capturaţi la Bogoloaia, securiştii au aflat că într-o casă din satul Mesentea erau adăpostiţi alţi doi membri ai organizaţiei, Traian Mârza şi Traian Gligor.”Ca urmare, eforturile Securităţii s-au concentrat asupra acestui obiectiv. În dimineaţa zilei de miercuri, 9 martie 1949, şapte cadre de Securitate au înconjurat casa, fiind trimisă o femeie înainte pentru a verifica uşa de intrare. Aceasta fiind încuiată, s-a încercat forţarea ei de către securişti, care au fost întâmpinaţi din interior cu focuri de armă. Retrăgându-se pe poziţii prielnice, cadrele de Securitate au deschis foc asupra imobilului. Văzându-se că cei doi partizani baricadaţi în interior nu cedează, s-a cerut sprijin de la Alba Iulia, de unde au venit 25 de persoane din partea Miliţiei, care s-au alăturat securiştilor aflaţi la faţa locului. Asediul asupra casei a continuat cu forţe sporite, însă partizanii nu au vrut să renunţe la luptă. Ca urmare, s-a cerut sprijin militar garnizoanei din Alba Iulia, care a trimis un tun anticar şi o formaţiune de militari, care s-au alăturat în teren efectivelor de la Securitate şi Miliţie. Obiectivul a continuat să fie atacat cu tot armamentul din dotare, asupra casei fiind aruncate zeci de grenade ofensive şi incendiare. În jurul orei 17.00, cei din interior au încetat să mai răspundă cu foc. Pe acest fond de acalmie au fost aduşi doi localnici, care au fost obligaţi să intre în casă pentru a verifica situaţia. Aceştia au ieşit după scurt timp afară cu armele partizanilor, anunţând că cei doi sunt morţi. La verificarea trupurilor, s-a constatat că Mârza era decedat, iar Gligor, grav rănit. După afirmaţiile martorilor, pentru a-i grăbi moartea, un securist a mai tras în capul lui Gligor Traian două focuri de armă“, spune Gheorghe Petrov, care a reuşit, cu ajutorul documentelor de arhivă şi a relatărilor martorilor, să reconstituie firul poveştii.

Cadavrele au fost înhumate împreună în ziua de 10 martie, într-o groapă săpată în grădina casei unde cei doi şi-au găsit sfârşitul. Mormântul nu a fost niciodată marcat, iar terenul a fost folosit de-a lungul timpului pentru diverse culturi agricole. Locul mormântului a fost stabilit cu o oarecare aproximaţie pe baza informaţiilor furnizate de câţiva martori supravieţuitori ai evenimentelor, în cursul unor reconstituiri efectuate la faţa locului. Amplasamentul gropii comune a fost însă identificat numai după efectuarea mai multor sondaje arheologice. Moartea celor două persoane nu a fost consemnată oficial nicăieri în Registrele de stare civilă, astfel că nu au fost întocmite nici certificate de deces. Cine a fost Traian Gligor

Traian Gligor s-a născut la 18 aprilie 1924, în comuna Livezile (fostă Cacova), judeţul Alba. Părinţii săi au fost Irimie Gligor şi Ana Muntean, amândoi de religie greco-catolică. Cei doi au avut împreună patru copii, trei băieţi şi o fată, în prezent, toţi decedaţi. Familia era încadrată în categoria ţăranilor mijlocaşi. Traian Gligor a urmat şapte clase primare. „Se cunoaşte că a fost încorporat în armată pentru îndeplinirea stagiului militar, însă nu se ştie când a revenit acasă. Cert e că la sfârşitul anului 1948 el era deja plecat în munţi, alături de partizani. Dintre rudele lui Traian, astăzi trăiesc mai mulţi nepoţi din partea fraţilor săi“, spun specialiştii Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Cine a fost Traian Mârza

Traian Mârza s-a născut la 15 decembrie 1925 în satul Galtiu, comuna Sântimbru, jud. Alba. Părinţii săi au fost Ioan Mârza şi Eudochia Crişan, amândoi de religie greco-catolică. Aceştia au avut împreună patru copii, doi băieţi şi două fete, în prezent, toţi decedaţi.

Familia avea o stare materială relativ bună, din categoria ţăranilor mijlocaşi, iar tatăl fusese primar la Galtiu în timpul guvernărilor liberale din perioada interbelică. Traian Mârza a urmat şapte clase primare în localitatea natală, după care a rămas lângă părinţi. Traian Mârza a fost încorporat în armată pentru satisfacerea stagiului militar într-o unitate din Bucureşti, unde a dobândit gradul de sergent.

Din motive politice, pentru că se opunea comunizării armatei, în octombrie 1948, el a dezertat din armată, s-a întors în localitatea natală şi în scurt timp s-a retras în munţi. S-a alăturat partizanilor din gruparea lui Ştefan Popa. Fratele său, Mârza Aurel (n. 1920-d. 1988), absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj, a fost arestat în septembrie 1948 pentru activitate contrarevoluţionară. El a executat aproape 14 ani de detenţie în mai multe închisori şi lagăre de muncă. Dintre urmaşii şi rudele mai apropiate ale lui Traian Mârza, astăzi mai trăieşte singurul fiu al fratelui Aurel şi o fiică a uneia dintre surorile sale.

 Sursa: http://www.iiccr.ro şi http://www.romanialibera.ro

divider



Troiţa Părintelui Dionisie Ignat la Vorniceni

Fundaţia Profesor George Manu a ridicat o nouă Troiţă, alături de obştea chiliei româneşti Sfântul Gheorghe Colciu. Troiţa ridicată la Vorniceni, Botoşani, este închinată ieromonahului Dionisie Ignat (1909-2004), stareţ al chiliei româneşti Sfântul Gheorghe Colciu/Athos şi fratelui sfinţiei sale, ieromonahul Ghimnazie Ignat (1899-1965). Părintele Dionisie Ignat s-a născut în 22 septembrie 1909, în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani cu opt copii. Bătrânul Dionisie a trecut la cele veşnice în 28 aprilie/11 mai 2004, la vârsta de 95 de ani, dintre care 78 de ani petrecuţi în Sfântul Munte Athos. Bucurându-se de-a lungul vieţii de sfaturile duhovniceşti ale unor părinţi îmbunătăţiţi ca Antipa Dinescu, Elisei Filibiu, Macarie Untan, Ioan Guţu şi Dometie Trihenea, Stareţul Dionisie a devenit unul din cei mai iubiţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte, deopotrivă pentru monahii români, greci sau de alte neamuri, dar şi pentru miile de pelerini veniţi din întreaga lume ca să găsească la Colciu linişte sufletească şi sfat duhovnicesc. In toamna anului trecut Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, a organizat la Iaşi şi la Mănăstirea Neamţ Simpozionul internaţional cu tema “Întâlnirea cu Duhovnicul - Părintele Dionisie de la Colciu (1909-2004)”.

Sfinţirea a avut loc în data de 3 iulie 2016, Troiţa fiind amplasată în curtea bisericii de lemn (monument istoric) cu hramul Sfântul Dumitru, biserică în care a fost botezat Părintele Dionisie. Cu mare bucurie ne-am aflat alături de actualul stareţ al chiliei româneşti Sfântul Gheorghe Colciu, ieroschimonahul Dionisie Alb, de alţi părinţi de la Colciu, dar şi de nepoata Părintelui Dionisie Ignat, în vârstă de 93 de ani.

Cezarina Condurache 

divider



File de istorie uitată şi înviată: martirii de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, comemoraţi ca sfinţi

Acum 66 de ani, începea infernul pentru disidenţii comunismului, obligaţi să muncească pe vreme neprielnică, cu utilaje şi instrumente rudimentare, dar şi cu patul puştii la cap, gardienii care se asigurau că „duşmanii poporului” şi „clasa exploatatoare” se vor pierde, la propriu, în construcţia celui de-al treilea cel mai mare canal din lume, Canalul Dunăre-Marea Neagră, canalul morţii. În mare parte, au reuşit. De la Cernavodă şi până la Capul Midia, malurile acestui Canal sunt pline de osemintele celor care şi-au pierdut viaţa şi care nu au fost niciodată îngropaţi creştineşte sau identificaţi de familiile lor.

Duminică, 3 iulie, Duminica Sfinţilor Români, IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a sosit la mânăstirea „Tuturor sfinţilor români” de la Poarta Albă - Galeşu, care îşi serbează hramul. De la primele ore ale dimineţii, ierarhul a oficiat slujba de sfinţire a Monumentului dedicat victimelor din lagărele de muncă forţată ale Canalului Poarta Albă-Midia Năvodari, la baza căruia este inscripţionat un citat al părintelui Justin Pârvu: „Pământul acestei ţări este sfânt prin martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc”. Potrivit înaltului ierarh, printre planurile sale se regăseşte şi ridicarea unui muzeu, dedicat victimelor de la fosta colonie de muncă forţată, Galeşu.„Satana, pentru că a văzut aici oameni dârji, puternici, şi-a înteţit planul său şi a inspirat întunericul său prin mulţi călăi ai săi de aici. Este una din cele mai urâte şi grele chinuri pe care le-au suportat oamenii de aici, de la Periprava, Aiud, Piteşti, Râmnicu Sărat, Jilava, din atâtea părţi… Ce-au însemnat aceşti oameni care au suferit: flori ai credinţei şi a intelectualităţii, a demnităţii româneşti! Aceştia au suferit şi au salvat neamul nostru!”, a spus IPS Teodosie.

Doi supravieţuitori ai regimului de teroare comunist, Nae Nicolau (dreapta) şi Mirel Stănescu (stânga), vizibil emoţionaţi, şi-au amintit despre vremurile de atunci.„Erau 10-15 cazărmi, cu pază organizată, cadre MAI şi care stabileau un program de colonie de muncă foarte riguros şi, în acelaşi timp, cu scopul de distrugere, de desfiinţare a fiinţelor umane. Mulţi erau nepregătiţi, neîmbrăcaţi, numai într-o cămaşă, scoşi şi ţinuţi cu burta la pământ ore întregi. Regim atât de sever şi de distructiv… era politica regimului de lichidare a păturii intelectuale în special, pe durata a nouă ani, începând cu 1949”, a spus Nae Nicolau.“Canalul a fost inspirat de sovietici, pentru a-şi anihila adversarii politici. Au fost aduşi deţinuţi politici din toate temniţele comuniste. Primul şantier a fost la Poarta Albă, apoi la Galeşu, unde erau majoritari preoţii; la Noua Culme, la Midia Năvodari - ultima parte a Canalului. S-a muncit în condiţii îngrozitoare. Oamenii au fost striviţi de malurile de pământ care se prăbuşeau peste ei, călcaţi de vagonete… Cei mai mulţi au murit îngheţaţi, iarna 1950-1951 a fost îngrozitoare, oamenii erau foarte prost echipaţi, mâncarea era îngrozitoare, o alimentaţie de subnutriţie. Mulţi nu au rezistat şi s-au sinucis. Normele (de muncă - n.r.) erau imposibil de realizat”, a spus Mirel Stănescu.

 Sursa: http://tomisnews.ro

divider



Frăţia Ortodoxă Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă

Tabăra de muncă din Bucovina

Aşa cum planificasem cu câteva luni în urma, în perioada 7-10 iulie 2016, Frăţia Ortodoxă a desfăşurat o tabără de muncă la Suceava şi Mânăstirea Paltin (Petru Vodă).

Pregătirile au fost făcute cu minuţiozitate de către fraţi, în aşa fel încât sa nu întâmpinăm nicio piedică pe timpul taberei. Fetele ne-au pregătit bucate delicioase, iar fiecare camarad a contribuit cu câte un bănuţ pentru cheltuielile de acolo.

Joi dimineaţa, la ora 4:00, ne-am îmbarcat în Caprioara (microbuzul nostru) şi am pornit către Suceava. În acelaşi timp cu noi au pornit şi fraţii din Braşov şi Târgu Mureş, nerăbdători să ne reîntâlnim în acea atmosferă extraordinară de elan, entuziasm şi dragoste frăţească ce caracterizează fiecare tabără de muncă.

Având pe bord icoana Părintelui Justin Parvu, care ne ocroteşte mereu şi cu ajutorul Sfântului Gheorghe, am străbătut fără probleme distanţa dintre Ploieşti şi Suceava.

Odată ajunşi la biserica la care trebuia să lucrăm, am fost întâmpinaţi de camarazii de la Fundaţia George Manu, conduşi de vajnicul Părinte Mircea, care aflând de sosirea noastră s-au alăturat cu entuziasm. Nu au stat deoparte nici fraţii de la Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu care au muncit cu drag. L-am cunoscut şi pe părintele Dumitru, parohul bisericii, care împreună cu doi dintre fii săi lucrau din greu la zidirea bisericii. Am făcut cunoştinţă unii cu ceilalţi şi după ce am rostit rugăciunea pentru începerea lucrului, ne-am apucat de muncă, plini de energia caracteristică Fraţiei.

Aş aminti câteva lucruri despre biserica în lucru. Este replică fidelă după biserica Mânăstirii Putna, este zidită numai din piatră, deasupra fiecărei ferestre este sculptat chipul unui sfânt roman (Valeriu Gafencu, Justin Pârvu, Ilie Lăcătuşu, Costache Oprişan şi alţii) şi va avea hramul Duminica Sfinţilor Români.

Activităţile s-au desfăşurat cu mare viteză, realizand foarte multe lucruri, cum ar fi:

– ridicarea lângă biserică a câtorva zeci de buşteni de brad, lungi de aproximativ 10 metri,- spargerea bolovanilor cu barosul şi ridicarea lor pe scripete pe acoperişul bisericii,- prepararea betonului şi a mortarului pentru zidărie şi urcarea lor pe acoperiş, la înălţimea de 10 metri,- legarea etrierilor pe stâlpii de fier beton şi cofrarea lor,- turnarea stâlpilor de pe biserică şi altele.

Aş vrea să remarc faptul că cei doi preoţi au muncit din greu alături de noi, îmbrăcaţi pentru lucru, fapt mai rar întâlnit de mine.

Joi seara, după ce ne-am primenit, am vizitat Cetatea de scaun a Sfântului Ştefan şi ne-am închinat la moaştele Sfântului Ioan cel nou. După plimbare am fost invitaţi acasă la părintele paroh, unde am fost ospătaţi regeşte. După cină am intrat în casă unde am cântat, am ascultat din minunatele poezii scrise în închisorile comuniste şi ne-am bucurat de cuvinte pline de îinvăţătură de la cei doi părinţi.

Deşi părintele paroh a insistat să dormim la el acasă, noi am închiriat câteva camere la o pensiune din apropiere. Acolo am fost cazaţi gratuit, proprietarul pensiunii fiind un fiu duhovnicesc al părintelui Justin Pârvu. Acesta, aflând de scopul venirii noastre la Suceava, a insistat să pună umarul la lucrarea noastră, lucru la care a mijlocit şi părintele Mircea.

După două zile de efort intens, am pornit către Mânăstirea Paltin (Petru Vodă), unde trebuia să tăiem lemne de foc pentru măicuţe. Împreuna cu noi a insistat să vină şi camaradul Marcel din Rădăuţi. Am oprit întâi la mormântul părintelui Justin, unde ne-am rugat. După aceea am primit un cuvânt de învăţătură de la Părintele Stareţ.

În timpul cuvântului s-a apropiat de mine un tânăr care s-a oferit să vină cu noi la muncă, la mânăstirea de maici. Am fost impresionat de faptul ca Daniel, deşi locuieşte de ani buni în Spania, alături de părinţii lui, unde şi lucrează, a ales să-şi petreaca vacanţa în ţara natală şi pe deasupra să şi muncească voluntar pentru mânăstire.

A doua zi am început tăierea lemnelor în forţă. Deşi erau epuizaţi după două zile de muncă grea din zori şi până în seară, fraţii au muncit şi de data aceasta într-un ritm impresionant, grămada de buşteni micşorandu-se văzând cu ochii.

Ştiind că nu avem la dispoziţie decât această zi, am decis să sărim şi peste masa de seară pentru a reuşi să tăiem cât mai multe lemne. Văzând dăruirea fraţilor, măicuţele au fost foarte impresionate şi bucuroase că mai există în această ţară români cu drag de faptă creştină şi spirit de unitate şi jertfă.

A doua zi, Duminică, am pornit dis de dimineaţă către Putna, unde am participat la Liturghia Arhierească săvârşită cu prilejul a 550 de ani de la sfinţirea Mânăstirii.

