An XIV Nr 12 decembrie 2011

În fiecare an, mai precis la sfârşitul fiecărui an, celebrăm de o mie nouă sute şaptezeci şi ceva de ani, un eveniment crucial pentru istoria omenirii, naşterea Mântuitorului, un moment al nădejdii şi al reînnodării cerului cu pământul pe care Dumnezeu s-a îndurat a ni-l face tuturor, pentru a ne reda posibilitatea mânturii. Raţiunea lui Dumnezeu de a face acest lucru ţine, dincolo de dragostea Sa neîncetată pentru creaţia Sa, şi de împlinirea unei făgăduinţe, făcute omului, aceea de a-l trimite pe Fiul Său pentru a răscumpăra păcatele noastre şi a ne oferi posibilitatea salvării. Naşterea Mântuitorului, această sărbătoare a bucuriei pentru întreaga creştinătate, avea să fie precedată de o jertfă teribilă: măcelărirea de către Herodes a celor paisprezece mii de prunci, de la vârsta de doi ani în jos. Istoricul Graetz îl prezintă pe acest personaj ca fiind un sclav idumeu, un criminal fanatic, ajuns guvernator al Galiei, ca urmare a slugărniciei sale nemăsurate faţă de autoritatea romană. Cu o abilitate diabolică, într-o perioadă tulbure a istoriei evreilor, Herodes reuşeşte cu concursul lui Antoniu, împotriva căruia luptase, să ajungă rege, domnia sa fiind un lung şir de trădări şi de crime abominabile. Acel savoir-faire al său într-ale malversaţiunilor politice îl ajută să obţină de la Antoniu chiar arestarea şi decapitarea acuzatorilor săi, devotaţi slujitori ai tânărului triumvir. Tot acest context istoric în care se produce teribilul măcel al pruncilor se suprapune acestei domnii sângeroase şi criminale a lui Herodes, generând chiar până astăzi un dezgust de politică şi o spaimă îngrozitoare. Spaima permanentă a comploturilor ca urmare a terorii exercitate de acest rege, l-a condus până la săvârşirea acestui carnagiu, întrucât ajunsese să-şi imagineze ca unul dintre acei prunci i-ar fi putut lua locul. Această pagină îngrozitoare de istorie îşi are tainele sale, ştiute numai de Dumnezeu.

În iconomia istoriei spirituale, jertfa acestor paisprezece mii de prunci are semnificaţia ei, nimic nefiind întâmplător la Dumnezeu. Din perspectiva istoriei umane, fapta criminală a lui Herodes este un act de insanitate, de nebunie, un eveniment care poate fi explicat, dar nu şi înţeles. Şi totuşi, rostul acestei întâmplări este unul profund, ce ţine de pronia dumnezeiască. Astfel, a trebuit ca aceşti prunci nevinovaţi să fie sacrificaţi pentru că se născuse Hristos; în fond, jertfa lor (această mărturie sângeroasă) s-a făcut pentru naşterea Celui care avea să mântuiască lumea. Nu e vorba de o recompensă, ci de un act de răscumpărare, făcut în virtutea acestei jertfe de prunci nevinovaţi, nou născuţi, jertfă fundată pe această mărturie sângeroasă. Acest act de răscumpărare nu trebuie confundat cu pedeapsa pentru rele care vine mai târziu: după ce îşi ucide proprii copii, Herodes moare plin de bube, luând o dată cu el, în moarte, blestemul de a închide ochii, dând porunci pentru un nou măcel.

Aşadar, acest act de jertfă nu e legat de cruzimea fără margini a unui rege criminal, ci de naşterea lui Hristos. Aici apare veşnica chestiune care a tulburat şi tulbură încă gândirea: ar fi fost posibilă apariţia lui Hristos fără această jertfă de răscumpărare, fără actul de insanitate criminală a lui Herodes? Se poate considera că Herodes a fost un instrument al mânturii, instrumentul infam, peste care mâna lui Dumnezeu era să se coboare mai târziu, grea, aşa cum s-a coborât şi asupra lui Iuda Iscarioteanul. Căci şi cele rele se plătesc. Toate. Şi chiar prin hotărârea lui Dumnezeu. Dar pentru asta, Herodes nu a fost mai puţin o unealtă.

În virtutea acestei iconomii tainice a lui Dumnezeu, atât nebunia lui Herodes, cât şi jertfa pruncilor nevinovaţi au rostul lor, întrucât s-a născut Hristos!

Interese naţionale şi „cheia germană“

Proiectul european, prezentat până nu demult drept aducător de libertate, prosperitate şi bunăstare, suferă acum primul şoc major al contactului cu realitatea concretă. Totul a pornit de la o buturugă mică: Grecia. Sedusă de mirajul integrării şi profitând peste măsură de avantajele aderării la moneda comună, Grecia s-a văzut târâtă în vârtejul necontrolat al datoriilor a cărui spirală ameninţă acum să înghită întregul continent. Summitul de criză de la Bruxelles s-a încheiat după lungi şi dificile tratative cu o largă acceptare a disciplinei bugetare stricte impuse de Germania. Cea care a făcut din nou opinie discordantă a fost Marea Britanie.

S-a spus că odată cu acest proiect european ideea de “identitate naţională” ar deveni desuetă, că locuitorii bătrânului continent ar deveni dintr-o dată cu toţii “europeni fără frontiere”. Realitatea de sub ochii noştri contrazice însă această teorie.

Naţiunile sunt entităţile creatoare ale istoriei şi nu au cum să fie desfiinţate. Ele se manifestă în continuare în cadrele politice şi sociale ale momentului. Chiar dacă în clipa de faţă actorii principali nu se revendică de la ideologii naţionaliste, asistăm indubitabil la o ciocnire a diverselor interese naţionale. Iar acestea fac parte din categoria constantelor istorice, care transcend epocile şi se înscriu pe linia specificului şi a permanenţelor fiecărei naţiuni europene.

De pildă Germania nu face decât să-şi apere interesul naţional, fie şi în aceste cadre ale UE. Adică refuzând „globalizarea” datoriilor, chiar dacă se pronunţă pentru anumite mecanisme financiare menite sa „ajute” ţările cu probleme. Am pus ghilimelele de rigoare, căci şi ajutoarele acestea sunt condiţionate. Dar dacă sunt cerute, sau de neevitat, e logic să se impună condiţii. Cine ar face altfel?

Pericolul aici nu ar fi o stabilitate bazată pe consolidarea (peste măsură?) a poziţiei Germaniei, aşa cum se tem unii germanofobi cu afinităţi anglo-americane. El vine mai degrabă din direcţie opusă: anume ca adversarii tradiţionali ai Germaniei să nu cumva să urmărească o politică prin care să o neutralizeze, cum au mai făcut şi în alte rânduri, văzând că aceasta se descurcă în faţa crizei, ba mai mult, că se impune printr-un rol conducător, chiar dacă mult diferit în substanţa sa de cel asumat în trecut. Dar de data aceasta “îngenuncherea” nu e vizată pe plan militar, ci pe plan financiar, fie cu preţul destabilizării întregului continent. Mai precis, se pare că se urmăreşte eterna constantă a interesului politic britanic (care acum se suprapune practic cu cel de peste ocean) de a domina Europa continentală în mod indirect, prin stimularea unui echilibru de forţe care să nu permită ridicarea unei naţiuni care să-şi asume, într-un fel sau altul, un rol conducător. Când Germania a încercat acest lucru în două rânduri, sub regimuri politice şi ideologii diferite, a fost zdrobită în urma a două războaie mondiale.

Să nu se spună că ostilitatea trecută la adresa Germaniei s-a datorat exclusiv malignităţii ideologiei naziste. Căci cealaltă ideologie cel puţin la fel de feroce, cea comunistă, a fost acceptată şi multă vreme chiar susţinută. În ochii multor politicieni occidentali pericolul era “Germania” în sine, ca stat puternic, indiferent sub ce regim politic. Iată de ce imperialismul sovietic a fost tolerat şi chiar încurajat, cu consecinţe catastrofale pentru ţările din estul Europei. Cu toţii ne reamintim de moartea într-un suspect accident de avion a fostului preşedinte polonez Kaczynski alături de alţi înalţi oficiali, pe când veneau să comemoreze masacrul comis de sovietici la Katyn. Dar se pare că soarta dă dovadă şi aici de o ciclicitate remarcabilă. Tot într-un accident de avion, tot suspect, dar de data aceasta la Gibraltar, a sfârşit în anul 1943 premierul guvernului polonez în exil, Wladyslaw Sikorski. Întâmplător sau nu, el se manifesta pentru denunţarea cu vehemenţă a masacrelor de la Katyn şi pentru o linie net anticomunistă, fapt devenit neconvenabil guvernelor (în special celui britanic) aliate cu Stalin împotriva Germaniei. (Un documentar prezentat la o televiziune germană indică, pe baza unor informaţii foarte solide, o posibilă implicare a serviciilor secrete britanice în înscenarea acestui accident, detalii pot fi găsite şi pe internet).

Paranteza istorică se încheie aici, revin la actualitate.

În contextul crizei financiare din zilele noastre, Germania şi-a asumat din nou un rol de lider. Fireşte, în cadrele instituţionale ale UE. Mai mult, pentru a nu fi acuzată de egoism sau etnocentrism, merge peste tot la braţ cu Franţa. Fapt ce pare un motiv în plus de îngrijorare pentru interesele anglo-saxone, care în trecut au întreţinut în permanenţă rivalităţi între puterile continentale, luând mereu partea celui mai slab, pentru a profita finalmente de slăbiciunile tuturor.
Germania îşi urmează şi acum (fie că o conştientizează, fie că nu) liniile politice tradiţionale din trecut: misiunea istorică de a fi „inima Europei”, cum s-a dorit a fi şi prin „Reichul” medieval (imperiul romano- german) sau prin cele mai recente. Doar ideologiile exterioare sunt azi altele, în rest se impun o serie de elemente şi trăsături absolut naturale la nivel de colectivităţi, pe care istoria nu le-a putut şi nu le va putea şterge: specificul unei naţiuni nu dispare decât odată cu aceasta. Căci există şi alte forţe, invizibile, care modelează în mod hotărâtor harta istorică şi politică a omenirii. Ele ţin de planul spiritual şi de miturile care caracterizează identitatea profundă a popoarelor.