După ce ne-am închinat la mormântul viteazului Sfânt Ştefan cel Mare, am pornit către casă fericiţi că am reuşit, cu ajutorul Domnului, să facem încă o faptă ce dă speranţă românilor.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate!

 

divider



Traseu omagial

Fundaţia Profesor George Manu, Editura Evdokimos şi LegendeVii sunt parteneri ai Traseului Omagial “Pe urmele rezistenţei anticomuniste din munţii României”.

Traseul este organizat de Turist Club Carpatic în perioada 30 iulie - 7 august, în Munţii Făgăraş (Iezăr-Păpuşa). Organizatorii au pregătit o experienţă unică în care participanţii vor descoperi frumuseţea munţilor, tăria spiritului de echipă, legendele locale, poveştile eroilor anticomunişti pe urmele cărora se va păşi...Acţiunea, coordonată de prietenul Tinel Cârciumaru, se desfăşoară sub deviza: “Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”.

 

divider



Ştiri anticomuniste

Lansări de carte

În data de 9 iunie, în cadrul manifestărilor prilejuite de Ziua Memoriei, organizate la Memorialul de la Sighet, au fost lansate două cărţi despre rezistenţa anticomunistă din Bucovina: „Povestea familiei Motrescu din Vicovu de Jos”, de Daniel Popa, şi „Am fost un om liber”, de Gavril Vatamaniuc. Au avut loc dezbateri dedicate deportărilor din iunie 1951 şi mişcărilor studenţeşti anticomuniste din 1956, vernisarea tripticului Requiem, de Victor Cupşa, dedicat victimelor comunismului şi un serviciu religios oficiat la Cimitirul Săracilor. Sursa: https://www.monitorulsv.ro/Carti-despre-rezistenta-anticomunista-din-Bucovina-lansate-la-Ziua-Memoriei-de-la-Sighet

“În colţii fiarei”

În data de 28 Iunie, în municipiul Slatina, a avut loc lansarea de cărţii document “În colţii Fiarei” a lui Nicolae Ianăşi (83 de ani), un severinean, fost deţinut politic, în prezent preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Mehedinţi. Condamnat în august 1959 de Tribunalul Militar Craiova la 20 de ani de muncă silnică pentru „crimă de uneltire contra orânduirii socialiste“, autorul povesteşte ororile la care a fost supus în şase ani de puşcărie politică. De fapt, spune Ianăşi, era vorba despre un dosar fabricat, cu acuzaţii inventate şi „probate“ prin mărturisirile obţinute în urma unor schingiuiri şi bătăi inimaginabile. În volum sunt cuprinse mărturii cutremurătoare despre tratamentele la care a fost supus în închisorile comuniste prin care a trecut.„Îmi pare rău că am scris această carte atât de târziu, dar poate că acum multe din lucruri s-au mai estompat şi poate că are mai multă obiectivitate. Sigur că lucrurile puternice, care m-au marcat, nu s-au şters, dar nu mai e atât de incisivă. Poate că este una dintre puţinele cărţi despre închisoare care arată şi partea care a creat posibilitatea să ieşim în viaţă şi cu mintea oarecum întreagă, fiindcă altfel mizeriile au fost atât de crâncene încât nici noi, care am trecut pe acolo, nu ne putem imagina cum de-am scăpat întregi“.

Sursa: https://deveghepatriei

Expoziţii

Expoziţie de mahrame În Galeria Municipală de Artă, Corp C, din Cetatea Oradea, Expoziţia „Mahrame. Portrete din arest”, a artistului plastic Irina Hasnaş Hubbard, poate fi vizitată până pe 31 august.

Inspirate de femeia care a şters cu o bucată de pânză faţa lui Iisus în timp ce îşi ducea crucea, pe Dealul Golgotei, iar chipul I-a rămas pe bucata de material, Mahramele Irinei Hasnaş au imprimate pe ele fotografii ale deţinuţilor politici din timpul regimului comunist.„În interpretarea mea, mahramele sunt pânze ţesute în casă imprimate cu portretele unor oameni fotografiaţi în timpul detenţiei - în momente de suferinţă şi umilinţă, fotografiaţi pentru dosarul de anchetă, mărturii rămase în arhivele CNSAS. Fiecare pânză, diferită şi unică, poartă figura şi numele unei persoane reale, cu destinul ei din România anilor ’50 - de deţinut politic”.

Expoziţia a mai fost prezentată şi în holul central al Închisorii Tăcerii din Râmnicu Sărat, apoi în Turnul Temniţei din Cetatea Făgăraşului şi în Galeria Arta din Câmpulung Muscel, dar şi în Complexul Muzeal Arad.

Sursa: http://www.evenimenteoradea.ro

„Memoria Zidurilor în fotografii” - închisorile Prahovei

Pe 24 iunie 2016, Penitenciarul Ploieşti, în colaborare cu Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Prahova, a organizat vernisajul expoziţiei fotografice intitulate „Memoria Zidurilor”.

Expoziţia a prezentat prelucrări fotografice ale documentelor de arhivă ce cuprind aspecte istorice din organizarea şi activitatea penitenciarelor Doftana, Mislea şi Ploieşti, din perioada interbelică.

Prin organizarea acestei acţiuni, iniţiatorii şi-au propus să readucă în atenţia publică istoria penitenciarelor situate în judeţul Prahova, promovând simbolul importanţei şi necesităţii memoriei în construcţia unei naraţiuni asupra trecutului.

Sursa: http://www.observatorulph.ro

Expoziţia de fotografie „EXPUNERI”, la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a organizat până pe 16 iunie 2016, la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti expoziţia EXPUNERI, care surprinde destinele unor foşti deţinuţi politici din România comunistă în fotografii din albumul de familie, din detenţie şi de după eliberare. Expoziţia EXPUNERI a fost vernisată pentru prima oară în luna decembrie a anului trecut la Teatrul Naţional din Bucureşti şi este una itinerantă, ea fiind deja expusă la mai multe colegii din Capitală. Expoziţia a fost deschisă de domnul Petre Anton, directorul liceului de Arte Plastice şi de doamna Eugenia Petrescu, profesoară de istorie. Din partea IICCMER au luat cuvântul Cristina Bordaş, secretar general, şi Irina Hasnaş, expert IICCMER şi absolventă a liceului în 1986. „Scopul expoziţiei itinerante prin licee este de a prezenta elevilor, într-un mod accesibil, prin fotografii şi documente, fractura care s-a comis în viaţa oamenilor care au trecut prin detenţie în perioada comunistă şi a membrilor familiilor lor. (...) IICCMER are credinţa că, venind în întâmpinarea elevilor, în sălile sau coridoarele liceelor unde învaţă, proiectul are şansa nu numai să îi informeze, dar şi să colecteze informaţii autentice, bogate şi inedite despre alţi foşti deţinuţi politici”, a spus Irina Hasnaş Hubbard, coordonator de proiect.

Sursa: http://www.iiccr.ro

Expoziţia de fotografie „SUPRAVIEŢUITORII”

În organizarea Complexului Muzeal Bistriţa - Năsăud şi a Muzeului de Artă Comparată Sîngeorz-Băi a avut loc pe 10 iunie, la Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz Băi, expoziţia de fotografie „Supravieţuitorii”, aparţinând fotografului Raul Ştef.

Expoziţia a fost însoţită de lansarea cărţii cu acelaşi nume, apărută la editura Humanitas, având-o ca autoare pe Anca Ştef şi care cuprinde mărturii ale deţinuţilor politici din închisorile comuniste ale României.

Sursa: http://www.bistriteanul.ro

Inaugurarea monumentului comemorativ românesc din Lebedian, Regiunea Lipeţk

La 9 iunie 2016, de Ziua Eroilor României, Ambasada României la Moscova a organizat şi desfăşurat ceremonia oficială de dezvelire a monumentului comemorativ românesc din Lebedian, Regiunea Lipeţk, care este ridicat în memoria celor 322 de militari români morţi în Secţia 1 a Lagărului special NKVD nr. 35 din acest oraş, situat la 400 km sud de Moscova.

Serviciul religios de pomenire a morţilor a fost oficiat de către un sobor de preoţi ai Bisericii Ortodoxe Române - format din Preasfinţia Sa VARLAAM Ploieşteanu, episcop patriarhal, părintele Ştefan STANCIU, de la parohia Sfinţii Arhangheli-Parc Ghencea I din Bucureşti şi părintele arhimandrit Maxim BĂDOIU, stareţul Mănăstirii Cernica - şi Episcopiei Lipeţkului.

Ambasadorul României în Federaţia Rusă, domnul Vasile SOARE, a prezentat semnificaţia ridicării acestui monument în cadrul Cimitirului multinaţional din Lebedian şi a evocat sacrificiul zecilor de mii de militari şi civili români căzuţi în luptă pe teritoriul Federaţiei Ruse sau morţi în lagărele ori batalioanele de muncă NKVD din fosta Uniune Sovietică. Evghenii Piliaev, directorul general al la Asociaţiei „Voennîe Memorialî”, a remarcat preocuparea autorităţilor române pentru marcarea locurilor în care au căzut în luptă sau au murit în prizonierat militari români şi a dat asigurări că autorităţile centrale şi locale ruse vor ocroti în demnitate cimitirele şi monumentele comemorative de război româneşti din Federaţia Rusă. S-au depus coroane de flori din partea Ambasadei României în Federaţia Rusă şi din partea Ministerului Apărării Naţionale a României, s-a păstrat un moment de reculegere şi s-au aprins candele ale recunoştinţei, apoi cei prezenţi la comemorare au depus flori la mormintele militarilor români şi străini înhumaţi în oraşul Lebedian.

Sursa: Ambasada României în Federaţia Rusă

LegendeVII

Nu rataţi ultimele modele de tricouri de la prietenii LegendeVii: Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Ion Creangă. In plus, puteţi comanda tricoul de colecţie “Uşa grea” - ediţie limitată.

 

divider



Bovarism, lăcomie şi degradare morală- eseu despre ziua de azi –VII

Editura Gallimard însăşi se arăta mai deunăzi, prin vocea coordonatorului colecţiilor sale de literatură, „Arcades“ şi „Du Monde Entier“, mai preocupată de aflarea şi afirmarea adevărului, în pofida realităţii 1. Fără a ne putea permite ambiţii atât de înalte, ţinem totuşi să precizăm că realitatea interbelică românească era la fel sau poate mai coruptă social, economic şi politic decât societatea din România lui 2012, dar adevărul este că organizaţiile naţionaliste româneşti purtau revolverul la centură în cel mai legal, firesc şi legitim mod cu putinţă în acel moment al istoriei naţionale. Aşa se explică achitarea lui Codreanu în procesul său de (auto)apărare împotriva ameninţării cu arma, din partea prefectului Manciu. Realitatea că dovedindu-se mai iute de mână, Codreanu a apucat el să îl împuşte în legitimă apărare pe acela care l-ar fi ucis fără să clipească, nu modifică adevărul că Manciu făcea, de pe poziţia de prefect de Iaşi, jocul invadatorilor economici antiromâni, iar Codreanu era naţionalist. Când cineva străin de familia ta intră peste tine în casă, încearcă să te omoare dacă te opui, îţi violează fata şi nevasta, îţi ia agoniseala şi vrea să îţi şteargă orice urmă de conştiinţă identitară şi capacitatea de reacţie, de apărare, iar tu îl pocneşti la mir, poţi trece drept xenofob intolerant. Anomia se instalează pentru ca altcineva să îţi fure ce este al tău şi, în acest mod „democratic“, îşi impune în realitate „drepturile“: ştergându-ţi conştiinţa proprietăţii termenilor, puterea de judecată (de cântărire a stărilor de fapt), de apărare şi de luptă - în adevăr. Şcoala lui Codreanu poartă vina de a fi încercat să cultive un gen de român conştient de sine şi de greutatea rostului vieţii sale pe pământ românesc, împotriva pericolelor care ameninţau existenţa acestui rost precum şi a vieţii românilor înşişi. Nu a ameninţat cu invadarea şi jefuirea bunurilor şi a vieţii, pe nimeni. Atragem atenţia asupra unei nuanţe de înţelegere: xenofobia pe baze rasiste poate fi atributul unei organizaţii armate care atacă un popor la el acasă, încercând să îl distrugă, aşa cum a făcut în timpul celui de-al doilea război mondial demenţa hitleriană în forma militarismului nazist. Când te ridici în propria ta ţară, cu preţul vieţii tale, ca să te aperi de străinii ce îţi invadează teritoriul naţional la nivel economic, politic, mentalitar etc., culpa uciderii duşmanului şi a celui care pactizează cu duşmanul trece îndeobşte în istorie sub numele de eroism. Legitimă apărare de neam, adică de popor şi patrie, de salvare a unei naţiuni de hoardele de cotropitori. Chiar numai existenţa ideii de independenţă economică şi mândrie naţională poate să pară, azi, un ideal utopic şi lipsit de pragmatismul mercantilismului atotstăpânitor, încât şcoala de care vorbeam se umple de stranie irealitate, de aura incomodă a unui ideal fireşte că imposibil, şi devine un mit. Realitatea asasinării mişeleşti a lui Iorga nu are nimic din atributele eroismului, de bunăseamă. Adevărul este că actul în sine a reuşit să compromită definitiv începutul acelei sublime încercări de şcoală românească, indiferent că actorii asasinării istoricului şi omului politic Nicolae Iorga erau pseudolegionari (corijenţi la cursul de patriotism autentic pe care nu au avut nici chemarea nici timpul necesar să îl absolve, după asasinarea mentorului Codreanu, aşa cum se ştie, cu aportul lui Iorga), sau că ar fi fost vorba de agenţi străini de Legiunea pe care au compromis-o (acţionând abuziv şi mişeleşte în numele ei). Intelectualii de expresie română care se arată oripilaţi de naţionalism, în general, şi de cel interbelic al conaţionalilor, în particular, par a suferi chiar ei de „miopia“ pentru care îl acuză în corul interminabilelor „dosariade“ pe „fascistul“ Mircea Eliade: oare pe cine incomoda atunci acţiunea autonomă românească în România, oare pe cine deranjează, azi, până şi amintirea şcolii de românitate? În locul unei organizaţii naţionale de apărare prin muncă cinstită a românităţii împotriva demolatorilor ei comunişti şi anticreştini, în realitate cine preferă oare starea de anomie politică şi haos social în care un copil de vameş român deschide focul asupra vecinilor, cu arma tatălui său plecat de acasă, numai pentru că s-a îndopat de revelion cu euforizante şi trasul cu arma de foc îl face să se simtă mai bărbat 2, sau între taximetriştii cu autorizaţie şi cei fără autorizaţie aflaţi în conflict de interese la Aeroportul Otopeni se negociază cu arma în mână3 obţinerea unui loc de muncă? Adevărul este că Mircea Eliade a rămas mult pe gânduri, aflând de asasinarea profesorului Iorga pe care îl admira ca model de erudiţie dar cu care avusese în tinereţe câteva nepotriviri de idei; se spune că ar fi exclamat: - „Dacă e adevărat, atunci totul este pierdut“. Compromiterea ideii de românitate apărea oarecum ca definitivă. Ce altceva putea să declare Eliade, în raport cu Nae Ionescu, căruia îi fusese asistent la catedră, decât în termenii despărţirii de trecut a savantului care nu reuşise să moară la timp, salvându-se prin destin de la a umple, împreună cu mult blamaţii, damnaţii naţionalişti, închisorile comuniste unde au fost exterminate elitele culturii, adică ale cugetării, acţiunii şi simţirii româneşti: Dacă n-aş crede în destin, nu aş putea să-mi explic cum am supravieţuit. Am fost asistentul lui Nae Ionescu, care a fost prieten cu regele Carol. I-a devenit apoi inamic din diverse motive. Nae Ionescu, profesor şi ziarist cunoscut, a devenit nu numai un om de dreapta, ci şi un germanofil (studiase în Germania) şi un adept al legionarilor. Ca asistent, eram împreună cu el tot timpul. Ziarul i-a fost desfiinţat, el însuşi a fost închis şi apoi s-a stins; catedra i-a fost, de asemenea, desfiinţată, şi prin urmare am rămas şi eu fără slujba de la universitate. Apoi [Alexandru] Rosetti l-a convins pe [Constantin C.] Giurescu, bătrânul, să mă trimită ca ataşat cultural la Londra. Şi aşa s-au desfăşurat toate lucrurile de-a-ndoaselea... Cum să nu cred în soartă?