Iată întărirea acestei idei precum şi caracterizarea Germaniei (simbolizată prin dinastia imperială de Hohenstaufen, care a jucat un rol cheie în istoria medievală a Europei) făcută de un autor german:

„Imaginea noastră excesiv de lucidă, raţionalistă, pretins „ştiinţifică“ despre istorie suferă în mod îngrijorător de o lipsă de consideraţie pentru acea tainică şi subterană, permanent creatoare voinţă de realizare a sufletului popular anonim, pe care acesta, în starea sa genuină, încă necotropit de maşinăria calculului politic, ştie să o simtă şi să o asimileze. Pofta brută de putere, jaf şi răzbunare determină acţiunile unei naturi instinctuale cu siguranţă mai mult decât motive de ordin spiritual. Dar nimic nu ar fi mai greşit decât ca interpretarea rolului jucat de familia Hohenstaufen în cadrul ciocnirii -adesea crude şi sângeroase- a forţelor spirituale din epocă să fie tributară doar unei perspective de tip machtpolitisch (văzând motivaţii dictate exclusiv de interesul pentru puterea politică, n.n.). Ei şi-au jertfit integritatea, onoarea şi fericirea casei lor pentru un plan, care tradus în limbajul politicii de azi ar putea fi circumscris în mod îndrăzneţ prin ţelul unei Europe unite; adică planul unei confederaţii de state europene. (...) Reich-ul reprezintă cercul comun de iradiere şi influenţă a diferitelor popoare conştiente de identitatea lor, dar ordonate sub forma unei confederaţii de state. Ideea de Reich este o oglindire a experienţei trăite a patriei, făcută vizibilă pe cupola imaginară a unei arcuiri cosmice, care aici simbolizează închiderea cercului, a polului matern al întregii vieţi întru ideea unei ecumenicităţi eterne, a unei “comunităţi a sfinţilor”. Reich-ul este poezia despre patria eternă.“ (Friedrich Alfred Schmid Noerr - „Die Hohenstaufen“ -1955)

Europei eminamente tehnocratice de azi îi lipseşte tocmai o asemenea mare idee, care să-i dea un suflet. Totuşi, nu cumva ceea ce vedem acum, în contextul crizei financiare, este tot o actualizare, fie şi trunchiată, a „misiunii istorice“ germane, cu rădăcini adânci în negura secolelor, în mituri şi în idealuri istorice de o vechime imemorială? (E un lucru la care ar trebui să mediteze şi intelectualii noştri care au luat în derâdere ideea unei „misiuni româneşti“ specifice, cristalizată în curentul naţional al secolului XX. Termenul de „misiune“ trebuie înţeles ca fiind legat în mod intim de însăşi fiinţa şi identitatea unui neam.)

Revenind la autorul german citat mai sus şi la arhetipul pe care îl propune, trebuie menţionat că tentativele recente ale Germaniei de a deveni “motorul” şi “inima” unei Europe unificate (interpretată de Hitler prin tendinţele sale de dominare brută într-un fel, iar de Germania actuală în alt fel) nu se suprapun pe deplin cu toate semnificaţiile mitului originar, generat de idealul familiei de Hohenstaufen. Astfel, Schmid Noerr ne tălmăceşte în cartea citată semnificaţia unicornului, unul din simbolurile esenţiale ale acestei dinastii (fără a fi însă şi semn heraldic): “Cea mai veche imagine mitologică de care s-a folosit familia de Hohenstaufen a fost legendarul unicorn, care în simbolistica creştină a jucat un rol aparte: inorogul sălbatic, nesupus, iese din adâncul pădurii şi îşi pleacă smerit capul în poala Mariei, a Maicii Domnului. Un simbol al îmblânzirii instinctelor sălbatice de mânie ale unei creaturi căzute cândva de la Dumnezeu”. Astfel, simbolul deplin şi adevărata misiune istorică a Germaniei trebuie să stea sub semnul puterii îmblânzite, ascultătoare de Dumnezeu, aşa cum îi porunceşte arhetipul care îi legitimează lucrarea.

Marea Britanie este de asemenea consecventă cu linia sa istorică. Repliată strategic în afara monedei unice, se pronunţă mereu pentru o Europă “flexibilă”, mai liberală, şi împotriva unui “bloc de piatră”, a unei unităţi rigide. De fapt toate aceste aprehensiuni nu sunt altceva decât consecinţa întăririi tot mai accentuate a influenţei germane în cadrul UE. Iar acum, spre deosebire de marile momente istorice ale trecutului, Franţa este alături de Germania şi nu în tabăra adversă.
O stare de lucruri care nu poate decât să neliniştească lumea anglo-saxonă, care reprezintă de fapt polul cel mai important unde este localizată oligarhia financiară mondială.

Din fericire putem spune un lucru: conflictele de interese actuale se manifestă în cadre instituţionale bine definite, au doar un substrat economic şi e improbabil ca ele să se constituie în germenii unui conflict militar pe continentul european. (Astfel de germeni există mai degrabă în altă parte, în zona Orientului Mijlociu).

Totuşi, anglo-americanii aruncă săgeţi şi aprind fitile. Mai precis, încearcă să silească într-un fel sau altul Germania să adopte, împotriva intereselor sale, politicile financiare „impuse” de sus, dinspre UE.

Vom vedea ce va urma. Anume, dacă va prevala punctul de vedere german, de altfel foarte raţional şi orientat meritocratic, sau se va adânci vârtejul crizei în mod artificial, încât să se dea de pământ şi cu Germania, silind-o să fie de acord cu „globalizarea datoriei” şi practic cu înfeudarea şi mai accentuată a tuturor ţărilor UE unui grup de interese ocult.

Indicii în acest sens sunt destule. Germania se opune (prin prisma propriului interes) globalizării datoriei. Căci astfel, în vreme ce dobânzile la împrumuturile ţărilor aflate în impas financiar ar urma să scadă, dobânzile plătite de Germania ar creşte. Pe de altă parte, dinspre Comisia Europeană de la Bruxelles se înteţesc presiunile pentru introducerea de obligaţiuni comune la nivelul zonei euro. Atât prin preşedintele Comisiei, Barroso, cât şi prin Jean-Claude Juncker, aflat la conducerea “Grupului Euro”.

Mai mult, se lansează din diverse părţi o serie de mesaje menite să submineze poziţia Germaniei pentru a o sili să adopte politicile impuse de către alţii.

Astfel, sub titluri senzaţionale şi alarmiste care pot fi citite în presa noastră gen “Dezastrul suprem: nemţii sunt mai îndatoraţi decât v-aţi imaginat”1 (menite mai degrabă să facă rating) se pot citi informaţii cât se poate de pertinente şi care denotă o campanie anti-germană concertată.
Astfel, Jean-Claude Juncker afirma că Germania ar trebui să o lase mai moale, căci în fond datoria sa publică este de 83% din PIB, în vreme ce datoria Spaniei, una din ţările cu probleme, este de doar 61% din PIB. Chiar dacă cifrele sunt reale, reputaţi economişti germani au şi dat o replică promptă. Anume că Germania este una din puţinele ţări europene care are fixate limite constituţionale la îndatorarea excesivă şi care are de asemenea prevăzute mecanisme foarte clare pentru reducerea treptată a acestei datorii procentuale.

Pe de altă parte, tabloidele britanice întreţin la nivel popular eterna rivalitate anglo-germană, prin mesaje de genul “britanicii nu au a se teme de cizmele germane, ci de încălţările autoritare ale nemţilor”2 sau “Ascensiunea celui de-al Patrulea Reich sau cum se foloseşte Germania de criza financiară pentru a cuceri Europa”3. La care nici tabloidele germane nu se lasă mai prejos: “Ce treabă mai are Anglia cu Uniunea Europeană? Europa vorbeşte acum limba germană”2.
Sunt aspecte care pot părea banale, care care denotă realităţi mai adânci, acele constante istorice de care aminteam mai devreme.

Faptul că Germania şi-a asumat (sau este pe cale să-şi asume) un rol de lider european în gestionarea crizei financiare este perceput ca atare de o largă majoritate. Există totuşi şi voci complementare, venite tot din spaţiul anglo-saxon, care afirmă tocmai contrariul: anume că implicarea Germaniei este încă prea şovăielnică, aceasta trebuind să-şi asume o responsabilitate sporită: “Why Only Germany Can Fix the Euro”4.

Opinia de mai sus nu pare totuşi împărtăşită de majoritatea lumii dolarului şi a lirei sterline. Cea mai importantă lovitură împotriva Germaniei vine din partea agenţiilor de rating, care sunt instrumente ale oligarhiei financiare prin care se poate “dirija” criza în direcţia dorită.

Astfel, agenţia Standard & Poor’s, chiar dacă încă nu a scăzut ratingul maxim al Germaniei, a coborât cu o treaptă perspectiva sau “trend-ul” acestuia, indicând că acest rating ar putea fi efectiv coborât în următoarele luni. Cu alte cuvinte, s-a arătat pisica. Ca răspuns, într-o declaraţie comună germano-franceză se transmite că “Germania şi Franţa îşi afirmă convingerea că propunerile celor două guverne întăresc coordonarea bugetară şi politico-economică a zonei Euro şi promovează stabilitate, competitivitate şi creştere economică”. Adică exact un mesaj de sens opus, menit să menţină încrederea în bonitatea acestui “nucleu dur” al UE la cotele maxime de până acum. Mai mult, unii politicieni germani chiar acuză făţiş: “Nu sunt partizan al teoriilor complotului, dar uneori este greu să te debarasezi de impresia că anumite agenţii de evaluare şi anumiţi gestionari de fonduri americani lucrează împotriva zonei euro” - afirmă Rainer Brüderle, fost ministru german al economiei.5

Sigur că unii se tem acum că ţările mici ar deveni astfel „înfeudate” Germaniei. E de discutat. Nu cred că Germania urmăreşte aceasta cu orice preţ, mai degrabă guvernele acelor ţări sunt incapabile de performanţă şi disciplină economică şi ajung forţat în impasuri financiare. Nu se poate vorbi acum de un „imperialism” german la nivel politic, cel mult de o varianta „soft”, dar un substrat există, fără îndoială. Sistemul politic şi economic al Europei actuale este rodul unui consens, nu este un dictat al Germaniei. E adevărat, totul are la bază exclusiv materia, economia. Iar la acest capitol poporul german, caracterizat prin hărnicie, spirit de organizare şi eficienţă, a reuşit să se impună, de multe ori în defavoarea altor popoare cu o altă structură spirituală (greci, italieni, etc). Introducerea monedei unice a favorizat îndeosebi exporturile germane în spaţiul comunitar, spre dezavantajul ţărilor a căror balanţă comercială a devenit astfel deficitară. Ei bine, tocmai această politică a Germaniei de urmărire a interesului economic imediat a contribuit şi ea la adâncirea crizei acelor state “periferice”, afectând implicit stabilitatea întregului continent, după cum se menţionează în mod pertinent în articolul deja citat din “Foreign Affairs”4. Faptul că ţările aflate acum în impas au ajuns să se împrumute excesiv ţine desigur în primul rând de propria gestionare deficientă. Dar unul din factorii care le-a agravat situaţia şi care a dus atât la creşterea împrumuturilor cât şi a dobânzii la acestea (ca urmare a unui rating scăzut) este şi dezechilibrul economic în favoarea Germaniei, care s-a adâncit în mod constant de-a lungul timpului. Desigur, “ajutat” şi de influenţa politică şi economică exercitată în mod deliberat de această ţară.

Însuşirile germane, care la prima vedere par a fi numai de natură pozitivă, se pot însă transforma uşor în ceva de esenţă cu totul opusă. Cultul exagerat pentru “ordine” atinge adesea dimensiuni hilare. Astfel, un cetăţean german a înaintat o plângere la poliţie, semnalând faptul că “cetăţeanul Joseph Ratzinger”, adică Papa Benedict al XVI-lea, a circulat cu papamobilul în timpul vizitei la Freiburg fără a fi asigurat cu centura de siguranţă (Papa stătea desigur în picioare, aclamând mulţimea). Poliţia a înregistrat plângerea, însă din fericire pentru “cetăţeanul Ratzinger” a respins-o, după o analiză făcută cu aceeaşi meticulozitate germană: strada pe care s-a circulat în timpul vizitei era închisă traficului public, prin urmare codul rutier nu poate fi aplicat în cazul de faţă.6

Cum ar fi să ne închipuim această “tipicărie”, acest legalism exacerbat la cotele cele mai înalte, ridicat şi aplicat uneori pe planul politic...?