Pentru că Nae Ionescu fusese compromis din cauza ideilor sale de extremă dreaptă, şi eu, asistentul său, am fost compromis şi alungat din postul de la catedra desfiinţată, astfel încât nici nu am mai putut să public. Fiindcă eram liber, Rosetti m-a trimis, prin intermediul lui Giurescu, ca ataşat cultural. Datorită acestei întâmplări am rămas în străinătate.

Să ne imaginăm că destinul ar fi fost altfel, că Nae Ionescu nu ar fi avut astfel de idei, că ar fi gândit altfel. Nu şi-ar fi pierdut catedra, eu aş fi fost succesorul său, aş fi devenit titular al cursului de metafizică şi aş fi împărtăşit destinul tuturor intelectualilor români. Ştiţi ce s-a întâmplat: cu excepţia câtorva, toţi au fost excluşi. De exemplu, şi Vianu, şi Ralea şi-au pierdut catedrele, dar măcar s-au salvat. Istoria religiilor şi orientalistica nu interesa pe nimeni în România anilor ’40.Cum să nu cred în destin de vreme ce exclusiv datorită acestuia am scăpat cu viaţă. Am fost elevul cel mai bun şi preferatul lui Nae Ionescu, dar, evident, nu a putut să-mi facă o favoare mai mare decât aceea de a mă compromite şi astfel nu am devenit profesor universitar, asemenea lui Călinescu, dar nici nu am ajuns la închisoare. Ce altceva m-ar fi putut aştepta în anii aceia? Călinescu putea să scrie şi să publice orice voia, şi asta îi şi era vocaţia, în timp ce eu, spre deosebire de el, eram cercetător al limbii sanscrite, istoric al religiilor, fără posibilitatea de a avea acces la cărţi şi reviste de specialitate. Am dat exemplul încrederii mele în destin. Am supravieţuit datorită destinului pentru că exemplul lui D. D. Roşca îmi spunea că sunt stigmatizat pe viaţă. Faptul că fusesem alungat mi-a permis să privesc viaţa mai departe. Nu am publicat asta nicăieri până acum. O spun în partea a doua a autobiografiei mele, care va apărea la Gallimard 4. Opinie la care subscriem cu convingere şi bucuria consecventă de-a constata absenţa „miopiei“ politice la maturul Eliade, întâmplător adolescent miop altădată. Nu trebuie trecut cu vederea că, în autobiografie, Mircea Eliade a încercat să se exculpe tardiv de cele petrecute în anii deceniului al patrulea, sub presiunea intervenţiilor tot mai malefice venite din contextul deceniilor opt şi nouă din ţara adoptivă: asemeni Apostolului Petru, cărturarul româno-american se dezice de propriile convingeri, pe care le impută profesorului său Nae Ionescu, numind toată afacerea „destin“ sau altfel spus un joc capricios de forţe ineluctabile.

Revenind la oile noastre, observăm astfel, cum într-o manieră similiidentică acuzatorilor populari de teapa unor Eugenia Rădăceanu, Alexandra Sidorovici (între altele, soţie a gurului mass-mediatic naţional postdecembrist Silviu Brucan), Elisabeta Luca sau Liuba Chişinevschi, ca să dăm doar câteva nume de sinistră amintire din anii ’50-’60 ai veacului al XX-lea când cerberele Uniunii Femeilor Democrate din România regrupează forţele prosovietice de asalt din Uniunea Femeilor Antifasciste, Federaţia Democrată a Femeilor din România, Organizaţia de Femei din Apărarea Patriotică şi altele asemenea, pentru a justifica public condamnările la închisoare pe viaţă ori temniţă grea prin care urmăreau să decapiteze orice posibilitate de opoziţie naţionalistă românească la imperialismul roşu invadator de la Răsărit, iată că la peste două decenii după rotaţia cadrelor din decembrie 1989, pentru mondialistul de gardă, aflat în postul său de observaţie şi monitorizare în slujba cauzei cominterniste cu faţă umană din România, rămâne „greu de explicat cum se poate colabora la o revistă în care apar afirmaţii precum cele citate mai jos, din articolul lui Ştefan Stoenescu, În paradigma mai-mult-ca-imperfectului. Respulberarea istoriei, cândva un distins anglist, profesor la Universitatea din Bucureşti: «Dacă în biografia lui Eliade nu s-ar fi produs experienţa legionară, existenţa sa ar fi fost lipsită de o înţelegere acută a destinului propriu ca parte integrantă a destinului naţiei. El nu s-ar fi lecuit de egolatria artistului, nici nu şi-ar fi înfrânat, poate, politicianismul specific clasei sociale din care descindea, nici, în fine, nu s-ar fi debarasat total de materialismul şi meschinăria cămătărească a mediului orăşenesc în care vieţuia. Accesul la o conştiinţă trans-individuală, naţional-istorică - forma autentică, elevată şi demnă a unei trăiri plenare - iată, in nuce, acea felix culpa specifică trecutului său politic...»“5. Ceva asemănător mărturisea despre experienţa carceral-politică obţinută de la comunişti, în urma propriei orientări naţionaliste din tinereţea sa de dandy interbelic, până şi un postsocratic de calibrul lui Constantin Noica 6. Deşi naţional-socialismul hitlerist, ca şi organizaţiile naţionalist-anticomuniste istorice, de genul Mişcării Legionare pentru teritoriul euroasiatic ocupat de români, nu reprezintă niciun pericol pentru nimeni, ele constituind astăzi exemple de manifestări istorice revolute, în seria reacţiilor locale contra cuceririi economice alogene urmate de pericolul desfiinţării statelor băştinaşe ameninţate ca entităţi naţionale tocmai de internaţionalismul economic programat prin sovietizarea lumii. Experiment eşuat, comunismul ca sistem va fi înlocuit după 1989 (şi) în statele de dincolo de Cortina de Fier, prin înglobarea lor în internaţionala economică a mondialismului consumist: model insolit al uneia şi aceleiaşi insaţiabile lăcomii ce nu ţine cont de existenţa fizică a popoarelor, a statelor-naţiune, a valorilor etnospecifice neamurilor omeneşti, altfel decât ca bunuri de schimb într-un imens şi universal atelier-magazin de producţie-consum, profitabil pentru o mână de oameni, managerii economici planetari. Ei vor guverna lumea în urma războiului economic pe care îl traversăm şi care ne desfiinţează ca naţiuni şi popoare, aşa cum Hitler a condamnat la moarte organizaţiile naţionale antisovietice dar prea naţionaliste care nu i s-au supus, ca în cazul Gărzii de Fier din România. Nu de regi sau împăraţi, nu de patriarhi sau de papi va fi condusă mândra lume nouă ordonată financiar conform intereselor plutocraţiei mondiale, ci de trei-cinci dumnezei economici cu miliarde de slujbaşi mai bine sau mai prost plătiţi, funcţie de loialitatea şi mai ales de valoarea serviciilor prestate faţă de stăpânul învingător/dominator.

Popoarele lumii sunt astăzi puse în mod evident să plătească pentru foamea de capital a câtorva suferinzi de insaţietate patologică. Foamea de hyperbogăţie, e inimaginabil-incalculabilă dar totodată unică „avere“ a unora ce vor să cumpere nemurirea, criogenându-şi trupurile ori numai craniile orgolioase, în aşteptarea momentului când va fi stăpânită pentru folosul lor tehnologia care să asigure nemurire corpurilor muritoare, utopie la care i-au înhămat pe cei mai redutabili oameni de ştiinţă loiali acestui ideal pozitivist, mecanicist, antispiritual şi păgân în natura şi esenţa sa. În perspectiva crizei financiare mondiale de la începutul celui de-al treilea mileniu al erei creştine, Fondul Monetar Internaţional poate deveni, riscând un paronim sau o eroare de tipar, Fondul Monitor Internaţional... Războiul material-spiritual va opune în tabere: puterea de cumpărare vs puterea de cumpătare.

În iureşul vanităţilor cu miză apăsat-mercantilă sau incriminabil-neconformă gândirii dominante a momentului, fie pro-, fie contra curentului lăcomiei mondialiste, să stai băţos naţionalist, ori să te ţii scorţos academic, poate fi, la alegere, o savuroasă provocare.

Note: 1 Jean Mattern: „Nu mă interesează realitatea, ci adevărul“, de Ana Chiriţoiu, în revista ROMÂNIA LITERARĂ, Bucureşti, an. XLIII, 2011, Nr. 50, 16 decembrie, p. 20.

2 „În noaptea de 30 spre 31 decembrie [2011], un tânăr de 23 de ani a tras cu pistolul de la balconul unui bloc din Drobeta-Turnul Severin. Băiatul este fiul şefului Vămii Porţile de Fier I din Mehedinţi“ (Pistolarul din balcon cu tătic şef de vamă, de Ionela Ancuţa, în cotidianul bucureştean ADEVĂRUL, din 3 ianuarie 2012, accesibil la adresa: http://www.adevarul.ro/actualitate/Pistolarul_din_balcon_cu_tatic_sef_de_vama_0_620938282.html).

3 „În timpul unei altercaţii între taximetrişti din Aeroportul Otopeni au fost trase mai multe focuri de armă“ (VIDEO Împuşcături între taximetrişti în Aeroportul Otopeni, de Oana Racheleanu, în ziarul bucureştean ADEVĂRUL din 4 ianuarie 2012, accesibil la adresa: http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/web-Impuscaturi_intre_taximetristi_in_Otopeni_0_621538372.html).

4 Mircea Eliade: „Se întâmplă, s-a întâmplat cu mine“. Un dialog cu Petru Cârdu, traducere din limba sârbă de Adrian Costea, în revista ROMÂNIA LITERARĂ, Bucureşti, an. XLIII, 2011, Nr. 50, 16 decembrie, pp. 12-13.

5 Gabriela Adameşteanu, America e departe, loc. cit. (revista22.ro/revista-presei-culturale-62.html).

6 Vezi: Ion Dur, Noica - între dandysm şi mitul şcolii, Bucureşti: Ed. Eminescu, 1994, şi Noica. Vămile gazetăriei între dandysm şi mitul şcolii, Iaşi: Ed. Institutul European, 2009.

(va urma)

Mihai Posada 

divider



Fuerza Nueva Editorial - 50 ani

S-au împlinit 50 de ani de la înfiinţarea revistei Fuerza Nueva. In 1966 Blas Pinar înfiinţa o revistă politică prin care susţinea şi promova ideologia franquistă. Gruparea din jurul revistei, condusă de Blas Pinar, se organizează în partidul cu acelaşi nume. Partidul Fuerza Nueva a funcţionat până în 1982 şi a reuşit trimiterea în parlament a unui deputat, în persoana lui Pinar. Deşi partidul a avut o existenţă scurtă, revista există şi astăzi. In 2 iulie 2016 a avut loc o comemorare a fondatorului revistei, evocarea momentelor cheie ale fenomenului Fuerza Nueva şi proiectarea unui film documentar.

Onésimo Redondo Ortega

In 24 iulie s-au împlinit 80 de ani de la asasinarea lui Onésimo Redondo Ortega de către bandele anarhisto-bolşevice. Onésimo Redondo a fost avocat, fondator şi precursor al naţional-socialismului spaniol, liderul grupării Acţiunea Hispanică. Regimul franquist a ridicat două monumente în memoria lui Redondo, unul în Labajos (locul în care a fost asasinat) şi unul în Valliadolid (locul naşterii). Din păcate, cel din Valliadolid a căzut de curând pradă corectitudinii politice, fiind dărâmat.

Falanga spaniolă a organizat şi în acest an o comemorare la Segovia (Labajos). Manifestările au început cu “Rugăciunea pentru căzuţii Falangei”, fiind urmată de discursurile lui Manuel Andrino (şeful naţional al Falangei Spaniole), (foto) şi al lui Carlos Batres (preşedinte al Hermandad de la Vieja Guardia de la Falange). Comemorarea s-a încheiat cu intonarea imnului “Cara al Sol”.

CAMARADA ONÉSIMO REDONDO ORTEGA ¡¡PRESENTE!!

 

divider



Războiul civil din Spania (1936-1939) (VI)

Martirii credinţei

Unul dintre aspectele cele mai terifiante ale războiului civil din Spania îl constituie persecuţia religioasă anti-creştină dezlănţuită de forţele de stânga - comunişti, anarhişti, socialişti radicali, etc (numiţi cu termenul generic de republicani). Pe lângă incendierea, profanarea sau demolarea a peste 1. 000 de biserici, mănăstiri, monumente sacre, un număr imens de preoţi, călugări, călugăriţe şi creştini militanţi, în frunte cu 13 episcopi, au fost ucişi de autorităţile republicane în urma unor simulacre de procese sau pur şi simplu asasinaţi. Dintre aceştia, Biserica Catolică a beatificat oficial deja 1. 523 de persoane, prin acte succesive ale ultimilor 3 Papi - Ioan Paul al doilea, Benedict al XVI-lea şi Francisc. Beatificarea (declararea ca “fericit”) este prima etapă a canonizării în procedura catolică. Prezentăm în continuare câteva biografii exemplare de martiri spanioli.

Episcopul Florentino Asensio

Florentino Asensio Barroso s-a născut la 16 octombrie 1877 la Villasexmir, regiunea Valladolid (centrul Spaniei), atunci aparţinând diecezei de Palencia. Era fiul lui Jacinto Asensio Gonzalez, vânzător ambulant şi al Gabinei Barroso Vasquez care avea un magazin în localitate. Familia a avut 9 copii. Florentino a primit botezul în biserica parohială la data de 24 octombrie în acelaşi an, iar mirul, la 6 iunie 1878, din partea episcopului de Palencia, Juan Lozano y Torreira în aceeaşi biserică.

A intrat foarte tânăr la seminarul de la Valladolid. În acelaşi oraş a primit subdiaconatul şi diaconatul la 22 septembrie şi respectiv, 22 decembrie 1900. A fost hirotonit preot la doar 23 de ani, la 1 iunie 1901.La 2 august 1901 a fost numit vicar al parohiei Villaverde de Medina în care a rămas un an şi jumătate. Apoi a fost transferat la Valladolid,unde arhiepiscopul Jose Maria Cos y Macho l-a numit, la 1 martie 1905, secretar personal, apoi, la 11 octombrie, în acelaşi an, administrator al palatului episcopal.

Îndeplinindu-şi aceste funcţii a continuat studiile şi a obţinut doctoratul în teologie la Universitatea pontificală din Valladolid, la 29 august 1906. Consiliul Academic l-a propus ca profesor la catedra de Metafizică, muncă ce a desfăşurat-o în anul universitar 1909-1910.La 30 aprilie 1910 a fost ales canonic al catedralei, la 4 februarie 1915 a fost desemnat director executiv al fondurilor arhidiecezane şi la 3 iulie 1918 a fost promovat canonic diecezan onorar.

Activităţile sale s-au multiplicat - a devenit confesor al Seminarului Conciliar din Valladolid şi al Surorilor Oblate (1920-1935), al mănăstirii cistercite din Las Huelgas (1923-1935) şi al spitalului din Esgueva (1930-1935). În 1925 a fost numit paroh al parohiei Capitlului metropolitan din Valladolid. Din februarie 1932 până în aprilie 1935 a fost director al Apostolatului Rugăciunii.

Zelul său pastoral i-a adus o binemeritată faimă şi, în 1935, Nunţiul Apostolic Federico Tedeschini i-a comunicat decizia Papei Pius al IX -lea de a-l numi episcop de Barbastro, în provincia Huesca; consacrarea a avut loc în Valladolid, la 26 ianuarie 1936, episcop consacrator principal fiind arhiepiscopul Remigio Gandasegui y Gorrochategui. Şi-a luat în primire funcţia de administrator apostolic la 8 martie în acelaşi an, cu multă discreţie, pentru a evita reacţii anticatolice (era perioada în care în toată Spania aveau loc incendieri de biserici şi agresiuni contra preoţilor şi călugărilor, tolerate de guvernul de stânga).

Slujirea sa episcopală în această mică dieceză din nordul Spaniei nu a fost doar foarte scurtă (6 luni), dar şi marcată de o violenţă extremă - i-a fost arestat vicarul general şi apoi, rând pe rand, aproape toţi preoţii din dieceză (din cei 131 de preoţi din subordinea sa, 113 au fost asasinaţi, plus un număr de călugări şi seminarişti).

A fost arestat la 22 iulie 1936, la scurtă vreme după declanşarea insurecţiei naţionale, oraşul său fiind controlat de trupele republicane (comuniştii şi aliaţii lor). Deţinut iniţial în clădirea reşedinţei episcopale, la 8 august a fost transferat la închisoarea municipală, unde a fost torturat în mod sălbatic de mai multe ori.

În dimineaţa de 9 august 1936 a fost băgat într-un camion al morţii, împreună cu alţi 11 deţinuţi, dus la cimitir şi împuşcat. A murit rostind cuvinte de iertare şi binecuvântare pentru asasinii săi. Cadavrul său a fost aruncat într-o groapă comună.

La terminarea războiului civil s-a procedat la identificarea cadavrelor. Episcopul Asensio a fost uşor identificat după hainele sale. Trupul său era neputrezit (trecuseră 3 ani).

A fost reînhumat în cripta catedralei “Adormirea Maicii Domnului”din Barbastro.

A fost declarat martir al Bisericii Catolice, ceremonia beatificării fiind prezidată de către Papa Ioan Paul al doilea, la 4 mai 1997, ocazie cu care trupul său a fost aşezat într-un mormânt nou, în spatele altarului catedralei, unde poate fi venerat de poporul credincios.

Fericitul episcop Asensio este cinstit în fiecare an, la 9 august.

Părintele Pedro Poveda

Născut în 1874, la Linares, a fost primul din cei 4 copii ai lui Jose Poveda Montes şi Maria Linajeros Castroverde Moreno. Din fragedă tinereţe doreşte să devină preot şi în 1888 intră la Seminarul liceal din Jaen (provincia Andaluzia, sudul Spaniei). Acolo are ocazia de a cunoaşte munca socio-educativă a Bisericii cu categoriile defavorizate ale societăţii; tânărul seminarist Poveda se implică în catehizarea copiilor săraci.

În 1894 obţine o bursă pentru a studia în Seminarul Teologic din Guadix (Granada), unde a fost hirotonit ca preot în 1897. Prin predicile sale înflăcărate şi prin acţiunile sale caritabile reuşeşte să trezească sensibilitatea locuitorilor faţă de starea de mizerie a cartierelor sărace din oraşul respectiv. Convins de importanţa educaţiei, înfiinţează, în 1902, şcolile “Preasfintei Inimi a lui Isus” pentru băieţii şi fetele sărace, aplicând metode inspirate din experienţa catolică spaniolă şi universală.

A fost numit canonic al Bazilicii “Sfânta Maria” din Real de Covadonga, în 1906. A iniţiat proiectul de formare al profesorilor creştini laici, a publicat diverse lucrări despre problematica educativă şi formarea formatorilor.

În Gijon, în 1911, a deschis o Academie Pedagogică pentru învăţători şi, preocupat de promovarea femeii, a deschis o Academie Feminină pentru studierea Magisteriului Bisericii.

În 1913 se află la Jaen ca şi canonic al Catedralei unde înfiinţează Institutul Terezian (aprobat oficial de Papa Pius al IX-lea în 1924), lucrând cu profesori şi învăţători şi promovând rolul laicilor în Biserică. Din această perioadă datează cele mai importante scrieri ale sale pe teme de spiritualitate.

Numit capelan regal în 1921, se mută la Madrid unde se implică activ în Comisia Naţională împotriva analfabetismului, alături de profesori şi studenţi şi în colaborare cu ziarista Maria de Echarri, fondatoare a sindicatelor feminine catolice spaniole.

În iulie 1936, în timpul valului de masacre anti-creştine declanşate de comunişti şi aliaţii lor, părintele Poveda a fost arestat şi apoi împuşcat la 28 iulie, la vârsta de 61 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: “Sunt preotul lui Cristos!“Procesul de beatificare a fost deschis în 1955 şi s-a finalizat în 1993. Canonizarea deplină a fost oficiată la Madrid, în 2003, de către Papa Ioan Paul al doilea. Moaştele sale se află la 40 km de Madrid, în centrul terezian Santa Maria de los Negrales.

Bartolome Blanco - cooperator salezian

Bartolome Blanco Marquez s-a născut la Pozoblanco (provincia Cordoba, sudul Spaniei) la 25 noiembrie 1914. Orfan de mic, a fost crescut în familia unor rudenii.

După deschiderea, în 1930, a oratoriului salezian (ordin călugăresc înfiinţat de sf. Ioan Bosco în sec. 19), Bartolome a fost un participant activ, ajutând în munca de catehizare a copiilor. Sub îndrumarea directorului colegiului, a citit mult şi a participat la cercurile de studii conduse de călugării salezieni.

În 1932 a fost ales secretar al organizaţiei de tineret a Acţiunii Catolice din Pozoblanco.

În timpul satisfacerii serviciului militar la Cadiz, ziua de 18 august 1936 l-a prins în permisie acasă, la Pozoblanco. A fost arestat de autorităţile republicane şi apoi mutat, la 24 septembrie, la închisoarea din Jaen, unde a fost întemniţat împreună cu 15 preoţi şi alţi creştini militanţi.

În timpul simulacrului de proces care a urmat, Bartolome a dat mărturia clară a credinţei sale, cu entuziasmul şi încrederea ce l-au caracterizat întotdeauna. După ce procurorul a cerut condamnarea la moarte, Bartolome a declarat că nimic nu-i va modifica convingerile şi că, în caz că va supravieţui, va continua activitatea catolică militantă.

Cu o seară înainte de a muri, a scris familiei: “Ultima mea dorinţă este iertare, iertare şi iar iertare… Răzbunaţi-vă cu răzbunarea creştinului - faceţi bine celor care mi-au făcut rău. ”Colegii de celulă au relatat mai târziu momentul în care a mers la moarte, cu seninătate şi evlavie. A refuzat propunerea de a fi împuşcat pe la spate. A zis: “Cine moare pentru Cristos se uită drept înainte! Viva Cristo Rey (trăiască Cristos Rege)”. A căzut secerat de gloanţe lângă un stejar. Era 2 octombrie 1936, avea 22 de ani.

A fost beatificat la 28 octombrie 2007 de către Papa Benedict al XVI-lea.

Seminarist Jose Navarro Jose Antonio Navarro Rincon s-a născut la Casasimaro (provincial Cuenca) la 21 august 1917. A primit prima împărtăşanie la Iniesta, în 1925. Va urma teologia la Seminarul din Cuenca, unde va fi un seminarist model prin viaţa sa de rugăciune, mortificare, studiu şi respectare a regulamentului. S-a remarcat prin evlavia sa euharistică şi dragostea faţă de Preacurata Fecioara Maria. S-a bucurat de o deosebită stimă din partea confraţilor şi superiorilor.

La 24 septembrie 1937 a fost mobilizat în armata republicană. Miraţi de comportamentul său exemplar, superiorii săi militari au cerut informaţii şi, aflând că era seminarist, l-au întemniţat, anchetat şi maltratat, el rămânând statornic în mărturisirea credinţei.

În faţa plutonului de execuţie a refuzat să fie legat la ochi, a cerut iertare lui Dumnezeu pentru călăii săi şi a murit cu strigătul “Viva Cristo Rey” (Trăiască Cristos Rege), la 14 februarie 1938, la Vedado de Zuera (provincia Zaragoza), unde a şi fost îngropat.

În 1940 cadavrul său a fost exhumat - corpul său era intact, carnea sa avea culoarea roz şi fără niciun miros. La 14 aprilie 1940 a fost reînhumat în biserica parohială din Casasimaro, unde odihneşte şi azi.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Petre B. Constantinescu, ofiţer de elită al Aeronauticei Regale Române (I) Începuturile unei cariere în slujba Patriei şi a Neamului

Nevoia acută de modele şi pasiunea unor iubitori ai aviaţiei fac să existe câteva lucrări dedicate unor cunoscuţi aşi români din al doilea război mondial. Din păcate, foarte mulţi dintre aviatorii mai puţin cunoscuţi au rămas în penumbră. Figuri deosebit de interesante, despre care nu există nici măcar un articol. Rareori, amintiţi în treacăt în lucrări de specialitate. Din fericire, unii dintre ei au lăsat scrieri memorialistice, astfel încât ceva din personalitatea lor unică şi din extraordinarele poveşti pe care le-au trăit, se păstrează. Despre căpitanul aviator Petre B. Constantinescu, din Grupul 6, nu s-a scris aproape deloc şi este regretabil, fiindcă a fost un zburător de valoare şi un om cu un caracter frumos. Un adevărat pilot de vânătoare al Aeronauticii Regale Române, a cărui istorie merită cunoscută. Datorăm fiicei sale, doamna Ileana David, iniţiativa publicării pe internet a memoriilor pilotului. Eu personal, ţin să îi mulţumesc pentru permisiunea de a folosi unele dintre fotografiile aflate în arhiva familiei, dintre care câteva ilustrează şi această serie de articole. Petre Constantinescu s-a născut la Buzău, în ziua de 8 noiembrie 1914, ca fiu al lui Bucur Constantinescu şi al Virginiei, născută Ionescu. Viitorul aviator urmează la început şcoala militară de ofiţeri de artilerie din Bucureşti (1932 - 1935), urmată de o şcoală specială de artilerie (1935 - 1936). Însă în 1939, cursul vieţii sale se schimbă. Atras de lumea aviaţiei, decide să înceapă cursurile de zbor pentru a trece la această armă de elită, obţinând mai întâi brevetul de observator aerian, în anul 1939. La sfârşitul lunii octombrie 1940 absolvă Şcoala de Ofiţeri de aviaţie devenind ofiţer activ al Aeronauticii Regale Române. În această calitate va participa la războiul anti-sovietic şi la luptele pentru apărarea teritoriului contra atacurilor aeriene anglo-americane. În perioada iulie - octombrie 1941 (războiul începuse) urmează cursuri la Centrul de perfecţionare a pilotajului (Bucureşti) - ca pilot de vânătoare(https://familytrees.genopro.com/264878/Constantinescu/). La începutul anului 1942 este trimis la Flotila 3 Vânătoare, în cadrul Escadrilei 50, dotată cu aparate PZL 11 F, care îşi avea baza pe aerodromul Cetatea Albă. De aici, în luna iulie 1942, va executa mai multe misiuni de război, constând în însoţirea de convoaie maritime, pe Marea Neagră. În august face trecerea pe avionul IAR 80, cu care va participa ulterior la aprigele lupte contra bombardierelor americane.

În martie 1943 Petre Constantinescu este avansat căpitan aviator, iar două luni mai târziu primeşte comanda Escadrilei 45 Vânătoare (din Flotila 3 comandată de c-dor av. Mache Mărăşescu), dotată cu aparate IAR 80 şi care se afla atunci la Târgşor. Se făceau pregătiri în vederea unui eventual atac aerian american.

Acesta a venit, după cum se ştie, la 1 august 1943. Iată cum descrie eroul nostru un crâmpei din luptele aeriene ale acelei zile:„Vremea este foarte frumoasă; cerul senin, iar soarele încălzeşte puternic. Lângă postul de comandă al escadrilei (cortul Manfred Weiss instalat lângă avioane) unii dintre piloţi fac plajă, îmbrăcaţi numai în şorturi, alţii joacă remi. De dimineaţă, ca de obicei, fiecare pilot şi-a încercat motorul, armamentul şi aparatul de radio. Romică Cerneschi, maistrul radio al escadrilei, îşi făcuse datoria şi verificase aparatele de radio de pe avioane. Acum era sigur că nici Nicola Nasolul şi nici Ilie, sau oricare alt pilot nu-i va mai „face muzicuţă” că... iarăşi nu i-a mers aparatul de radio! De aceea, intrase şi el al patrulea în jocul de remi. Nimănui nu-i trecea prin gând că aviatorii americani iniţiaseră şi terminaseră îndelungatul antrenament făcut la baza aeriană de la Dakar, în vederea a ceea ce ulterior ei au numit Mareea Razantă şi că, exact în acele clipe de linişte de pe aerodromul Târgşor, ca şi de pe celelalte aerodromuri ale escadrilelor izolate pentru apărarea zonei interioare, cele 175 bombardiere quadrimotoare Liberator se apropiau vertiginos, în zborul lor de razmot, de ţinta finală, rafinăriile de la Teleajen, Astra Română-Ploieşti şi Câmpina.

Toţi au sărit ca arşi la alarma dată prin autostaţia radio, în timp ce, dinspre Ploieşti se auzeau sirenele vestind prealarma. In câteva clipe, cei cinci piloţi erau echipaţi şi în carlingile avioanelor, decolând în ordinea: locotenent aviator Bârlădeanu Ion, comandantul formaţiei; celula numărul 1: sublocotenent aviator Tulică Constantin - adjutant aviator Lepădatu Ilie; celula numărul 2: adjutant aviator Gheorghe Dumitru - adjutant aviator Nicola Ioan.

Comandamentul Volga i-a dirijat prin radio spre Câmpina. Indicaţia dată de Volga, care anunţa zborul „camioanelor” numai la 200 - 300 metri înălţime, i-a mirat pe luptătorii Escadrilei 45 Vânătoare, care au sosit la Câmpina în timp ce gruparea din formaţia americană îşi şi începuse opera de distrugere. Jos pe pământ explodau bombele, izbucneau incendii la marile rezervoare ale rafinăriei, iar în aer, la 200 metri înlţime, Bârlădeanu şi cei patru coechipieri atacau pe rând uriaşele cvadrimotoare Liberator a căror siluetă o cunoşteau foarte bine din carnetul de siluete, dar cu care abia acum făceau cunoştinţă personal.

În 15 minute de luptă, tot atacând şi degajând succesiv, Bârlădeanu a doborât două Liberatoare, iar piloţii celorlalte celule alte trei Liberatoare. Au reuşit să scape nevătămaţi, fuselajele lor având însă mai multe găuri lăsate de proiectilele inamicilor.”Fusese prima confruntare a piloţilor escadrilei cu bombardierele americane. Vor urma multe altele….

Ulterior, piloţii Escadrilei 45, în frunte cu căpitanul Petre Constantinescu, vor fi vărsaţi în Escadrila 59, Grupul 6, Flotila 2 Vânătoare. Au trecut câteva luni de la atacul american, şi iată, Grupul se pregăteşte pentru alte lupte. Să îi urmărim povestea, aşa cum este zugrăvită, cu talent, de eroul textului de faţă, ale cărui memorii de război se deschid cu această rememorare:“9 octombrie 1943, pe aerodromul Târgşor, lângă Ploieşti. Toamna a transformat verdele pădurii din apropierea aerodromului în nenumărate nuanţe de stacojiu, galben şi ruginiu. Lanurile de porumb care înconjoară câmpul de zbor şi-au schimbat şi ele culoarea în galbenul ce vesteşte apropierea culesului.

Este o zi deosebită, deoarece astăzi Escadrila 59 Vânătoare urmează să se deplaseze pe noul amplasament fixat de Comandamentul Aviaţiei de Vânătoare pentru Apărarea Zonei Interioare şi anume pe aerodromul Popeşti Leordeni, la liziera de sud a Bucureştiului. Piloţii vor face deplasarea pe calea aerului, în formaţie strânsă a escadrilei, iar eşalonul auto care transportă personalul mecanic, ostaşii şi toată zestrea escadrilei a şi plecat cu o zi înainte la Popeşti Leordeni, urmând să-i întâmpine acolo pe piloţi şi avioanele lor.

Înainte de decolare, piloţii fac o fotografie, pe care fiecare o va păstra cât va trăi. Se simt toţi uniţi într-o adevărată frăţie; toţi au aceleaşi năzuinţi, aceleaşi sentimente, aceiaşi viaţă şi acelaşi ţel. Ei nu ştiu ce le va rezerva viitorul, dar ştiu ce au de făcut în prezentul ce-l trăiesc. Este război; ţara a fost sfâşiată şi la apus şi la răsărit. Trupul ciuntit al ţării trebuie apărat şi va trebui să fie şi reîntregit.” (va urma)

Daniel Focşa (istoric)

divider



Cu Costel, pe urmele lui Traian Puiu

O frescă sugestivă a României interbelice, urmărind evoluţia sufletelor tinere şi curate spre trăirea integrală a mesajului creştin şi asumarea evanghelizării în profunzime a neamului românesc (inclusiv pe plan politic) o constituie memoriile lui Traian Puiu (†1990) încredinţate de Horia Sima lui Nicolae Roşca şi publicate postum sub titlul “Începuturi de viaţă legionară”.