Încrederea excesivă în “performanţele” proprii pe plan material sau organizatoric poate fi însă şi fatală. O greşeală de acest gen s-a comis în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când germanii şi-au tratat de sus şi cu aroganţă aliaţii mai săraci, deşi lupta împotriva comunismului trebuia dusă nu doar pe plan militar, ci şi pe un plan moral şi spiritual. Incapacitatea de a vedea acest lucru le-a fost fatală, ducând la dezastru şi la condamnarea regimului nazist de către Tribunalul de la Nürnberg pentru ororile de care s-a făcut răspunzător. Privind raporturile Germaniei cu ţările “partenere”, lucrurile stau şi azi oarecum asemănător. Nu e vorba numai de performanţa economică, unde Germania nu a făcut altceva decât să se afirme în cadrele şi în orânduirea existentă, de multe ori în defavoarea altor ţări. La start, “pe hârtie”, şansele tuturor au fost desigur egale. Mai mult, ţările mai sărace au putut profita economic de integrarea în UE. Germania se numără printre ţările care contribuie cel mai mult la bugetul european, în vreme ce alte ţări mai degrabă au profitat de pe urma acestuia. Un aspect fără îndoială pozitiv, dar insuficient. Acestei orânduiri continentale îi lipseşte însă şi o altă dimensiune, dincolo de cea strict “legalistă”, care ar putea reglementa altfel raporturile dintre state, generând un partenerial real şi nu unul complet dezechilibrat (a se vedea şi semnificaţia spirituală a simbolisticii unicornului desluşită mai sus, pe care Germania de ieri şi de azi se pare că a uitat-o demult).

Până a se ajunge acolo (dacă se va ajunge cândva), se poate spune însă următorul lucru: cine ştie să-şi facă ordine în mica lui ogradă şi s-o gospodărească cum trebuie, îşi poate permite şi să adopte o atitudine demnă în faţa “marilor puteri”. Parteneriatul - fie şi în condiţiile de acum- nu trebuie să fie sinonim slugărniciei.

Din păcate, politicienii români sunt pe nicăieri. Nu reuşesc să articuleze un punct de vedere specific, sau să se implice în formarea de poli alternativi, meniţi să apere interesele româneşti prin racordarea lor la alte interese ale unor ţări europene aflate în situaţii similare.

Dar, pe de altă parte, trebuie recunoscut şi faptul că în ziua de azi e greu să ai influenţă şi o voce care să se facă ascultată şi respectată, dacă economic eşti la pământ. Azi vorbim din păcate doar de materie, de dictatura economicului, şi nimic despre spirit. Dar ceea ce se ignoră azi, ar putea răbufni mâine. Ceea ce ne paşte este fie o dominaţie germană (mai ales pe plan economic), fie o “aducere la ordine” a Germaniei -de voie, de nevoie- cu adâncirea crizei şi cu instaurarea unei UE pe principiile de tip socialist atât de dragi lui alde Barroso şi celorlalţi funcţionari de la Bruxelles, a căror agendă este diferită de cea a popoarelor europene. De partea cealaltă însă, agenda oricărui şef de stat al unei ţări suverane (indiferent cât de limitată ar fi această noţiune în ziua de azi) e obligată să ţină cont de în special de interesele celor care l-au ales.

O uniune de tip socialist -ca alternativă la hegemonia Germaniei- e puţin probabil să reziste. Va deveni până la urmă tot o organizaţie suprastatală sub umbrela căreia se vor ciocni diversele interese naţionale. Unui astfel de proiect european îi lipseşte în cele din urmă un liant, o identitate.
Se pare că alternativă la ideea unui astfel de proiect nu există, dar adevăratul respect pentru identitătile naţionale şi temperarea egoismelor statale poate veni numai din partea unui -inexistent acum- liant spiritual.

Câtă vreme arhitecţii actualei Europe ignoră sistematic rădăcinile ei creştine şi introducerea unor principii de această natură în politică, nu vor obţine decât un eşec răsunător.

Şi, dacă tot am indicat Germania drept “cheia” situaţiei politice şi economice de pe continent, trebuie spus că au existat şi gânditori germani, azi aproape uitaţi, care imediat după cel de-al Doilea Război Mondial şi-au pus exact această problemă, încercând să traseze viziunea generoasă a unei Europe bazate pe spirit, pe propria identitate şi pe miracolul credinţei. Mă refer aici la Schmid Noerr (autor deja citat şi mai sus) în volumul din anul 1949, “Ewige Mutter Europa ” -“Eterna mamă Europa”. Şi nu, aici nu e vorba despre o zeamă diluată de tip creştin-democrat, ci de o sensibilitate reală şi de o situare exact pe planul spiritual, invizibil şi ignorat de către mulţi (ca atare să nu ne mirăm că un astfel de autor este azi la rândul său complet trecut cu vederea). Surprinzător sau nu, în cartea sa România este trecută sub tăcere, nefiind menţionată explicit nici măcar la categoria de “Randvölker” - popoarele periferice (să interpretăm acest termen doar geografic), centrul fiind, desigur german.

O lipsă care s-ar cuveni corectată, căci pe acest plan, al unei Europe a spiritului, România este orice altceva numai cenuşăreasa continentului nu. Dar, pentru a o corecta, va trebui ca în primul rând noi, românii, să ştim să ne facem auzit glasul în faţa Europei.

Referinţe

1.http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/dezastrul-suprem-nemtii-sunt-mai-indatorati-decat-v-ati-imaginat-156624.html

2.http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/nemtii-se-simt-stapanii-lumii-europa-vorbeste-germana-america-aproape-de-faliment-156760.html

3.http://www.adevarul.ro/international/germanofobie-reich-europa_0_604140021.html

4.http://www.foreignaffairs.com/articles/136685/matthias-matthijs-and-mark-blyth/why-only-germany-can-fix-the-euro?page=show#

5.http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/nemtii-ii-acuza-pe-americani-ca-vor-distrugerea-zonei-euro-157685.html

6.http://www.badische-zeitung.de/freiburg/fahrt-durch-freiburg-kein-knoellchen-fuer-den-papst--52613925.html

După articolul „îndrăzneţ” al domnului Cristoiu (Adevărul, 2 octombrie 2011) în care acesta semnala faptul că, asemeni dânsului, mai sunt oameni de cultură (recte Nicolae Breban) care au înţeles că Mişcarea Legionară are un „fond bun”, „codrenist” care poate fi recuperat şi aruncat prin noile generaţii în vâltoarea dâmboviţeană a politicii, cu succes maxim în an electoral probabil (201)], nu rămâne să ne întrebăm decât: „preşedintele nostru, al tuturor românilor” s-ar dori un posibil Căpitan? Se doreşte un arhanghel al dreptăţii, călare pe o Mişcare Populară, apolitică, unde să vină toţi PDL-iştii sau USL-iştii care „cred nelimitat” că în România mai este ceva de jefuit, de distrus, de călcat în picioare şi de prostit...? Îşi doreşte preşedintele, dintr-un abil joc politic să asocieze figura sa cu o revoluţie justiţiară, populară, de revigorare a neamului?

Mesajul, venind de la domnii Cristoiu şi Breban, credem că ascunde în subtext o astfel de viziune prezidenţială a cărei portavoce se fac...Să nu uităm că domnul Cristoiu recidivează după emisiunea Eugeniei Vodă şi am impresia că, atunci s-a testat terenul... şi... şi atunci unii neaveniţi au căzut în plasă... extraordinar!... publicistul Cristoiu luptă pentru „recuperarea” lui Codreanu... uitând că şi atunci, ca şi acum s-a făcut acelaşi joc, despre care vom aminti mai jos, dar care ne-a dumirit imediat: Codreanu-bun, Sima-rău. Dar jocul era criptat în subtext...Evident că în această viziune de Mişcare Populară, recuperată dintr-un popor sătul de minciună şi vot prostesc, totuşi „ceva” există ca o piatră de poticneală, „ceva” ce ar trebui aruncat din drumul pavat cu nuanţe de verde într-un portocaliu greţos... al noii Mişcări de Reînviorare Naţională electorală... ceva ce poate exploda neplăcut pentru puterea actuală dacă s-ar apropia prea mult... desigur, „piticul” Horia Sima, care a făcut şi a dres tot cea ce era mai rău....Povestea, din nefericire pentru aceşti apostoli ai dreptăţii prezidenţiale, este veche şi are un artizan mai bun în nefericitul preot Palaghiţă, care a început acest joc de-a desolidarizarea de Comandant, sperând să-şi răcorească patimile acumulate. Posibil, pentru proşti şi neaveniţi ca acest joc murdar să prindă. Dar pentru cei care încă mai au 60-70 de ani de suferinţă în spate, domnilor... veniţi cu altceva... aceşti bătrâni venerabili au învăţat deja faptul că „dacă vrea cineva să te ademenească sau să te cumpere: scuipă-l în ochi. Legionarii nu sunt nici proşti, nici de vânzare”. Au învăţat din încleştarea cu regimul carlist, cu Antonescu, cu Hitler şi fiara bolşevică faptul că unitatea lor de luptă este dată de linia verticală OM-DUMNEZEU şi viziunea integratoare CĂPITAN-COMANDANT. Pentru aceşti munţi de suferinţă care încă vă încurcă prin mărturia lor, domnilor de la conducere, nu există „codrenişti” şi „simişti”. Există Mişcare şi „mexicani”, căci aşa de departe sunt cei câţiva dizidenţi de idealurile neamului expuse de unitatea de comandă oferită de liderii legitimi şi consacraţi prin forţa exemplului şi „corpurile legiuitoare” ale Legiunii. Nu dorim să reluăm discuţia dintr-un articol precedent tot pe tema... ne împiedicăm de Horia Sima... dar aşa a vrut Bunul Dumnezeu ca, în neamul acesta veşnic oropsit de indivizi certaţi cu linia evolutivă a acestuia, să se nască în 1906 în Mândra un om, care a ştiut mai bine ca nimeni altul în condiţiile de atunci, să conducă Legiunea timp de aproape 60 de ani pe linia sa de destin neabătut. Înţelegem că preşedinţia română şi „goarnele” sale îşi doresc probabil cu ardoare confiscarea unui potenţial capital electoral, dar chiar dacă din raţiuni de acest gen ar vrea să-l „înălbească” pe Corneliu Codreanu pentru stăpânii lor, tot le rămâne un ghimpe în coaste... căci oricât vă daţi de dreapta, nu?... drumul vostru coteşte tot la stânga, domnilor din conducere... şi oricum, prin dreapta sau prin stânga, tot acolo unde trebuie mergeţi...Ştim că Horia Sima vă încurcă planurile! Deci strângeţi din dinţi şi încercaţi altceva.

Preşedintele Traian Băsescu a promulgat, vineri, legea pentru declararea zilei de 9 martie “Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti” din perioada 1944-1989”.

Promulgarea acestei legi constituie un act de conştiinţă minim, datorat unor oameni care au suferit enorm sub un regim străin de spiritul poporului român.

Despre numărul celor care au fost aruncaţi în închisorile comuniste este greu de vorbit. Se vorbeşte de sute de mii, sau chiar milioane de oameni care au suferit. La polul opus sunt detractorii care vorbesc însă despre inexistenţa victimelor, încercând să demonstreze că am fost conduşi de un regim criminal, fără a avea însă torţionari sau victime.

Fără o desprindere clară de trecutul comunist (care nu a fost făcută nici până acum) nu vom reuşi să intrăm niciodată în viitor. Ar fi necesară apariţia unei campanii naţionale, care să îşi propună să elimine sistematic influenţele spectrului comunist din conştiinţa românilor, şi care să îndrepte efectele produse de Comunism asupra societăţii şi vieţii românilor.