Originar din Cobadin (jud.Constanţa), născut la 28 febr. 1913, avocat de profesie, Traian Puiu ajunge comandant legionar în perioada Căpitanului. Participă la insurecţia legionară din 3 sept. 1940, acţionează la Constanţa în zona Cazinoului; ocupă funcţia de primar al Constanţei în timpul guvernării legionare. Părăseşte ţara după lovitura de stat a lui Antonescu prin Bulgaria, ajunge la Frankfurt, apoi la Rostock, fiind unul dintre cei care l-au ajutat pe Comandantul Horia Sima să fugă în Italia, motiv pentru care a fost trimis, în decembrie 1942, la Buchenwald.

Pe timpul Guvernului Naţional Român de la Viena, 1944-1945, devine membru al Consiliului Comandanţilor Legionari creat de Horia Sima. Este numit secretar General al Mişcării Legionare în exil după plecarea în ţară a lui Nicolae Petraşcu. În 1950 preia conducerea Comitetului Român de la Salzburg. Este numit de Horia Sima comandant-general ajutor - grad înfiinţat în 1944. La Viena a deschis un birou de intermedieri şi schimburi de locuinţe, căutând să reprezinte interesele românilor din Viena. În 1950 preia conducerea Comitetului Român de la Salzburg. În martie 1958 este răpit de la Viena, adus în ţară, unde face detenţie până în 1964. Deşi a avut condamnare la moarte pentru “trădare de patrie”, instigare la crimă de “trădare de patrie şi uneltire contra ordinii sociale”, la 5 septembrie 1960, nu a fost executat. Eliberat, trăieşte la Constanţa; lovit de o maşină pe trecerea de pietoni, moare în 1990, moartea lui putând fi considerată suspectă de asasinat politic. Luna aceasta se împlinesc 3 ani de la trecerea în veşnicie a camaradului Costel Condurache. Admiraţia sa pentru personalitatea lui Traian Puiu era unul dintre subiectele noastre de discuţie şi multe din informaţiile pe care Costel le avea proveneau din aceste memorii. Chiar la prima sa vizită la noi la Sighet, în 2009 (însoţit de tinerii studenţi teologi, azi preoţi în zona Moldovei), a evocat mai multe momente din activitatea lui Traian Puiu, inclusiv conjunctura hazlie a întâlnirii celor 3 camarazi cu nume “înrudite” Cocoş, Găina şi Puiu… în timpul unei acţiuni în Bucovina, în 1932. Un alt aspect interesant pe care ni-l prezintă Traian Puiu şi pe care l-am aflat prima dată de la Costel este prezenţa unor musulmani dobrogeni în Mişcarea Legionară, cel mai cunoscut exemplu fiind turcul Seladin Kerin, ce avea gradul de instructor legionar. Originar din Basarabi (Murfatlar), Seladin Kerin era un om foarte inimos şi activităţii sale în comunele turceşti şi tătăreşti i se datorează în mare măsură popularitatea Mişcării în rândul musulmanilor dobrogeni şi succesele electorale obţinute acolo. Un alt moment important despre care relatarea lui Traian Puiu reprezintă cea mai directă sursă de informaţie este asasinarea lui Virgil Teodorescu, primul martir al Mişcării, în noiembrie1933, la Constanţa. Traian Puiu se afla chiar lângă acesta în momentul în care a fost ucis, împuşcat pe la spate de politiştii care încercau să-i împiedice să lipească afişe electorale. Sergentul criminal nu a fost nici judecat, nici măcar cercetat, doar mutat în alt judeţ, confirmare tragică a disoluţiei statului de drept, ale cărui fisuri fuseseră vizibile şi până atunci prin multitudinea de abuzuri violente pe care nu doar legionarii ci toate partidele de opoziţie le reclamau la fiecare proces electoral. La mormântul lui Virgil Teodorescu, Căpitanul a rostit cuvinte cutremurătoare, dureros confirmate de istoria recentă “Ţară, care-ţi ucizi cei mai buni fii ai tăi, ia aminte: ori te schimbi, ori vei pieri!“Încheiem cu cuvintele lui Costel: “Cartea lui Traian Puiu va fi de folos celor care vor să cunoască viaţa legionară de la originile sale şi să păşească cu fruntea sus în frontul luptei pentru mântuirea neamului.” (10 iulie 2007)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Flori de aur din Maramureş (26)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)“…Eram tot la Cluj, în ’49, după pronunţarea sentinţei… Într-una din zile apare în uşa celulei un tânăr cu o înfăţişare mult deosebită de a celorlalţi (uşile stăteau deschise când se servea mâncarea). Avea statura potrivită şi un zâmbet senin ce atrăgea ca un magnet.

Vişovan a luat seama la dânsul şi l-a strigat cu vocea strangulată pentu a nu fi auzit de gardian: Cornel! Flăcăul a cunoscut vocea care îl striga şi, căutând cu privirea spre noi, l-a recunoscut pe Vişovan. Cu o mare bucurie, l-a salutat, parcă îmbrăţişându-l de la distanţă. Vişovan ne-a chemat, zicându-ne: veniţi să-l vedeţi pe Pop Cornel, unul dintre cei mai bravi legionari ai Ardealului! Noi toţi ne-am înghesuit la uşă ca să-l vedem. Cel mai bine a fost observat de mine care, în patru labe, mi-am vârât capul printre picioarele celorlalţi, admirându-i chipul frumos şi senin. Cum stătea drept în uşă zâmbind şi făcându-ne semne de îmbărbătare, peisajul părea ca un răsărit de soare pe malul mării liniştite.

Doamne Dumnezeule! Cine ar fi putut bănui că numai peste o lună sau două această figură de sfânt va fi zdrobită în marele masacru de la închisoarea Piteşti?… Cine putea să intuiască execuţia acestui om, în decembrie 1954, alături de infamul Eugen Ţurcanu?!! Cu toate acestea, pentru mine acest martir a rămas ca “un răsărit de soare pe malul mării liniştite”. (Gheorghe Andreica, Cu ghiozdanul la închisoare)

 

divider



De vorbă cu Petru Codrea (10)

Unul dintre ultimii supravieţuitori ai “Frăţiei de Cruce” din Sighetu Marmaţiei, deţinut politic în închisorile comuniste, Petru Codrea este prezent an de an la comemorarea de la Târgşor (închisoare unde a suferit alături de elita liceelor ţării), precum şi la alte manifestări închinate memoriei luptătorilor anticomunişti. (M.V.)Rep: Când aţi ajuns la Canal?P.

C: În septembrie 1950 şi am stat până în decembrie 1951; practic, detenţia mi s-a prelungit cu 4 luni faţă de condamnarea pe care o aveam. În colonia Valea Neagră-Peninsula (la circa 10-15 km de Constanţa) erau 40-50 de brigăzi, formate în majoritate din deţinuti politici - 2 brigăzi s-au constituit prin venirea noastră, a celor de la Târgşor. Nu toţi maramureşenii de la Târgşor au ajuns la Canal - cei cu condamnări mai mici de 3 ani au fost eliberaţi, unii din ei trecând câteva luni prin Gherla unde au cunoscut cumplita ”reeducare” (Ion Ilban, Grigore Hotico, Petru Ulici) .

Munca era foarte grea şi riscul de accidente era foarte mare; dormeam în nişte barăci construite special pentru noi. Brigada noastră era condusă de Cori Gherman, unul dintre celebrii “reeducaţi” de la Piteşti.

 

divider



Mărturiile deţinuţilor de la Salcia şi Ostrov

Foştii deţinuţi politici închişi în lagărele de muncă din Insula Mare a Brăilei au încercat să îşi păstreze memoria vie prin bileţele ascunse în zidurile închisorilor. Mărturiile lor au fost descoperite de săteni care însă au dezmembrat clădirile, iar cărămizile le-au folosit pentru a-şi construi magazii şi coteţe.„Lăsăm acest bilet ca martor al mizeriei şi suferinţei noastre. Deţinuţii politici arestaţi în 1956,” este mesajul deţinuţilor de la Salcia descoperit de localnici la zeci de ani de la închiderea lagărului de muncă. Colonia este acum o ruină, doar o parte din clădirea în care erau birourile gardienilor, mai stă în picioare. În rest, sunt câmpurile localnicilor.

Povestea ororilor din colonia de muncă s-a transmis din generaţie în generaţie. Localnicii îşi amintesc poveştile spuse de rudele care au lucrat în colonia de muncă. Mulţi nu au supravieţuit infernului. Sunt îngropaţi în cimitirul din localitate. Fără cruce, fără slujbă şi fără nume. Un fost gardian explică: „Ăştia au venit de la Dunăre-Marea Neagră. I-au adus la Salcia. Să zacă, că nu mai puteau să muncească. I-a adus să moară!”Sute de oameni s-au stins după gardul coloniei de muncă din Ostrov, din ordinul comuniştilor determinaţi să îi distrugă pe toţi cei care erau împotriva regimului. Acum, din colonie a rămas doar gardul şi clădirile în care locuiau gardienii. Şi un alt loc al ororilor: Colonia Ostrov, care ţinea de acelaşi penitenciar Galaţi. Gheorghe Matei a fost gardian acolo. „Într-un dormitor d-ăla intrau şi până la 50 de oameni. Se puneau la trei paturi,” spune Gheorghe Matei, fost gardian Colonia Ostrov.

Cei care supravieţuiau o făceau fără apă potabilă, fără haine groase de iarnă, fără medicamente, cu hrană care, în alte condiţii, nu ajungea nici măcar la animale. Supravieţuitorii au povestit care erau condiţiile. „În fiecare zi mureau. Nici hainele nu le lăsau pe cei care mureau, că ziceau că sunt la număr ălea, că erau în gestiune... Mortu’ era învelit cu câte o cârpă din aia, îl ducea fără popă. Puneam şi noi două surcele acolo în formă de cruce la căpătâiul lui. Îl îngropau aşa ca pe câine acolo, într-un un ţarc cu sârmă împletită, sârmă ghimpată. Nici după moarte ăştia nu-s liberi...” povesteşte Ioan Şt. Popa, condamnat la 3 ani de închisoare, deţinut la Colonia de muncă Ostrov.

Colonia de la Ostrov a fost condusă de Gheorghe Boştină, general în rezervă. Istoricii cer să fie judecat pentru crime împotriva umanităţii.

 Sursa: http://www.digi24.ro

divider



Nostalgia paradisului (VI) recenzie de Septimiu Bucur, “Gândirea”, an XIX, Nr. 4, aprilie 1940

În partea finală a cărţii sale, care dealtfel poartă titlul întregului volum, Nichifor Crainic, sintetizând tot ce a spus înainte, stabileşte finalitatea culturii umane în efortul de a realiza, prin depăşire, ceva din starea purităţii edenice anterioară păcatului. „Întreaga creaţie omenească se naşte din nostalgia paradisului”.

Ce însemnează această nostalgie?

„În nostalgia paradisului noi vedem sentimentul adânc şi universal omenesc din a cărui substanţă îşi trag vigoarea toate operele de cultură şi de civilizaţie ale spiritului, precum norii care înfloresc nemărginirea cerului şi negurile greoaiem ce se târăsc pe faţa pământului, se zămislesc din aceeaşi sărată şi amară respiraţie a Mării” (p.346). Nostalgia paradisului ar fi deci sentimentul antinomiei noastre existenţiale, de făpturi care tindem cu ardoare înspre un tărâm al liniştii şi al fericirii absolute, dar care suntem în fiecare clipă osândiţi să ne lovim de limitele fatale ale condiţiei umane.

Cuvântul nostalgie arată prin chiar compoziţia lui etimologică (nostos=întoarcere; algos =durere) sensul pe care i-l dă Crainic sentimentului ce stă la rădăcina tuturor creaţiilor artistice. „Întoarcere dureroasă”, adică suferinţa de a nu mai fi în locul unde ai fost în trecut, dar care ţi-a rămas în amintire ca un „cuib al fericirii pierdute”. Toată omenirea păstrează fie sub o formă, fie sub alta imaginea unui rai din care a fost izgonită.

Această reminiscenţă este atât de puternică încât s-a mers până la efortul identificării geografice a paradisului. Mitologiile sunt de acord că edenul a existat undeva pe pământ, într-un ţinut de linişte nesfârşită şi de împăcare absolută, unde „uliul nu ţipă, leul nu ucide şi lupul nu răpeşte mieii”, aşa cum spune un străvechi poem sumero-akkadian.

Ideea paradisului îşi găseşte încoronarea superlativă în doctrina creştină.

Într-o splendidă pagină a cărţii, Nichifor Crainic scrie:

„Dacă există o revelaţie primitivă sau naturală a spiritului dumnezeiesc în lume, nimic nu atestă mai cu tărie acest adevăr decât pretutindinitatea şi continuitatea ideii de paradis în sufletul omenirii. În cadrul ei, istoria lumii ia parcă aspectul unui fluviu care, izvorând din oceanul veşniciei, s-abate prin pământul păcatului tulburându-şi apele de cleştar cu nămolul lui, pentru a se întoarce în cele din urmă, purificat, să se reverse în acelaşi ocean din care a pornit. Dacă conştiinţa religioasă a păcatului, apare mai mult sau mai puţin limpede sub regimul mitologiei păgâne, în schimb suferinţa din lume e atât de adânc simţită de fiinţa omenească de pretutindeni şi de oricând încât, chiar dacă paradisul n-ar fi o amintire divină şi o nădejde eshatologică, nefericirea şi groaza morţii ar fi dat bici imaginaţiei să-l născocească. Sentimentul paradisiac e ca simţul sănătăţii, ca simţul vieţii şi ca simţul sfinţeniei. Nimeni nu preţuieşte sănătatea mai adânc decât în boală; nimeni nu preţuieşte viaţa mai puternic decât în pragul morţii şi nimeni nu înţelege ce e sfinţenia mai just decât în intuiţia morală a păcatului. Adam numai din vrăjmaşa împotrivire a pământului cu toate făpturile lui şi numai din restriştea haotică a decadenţei a putut să priceapă frumuseţe, desăvârşirea şi fericirea raiului din care a fost alungat. Tragica lui experienţă se repetă în fiecare muritor, care nu se poate bucura de lumina vieţii din plin câtă vreme blestemul vremelniciei impregnate de durere îi contrazice cel mai intim şi mai neînduplecat sentiment, care e acela al nemuririi” (p.356).

Nostalgia paradisului este prin urmare, năzuinţa dramatică şi înălţătoare de a birui prin plăsmuirea de artă distanţa dintre imperfecţiune şi perfecţiune, dintre moarte şi nemurire, - distanţă pe care a săpat-o în univers prăbuşirea în păcat.

Sunt două paradisuri, completează Nichifor Crainic, pe care spiritul omenesc tinde să le cucerească, măcar simbolic, aici în valea plângerii. E un paradis ceresc şi altul pământesc. Această distincţie bazată pe o profundă interpretare a textelor corespunzătoare, îi serveşte gânditorului român să stabilească una din cele mai subtile deosebiri dintre cultură şi civilizaţie, întregind discuţia din partea primă a lucrării.

Întemeindu-se pe realitatea universală a sentimentului paradisiac, Crainic spune: Civilizaţia îşi are impulsul primar în memoria paradisului terestru; Cultura îşi are impulsul primar în aspiraţia către paradisul ceresc. Iată de ce civilizaţia îşi desfăşoară victoriile în dimensiunile morţii, în timp ce cultura este „o uriaşă sfidare a morţii, prin invocarea în simboluri plastice a primăverii veşnice de dincolo de mormânt” (p.360).

Unde se găsesc măcar urmele vagi ale paradisului ceresc? Nichifor Crainic crede că sufletul pur al copilăriei este singura răsfrângere a fericirii edenice, pe pământ. Neştiind să urască ci numai să iubească, din adâncul fiinţei lor curate, copiii sunt parcă imaginile făpturilor din rai.

Dostoievski e acela care a ridicat, în opera lui, copilăria la cea mai înaltă semnificaţie religioasă. Pentru el iubirea universală se manifestă în sufletul copilului, devine supremul principiu al existenţei. „Eu sunt şi iubesc” zice Dostoievski înlocuind formula carteziană „cogito ergo sum”. Iadul nu e nimic altceva decât suferinţa înflăcărată de a nu mai putea iubi.

Paradisul pe care îl caută omenirea prăbuşită în păcat este realizabil numai printr-o dragoste infinită ce ar uni toate făpturile într-o profundă comuniune misterioasă. În felul acesta adevărata imagine a paradisului ar fi transfigurarea cosmică prin copilărie. Renaşterea omului în Duh se confundă cu icoana purităţii copilăreşti la care trebuie să râvnească umanitatea întreagă. Iubirea face ca inima creştină să înţeleagă totul şi să se apropie implicit de lumina perfecţiunii paradisiace.