După o Revoluţie furată, măsurile reparatorii luate de fostul nomenclaturist Ion Iliescu au fost sublime, dar au lipsit cu desăvârşire. Statul român revopsit, a continuat inerent să funcţioneze cu unele dintre maladiile căpătate din timpul pe când era asuprit de Partidul Comunist.

Se pune în mod legitim întrebarea: în ce măsură este statul român de acum răspunzător pentru condamnările politice, naţionalizările, şi nesfârşitul şir de abuzuri comise împotriva propriilor cetăţeni?

Deşi răul produs de comunism a afectat toata suflarea României, cazul deţinuţilor politici ai României este chiar mai grav. România este o ţară ai cărei eroi sunt cel mult menţionaţi în treacăt în manualele de istorie. Deţinuţii politici au fost o mulţime de “cobai” cu ajutorul căreia Comunismul a dresat populaţia României prin vărsare de sânge, teroare şi violenţă. După ce ne-am făcut că ne debarasăm de comunism, pe ei i-am dat uitării.

Gesturi firave

Acum cinci ani, tot în decembrie, preşedintele Băsescu condamna oficial comunismul, într-un act care i-a atras mari probleme din partea urmaşilor regimului - spectrul din stânga politicii româneşti, sprijinit ferm - deşi subtil - de Rusia.

Băsescu afirma atunci: “Pentru cetăţenii României a fost un regim impus de un grup politic autodesemnat ca deţinător al adevărului, un regim născut prin violenţă şi încheiat tot prin violenţă”.

Condamnarea de atunci a atras reacţii fulminante din partea celor care continuă să se poziţioneze ca susţinători ai ideilor comuniste. Mai deplorabil, Băsescu n-a primit prea mare sprijin din partea românilor care cunoşteau rolul nefast jucat de comunism în România - gestul fiind criticat drept insuficient, ezitant şi izolat.

Astfel că impulsul de moment, s-a pierdut în confuzia crizei politice.

Mulţi s-au întrebat dacă Băsescu n-a vrut, sau n-a putut (inclusiv din cauza lipsei de sustinere populară faţă de gest) să continue cu reformele anti-comuniste.

Declararea Zilei Deţinuţilor Anticomunişti poate fi şi ea înscrisă în aceeaşi gamă de acte care încearcă, măcar ca imagine, să facă ceva. Asemenea iniţiative ar trebui preţuite - sunt până la urmă puţinul pe care-l avem, pe care ni-l permitem, ca societate încă bântuită de fantomele lui Ceauşescu, Dej şi Nikolski.

Fără o desprindere clară de trecutul comunist (care nu a fost făcută nici până acum) nu vom reuşi să intrăm niciodată în viitor. Ar fi necesară apariţia unei campanii naţionale, care să îşi propună să elimine sistematic influenţele spectrului comunist din conştiinţa românilor, şi care să îndrepte efectele produse de Comunism asupra societăţii şi vieţii românilor.

Altfel România va rămâne mereu o ţară care pendulează între confuzia generată de un viitor incert şi nostalgia unui trecut plin de uitări nefaste.

Între anii 1916-1918, Romînia intrase în război numai pentru împlinirea dezideratului fundamental al desăvârşirii statului naţional. Liga Culturală de la Bucureşti, care, în congresul din 14 decembrie 1914, îşi schimbase numele în Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor, alegând preşedinte pe venerabilul luptător transilvănean Vasile Lucaciu, vicepreşedinte, pe Barbu Delavrancea şi secretar general, pe Nicolae Iorga, se adresa ţării într-un manifest, prezicând: „Trista experienţă a dovedit că o unitate culturală fără o unitate politică nu are nicio chezăşie. Din războiul ucigaş care a împins toate neamurile la duşmănie şi ură, va ieşi o lume nouă. Dreptul învinge forţa, voinţa poporului înlocuieşte cucerirea. Stăpânirile care nu se bizuiesc pe voinţa popoarelor sunt răsturnate pentru totdeauna şi din aceste ruine răsare domnia dreptăţii. Alcătuirile vechi şi nedrepte se desfac, iar noile alcătuiri se întemeiază pe dreptul fiecărui neam de a trăi laolaltă o viaţă naţională şi liberă”.

După intrarea României în război (august 1916), o sumă de voluntari din Ardeal au luat parte la luptă în rândurile armatei române. Ei spuneau într-un comunicat din aprilie 1917: „Noi, corpul voluntarilor armatei române, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi din naţiunea română - de pe teritoriul monarhiei Austro-Ugare, foşti prizonieri de război în Rusia, cu jertfa vieţii noastre suntem gata să intrăm în luptă pentru împlinirea idealului nostru de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară, cu una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă... Noi, care în limbă, în cultură, în structura socială şi în întreaga fiinţa noastră etnică şi politică formăm un trup unic şi nedespărţit, cu toate celelalte părţi constitutive ale naţiunii române, cerem cu voinţă nestrămutată încorporarea la România liberă pentru a forma împreună cu ea un singur stat naţional românesc, pe care îl vom zidi pe bazele celei mai înaintate democraţii”.

Pentru unitatea statului naţional se pronunţau, aşadar, fără echivoc, cu stăruitoare energie, românii din toate provinciile istorice: Regat, Basarabia, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Dobrogea, indiferent de aparteneţa de clasă şi politică.

După mai bine de doi ani de grele lupte şi de sute de mii de pierderi de vieţi omeneşti din ambele tabere ale beligeranţilor, dar şi de glorioase victorii ale armatei române sprijinite de aliaţi la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz etc., „Comitetul executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria, întrunit la Oradea la 12 Octombrie 1918, formează într-o declaraţie care a fost citită mai târziu în Camera deputaţilor din Budapesta - dreptul naţiunii române la deplina libertate naţională”.„Pe temeiul dreptului firesc - citim în declaraţia de autodeterminare a Comitetului Executiv al partidului Naţional - (că) fiecare naţiune poate dispune şi hotărî singură şi liberă de soarta ei - un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei - naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte acum să facă uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere...”.

Din octombrie şi până către mijlocul lunii noiembrie 1918 iau fiinţă în întreaga Transilvanie, în Maramureş, Crişana şi Banat, gărzi militatre şi consilii naţionale româneşti. Întreaga Transilvanie se organizează politic ca Ţară Românească, în care puterea aparţinea de această dată poporului român.

Consiliul Naţional (Central) Român a convocat pentru 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia „Adunarea Naţională a naţiunilor române”, adunare compusă din reprezentanţii tuturor categoriilor sociale şi a tuturor profesiunilor din toate circumscripţiile electorale existente în Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat.

În urma victoriilor nemai întâlnite ale armatelor române de pe câmpiile de luptă, Adunarea de la Alba Iulia însemna încoronarea deplină a sacrificiilor de secole şi a doririlor de libertate a tuturor luptătorilor români, încoronarea acelor sfinte doriri de neatârnare şi liberă manifestare pe toate meleagurile străbune româneşti. Întreaga suflare românească de acum 91 de ani era conştientă că Alba Iulia a fost şi va rămâne acea istorică Cetate care văzuse Victoria lui Mihai Viteazul, Martiriul lui Horia şi Cloşca şi, într-un sens figurat, martiriul şi sacrificiile de peste o mie de ani ale zecilor de mii de români patrioţi, de pe toate meleagurile transilvane, subjugate şi nedreptăţite până atunci de o stăpânire atât de apăsătoare şi nemiloasă ca cea ungară şi austro-ungară.

Erau de faţă, în acea mare sărbătoare de la 1 Decembrie 1918, pe lângă cei 1228 delegaţi ai secţiilor de votare şi ai diferitelor asociaţii profesionale, religioase şi culturale şi peste 100.000 de ţărani, muncitori şi orăşeni veniţi din toate provinciile unde se vorbea româneşte; de la Iza Maramureşului până la Dunărea bănăţeană; din ţara Bârsei până la Crişuri şi din alte provincii. În timp ce delegaţii se întruneau sub preşedinţia lui Gheorghe Pop de Băseşti în sala cazinei, mulţimea cea mare se rânduia pe câmpia unde Horia şi Cloşca fuseseră traşi pe roată şi unde acum se înălţaseră opt tribune pentru festivitatea de la 1 Decembrie. Oameni politici şi ai Bisericii, Vasile Goldiş, Alex. Vaida Voievod, Miron Cristea, episcop de Caransebeş - viitor patriarh al României, Iuliu Hossu, episcop unit de Gherla şi de mulţi alţii, rostiră cuvântări, arătând toată însemnătatea acelei zile istorice, ziua dreptăţii poporului român. Apoi, Vasile Goldiş deleagă pe episcopul Iuliu Hossu să dea citire „Hotărârii” de unire, hotărâre al cărei prim punct avea următorul cuprins: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 Noiembrie (1 Decembrie) 1918, decretează Unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România...”. La citirea acestui punct un entuziasm de nedescris curpinse pe toţi cei de faţă. Delegaţii în picioare, foarte mulţi având ochii în lacrimi, aplaudară îndelung şi se strigă cu mare bucurie: trăiască Românie Mare, una şi nedespărţită; vrem unirea necondiţionată cu Ţara! Alte multe urale de bucurie răsunară pe câmpia unde erau strânşi cei peste o sută de mii de oameni. Fiecare simţea că trăieşte o zi unică, ziua cea mai însemnată din istoria de două ori milenară a poporului român, Ziua Dreptăţii Divine.

Alte puncte ale „Hotărârii” privesc egala îndreptăţire naţională şi religioasă a naţionalităţilor conlocuitoare în Ardeal şi în toată România, vot general (obştesc), direct, egal şi secret, reformă agrară radicală, eliminarea războiului ca mijloc de rezolvarea diferendelor internaţionale. Iar punctul şapte al „Hotărârii” are următorul cuprins: „Adunarea Naţională, cu smerenie se închină memoriei acelor bravi români (eroi) care, în acest război (primul mondial) şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române” (vezi: Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până azi”, Editura Albatros, 1971, pag. 601-605).„Hotărârea de la Alba Iulia a fost prezentată regelui Ferdinand I la Bucureşti, pentru înalta aprobare regală, de către Alex Vaida Voievod, Iuliu Maniu, Episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, Episcopul de Gherla, Iuliu Hossu ş.a.”Dacă saşii, şvabii şi alte minorităţi conlocuitoare din Ardeal şi Banat, au recunoscut actul Unirii cu România, de la 1 Decembrie 1918, ungurii, în schimb, au făcut în continuare, iar unii dintre ei mai fac, din păcate, şi în prezent, multe greutăţi poporului român, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru aducerea lor pe calea obiectivităţii şi a adevărului istoric cu privire la ţara Ardealului...E necesar să reţinem că actul istoric de la Alba Iulia fusese precedat de hotărârea Congresului Naţional al Românilor din Bucovina, care la 15/ 28 oiembrie 1918 proclamase unirea Bucovinei cu România. Iar în primăvara aceluiaşi an, la 27 martie/ 10 aprilie, teritoriul dintre Prut şi Nistru, Basarabia străbună, care în 1812 fusese încorporată în mod forţat la Rusia ţaristă, a intrat în componenţa României, formând astfel împreună România noastră cea Mare. Din păcate, începând din 1944 şi până în prezent. Basarabia şi nordul Bucovinei au fost din nou despărţite de România-Patria Mamă.