Identificând raiul posibil în copilărie, Nichifor Crainic postulează un ideal artistic-teologic de fundamentală importanţă în ansamblul concepţiei sale, care se precizează atunci când analizează categoria androginului. Această categorie, căreia îi jertfeşte un capitol special din carte, ilustrează până la sublim impulsul nostalgiei paradisiace în creaţia de artă. Ea este o desăvârşire dincolo de hotarele lumii noastre, o desăvârşire ce aminteşte de plenitudinea existenţială a omului dinainte de haosul căderii. N-am vrea să răpim nimic din solemna frumuseţe a descrierii lui Crainic, rezumând afirmaţiile pe care le bolteşte cu acest prilej. Să ascultăm deci cum îşi decantează gândurile: „Paradisul e primăvara duhovnicească a frumuseţii neveştejite, a luminii fără amurg, a tinereţii fără moarte, a fecioriei neîntinate, a impasibilităţii desăvârşite. În cer, zice Mântuitorul lumii, nu se însoară şi nu se mărită, ci toţi vor fi ca îngerii lui Dumnezeu. În cer, cântă Biserica ortodoxă, nu e durere, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit. În înţeles creştin, androginul e frumuseţea nemuririi adiată de boarea iubirii dumnezeieşti. Nostalgia acestei vieţi descoperite de Fiul lui Dumnezeu deasupra lumii noastre de durere şi de moarte stârneşte eroismul asceţilor de a renunţa la clipa de acum şi de aici pentru împărăţia cerurilor. Ascetismul e un proces de dezasimilare din robia pasională a naturii şi de asimilare a vieţii veşnice. Dragostea erotică, în formele ei cele mai pure chiar, rămâne parcă stăpânită de fatalitatea de a te  iubi pe tine însuţi în celălalt, de a iubi propria-ţi voluptate în al doilea eu întregitor. În adâncul ei zace astfel o izolare egoistă; şi orice izolare de acest fel se petrece sub semnul morţii. În ascetism această izolare e înfrântă de renunţarea totală.

Eul în care îţi cauţi întregirea e Mirele vieţii veşnice şi iubindu-l pe el, te-ai ridicat în planul iubirii universale. Androginul realizat de ascet însemnează neutralizarea instinctului erotic, eliberarea de fatalităţile legate de el şi intrarea în armonia pură a iubirii universale” (p.385-386).

În această accepţie simbolică Nichifor Crainic ne tălmăceşte pe Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci, pe prinţul Msykin din Idiotul de Dostoievski şi Luceafărul lui Eminescu.

Se încheagă aici o nouă viziune a celor trei mari opere care sunt culmi ale geniului artistic de totdeauna.

Într-un efort magnific, ultimele pagini ale lucrării îmbrăţişează natura plăsmuirilor geniale care se dezmărginesc de condiţia timpului şi a spaţiului, privite evident, în perspectiva nostalgiei paradisiace.

După ce distanţează concepţia creştină de mentalitatea mitologiei greco-romane, arătând esenţa antropomorfismului antic, Nichifor Crainic se opreşte, pentru a ne împărtăşi profetismul artei la Dante, Milton şi Beethoven. Interpretarea pe care o dă Divinei Comedii, Paradisului Pierdut şi simfoniilor beethoveniene este atât de grandioasă încât fără îndoială că nu poate fi expusă schematic. E necesară lectura întregului text pentru a-i cunoaşte şi trăi splendorile. Plăsmuirile acestea geniale se axează pe ideea creştină a năzuinţei înspre veşnicie, spune autorul. Ele sunt un asalt, o luptă pentru cucerirea frumuseţilor divine. Această luptă arată semnul tuturor creaţiilor mari ale spiritului.

 

divider



„Însemnări de la Jilava” sau asumarea jertfelnică a suferinţei

În luna 24 iunie 2016 a fost lansată, la Librăria Sophia, cea mai nouă carte pulicată de Editura Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu, “Insemnări de la Jilava” de Corneliu Zelea Codreanu. Cartea este disponibilă spre vânzare la Fundaţia Profesor George Manu, la Editura Evdokimos şi în Librăria Sophia din Bucureşti. Preţul unui exemplar este de 15 lei.

De curând, la Editura Evdokimos a văzut lumina tiparului o nouă ediţie a „Însemnărilor de la Jilava”.

Îngrijit de Cezarina Condurache, volumul conţine 62 de note de subsol, utile cititorului pentru înţelegerea Însemnărilor în contextul lor (social, politic, istoric).

Prin ce suprind şi astăzi aceste notaţii zilnice, la 78 de ani de la scrierea lor? Cu un cuvânt preluat din limbajul teologiei, aceste pagini ne uimesc prin dimensiunea lor profetică. Peste 10 ani de la momentul scrierii Însemnărilor, comuniştii vor declanşa o prigoană fără precedent - prin amploare şi intensitate - împotriva unei întregi generaţii formate de însuşi autorul acestor pagini, pagini cu valoare de testament şi care prefigurează urgia roşie care stă să vină.

Prn urmare, nu este întâmplător faptul că în aceste Însemnări vom descoperi înţelesul cel mai înalt şi mai nobil al suferinţei şi al asumării jertfei de sine pentru biruinţa şi înveşnicirea neamului românesc. Un ideal din care Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu a făcut steaua călăuzitoare a destinului său, dar şi al eroilor anticomunişti şi al mucenicilor care au vieţuit şi s-au adus ca jertfă pe altarul credinţei creştine, în plin secol XX.

În temniţa întunecată, umedă şi rece, părăsit de toţi, umilit, nedreptăţit, dar vegheat de martirii Legiunii, Căpitanul păşeşte pe drumul lăuntric al propriei Golgote. Cu fiecare pas se îndepărtează de închipuirile deşarte ale lumii şi se apropie de sensul mistic al vieţii sale şi al existenţei celor care l-au urmat curajos în luptă. Suferinţele Căpitanului prefigurează chinurile nebănuite şi fără de sfârşit pe care le vor îndura, mai târziu, toţi eroii şi martirii anticomunişti: „De jos, de sus, din pereţii groşi, de pretutindeni săgeţi reci de umezeală îmi străpung trupul. Pare că aceşti pereţi străini, în care nu recunoşti nimic de-al tău şi nu vezi pe nimeni dintre ai tăi, duşmănoşi, abia aşteaptă o viaţă de om, pe care s-o mistuie, trimiţându-şi miile de săgeţi, ca nişte adevărate raze ale morţii, pe trupul bietului condamnat”.

În acest cadru vitreg, ostil oricărei pâlpâiri de viaţă, realitatea spirituală devine mult mai vie, mai pregnantă decât realitatea comună, cotidiană. Din paginile Însemnărilor înţelegem cât de concretă era pentru Căpitan prezenţa reprezentanţilor neamului românesc. Gândul îl poartă, animat de dragoste şi dor, spre rudele sale după trup, dar şi spre camarazii săi de ideal (Hristache Solomon, Moţa, Sterie Ciumetti, Generalul Cantacuzino, Nicoleta Nicolescu, Ilie Gârneaţă…) sau voievozii care au călăuzit devenirea neamului românesc şi care l-au vegheat pe Căpitan în lupta sa cu forţele antiromâneşti şi antihriste („În fruntea lor, mare, îi văd chipul ca într-un tablou… bătrân, bătrân cu o jumătate de mie de ani, cu plete lungi şi cu coroana pe cap: Ştefan, Domnul Moldovei… El m-a ajutat în atâtea şi atâtea lupte”).

Căpitanul îi cuprinde pe toţi în inima sa, îi readuce în prezent, intră în comuniune cu ei prin intermediul rugăciunii („Iau cărticica de rugăciuni şi încep a citi”).

Iată, dar, că pentru Căpitan neamul nu este un concept rece, abstract. Este o realitate spirituală căreia individul îi aparţine organic, o putere covârşitoare la care apelează ori de câte ori este ameninţat de deznădejde şi eşec.

Această credinţă în veşnicia vie, palpabilă a neamului românesc este o dovadă peremptorie că pentru un legionar - ca şi pentru fiecare creştin, în general - moartea nu există.

În lumina experienţelor spirituale trăite de Căpitan la Jilava înţelegem mai bine lupta care se poartă între omul nostru interior şi omul exterior, conflictul deschis dintre trup şi suflet presupus de calea ascetică, despătimitoare, al cărei final este îndumnezeirea: „(…) Slăbiciunea trupului şi durerile din suflet nu-mi permit să mănânc. Aşa că se usucă ceas cu ceas carnea pe mine. Creşte însă în inima mea credinţa în Dumnezeu. Mă rog în fiecare zi Maicii Domnului şi Sfântului Anton de Padova, prin ale căror minuni am scăpat la 1934”.

Cititorul acestor rânduri, salvate ca prin minune în 1940, înţelege că Însemnările de la Jilava deschid seria volumelor de memorialistică a închisorilor ivite în spaţiul românesc. Aşa cum înţelege că lupta anticomunistă va continua şi în temniţă sau lagăr, ţelul final - fixat de Căpitanul şi descris în notele de la Jilava - fiind asumarea de bunăvoie a sacrificiului de sine pentru mai binele neamului românesc şi, mai cu seamă, pentru mântuirea sa la judecata neamurilor.

Cum este, însă, posibilă rezistenţa când, aparent, nimic nu o mai poate întreţine? Acum lupta şi-a pierdut dimensiunea politică. Nu se mai desfăşoară pe orizontala timpului, a istoriei. A fost redusă la esenţă: a devenit o luptă pur spirituală, în care puterile dumnezeieşti se înfruntă cu forţele demonice. Căpitanul scrie: „Caracteristica timpului nostru: ne ocupăm cu lupta dintre noi şi alţi oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt şi poftele firii noastre pământeşti. Ne preocupăm şi ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva diavolului şi păcatului. (…) Mişcarea Legionară face excepţie, ocupându-se, dar insuficient, şi de biruinţa creştină în om, în vederea mântuirii lui”.

În lupta spirituală recurgi la arme spirituale. Dintre acestea, cele mai eficiente sunt cele pe care le-a experimentat şi descris Căpitanul: comuniunea cu neamul tău - adică intrarea în contact direct, nemijlocit, prin rugăciune sau meditaţie, cu camarazii tăi de luptă şi de ideal, cu eroii neamului tău şi mai ales cu sfinţii care îţi veghează parcursul în lume, dar care asistă activ şi destinul neamului din care îţi tragi rădăcinile fiinţei.

În aceste Însemnări descoperim întregul arsenal duhovnicesc pe care îl vor folosi eroii şi martirii din închisorile comuniste: rugăciunea, împărtăşirea din Cuvântul evanghelic, meditaţia creştină, retrospectiva propriei vieţi prin grila poruncilor dumnezeieşti, spovedania sinceră şi relevarea greşelilor şi păcatelor personale. Asumarea suferinţei ca plată pentru păcatele proprii şi încercare dumnezeiască a tăriei credinţei. Căpitanul scrie: „Când am terminat Evangheliile am înţeles că stau aici, în închisoare, din voia lui Dumnezeu; că, deşi n-am nici o vină sub latură juridică, El mă pedepseşte pentru păcatele mele şi-mi pune la încercare credinţa mea. M-am liniştit.”Avem aici bobul de muştar al credinţei care va creşte viguros şi va rodi, peste ani, în temniţa Aiudului, în grupul misticilor care vor continua lupta în duh: Traian Trifan, Traian Marian, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, Părintele Vasile Serghie…La Jilava, Căpitanul îşi redobândeşte virtutea cardinală a speranţei, împărtăşindu-se din pâinea Cuvântului, citind Evangheliile şi Epistolele Sfântului Apostol Pavel. Străbate, alături de El, drumul Golgotei şi la sfârşit, prosternat la picioarele Crucii, Îl imploră:„Adu-ţi aminte de toţi ai mei. Primeşte-i sub scutul Tău. Iartă-i şi odihneşte-i. Dă-le putere celor vii şi biruinţă asupra celor potrivnici, spre înflorirea României creştine, legionare şi apropierea de Tine, Doamne, a Neamului nostru românesc, întru nădejdea Învierii Lui. Amin”.

Asumarea suferinţei pentru mântuirea sufletului propriu, dar şi a neamului românesc, însoţită de speranţa învierii cea de obşte prin comuniunea cu Cel ce a călcat moartea şi a biruit porţile iadului aduce în inimile creştinilor pacea mult râvnită:„A înviat Hristos, sădind peste toată lumea, până la sfârşitul vremii, speranţa, nădejdea că niciodată nu vom pieri sub piatra nedreptăţilor, oricât de greu ar fi aşezată peste firavele noastre trupuri.

Vom învia, vom birui”.

Ciprian Voicilă 

divider



Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (VI)

Prin patimi spre înviere

Scrierile celor care au experiat pe viu ororile terifiante ale temniţelor comuniste, conferindu-le un sens mântuitor, se disting printr-o încadrare aparte în domeniul literaturii creştine. Atmosfera şi patimile descrise aduc mai degrabă cu primele veacuri de persecuţii, cu acea perioadă istorică în care creştinii, pătrunşi de fervoarea mărturisirii, dobândeau prin atitudinea lor lipsită de compromis cununa muceniciei. Există însă şi o serie de elemente care imprimă acestei istorii relativ recente un caracter singular. Din perspectivă temporală, evenimentele care ţin de ea pot fi atribuite mai degrabă vremurilor de pe urmă, perioadei apocaliptice. Creştinătatea şi-a depăşit demult zenitul istoric, fiind măcinată de asaltul necontenit al unor forţe dizolvante. Credinţa a slăbit treptat, iar criza s-a înstăpânit din ce în ce mai mult în ţesătura lumii. Fiarele apocaliptice – care pot fi asimilate tuturor forţelor anticreştine din istorie, de la Nero la ideologiile ateiste ale vremurilor noastre- se aruncă acum cu o înverşunare sporită asupra trupului Bisericii lui Hristos. În primele veacuri, alternativa era fără echivoc: fie apostazia, fie chinurile şi moartea. În schimb acum, în vremurile recente, lucrarea diabolică a atins culmi nemaiîntâlnite printr-o combinaţie unică de brutalitate fizică şi subtilitate perversă, menită să ucidă în primul rând sufletul. Omeneşte, nu se putea rezista acestei râşniţe cu adevărat satanice. Cei care au trecut prin acest infern teribil din care au ieşit desfiguraţi sufleteşte, s-au putut regăsi mai apoi pe sine numai cu ajutorul lui Dumnezeu.

Despre această încleştare unică dintre bine şi rău ne vorbeşte şi Ioan Ianolide în nuvela sa “Testamentul unui nebun” (Ed. Bonifaciu, 2015). Este o scriere de ficţiune, dar construită cu elemente luate din realitatea experiată sau observată nemijlocit în universul concentraţionar. Faptele şi stările sufleteşti descrise în rânduri de o intensitate cutremurătoare sunt departe de a fi rodul unei imaginaţii luxuriante sau morbide, cât filtrarea unor experienţe ale eului propriu care a străbătut tenebrele acelui infern.

Această nuvelă este inspirată din realitate, încât toate personajele şi toate situaţiile povestirii sunt luate din viaţa şi faptele pe care le-am cunoscut direct. Mi-am permis numai un oarecare aranjament, pentru a reuşi să cuprind fenomenul comunist în toată amploarea lui. (…) Tocmai despre infinit am de zis şi eu o vorbă, căci l-am trăit pe viu, aprig, înspăimântător cum nu se poate grăi ! Am tăcut atâta amar de ani despre toate cele ce mi s-au întâmplat şi acum, când sunt pe pragul morţii, mi-am luat curajul unei mărturisiri. Mă simt dator faţă de oameni, chiar şi faţă de cei care m-au torturat, dar nu şi de cei ce au conceput chinul etern în această lume, scoţându-l din eternitatea în care-l zugrăvise o anume iconografie. Aş vrea să iert totul şi ştiu că o pot face, chiar am iertat în ce mă priveşte,  dar nu e drept să domnească răul în lume. Lumea asta trebuie să se apere, are datoria să se apere. Ar fi ademenitor să credem că trăim în dragoste deplină, dar realitatea ne contrazice, aşa după cum voi arăta şi eu în tot ce mi s-a întâmplat. (…) Este oribil ce am de povestit şi nu sunt un pervers care se delectează cu oribilele lui realităţi interioare, ori cu scârnăvii ale existenţei sale, dar nu se poate înţelege viaţa fără scârnăvia coşmarului. Mi-a fost dat să traversez acest coşmar întrucât mi-a fost imposibil să renunţ la vis. Poate deci că i-am provocat pe acei căpcăuni ce m-au chinuit mai toată viaţa ? Vis ?! Coşmar ?! Par nişte clişee uzate ale literaturii, care pe mulţi îi vor plictisi şi vor închide cartea, dar cartea aceasta este scrisă în inima mea, în fiinţa mea, în tot ce este sfânt în om.”