În încheiere, aş dori să mă refer, pe scurt, la câteva acte de prim ordin pe care e bine să le avem mereu în vedere atunci când vorbim despre primul război mondial şi despre Marea Unire de la Alba Iulia, care este şi cea mai mare sărbătoare naţională a poporului român.

Să ne amintim şi să medităm la:Suferinţele, lacrimile şi visurile de secole pentru unitatea tuturor românilor, a strămoşilor şi a părinţilor noştri;Sacrificiile sutelor de mii de români-eroi, căzuţi pentru patrie, pentru credinţa străbună şi pentru neatârnarea poporului român;Să ne amintim şi să medităm, că prin tratatul de la Verssailles şi Trianon, Ungaria a recunoscut şi a semnat alipirea Transilvaniei la România, precum şi alipirea la România a Maramureşului, până la Sighetul Marmaţiei, a Banatului, cu judeţele Caraş-Severin şi Timiş. Iar prin tratatul de la St. Germain cu Austria, aceasta a cedat României Bucovina întreagă, precum şi faptul că prin tratate separate, aliaţii au recunoscut alipirea Basarabiei şi a Cadrilaterului la România.

Să ne amintim şi să medităm că, în toate aceste acte istorice, fundamentale, din istoria poporului român, Biserica străbună a avut rol covârşitor în sens pozitiv pentru toţi românii, în istorie, şi se cuvine să-l aibă şi în prezent. Biserica noastră, fără să poată fi acuzată că ar „face politică” dacă şi-ar aduce contribuţia sa pe plan naţional, religios, social şi cultural, aşa cum le place unor neiniţiaţi în cele ale activităţii pastorale să o acuze, sau să-i acuze pe preoţii care fac misiune religioasă, patriotică şi socială în timpul de faţă, această Biserică, deci biserica noastră a călăuzit pe români nu numai în ce priveşte viaţa lor strict religioasă, ci şi sub raport naţional, patriotic şi chiar politic, uneori... În acest sens, avem numeroase mărturii în istoria atât de încercată a neamului...Chiar după despărţirea Greco-Catolicilor de Ortodocşi, cele două Biserici au rămas unite în apărarea poporului român. Ca exemplu, avem cazul lui „Supplex libellus Vallachorum” sau exemplu de la Adunarea de la Blaj în 1848. dar ce să mai zicem de mitropolitul Simeon Ştefan de la Alba Iulia, de Andrei Şaguna de la Sibiu, de Nicolae Bălan al Ardealului, de Episcopul Nicolae Popovici de la Oradea, sau de Şcoala Ardeleană, de Episcopul Inocenţiu Micu-Clain, sau, dacă vreţi, de marele patriot şi martir Iuliu Hossu, episcop de Gherla şi cardinal post-mortem?

Nu avem timpul necesar să amintim şi numele altor eroi vrednici de pomenire, numele unor sfinţi, cărturari şi patrioţi români din istoria neamului, care, nemaifăcând nicio deosebire între religios, cultural, naţional şi politic, (cum fac unii în prezent) au suportat nenumărate ispite şi înjosiri (Evrei cap. 11), pentru cutezanţa de a încerca să ţină trează conştiinţa naţională şi de unitate a românilor greu persecutaţi în timpul atâtor nemiloase dictaturi străine, înjosiri, care în mod regretabil se practică şi în prezent faţă de unii dintre noi...Să ne amintim cu mult respect, cel puţin în timpul unor astfel de sărbători, de devotatul Cetăţean al României - Regele Ferdinand I, făuritorul României Mari, care a suportat vitejeşte toate consecinţele nefaste ale primului război mondial pentru România, numai să vadă şi el visul de secole al românilor împlinit. Şi l-a văzut. Care în luna octombrie 1922 a fost încoronat tot la Alba Iulia ca suveran al tuturor românilor şi care, la 19 iulie 1927, în vârstă de numai 62 de ani, a trecut la cele veşnice, coborând în mormântul din catredala Episcopală de la Curtea de Argeş, alături de primul rege al României - Carol I.

Să pomenim de asemenea cu respect în sfintele rugăciuni şi pe distinsa soţie a Regelui Ferdinand - Regina Maria a României, alături de mormântul cărora suntem şi noi chemaţi să slujim, meditând cu dreaptă credinţă la Dumnezeu şi făcându-ne cu dragoste datoria faţă de întreaga moştenire a poporului din care facem parte.

Toate idealurile sfinte ce s-au realizat în sens bun şi pozitiv pe meleagurile străbune ale României Mari, din 1918 şi până în prezent, în mod conştient şi cu multe sacrificii, pe plan naţional, patriotic, cultural, religios şi democratic, au avut drept călăuză acele principii fundamentale decretate pe Altarul Sfânt al Reântregirii României Mari de la Alba Iulia, dar şi principiile bimilenare ale strămoşilor noştri români de pretutindeni.„Trăiască în veci, în graniţele ei străbune - ROMÂNIA, făurită eroic de bravul şi înţeleptul ei popor...”(vezi şi pisania de pe mormântul Generalului patriot Paul Teodorescu, de la Mânăstirea Dintr-un Lemn).

Fiind uniţi în cuget şi simţiri, să mergem şi noi acum, cu gând curat la Alba Iulia, vatră nestinsă a întregirii Neamului Românesc!

Români din patru unghiuri, uniţi-vă în cuget, uniţi-vă în simţiri! Aşa să ne ajute Dumnezeu.

Cealaltă faţă a exilului este, de fapt, spovedania trăirilor unui desţărat care, atunci când şi-a părăsit ţara, era convins că a plecat pe un drum fără întoarcere. Fără întoarcere, căci şi regimul comunist de-acasă, părea atunci că va fi fără de sfârşit...Dar iată că Dumnezeu i-a arătat, încă odată, că nu ne este dat să înţelegem căile Sale şi, după douăzeci de ani de exil voit, s-a întors ACASĂ, la ai săi, cu sentimentul celei mai mari împliniri din lunga sa viaţă! Noi n-am fost cu voi în celule, cu voi cei chinuiţi în închisori. Dar am fost în închisoarea cea mare, care era ţara. Şi am evadat când nu am mai putut răbda reeducarea... Eu însumi după opt ani de încercări şi de umiliri...Cealaltă faţă a exilului este exilul din sufletul desţăratului, simţământul faţă de ce-a lăsat acasă, de ce se petrece acolo de unde a plecat, după plecarea sa. De ceeace ar fi vrut să le spună a-lor săi şi n-a putut, nu-i era permis... Şi de aici începea compromisul, falsul oportunism. Să nu-şi nenorocească copiii, să nu-şi strice o situaţie, cucerită în cel mai bun caz prin tăceri, dacă nu chiar prin silite aplauze,- în orice caz prin umilinţe care au umplut, la un moment dat paharul... Şi a plecat, cică tot pentru viitorul copiilor, celor părăsiţi dincolo, ACASĂ...Aici încep întrebările, rupturile de suflet. Oare n-a plecat degeaba? Sau, poate că mai mult pentru el însuşi, din egoism şi nu pentru ai săi? Apoi alta. A divorţat, a fost nevoit. Soţia a fost nevoită să invoce părăsirea de domiciliu. Ca să nu fie dată cică la munca de jos, iar copilul să-şi poată continua studiile. Din cauza unui tată care ”a fugit în jungla capitalistă ”.

Pe maşina mea din curte, luată la a nu ştiu câta mână, mi-a atras atenţia o minusculă etichetă în trei culori: roşu, galben şi albastru, apoi... DORDETARA, autoservice, Toronto, ON... Am simţit o ameţeală, o strângere de inimă, - poate aceeaşi ca şi a anonimului care îşi înscrisese dorul până şi pe firma sa...

O minunată după masă de toamnă canadiană. Păduricea de arţari s-a îmbrăcat în fel de fel de culori, iar pe albastrul cerului plutesc, înspre sud, cârduri de gâşte albe şi gălăgioase.

Gazonul proaspăt tuns, cu mirosul său reavăn, parcă îmi aduce în nări şi în suflet parfumul fânului de curând cosit de pe plaiurile de-ACASĂ. Însă vântul se porneşte şi începe să aducă, aşa, ca nişte fluturi leneşi, frunzele trimise de câte un arţar mai somnoros, mai grăbit să hiberneze.

Deci, cu grebla, gata la datorie! Mai ales pentru că vecinul de peste drum se teme că vântul va sufla frunzele din curtea mea în a sa şi va fi nevoit să le strângâ el. Graba e mare, căci maşina primăriei abia aşteaptă să adune sacii portocalii umpluţi cu frunze şi să-i ducă acolo unde se face compostul, care va fi scos la vânzare în primăvară. Căci în Canada nu se aruncă nimic! Din stradă îmi dă bineţe un vecin şi-mi povesteşte că familia de tineri simpatici, de la a treia casă, e fericită nevoie mare, că şi-a adus un drăguţ de copilaş din ţara mea, din România! Şi să fiu atent, căci pe o vreme atât de frumoasă, nu se poate să nu iasă şi ei, la plimbare... Căci în orăşelul de pe malul fluviului Saint Laurent, noutăţile erau rare: doar câte un vapor mare, un transatlantic, care trecea la ora programată şi semnalată, din timp, în ziarul local! Dar iată-i şi pe vecinii mei cei fericiţi, cu un ţigănuş de vre-o patru-cinci anişori în braţe! Ne salutăm şi îmi spun că ştiau că sunt din România, căci auziseră de Nadia ”Comanitci” şi de ”Şaucescu”,- dar n-au îndrăznit, până acum, să mă deranjeze, etc,etc... Lume amabilă şi cu bun simţ,- însuşiri caracteristice provincialului canadian, neotrăvit de ispitele metropolelor... Copilul mă privea cu nişte ochi mari şi curioşi. Nu-şi mai lua privirea de pe mine. Îi întreb pe vecini cum îl cheamă. ”În România îl chema Elvis, dar noi l-am botezat Alex”, îmi răspund ei. ”Tu ştii româneşte?”, îl întreb eu. Pe faţa lui oacheşă se prelinge o lacrimă, cu care parcă se agăţa de mine ca de o speranţă, ca de un pai... ”Eu... nene, ei îmi dau tot, de toate, dar eu vreau acasă”! L-am luat în braţe şi i-am spus să fie cuminte şi ascultător, căci îi va fi bine şi... am plecat apăsat de sentimentul neputinţei mele şi de dorul meu, al meu propriu, de-ACASĂ...Toate, altfel decât ACASĂ...

Plecat de sub un regim comunist, noul venit se trezeşte în altă lume, cu altă mentalitate, cu alte moravuri şi năravuri, cu altfel de înţelegere a ”binelui şi a răului”. Şi ca orice vietate care, dacă nu se adaptează la noul mediu, moare, omul n-are încotro şi, până la urmă, chiar dacă nu le asimilează, le adoptă, nu de alta, dar ca să trăiască şi el ca oamenii de-acolo. Să se ”integreze”, cum sună termenul oficial, societăţii pentru care a optat şi în care trăieşte. Şi nu e uşor... Dar..., întâi şi-ntâi, trebuie să înţeleagă noua mentalitate, alta decât în ”orânduirea ” din care vine şi în care predomina o permanentă prudenţă, vecină cu frica de autoritate.

Sublinierea aceasta este necesară,căci celor care pleacă astăzi dintr-o Românie capitalistă, adaptarea li se pare mai facilă, întrucât şi ACASĂ ca şi aici, pentru a trăi comfortabil, tu şi familia ta, trebuie să te îndatorezi la bancă şi să plăteşti ratele timp de mulţi ani, dar, pentru a o putea face, musai să ai un ”job” stabil şi îndestulător, pe care dacă l-ai pierdut şi nu-ţi mai plăteşti ratele, toate bunurile îţi sunt luate şi abia atunci realizezi că, de fapt, nu erau ale tale, ci le aveai doar ”date în folosinţă”. Sub regimul comunist e drept că nimeni nu cerşea la colţul străzii, căci cine nu muncea risca să fie condamnat pentru vagabondaj, dar la un moment dat ţi se acrea să mai ”stai pe banca ta”, paharul se umplea, nu mai era uşor şi începeai să adulmeci după o posibilitate de a-ţi lua lumea-n cap...

Noua mentalitate... Abia ajuns, într-un sfârşit de octombrie, în ”Lumea Nouă”, tare nouă şi pentru mine, că mi-a fost dat să cunosc o fărâmă din mentalitatea de pe-aici, atunci când am ajutat o bătrânică să se ridice de pe gheţuşul pe care căzuse şi am condus-o până la uşa ei. Întors pe stradă, un nene s-a apropiat de mine şi mi-a spus, cu blândeţe, că se cunoaşte că sunt nou venit. Iar la nedumerirea mea, m-a sfătuit ca altădată când vreau să ajut pe cineva care a căzut, să-l las acolo şi să chem ambulanţa. I-am replicat că bătrâna cu pricina era teafără şi am ajutat-o doar să se ridice, la care omul m-a lămurit că putea să spună că i-am furat portofelul... M-am scărpinat în cap şi mi-am zis ”Doamne, în ce lume am ajuns!”Ordinul Agronomilor îmi ceruse să fac un stagiu într-o fermă canadiană, pentru a mă familiariza cu specificul agriculturii lor. Deci, printre altele, îngrijeam şi nişte cai care trebuiau să fie şi plimbaţi, în fiecare dimineaţă, pe diferite coclauri. Trecând pe la o margine de pădure, am văzut trei căţeluşi abandonaţi, care scheunau de ţi se rupea inima, de foame sau după mama lor. M-am oprit şi, până să-l întreb pe colegul meu de călărie ce facem cu ei, dânsul a exclamat ”Să-mi aduci aminte când ne întoarcem, să-l rog pe vecinul meu să vină şi să-i împuşte.” La nedumerirea mea, m-a lămurit că acesta va fi un gest umanitar, ca să nu moară de foame sau să-i sfâşie vreo fiară ... Şi mă gândeam, atunci, dacă asta n-ar fi cumva o reminiscenţă a cruzimii vechilor coloni, care masacrau ca să-şi facă loc pe pământurile amerindienilor?... La fermă erau doi câini mari şi prost educaţi: Beethoven şi Diana. Zic prost educaţi, pentru că manifestau tot timpul o stupidă gelozie. Când le dădeai tainul sau câte o ”atenţie”, trebuia neapărat să-i serveşti pe amândoi deodată: altfel, cel neservit întâiul, făcea o criză de isterie! Dar, într-o dimineaţă, am găsit într-un şanţ, un căţel şi, cu gândul la cei din pădure, l-am luat şi l-am ascuns în pod. Peste câteva ore, o maşină a oprit în faţa fermei şi un tânăr m-a întrebat dacă n-am văzut un căţel rătăcit. Era cel din şanţ. L-a luat, s-a bucurat şi mi-a mulţumit. Oameni şi oameni!...

8 Martie. Pe culoarul şcolii de franceză, un afiş: o femeie cu părul blond, în vânt purtând un mare drapel roşu fâlfâind, în mâini! Primul impuls mi-a fost să-l rup, dar m-am gândit că gestul meu ar putea fi interpretat ca un act de huliganism. Deci, am mers la directoare şi am întrebat-o dacă, în şcoală, se face propagandă comunistă. A zâmbit nedumerită şi m-a întrebat de ce? I-am răspuns că eu vin de-acolo unde drapelele sunt roşii. A râs şi mi-a pus mâna pe umăr: - E doar un afiş!...

Şi tot afişe am văzut mai târziu prin oraş, cu poza lui Stalin, de ziua naşterii lui, sau chemări la cluburi sataniste, sau, sau, sau, - toate care mă agasau, nu-mi dădeau pace... la început şi care, cu timpul, mă împingeau către o nedorită nesimţire. Până ce am priceput că asta face parte, de fapt, din ”integrare”.

Mi se rupsese rama ochelarilor şi nu-mi ajungeau banii pentru una nouă. Un cunoscut m-a dus la un evreu originar de pe la noi, angajat pe la o firmă care făcea ochelari. Un fel de ”Optică medicală”, cum îi spunea el. Omul m-a făcut să probez diferite rame şi mi-a vândut una cu 12 dolari, în loc de 150 cât costau în oraş. Şi, la o linguriţă de dulceaţă, s-a simţit dator să-mi dea sfaturi folositoare în ”procesul de integrare”. - Aici, să fii atent cu cine bei, că nu e ca la noi. Acolo, doi beau, se îmbată, se ceartă, iarăşi beau, apoi se pupă. Aici e altfel: beau, se îmbată, se insultă, se bat, iar unul scoate scula şi te găureşte!...Nu l-am crezut, până într-o zi când am întâlnit-o pe vecina mea, plângând: îşi amintise de fiul ei care, venind într-o noapte spre casă, s-a întâlnit pe trotuar cu unul beat, care ţinea o sticlă în mână. La insistenţele omului să bea şi el, tânărul l-a refuzat, ceea ce l-a înfuriat pe beţiv, a spart sticla şi i-a tăiat gâtul bietului băiat ! O cruzime ancestrală, demnă de un film western...Şi încă un sfat preţios, care m-a făcut să mă umfle râsul: cică să am grijă să nu aduc o femeie în apartament, că poate să deschidă fereastra şi să strige că vreau s-o violez. Ca să mă stoarcă de bani. La care, întrebarea mea fu scurtă: - Care bani?...

Invitat pe la nişte Români, urmăream la televizor, cu câte o sticlă de bere la îndemână, filmul ”Ana Karenina”, producţie americană. Tensiunea dramatică era în creştere şi iată că sosi momentul fatal: trenul venea zgomotos, iar eroina era gata să se arunce în calea lui! Dar, pac! ”Coca Cola -elixirul vieţii!”. Şoc pentru mine, bineînţeles, care eram obişnuit cu emisiuni fără anunţuri, cum erau pe vremea când am plecat de-acasă! Gazda, mai ”integrată”: - Lasă, mă, că ăştia au grijă de noi, să ne dea timp să ne pişăm!... Românul, cu spiritul său practic şi pozitiv care, când n-are încotro să-ntoarcă, vede numai partea plină a sticlei... La şcoala de engleză, aveam două profesoare: una ne preda ”British”, alta americăneşte. Prima era cam hippy. Venea şi se aşeza pe jos, cei doi ciorapi trei sferturi, îi erau de culori şi cu desene diferite, etc. De altfel, era foarte curată şi politicoasă cu noi, adulţii de la nivelul şase. Americanca era mai rece, mai nervoasă, discuta mai puţin cu noi şi ”feminismul” parcă îi ţâşnea de prin toţi porii.

Odată, când ne luam paltoanele de pe cuier, ca să plecăm, n-am avut ce face şi am vrut să-i ţin paltonul, gest la care a explodat, insultată, că adică ”ea nu e în stare să se servească singură, deşi e femeie ?!”... Mi-am cerut scuze şi m-am gândit că ”Şi asta e altfel decât la noi”, dar face parte tot din ”integrare”...”Mustrarea tacită”, din privire, fără apostrofări sau afronturi, - a fost pentru mine o adevărată lecţie de viaţă, pe care mi-a fost dat să o învăţ acolo. Lecţie pe care am asimilat-o, după două gafe, ca pe o atitudine civilizată, ca pe un factor important al integrării mele în societatea canadiană.

Primisem de un Crăciun, un cec de-o sută, cadou de la un bun prieten din SUA, care ştia că sunt pe ”ajutor social” şi în căutare de lucru. Aterizasem acolo în Octombrie şi, la recomandarea securistului care se ocupase de paşaportul meu, nu-mi luasem paltonul, nu de alta, dar trebuia să mă întorc la terminarea concediului meu de odihnă. In Montreal era o drăguţă de iarnă, cu ger şi zăpadă ca pe la noi, în Bucovina. Şi încă nu apucasem să mă echipez de pe la unul dintre bazarurile de Crăciun, organizate de diferite biserici catolice, pentru săraci.

Un cunoscut se informase la rugămintea mea, la telefon, care bancă schimbă mai avantajos dolarii americani, în canadieni. Era pentru prima oară că puneam piciorul într-o bancă adevărată. Atmosferă calmă, liniştită, ghişee ocupate, dar şi unele libere. Lume puţină. Am pornit spre unul liber. Atunci, cineva din dreapta mea, a tuşit. Am întors capul şi am văzut un rând de cinci-şase persoane care mă fixau cu o privire mustrătoare... şi atât. ”Am înţeles aluzia”, cum zice românul la înghesuială , am scos din mine un ”I’m sorry!” şi m-am aşezat cuminte, la vârful cozii. Acum, ruşinea mă făcea să mă uit doar la bombeurile mele, dar când am prins curajul să ridic capul, am remarcat că fostele priviri mustrătoare se schimbaseră în zâmbete binevoitoare, primitoare în micul grup care aştepta cuminte rândul, la ghişee...Alta, mai boacănă am comis-o, - nu mai ştiu dacă înainte sau după cea cu banca. Nu găsisem de lucru, peste tot din aceleaşi motive invocate: lipsa ”experienţei canadiene ” şi supra-calificarea mea pentru postul disponibil. Iar ajutorul social era foarte bine calculat: chiria, telefonul, abonamentul la autobuz şi strictul necesar pentru hrană. Nici vorbă de o bere, de ţigări sau de vreun film sau spectacol plătit. De altfel, erau destule manifestări culturale cu intrare gratuită.

Suficienţa asta materială însă, o resimţeam ca o îngrădire, - sentiment pe care nu-l trăisem pe la noi, cu toate cozile la brânză şi la carne, care făceau deja parte din viaţa zilnică. Intrasem într-un mare magazin şi eram cu ochii pe maşinile de scris, doar, doar, voi găsi una în ieftinire, pentru demersurile mele profesionale. Pe aleea principală, zăcea singuratică o hârtie de doi dolari. In starea de zbatere în care mă aflam, între orgoliu şi neputinţă, m-am trezit că învinge o firească tentaţie animalică: în capul meu, doi dolari însemnau pe atunci, doi hamburgeri la Mc Donald!

Totuşi ezitam. Lumea trecea pe alee, dus şi întors, dar nimeni nu lua bancnota de jos, ca şi cum n-ar vedea-o, deşi era chiar în calea tuturor.