Scopul naraţiunii lui Ianolide nu este însă nicidecum acela de a ilustra în mod programatic un soi de estetică a “ororii”, precum nici acela al exorcizării răului prin mijloace pur artistice. Aruncat de soartă în epicentrul evenimentelor, în locul în care perspectiva asupra lor se deschide integral, şi înzestrat cu o deosebită putere de pătrundere, autorul se consideră mai degrabă un seismograf : “Veacul este sfâşiat de cel mai cumplit război al spiritelor, iar eu am avut o deosebită sensibilitate, care a înregistrat tot acest cutremur sufletesc.”  Dincolo de aparenţe, de încleştarea şi suferinţa fizică, se petrece de fapt o ciocnire a duhurilor, a unor forţe ale luminii şi ale întunericului. Sunt acele energii lăuntrice care iau în posesie oamenii, le pun în mişcare acţiunile şi le imprimă comportamentul. Iadul şi raiul sunt zugrăvite în chip viu, sub forma unor stări de conştiinţă care pot apărea doar în asemenea condiţii ieşite din tiparele comune. Aici se încadrează şi reeducarea de la Piteşti, acel experiment diabolic menit să aneantizeze chipul lui Dumnezeu din om prin torturi fizice şi psihice de o brutalitate extremă, care au adus fiinţa umană în pragul dezintegrării :

“Stările acestea de luciditate feroce şi necontrolată alternau cu ameţeli şi pierderi în bezna unui conştient fără cunoştinţă. Eram ameţit pe dinăuntru, precum eram frânt pe dinafară. Fiinţa mea apărea ca un tot indestructibil – materie, viaţă şi duh- şi deşi aş fi dorit ca ele să se destrame în nefiinţă, rămâneam întreg în acea cumplită stare ce-mi era insuportabilă. Mă durea totul, dar cu deosebire mă dureau creierii în cap. ”

Ianolide pătrunde şi dincolo de sfera lumii vizibile sau sensibile şi zugrăveşte esenţele, acele elemente care ţin de planul “războiului nevăzut”, al ciocnirii la nivelul duhurilor.

“Acolo erau posibile nişte sensibilităţi excepţionale. Atât Eugen, la nivelul lui criminal, cât şi victimele, la spaima şi groaza ce o trăiau, simţeau cu mult mai mult decât capacitatea naturală a simţurilor. Spiritele erau acolo materiale, sesizabile. (…) Părea cu mult mai real spiritul decât materia din oameni şi tot ce se petrecea era o pervertire, o materializare, o îndrăcire sufletească. Era o nebunie colectivă, dar era şi un proces individual. Se simţea în atmosferă bătălia spiritelor, dar cred că numai ca o emanare a proceselor spirituale din acei oameni. Iar ei aveau expresii fidele cu spiritele ce-i posedau. Nu cred că există măiestrie de iconograf care să poată reda forţele neantului din oameni aşa cum le trăiau cei de acolo pe viu ! Eram în plin iad.  Viaţa apărea ca un coşmar insuportabil, fără ieşire, iar moartea era dorită. Fiecare om de acolo a dorit să moară înainte de a fi acceptat „sinceritatea autodemascării”, dar după aceea se ajungea la un alt mod de viaţă, viaţă întoarsă pe dos, pervertită, hidoasă, dar viaţă ce nu voia să moară, dovedind cât de puternic a întipărit Dumnezeu viaţa în oameni, pentru a-i face însă apţi să o trăiască în eroicul ei sens. Şi totuşi, n-a fost cum au gândit cei ce au început şi organizat „reeducarea”! Sunt în oameni adâncuri şi forţe ce nu pot fi distruse. Natura poate fi mutilată, dar nu pentru totdeauna, căci mereu va rămâne în ea un germene al regenerării. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu experimentul din Piteşti.

Da, experimentul satanic nu putea decât să eşueze. Chipul divin din om s-a dovedit a fi indestructibil, oricât de mult l-ar fi mutilat loviturile cumplite ale reeducării. Mai mult -şi aici intervine adevăratul miracol al credinţei- acelaşi mediu al suferinţei se dovedeşte a fi totodată o poartă deschisă spre rai, spre experierea lui Dumnezeu. Astfel, cei întemniţaţi  la Târgu Ocna “… trăiau o viaţă religioasă pe  baze isihaste, cu interiorizări profunde, cu rugăciunea inimii ajunsă la stări de iluminare şi cu multă dragoste, care-i unea într-o comuniune cum poate creştinii prigoniţi din arenele romane mai realizaseră.” Iar deţinutul din nuvela lui Ianolide, zidit de viu într-o celulă la Gherla, este supus forţat unei asceze totale, pe care o acceptă voluntar ca pe un mijloc al spiritului de a înfrânge inerţia materialnică a trupului. Atinge astfel înălţimile unor stări paradisiace pe care nu le cunoscuse în starea anterioară de libertate:

“În perioada ce a urmat am fost apt de cea mai pură şi intensă interiorizare. Rugăciunea se spunea singură, timpul mă mângâia ca un zefir şi lumea prindea sens. Priveam lucrurile pe dinăuntrul lor, în esenţa lor. Nu era un proces de abstractizare, ci unul de vedere, nu era un proces de sinteză, ci unul de esenţializare. Aveam senzaţia că văd lumea la originile ei de gând necreat, de energie nedeclanşată. Ştiam că suntem în mâinile lui Dumnezeu şi nimic nu poate frânge planul divin al lumii. Oamenii îmi apăreau uimitor de frumoşi şi cu o misiune colosală. În mine îmi părea că se repetă istoria întreagă, creaţia întreagă şi mă făceam părtaş la tot ce se petrece în lume, la tot ce se petrece în cosmos, încât mă umpleam de uimire, de admiraţie şi de bucurie. Mă simţeam centru activ al activităţii dumnezeieşti în lume. Simţeam conştient şi lucid că micul univers se uneşte cu marele univers. Dispăreau diferenţele, dispăreau contrastele, dispăreau şi polii opuşi, nu mai exista nici frig şi sete, exista numai vibraţia Duhului Sfânt într-o lume mirifică.”

Carcera se transformă din iadul suferinţei în raiul prezenţei lui Dumnezeu şi al transfigurării lăuntrice a fiinţei umane. Ambele stări au fost experiate la maximă intensitate de către cei întemniţaţi. Dar poate că aşa ceva e prea mult pentru capacitatea de suportare şi asimilare a unui om obişnuit, a cărui cale de acces la înţelegerea lor e una preponderent livrescă. Ianolide consideră prin urmare că modalitatea cea mai potrivită de redare a acestor experienţe rămâne totuşi cea a ficţiunii, dar una despre care suntem avertizaţi că îmbină de fapt crâmpeie ale unor realităţi petrecute cândva aievea. Cititorul nu e forţat să accepte nimic, evidenţele sunt bine camuflate sub masca stilului literar şi a prezumtivei nebunii a personajului nuvelei. Libertatea proprie e cea care în final determină modul în care fiecare cititor va recepta aceste pagini. Ele se încheie cu o întrebare plină de tâlc : “M-am decis totuşi să scriu. Şi am scris. E un testament. Dar testamentul unui nebun va convinge oare pe oamenii cei atât de înţelepţi?”

În continuarea volumului amintit este inclus ca un adaos şi veritabilul testament spiritual al lui Ioan Ianolide, câteva rânduri sumare datate 15 mai 1985.

„Doresc să plec gol din lumea aceasta, precum gol am şi venit în ea şi gol am trăit toată viaţa. Nu am de lăsat decât sufletul meu şi exemplul vieţii mele. Sufletul l-am dorit desăvârşit, dar năzuinţa aceasta numai Domnul o va împlini. Viaţa mi-am dorit-o exemplară, dar n-a fost lipsită de erori, pe care le-am corectat cu severitate. Am căutat adevărul şi l-am mărturisit cu sinceritate. Dacă s-au strecurat erori în mărturisirile mele, le regret şi doresc să fie corectate. Adevărul e Hristos - e Duhul Adevărului. Nu port pică contra celor ce m-au chinuit şi nedreptăţit toată viaţa, dar urăsc forţele răului ce bântuiesc lumea şi cred că ele vor fi arse fără cruţare de Iisus Biruitorul.”

La fel ca în paginile de debut ale nuvelei “Testamentul unui nebun”, şi în aceste rânduri Ianolide e tributar dualităţii între creştineasca iertare pentru oamenii care s-au făcut (conştient sau nu) instrumente nemijlocite ale răului, devenind călăi pentru semenii lor, şi adversitatea neîmpăcată faţă de forţele teribile din spatele cortinei vizibile. Existenţa lor este neîndoielnică, cei înzestraţi cu sensibilitatea şi puterea de percepţie adecvată le pot sesiza prin intermediul lucrării lor. Iar pentru un creştin, singura specie legitimă de ură este doar cea îndreptată împotriva răului, a diavolului şi a păcatului.

„Ura este uciderea de om ( I Ioan 3, 15 ) ; ea este permisă numai împotriva diavolului şi a păcatului (Psalm 96, 11 ; Pilde 8, 13 ; Amos 5, 15 ) ; ura este permisă asupra nedreptăţilor , după cuvântul psalmistului- „nedreptate am văzut si m-am scârbit” (Psalmi 118, 163)  ; Romani 12, 9 ; Pilde 13, 5 ; 17 , 13 ) . Creştinii trebuie să urască minciuna (Psalm 118, 163 ) , trebuie să urască căile nedrepte (Psalm 118, 104 ) , precum şi „adunarea păcătoşilor” (Psalm 25, 5 ). Trebuie să urască sfatul celor ce urăsc pe Dumnezeu „Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit?   Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani.” (Psalm 138, 21 - 22 ). Ura se biruieşte prin dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, iar dragostea de Dumnezeu o câştigăm prin toate faptele bune, dar mai ales prin rugăciunea cea curată. Care este deosebirea între ură, mânie, invidie, zavistie, certare şi pizmă şi care sunt urmările lor ? Ura este rădăcina patimilor arătate mai sus, iar acestea sunt ramurile ei, cum vorbeşte Sfânul Efrem Sirul în cuvântul său pentru deosebirea patimilor. Urmarea urii şi a fiicelor ei este moartea sufletului.” (Ne vorbește Părintele Cleopa, Vol. 4)

Diadoh al Foticeii, un părinte filocalic, face la rândul său o fină distincţie, invocând „mânia netulburată”, o stare de o fermitate lucidă, care nu este sursa unor patimi inferioare precum cele descrise mai sus : „Mânia obişnuieşte mai mult decât celelalte patimi să tulbure şi să zăpăcească sufletul. Dar uneori îi şi foloseşte cât se poate de mult. Căci când ne folosim de ea fără tulburare împotriva celor necuvioşi, sau într-un fel sau altul neînfrânaţi, ca, sau să se mântuiască, sau să se ruşineze, prilejuim sufletului un spor de blândeţe: fiindcă lucrăm potrivit cu scopul dreptăţii şi al bunătăţii lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, adeseori, mâniindu-ne tare împotriva păcatului, dăm sufletului vigoare, scăpându-l de moleşeală. De asemenea nu încape nici o îndoială că, mâniindu-ne împotriva duhului stricăciunii, când suntem în mare întristare şi descurajare, ne aflăm cu cugetul mai presus de lauda cea spre moarte. Ca să ne înveţe aceasta, Domnul s-a mâniat şi s-a tulburat de două ori împotriva duhului iadului, deşi făcea toate câte voia cu o voinţă netulburată. Aşa a întors sufletul lui Lazăr în trup. Încât mie îmi pare că mânia neprihănită a fost dăruită firii noastre de Dumnezeu, care ne-a zidit, mai degrabă ca o armă a dreptăţii. Dacă s-ar fi folosit Eva de ea împotriva şarpelui, nu ar fi fost robită de plăcerea acea pătimaşă. Astfel mie mi se pare că cel ce se foloseşte cu neprihănire de mânie, din râvna cuvioşiei, se va afla mai cercat în cumpăna răsplătirilor, decât cel ce nu se mişcă nicidecum la mânie, pentru greutatea de a se mişca a minţii. Fiindcă cel din urmă se dovedeşte a nu-şi fi deprins vizitiul să stăpânească frânele simţurilor omeneşti. Iar celălalt luptă strunind caii virtuţii şi e purtat în mijlocul bătăliilor cu dracii, conducând neîntrerupt cu frica lui Dumnezeu carul cel cu patru cai ai înfrânării. Pe acesta îl aflăm numit în Scriptură, la înălţarea dumnezeiscului Ilie, „carul lui Israel”, pentru motivul că Dumnezeu a vorbit întâia oară Iudeilor despre cele patru virtuţi în chip deosebit. Iar cel ce s-a hrănit aşa de mult cu neprihănirea a fost înălţat la cer pe un car cu foc, pentru că s-a folosit, socotesc, de virtuţile sale ca de nişte cai, vieţuind întru Duhul care l-a răpit pe el într-un vârtej de foc.”

Această stare a mâniei netulburate asupra lucrării celui rău nu o poate înţelege cu adevărat decât acela care i-a experiat loviturile teribile, dar în acelaşi timp şi-a însuşit şi armele duhovniceşti care îi permit să ducă adevărata luptă, cea spirituală, evitând capcana unei răzbunări sau justiţii facile, de natură exclusiv lumească. Avem şi exemplul Sfântului Nicolae care l-a înfruntat cu “mânie sfântă”, se spune chiar pălmuindu-l,  pe ereticul Arie la primul Sinod al Bisericii. În acelaşi mod se cuvine înţeleasă şi “ura” lui Ianolide faţă de forţele răului din lume, cele care au dezlănţuit iadul pe pământ.

Revenind la nuvelă, aşadar pe tărâmul ficţiunii cu accente de realitate, remarcăm finalul optimist şi totodată profetic, lipsit de orice accente vindicative:

“Sper că viaţa şi omenirea vor supravieţui dezastrului şi dezastrul va deschide ochiul închis al credinţei din oameni, încât se va deschide o nouă eră creştină. Dar era necesar acest dezastru pentru o astfel de cauză nobilă ? Dacă S-a răstignit însuşi Fiul lui Dumnezeu pentru a mântui lumea, atunci cum să nu înţelegem sacrificarea unei civilizaţii ? Asta e taina libertăţii şi majestăţii oamenilor. Va veni ziua în care îndumnezierea va fi act de conştiinţă colectivă. Frumuseţea acestei perspective mă încântă şi acoperă toate prăpăstiile din mine şi din istorie.”

Dacă patimilor Mântuitorului le-a urmat Învierea Sa, tot astfel patimilor omenirii măcinată de conflicte şi catastrofe le-ar putea urma, prin voia lui Dumnezeu, o trezire spirituală ca echivalent al zorilor unei noi învieri.

(va urma)

Bogdan Munteanu 

divider



Dionisie Ignat, Colciu şi Fundaţia George Manu

Unii cititori se pot întreba care este legătura Fundaţiei cu Părintele Dionisie Ignat şi cu Muntele Athos. Cu 20 de ani în urmă, în iunie 1996, ajungeau la Colciu zece tineri naţionalşti de la Gazeta de Vest, conduşi de Părintele Liviu Brânzaş. Vizita la Colciu nu a fost una întâmplătoare, Costel Condurache (unul dintre tinerii de atunci) avea acolo un foarte drag prieten duhovnicesc (actualul părinte stareţ Dionisie) care l-a inspirat şi l-a încurajat să calce pământul Sfântului Munte. A fost destul o primă vizită pentru ca legătura cu Athosul să fie cimentată întru veşnicie. Părintele Liviu şi tinerii au avut bucuria să-l descopere pe Dionisie Ignat, a cărui înţelepciune şi duhovnicie i-a fascinat. Cu binecuvântarea Părintelui Dionisie Ignat, pelerinii români au depus legământul faţă de neamul românesc şi de expresia sa cea mai înălţătoare - Legiunea Arhanghelul Mihail.