Logica mea de român îmi spunea că cei care trec şi văd hârtia, înseamnă că n-au nevoie de ea... cum am eu. Dacă aş lua-o în văzul tuturor, deci nu pe furiş, ar însemna că n-am furat-o. Ba mai mult, dacă aş mai întreba şi prin-prejur, cine a pierdut-o... şi apoi... anonimatu : de fapt cine mă cunoaşte?!... M-am mai plimbat puţin, m-am aplecat , am luat bancnota şi, cu ea în mână, m-am uitat întrebător în jur. Toţi mă priveau fix şi cam lung şi treceau pe lângă mine, în drumul lor. M-am simţit groaznic, dar am băgat bancnota în buzunar...Întâmplarea, culpabilitatea, ruşinea de mine însumi, m-a obsedat ani de zile. Mai ales după ce am înţeles logica lor:

1. Nu pui mâna pe ce nu e al tău.

2. Dacă găseşti bani, îi duci la poliţie, iar în cazul unei sume derizorii, îi predai la casa magazinului, poate îi va reclama cineva. Şi îmi imaginam cum m-ar fi privit lumea dacă procedam aşa. Probabil, unii, de pe acolo, laudativ: - Uite şi un imigrant cinstit! Alţii, poate imigranţi: - Uite fraierul! Dar oare... n-ar fi trebuit să fie şi ACASă aşa? În orice caz, chiar dacă fondul moral ar fi fost asemănător, ”mustrarea tăcută”, jur că n-ar fi funcţionat!... Aşa că totuşi... aici e altfel.

Zâmbetul! N-a fost uşor, dar haide s-o începem cu începutul! Într-o zi, o doamnă care ştia că sunt în căutare de lucru, mi-a spus: - Vezi că la Pascal se angajează români! Cine era Pascal? Un evreu sărac, imigrat din România cu trei generaţii în urmă şi care le transmisese descendenţilor săi neuitarea pământului de unde a venit şi în care îşi lăsase mormintele părinţilor...M-am prezentat la gestionarul unuia din magazine, un italian gras şi jovial, dar autoritar, care m-a primit imediat şi m-a repartizat la un raion. Nu însă înainte de a mă instrui şi de a-mi sublinia că din comportamentul meu cu clienţii nu trebuie să lipsească niciodată zâmbetul, chiar dacă mă frământă ceva, de exemplu gândul la acei de-acasă. Ştia el ceva... Un coleg şi bun, bun prieten, negru nigerian şi cu un doctorat în drept în Franţa, care lucra în raionul de cuie şi şuruburi, mă vedea uneori trist, pierdut în gândurile mele şi mă întreba :

– E ceva care nu merge, Erast? Mi-a spus nevastă-mea, când i-am vorbit de tine: Vezi că tu nu eşti singurul doctor, acolo? Zâmbeşte! Zâmbeşte!...Da,... n-a fost deloc uşor cu zâmbetul... Dar despre asta, poate altădată...Aşa m-am convins, pe pielea mea, că aici e altfel decât ACASĂ şi mi-am amintit ce-mi tot zicea un vecin de apartament, tare curios să vadă şi el, cu ochii lui, cum e în Lumea Nouă, ”unde timpul este bani, unde toţi oamenii se tutuiesc, poartă şapca invers şi blugi veritabili care stau singuri în picioare şi unde se înjură cu degetul!”

Când coboram pentru ultima oară din Dealul Ungurului, satul Stănija, transferat în interes de serviciu, acum mai bine de jumătate de veac, condus în semn de rămas bun de bunicii şi de părinţii celor de astăzi, până la vale la Boc, la răscruce de drumuri, - am încercat acel copleşitor sentiment de frângere lăuntrică, atât de subtil surprins de înţelepciunea poporului francez, prin aforismul „partir c‘est mourir un peu”, plecând mori puţin!

Raţiunea rece ca strălucirea spadei nu poate pricepe cum poţi muri puţin, plecând dintr-un loc unde ţi-a înflorit viaţa. Dar inima o simte. În această privinţă raţiunea pare să nu aibă memorie, dar inima o are. Amintirile rămân săpate în ea. Acolo se înscriu şi propriile trăiri şi moştenirile de suflet.

Când „illo tempore” am fost prezentat doamnei Anne Marie Baral, prezidenta Consiliului de administraţie al societăţii franceze „Nines d‘or de Stănija”, cu sediul la Paris, în vederea discuţiilor pentru angajarea mea la această societate, dânsa m-a întrebat, oarecum temătoare de un refuz:

– Cunoaşteţi meleagurile Stănijei?

– Nu, Doamnă Prezidentă.

– „Mais alors?” Păi atunci...? a replicat dânsa încă şi mai îngrijorată.

– Le am aici, Stimată Doamnă Prezidentă, am liniştit-o eu ducând mâna la inimă. Pentru că sunt unul dintre miile şi miile de legatari testamentari ai istoriei moţilor, atât de bogată în îndatoriri de conştiinţă! Identitatea omului modern, Stimată Doamnă Prezidentă, după cum bine se ştie, este redată de un buletin cu serie şi cu număr: o identitate demografică ce se poartă în buzunar. Identitatea noastră a moţilor, aşa cum am primit-o de la străbunici, se poartă pe peretele dinspre răsărit al odăii, în lumină de candelă şi în adiere de busuioc sfinţit: chipurile Horiei şi Iancului, o identitate de stirpe, de obârşie şi de credinţă!

Dumneavoastră Stimată Doamnă Prezidentă aţi avut-o pe Jeanne d‘Arc, Fecioara din Orleans, arsă pe rug pentru „vina” de a-şi fi apărat Regele. Noi am avut un Horia, tras pe roată pentru „vina” de a-şi fi apărat eroic neamul românesc, înrobit de străini!

Doamna Baral, profesoară diplomată a faimoasei Universităţi Sorbona din Paris, descendentă a unei distinse familii de slujitori ai Credinţei în Dumnezeu, s-a arătat sincer interesată de istoria moţilor. Vorbindu-i despre Avram Iancu, Crăişorul Munţilor, despre dureroşii săi ani ai asfinţitului, i-am spus Doamnei Prezidentă:„În zările noastre înroşite de jertfele deceniilor, încă mai răsună şi astăzi fluierul Iancului, eroul restriştilor apăsătoare, într-o nesfârşită stare de veghe spirituale.

Spre sfârşitul convorbirilor Doamna mi-a spus cu uimire în glas dinspre limpezimea bunelor vestiri: „Astăzi nu eu v-am angajat pe dumneavoastră în serviciile noastre, ci dumneavoastră m-aţi angajat pe mine în cunoaşterea eroicei epopei a neamului de moţi! Cântecele Horiei şi Iancului despre care mi-aţi vorbit, nu sunt cu nimic mai prejos de versurile noastre franceze, care preamăresc vitejia cavalerilor lui Carlemagne şi faptele de arme ale Regelui însuşi. Dar nimbul romantic ce iluminează versurile noastre franceze, se transformă în aură de dramatică văpaie în cântecele moţilor, închinate neuitării Horiei şi Iancului.”Stimaţi fii ai Stănijei, o parte neuitată din anii mei tineri i-am petrecut acolo pe colinele domoale ale Fericelii, la cota 1000 de metri, în plaiul plin de lumină al sălaşelor de pe Coacăza (oare crepusculul mai luminează acum gemuleţele lor, în liniştea împăcărilor?), vecini nedreptăţiţi de tâmpla gândului meu, în ierburile înalte de la Fântâna Stupului, în făgetul de pe Valea Sărurii, în platoul prelung al Tarniţei. Şi părăsind aerul tare al înălţimilor, am coborât zilnic alături de bunicii dumneavoastră în galeriile minelor Popa, Grofoaia, Zapodia Nuchii, Maliţa, Alexandra, Colţ, Roşia, Acra, Cerbiţa, Adalgiza, Buduhaci, Podul Ionului, Brădişor şi alte galerii, care au deschis cale de aspră obidă, spre aurul din inima muntelui. Dintre acestea se pare că mina Muncăceasca a fost ultima în exploatare şi nevoită să-şi închidă porţile, iar voi stănijeni aţi plecat cu inima grea, acelui care şi-a pierdut casa, moştenită de la bunici şi străbunici!

Părăsite, toate aceste mine s-au năruit, sau ca să folosesc un termen din argoul mineresc „s-au prunculit”. Istoria lor zace acum neştiută sub lespezi grele de stâncă prăvălită. Stănijenii care au scris-o cu fistăul şi puţca, au luminat-o cu ştearţul aprins cu cremenea şi amnarul,străbunicii şi bunicii dumneavoastră au plecat dintre noi dincolo de zarea pământeană, supuşi inexorabilului destin. Dar au lăsat generaţiilor de azi, o comoară mai de preţ decât tezaurul califului Harun al Rashid din „O mie şi una de nopţi”: Omenia!

Trăind o parte din cei mai receptivi ani ai vârstelor mele, printre venerabilii bunici şi părinţi din sat, am avut prilejul să înţeleg mai uşor glasul „Ţării de piatră” şi am simţit mai bine duhul Horiei şi Iancului. Din firi omeneşti aevea am reconstituit acolo în munţi, dimensiunile uriaşe, exponenţiale ale acestor voievozi ai destinului moţilor!

Stănijenii, conaţionalii mei de suflet, măsuraţi în cuget, domoli în vorbă, răbdători la poveri, ascultători la sfat bun, au păstrat demnitatea în întreaga lor conduită. Stănijanul, aşa cum l-am cunoscut eu, roagă dar nu cerşeşte. Se încovoaie fizic sub necazuri, dar îşi păstrează verticalitatea caracterului. El nu îţi şopteşte la ureche pârâtura otrăvită şi nu se lasă ros de invidia mai bunei stări a vecinului. În sufletul lui poţi citi ca într-o carte deschisă. El nu are nimic de ascuns, ca şi seninul cerului înalt de vară. Şi nu vrea mai mult decât i se cuvine.

Numele cel mai răspândit al stănijenilor este Crăciun şi vine de peste milenii de la obârşia creştinismului: Naşterea Domnului nostru Iisus Christos. Numele Mărcuş, atât de frecvent, este înfrăţit în latinitate cu numele lui Marcus Aurelius, împărat filozof al Romei din secolul al doilea.

Numele Luţescu poate coboară din latinescu Lutetis, străvechea capitală a parisilor din Galia cucerită de Cezar, aşezată în inima Parisului de astăzi: Ille de France. Sau poate de la latinescul „luteus”, galben, auriu, regăsit cu acelaşi înţeles în italienescul „luteo”. Numele Catalina ne reaminteşte de faimoasele „Catilinarae” ale lui Cicero, intrate în dezbaterile din Forum Romanum. Numele Maricescu este fără îndoială un derivat al cuvântului „marin”, provenit din aceeaşi sursă lexicală strămoşească romană.

Consideraţiile noastre lexicale ar putea suferi corecturi, dar etimologia acestor nume atât de frecvente la Stănija, nu poate fi strămutată în nici un caz, spre alte izvoare lexicale, decât cele ale strămoşilor noştri romani.

În Ţara Moţilor, unde romanii au lăsat însemnate vestigii, printre care lucrările miniere de subteran şi de suprafaţă, tablele cerate etc., influenţele străine nu au putut pătrunde decât anevoie. Moştenirea spirituală s-a păstrat aici limpede ca apa izvoarelor din munţii săi.

Aforismul lui Lucian Blaga , „veşnicia s-a născut la sat” este întruchipat cum nu se poate mai sugestiv de aşezările moţeşti, printre care Stănija rămâne pentru noi expresia statorniciei prin veacuri.