Odată cu vizita din 1996 au fost făcute primele înregistrări video cu Părintele Dionisie Ignat şi s-au notat - pentru a fi aduse în ţară - primele cuvinte ale înţeleptului. Tot atunci au avut loc primele întâlniri cu Părintele Petroniu Tănase de la Prodromu, cu Monahul Ioan Sova de la Colciu şi cu multi alţi părinţi îmbunătăţiţi. Din 1996 legătura a continuat să se întărească an după an. Colciu a devenit o a doua casă pentru mulţi dintre prietenii noştri. Anual, zeci de prieteni (duşi acolo de Costel sau prin Costel) participă la hramuri şi sărbători, dau o mână de ajutor în tabere şi şantiere de muncă, sunt prezenţi la pomenirea Părintelui Dionisie Ignat, curăţă şi culeg cei câteva sute de măslini ai chiliei, sau pur şi simplu se bucură de dragostea părintelui stareţ şi de liniştea Athosului. Tot anual, zeci de prieteni cunoscuţi în Athos participă la acţiunile şi activitatea Fundaţiei noastre, unii dintre ei fiind oameni de bază ai organizaţiei noastre.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ridicat în Sfântul Munte două Troiţe. In 24 iunie 2009 a fost sfinţită Troiţa de la Colciu, ridicată în memoria întemeietorilor Chiliei şi întemeietorilor Legiunii Arhanghelul Mihail. In 25 iulie 2014 a fost ridicată Troiţa de la Mănăstirea Prodromu spre slava Maicii Domnului şi ca mulţumire pentru binefacerile pe care le mijloceşte pentru noi. Acum, prin Troiţa de la Vorniceni, aducem mulţumire Părintelui Dionisie Ignat pentru dragostea, credinţa şi rugăciunile făcute pentru neamul românesc în cei 78 de ani în care s-a nevoit în Sfântul Munte. Aducem mulţumire şi actualului părinte stareţ Dionisie, pentru dragostea, încurajările şi rugăciunile cu care ne înconjoară pe noi cei care ne-am adunat de-a lungul anilor în rândurile Fundaţiei Profesor George Manu.

Cezarina Condurache

Părintele Dionisie Ignat:“Care a fost dorinţa şi hotărârea legionarilor? Au fost desăvârşit naţionalişti şi ortodocşi, lucru care nu place vrăjmaşilor adevărului. Dar acesta care-i vrăjmaşul adevărului, fiind deştept şi mincinos şi bogat, i-a orbit pe conducătorii ţării, ca să nu vorbească adevărul, ca să spună că legionarii sunt nişte criminali, că sunt cutare şi cutare. Vezi? Şi au biruit aici. Şi mereu fac propaganda asta şi cei mai mulţi români îi socotesc pe legionari criminali, pe ei, care au fost creştini adevăraţi şi naţionalişti adevăraţi, care arată în tot pământul că sunt români şi creştini. Nu, fiindcă a fost propaganda de afară una şi aceeaşi, uite că a ajuns să domnească minciuna. Aşa-i. Şi-aşa merge omenirea întreagă. Omenirea întreagă merge după dorinţa celor care L-au răstignit pe Hristos. Aşa-i ideea mea şi cred că n-am greşeală.”„Stareţul Dionisie duhovnicul de la Sfântul Munte Athos”, volumul I, editura Prodromos, 2009, paginile 244-245

 

divider



Legământul de la Sfântul Munte

După o călătorie de două zile peste Balcani, ajungem la Chilia Sfântul Gheorghe din Muntele Athos. Împreună cu zece tineri români, însetaţi de adevăr şi har viu, am sosit în pelerinaj.

Suntem întâmpinaţi de Părintele stareţ Dionisie, care vieţuieşte în Sfântul Munte din 1925. De mulţi ani este nevăzător. Ne înclinăm adânc în faţa acestui venerabil atonit român şi îi sărutăm dreapta. Este oră de seară şi sună toaca de Vecernie. Părintele stareţ ne îndeamnă să luăm loc la marea masă de sub umbra unui copac şi dă poruncă să ni se aducă floricele, ca semn de bun venit. În acest timp, fiecare îşi spune numele şi datele personale.

După câtva timp, cineva întreabă: - Ce face Părintele diacon Dionisie? - Face floricele, răspunde părintele Gherontie.

Bine inspirat, Costel face o remarcă în stil paterical: - Nu face floricele, ci face ascultare!

În bisericuţa mică şi întunecoasă, cântările Vecerniei par semnale de pe alt tărâm. Câtă lumină în acest spaţiu dominat de penumbră!

A doua zi, săvârşesc Sfânta Liturghie în bisericuţa închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Ce fericire nesperată pentru mine!

După masă, tinerii pleacă să viziteze aşezămintele româneşti din Sfântul Munte şi să urce Muntele Athos. Vor lipsi câteva zile.

Vine noaptea …Deasupra culmilor s-a aprins candela lumii cu lumina ei misterioasă. Mii de greieri îşi unesc viorile într-o tulburătoare simfonie. De jos, dinspre malul mării, răzbate foşnetul abia auzit al valurilor. Aceste locuri par că s-au desprins de lume şi plutesc într-un spaţiu plin de taine. Ai impresia că mai sunt câţiva paşi până la hotarul Transcendentului. Peste două zile, se reîntorc tinerii. Sunt obosiţi de atâta peregrinare, dar fericiţi şi fortificaţi de harul locurilor vizitate. Stăm sub umbra măslinilor şi chiparoşilor, ascultând cuvintele Părintelui stareţ Dionisie. Ele curg limpezi din izvorul gândurilor sale adânci:“Ceea ce au scris Sfinţii Părinţi, să ţinem cât ne este puterea. Pentru că ei s-au luptat duhovniceşte cel mai mult şi, după măsura nevoinţei, au primit harul şi ajutorul lui Dumnezeu … Tot ce nu-i ortodox este împotriva mântuirii noastre. Să nu ne depărtăm de legile Bisericii, care sunt cuprinse în cele 7 Sinoade Ecumenice … Când lumea merge în sens contrar voinţei divine, e greu să lupţi pentru adevăr. Duşmanii Ortodoxiei nu dorm. Dar Domnul ajută când vrei să-L slujeşti … Duşmanii adevărului, duşmanii credinţei şi Ortodoxiei se înmulţesc. Ei lucrează organizat şi rapid. Au spor şi progresează, căci au în mână bogăţiile lumii, cu ajutorul cărora fac propagandă şi cumpără suflete … Să nu uitaţi: Ortodoxia şi naţiunea merg mână în mână. Să luptaţi pentru această unitate!”Este uimitor să constaţi cât de ancorat în realitatea creştină universală este acest sihastru. De la distanţă şi de pe înălţimea acestui pisc, el priveşte (cu ochii minţii şi ai sufletului) necontenit lumea creştină, şi veghează. Cuvintele lui sunt ca o trompetă care dă alarma şi cheamă la luptă.

Lumea creştină dormitează în timp ce duşmanii lui Hristos sunt treji şi lucrează.

Tinerii români, prezenţi la această mare lecţie de Ortodoxie şi românism, stau şi ascultă cu inimile înfiorate. A meritat toată osteneala drumului ca să poţi auzi aceste adevăruri. Aspiraţiile acestor tineri se regăsesc în viziunea sihastrului.

Ortodoxia şi naţiunea, adică Dumnezeu şi Neamul, au fost şi rămân cele două ţinte permanente ale tinerilor naţionalişti creştini din România. Aspiraţia lor spre culmi spirituale tot mai înalte se intensifică, iar ţelul suprem al vieţii lor este de acum pe deplin clar. Hristos cheamă la apărarea credinţei şi a Bisericii. Acţiunea anticreştină, directă sau ocultă, este tot mai intensă. Este tot mai evident că avertismentul Sfântului Evanghelist Ioan potrivit căruia “lumea zace sub puterea celui viclean” (Ioan 6) este o realitate ce nu mai poate fi ignorată de nici un creştin cu simţul răspunderii şi nu permite nimănui somnolenţa şi pasivitatea. Bătălia dată în cer de Sfântul Arhanghel Mihail şi terminată cu biruinţa asupra lui Lucifer şi a îngerilor săi răsculaţi, “pentru care nu s-a aflat loc în cer” (Apocalipsa) continuă pe pământ. Balaurul anticreştin are o mie de tentacule ce se întind nevăzut peste Creştinătate şi pregăteşte marele asalt. Ele au înconjurat “tabăra sfinţilor” şi o supun unui asediu permanent (Apocalipsa).

Simt cum inima şi conştiinţa acestor tineri tresaltă la cuvintele Bătrânului. În sufletele lor purificate de atmosfera plină de har a acestor locuri, se iau hotărâri supreme.

În faţa Sfintelor Icoane, se rostesc legăminte de fidelitate faţă de Hristos şi Neamul românesc. Aceşti tineri s-au legat să lupte sub protecţia Sfântului Arhanghel Mihail, pentru ca în România creştină, la fel ca în cer, să “nu se mai găseacă loc” pentru potrivnicii lui Dumnezeu.

Cu peste o jumătate de veac în urmă un grup de tineri români plecau departe de Ţară, ca să moară pentru apărarea Crucii, iar prin martiriul lor să devină mai biruitori în propria lor ţară. La fel, aceşti tineri au sosit pe meleagurile acestui Munte Sfânt, ca luminaţi şi purificaţi să fie mai biruitori în lupta în care s-au angajat.

Pr. Liviu Brânzaş  - 28 iunie 1996

divider



Comemorarea de la Sâmbăta de Sus

Ca în fiecare an, în prima duminică după Sfântul Ilie, pe24 Iulie, a avut loc la Crucea Partizanilor slujba de pomenire a luptătorilor din Munţii Făgăraşului.

Şi în acest an participarea a fost semnificativă, la comemorare fiind prezente sute de persoane. O parte din acestea au fost prezente şi la Simpozionul organizat în 23 iulie de Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu.

Omagiu

Pomenind numele lui Ion Gavrilă Ogoranu, ne gândim la un falnic brad din codrii Făgăraşului, pe care urgia vremurilor de sângeroasă şi tristă amintire, cu toată înverşunarea lor ucigătoare, nu l-au frânt şi nici nu l-au îndoit măcar.

Pronia divină îngăduindu-i să rămână până în zilele noastre martor nedorit al unei cronici pe care am scris-o cu sângele miilor de români, ale căror rămăşiţe zac prin gropi fără cruci, pe un pat de armă al cărei ultim cartuş şi l-au destinat, sau seceraţi de o rafală a iudelor care purtau în frunte steaua roşie, semn sub care se ascundeau ucigaşii şi cotropitorii de ţară.

Martor şi soldat anonim, el face cunoscută viitorimii, tineretului şi celor interesaţi adevărul - adevărata epopee a celor care, cu arma în mână, au scris istoria rezistenţei româneşti anticomuniste.

Mulţumind celor căzuţi şi puţinilor supravieţuitori, adresându-se, aşa cum spunea el, veşnicei Românii: „Mamă ţară, iartă-ne că am cutezat să trăim, să luptăm şi să murim pentru tine!”.

Sunt cuvintele unui brad sădit şi crescut în pepiniera frăţiilor de cruce care a rezistat, nu s-a plecat şi nu s-a îndoit. Sunt cuvinte care fac cinste şi onoare acestui popor urgisit, care pot fi dăltuite în granitul sau în marmura oricărui monument ridicat pentru comemorarea martirilor şi sfinţilor care şi-au dat viaţa pentru un ideal sfânt de libertate şi credinţă în Dumnezeu.

Sunt cuvinte clare şi directe, care ne fac să înţelegem că niciodată neamul românesc nu se va înfrăţi cu trădătorii şi va lupta întotdeauna împotriva celor care se ascund sub semnul satanei, oricine ar fi şi oricum s-ar numi ei.

Aducem un omagiu eroului luptător Ion Gavrilă Ogoranu, onorând memoria lui şi a camarazilor săi, uitaţi azi cu toţii, păstraţi doar în amintirile noastre, a supravieţuitorilor prigoanelor, gulagurilor şi mlaştinilor istoriei care, înainte de a fi ţărani, muncitori sau intelectuali, eram români înfrăţiţi în lupta pentru libertate, credinţă, dreptate şi adevăr.

Să plecăm, deci, smeriţi, capul, într-un minut de rugă, pentru odihna lor în împărăţia celor drepţi. Amin! Doamne ajută!

Vasile Jacques Iamandi

 

divider



90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan

La împlinirea a 90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan (1926-2002), oferim cititorilor câteva din creaţiile sale poetice, compuse în anii de detenţie.


Aiud


Bătrânul… din poveste s-a oprit

Cu ochii scăpărându-i ca-n amnare

– Bunicule, e pe departe tare

Cetatea aceea-n care v-au zidit?

 

Nepoţii par cuprinşi de vâlvătăi

Ce cresc pe fruntea moşului fierbinte.

– Pe unde e cetatea cu morminte

Ce-a îngropat atâţia dintre-ai tăi?

 

Bătrânul tace, iar pe geamul ud

Se scurg alene stropii mari de ploaie…

– Auzi bunicule, cum plânge-o cucuvaie?…

E în Aiud, copii, e în Aiud!

 

divider



† Eugenia Trandabur Henţiu

Eugenia (Jeni) Trandabur s-a născut în 1923, la Voineşti, Covasna. Părinţii Eugeniei, Ana şi Ioan, au avut 9 copii. Familia era renumită şi respectată, deţinea o fabrică de tors lână. In 1948 comuniştii au naţionalizat fabrica şi le-au confiscat pământurile, lăsând familia fără mijloace de subzistenţă.

Jeni a terminat Institutul Politehnic Gheorghe Asachi din Iaşi, secţia de chimie industrială, devenind inginer chimist. In 1948, imediat după terminarea Institutului, a fost arestată pentru „legături cu legionarii”, alături de ea au intrat în cercetări încă 4 membri ai familiei - fratele, Nicolae Trandabur, sora sa (doamna Ionel), logodnicul şi viitoarea soacră (doamna Henţiu).

Anchetată extrem de dur la Securitatea Braşov, a fost bătută la tălpi, lovită cu bâta, atârnată cu picioarele în sus şi torturată ore în şir, astfel încât, la revenirea în celulă, colegele de suferinţă s-au îngrozit. Tot la Braşov a îndurat şi o foame cumplită, zi după zi, lună după lună. Atât de cruntă era foamea, încât Eugenia îşi amintea cu groază cum într-o zi s-a pomenit alegând (în detrimentul surorii sale şi a celorlalte deţinute) bucata cea mai mare de pâine dintre bucăţile aduse pentru masa deţinutelor. Acest fapt a îndurerat-o şi a speriat-o atât de mult, încât a hotărât că niciodată nu va mai alege bucata de pâine şi va rămâne ultima deţinută care să primească pâinea după distribuirea mâncării. Regimul comunist încerca prin teroarea foamei să le dezumanizeze. In timpul detenţiei la Securitatea Braşov se intersectează cu Otilia Aroneasa, care o evocă în cartea „Lacrima prigoanei. Din luptele legionarelor românce”.

Jeni Trandabur a executat 2 ani de detenţie în temniţele Braşov şi Sibiu. Arestată în 26 august 1948 pentru că a împrumutat bani unui legionar, a fost condamnată de Tribunalul Militar Sibiu la 2 ani de închisoare corecţională, cu suspendare. A executat însă toată pedeapsa, Securitatea considerând sentinţa tribunalului prea blândă şi necomunicând arestatei faptul că era, de fapt, liberă... S-a încercat în repetate rânduri transformarea ei în informatoare, fapt respins cu fermitate de Jeni Trandabur. La eliberare, Colonelul Crăciun a făcut o ultimă încercare, i-a promis casă şi serviciu în Braşov, în schimbul unor turnătorii săptămânale. A fost refuzat cu demnitate şi hotărâre.

După eliberare a fost extrem de dificilă găsirea unui serviciu. S-a căsătorit cu logodnicul care a aşteptat-o, Henţiu. S-a angajat iniţial la Uzina Steagul Roşu în Braşov, unde i s-a cerut o adeverinţă din care să reiasă că părinţii au cedat tot pământul la CAP. A fost mereu urmărită de statutul de fostă deţinută politic, din această cauză a schimbat o mulţime de locuri de muncă, de fiecare dată era concediată după ce se afla că făcuse închisoare ca „duşman al poporului”. Chinul s-a sfârşit abia la pensionare, în anii ’80.După 1990 s-a implicat în activităţile AFDPR Braşov. In 1999 Primăria Braşov i-a acordat titlul de cetăţean de onoare al oraşului. Doamna Eugenia Trandabur Henţiu a plecat la Domnul în 28 iunie şi a fost înmormântată în Cimitirul din Livada Poştei, Braşov.

Cezarina Condurache 

divider