Mediul cel mai fecund al copilăriei, spunea gânditorul de la Lancrăm, Lucian Blaga, este satul, dar şi satul îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului. Satul se simte în conştiinţa colectivă a fiilor, ca un fel de centru al lumii. Aşa se poate explica acea trăire intensă, acea creaţie populară în artă, acea neabătută credinţă. Din punct de vedere uman, săteanul nostru se aşează pe o treaptă superioară faţă de orăşeanul ale cărui orizonturi sunt permanent întretăiate de multitudinea tiparelor civilizaţiei, uneori artificiale, iar trăirea sa este îngustată de hărţuirea şi ciocnirile din spaţiul aglomerat în care este obligat să se mişte.„Suntem şi vom fi totdeauna un neam de ţărani”, spunea Liviu Rebreanu. Destinul nostru ca neam atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului, dar în aceeaşi măsură de felul cum acest aur va fi transformat în valori eterne.

Faptul că fii satului Stănija se regăsesc mereu cu sufletul şi cu gândul în centrul lumii copilăriei lor şi îi îmbrăţişează din nou zările, ca şi odinioară, vine ca o geană de lumină la un nou răsărit al identităţii noastre celei adevărate, după întunericul ce s-a coborât asupra sa timp de o jumătate de veac. Este în acelaşi timp şi un sever avertisment dat tuturor acelora, care fac „tabula rasa” întreaga noastră istorie, tradiţiile noastre înţelepte şi grăitoare, acelora care confundă modernitatea cu sclifoseala şi libertatea cu deşuchierea!!

Prezenţa statornică a fiilor satului Stănija în vatra veşniciei, în microcosmosul copilăriei lor, arată că aşezările moţeşti au rămas de-a lungul secolelor aceleaşi izvoare nesecate de rodnică statornicie a inimii, a cugetului, a faptei, a neamului însuşi! Existăm pe aceste pământuri de două mii de ani. Rădăcini puternice întreţesute pe acest teritoriu ne-au dat neclintire de stejar în furtună. Să recunoaştem cu inima deschisă şi cu dreaptă admiraţie, că legătura aproape organică dintre ţăranul nostru şi pământ, a constituit miracolul rezistenţei acestui popor în faţa năvălitorilor străini, fie medievali, fie „moderni”. Iar cultul pentru datină, pentru memoria înaintaşilor, pentru credinţa străbună a constituit reduta neînvinsă de apărare a identităţii noastre naţionale. De două mii de ani!

Or purtătorul acestor virtuţi fundamentale de-a lungul istoriei noastre a fost ţăranul român, statuie dăltuită din granitul perenităţii, pe uriaşul soclu al pământului românesc! Fie el moţ din cetele Horiei sau din Legiunea lui Avram Iancu, fie el pandur al lui Tudor Vladimirescu, fie el arcaş al lui Mircea cel Bătrân, fie el plăieş al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, fie el ostaş al Întregirii României, ţăranul român a format întotdeauna baza de apărare a ţării. Iar în timp de pace a fost producătorul pâinii pentru toţi. Avem faţă de el o sacră datorie de conştiinţă încă neîmplinită!

Dar renaşte nădejdea că preţuirea noastră se va îndrepta din nou spre satul românesc, spre ţăranul nostru, numit atât de plastic şi îndreptăţit „talpa ţării”. Rămâne ca această nobilă cinstire să se transforme în faptă vie: să readucem satul românesc şi ţărănimea pe treapta ce li se cuvine prin statornice merite istorice!

În principal, iarna era formată din frig, zăpadă, zile scurte, colinde, brazi împodobiţi, sarmale cu mămăligă, cu ţuică şi cu vin, sănii cu zurgălăi, pluguşor cu buhai, luminiţe pe la toate ferestrele şi pe toate străzile, sate de Crăciun apărute peste noapte în toate orăşelele, cu multe prăvălioare împodobite şi luminate festiv, unde miroase a vin fiert, cârnaţi şi cozonaci.

In anii copilăriei, iarna, în ajun de sărbători, mergeam şi eu cu steaua şi împreună cu alţi câţiva copii de vârsta mea, cântam colinde pe la casele prietenilor, cunoscuţilor, ba chiar a necunoscuţilor şi primeam mere şi covrigi. Frigul nu ne speria, ni se îmbujorau doar obrajii, iar scârţăitul zăpezii ne însoţea vesel la fiecare pas. Steaua o confecţionam din vreme din rama de lemn a unei site pentru făină, căreia îi montam nişte conuri de carton ca să arate ca o stea, şi pe care o împodobeam cu multă „beteală”, iar în interior puneam o imagine colorată cu Naşterea Domnului, cu ieslea şi păstorii, iar în faţa acestei fotografii, puneam o lumânare, căci becuri electrice nu aveam la îndemână în vremea aceea.

Copil fiind, aşteptam împreună cu fratele meu, cu emoţie şi cu bucurie, sosirea lui Moş Crăciun cel plin de daruri, care ne spunea cuvinte frumoase şi înţelepte, căruia, cu ochii strălucind de emoţie, îi cântam în faţa bradului împodobit, cântece frumoase, cu voci înalte şi calde de copii : „O brad frumos”, „Moş Crăciun cu plete dalbe” , „Noaptea Sfântă”, colinde. Erau unii dintre „oamenii mari” care spuneau că nu e bine să minţim copii şi să-i facem să creadă în ceva ce nu există. Acel ceva însă, trăia viu şi adevărat în sufletele noastre de copii, chiar dacă nu întotdeauna era sprijinit de toţi cei mari. Era minunat să aştepţi şi să trăieşti sărbătoarea Crăciunului cu emoţie, cu sufletul curat, cu credinţa că undeva, există cineva care se interesează de noi copii, care ne aduce daruri şi care ne îndeamnă să fim buni, silitori la şcoală, ascultători şi respectuoşi cu părinţii, care cunoaşte, numai el ştie cum şi de unde, purtarea noastră, strădaniile noastre de a deveni mai buni, mai cuminţi. Credinţa în ceva bun şi frumos, stăruia însă nu numai în mintea copiilor. Odată cu noi, părinţii noştri, prietenii, vecinii, toţi aveam sufletul plin de bucurie, de bunătate, de iubire şi de speranţă în mai bine. Aşteptam cu toţii să vină un an nou, mai bun, mai îndestulat, mai drept, mai … Cu cât treceau însă anii, sărbătorile vechi şi frumoase îşi modificau culoarea şi semnificaţia. In loc de Moş Crăciun, a apărut Moş Gerilă, în loc de Sărbătorile Crăciunului au apărut vacanţele de iarnă, iar Revelionul, a devenit acum „masă tovărăşască”. Nimeni nu îndrăznea să vorbească de Naşterea Domnului sau să cânte „steaua sus răsare” ori „trei păstori se întâlniră”. La biserică, chiar în zilele marilor sărbători, era văzut adesea câte un cetăţean cu haină lungă de piele, care nota într-un carneţel numelor cunoscuţilor văzuţi în biserică (caz concret, tatăl unui coleg de şcoală, cunoscut ca securist). Se vorbeau chiar şi de cazuri în care un credincios, după ce se spovedea în biserică la preot, era chemat a doua zi la securitate şi luat la întrebări.

Şi iar a mai trecut vremea, m-au prins Sărbătorile Crăciunului pe câte-un şantier, în sălbăticia Deltei Dunării, uneori prin spitale. Fiind pe vremuri într-un spital, am primit vizita unei prietene cu suflet de aur, care mi-a adus o ramură de brad cu o lumânare, un glob colorat şi trei bomboane, pe care a aşezat-o fumos pe cuierul pentru halate al camerei de spital. Chiar şi acuma, dupa mulţi zeci de ani, îmi dau lacrimile când îmi amintesc de gingăşia şi semnificaţia profundă a acelui dar de Crăciun, primit în atmosfera grea de boală, de nelinişte şi de singurătate dintr-o cameră rece şi întunecată de spital.

Am cunoscut însă şi mulţi oameni care au trăit Crăciunul în temniţe, unde singurătatea era cu atât mai grea cu cât gândurile zburau la cei dragi de-acasă, pe care nu i-au mai văzut de mulţi ani şi pe care poate nu avea să-i mai vadă niciodată. Printre lacrimi şi suferinţe, sufletul lor a creat colinde triste cu imagini zguduitoare de lanţuri şi gratii, colinde aduse la lumină de puţinii supravieţuitori, abea după mulţi, mulţi ani.

Am cunoscut, de pildă, în Germania, prin anul 1982, un fost deţinut politic, Dr. medic Nicolae Ighişan, care, în decursul vieţii sale, a cumulat 25 de ani de temniţă, şi după toate acestea, a ieşit din închisoare sănătos la minte şi la trup, optimist şi plin de energie. Cum se explică aşa o minune ? După părerea mea bazată pe cele aflate de la o mulţime de foşti deţinuţi politici pe care i-am cunoscut personal şi nemijlocit, aceşti martiri, sălbatic torturaţi fizic şi sufleteşte, se întăreau prin rugăciuni, printr-o puternică credinţă în puterea nemărginită a lui Dumnezeu, în acceptarea suferinţelor ca fiind preţ al supravieţuirii spirituale şi al victoriei finale a binelui asupra răului. Erau întăriţi de iubirea de neam şi de ţară, de credinţa în dreptatea cauzei pentru care sufereau. Si credinţa lor a fost mai tare decât toate schingiuirile şi torturile la care au fost supuşi. Pătrunşi de adevărata credinţă creştină, aceşti martiri, au ieşit din închisori fără ură şi dorinţă de răzbunare, au ieşit cu iertare şi iubire, spunând că numai Dumnezeu este în măsură să judece şi să pedepsească faptele sălbaticilor torţionari.

Sfintele Sărbători ale Crăciunului au fost minunat descris în poeziile marilor scriitori ai neamului, precum George Coşbuc, Octavian Goga şi alţii, care au prins în versurile lor, au imortalizat, cea mai autentică imagine a sufletului poporului roman, care deopotrivă, în bunăstare sau în sărăcie, a ştiut să trăiască bucuria marii sărbători a Naşterii Domnului şi să o transmită din suflet pentru suflet, copiilor şi nepoţilor. Cad fulgii mari încet zburând,Şi-n casă arde focul, Iar noi pe lângă mama stând

De mult uitarăm jocul.

De mult şi patul ne-aştepta, Dar cine să se culce?

Rugată, mama repeta Cu glasul rar şi dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos

În ieslea cea săracă,Şi boul cum sufla milos

Căldură ca să-I facă, Drăguţ un miel cum I-au adus

Păstorii de la stână,Şi îngeri albi cântau pe sus

Cu flori de măr în mână.

Şi-auzi! Răsar cântări acum, Frânturi dintr-o colindă,Şi vin mereu, s-opresc în drum, S-aud acum în tindă -Noi stam cu ochii pironiţiŞi fără de suflare;Sunt îngerii din cer veniţi

Cu Ler, oi Domnul mare!………………………….

Şi până nu tăceau la prag, Noi nu vorbeam nici unul -Sărac ne-a fost, dar cald şi drag

În casa-ne Crăciunul.

Şi când târziu ne biruia

Pe vatra caldă somnul, Prin vis vedeam tot flori de mărŞi-n faşe mic pe Domnul.

Şi imi mai vine în minte acum, un vechi cântec de Crăciun, bogat în semnificaţii :Din an în an sosesc mereu

La geam cu Moş Ajun, E ger cumplit, e drumul greu, Da-i obicei străbun.

E sărbătoare şi e joc

În casa ta acum, Dar sunt bordeie fără focŞi mâine-i Moş Crăciun.…………………………Şi-acum te las, fii sănătosŞi vesel de Crăciun, Dar nu uita, când eşti voios, Române să fii bun.

Dragii mei, acum vă las să vă gândiţi la toate cele ce v-am povestit, vă las cu sufletul şi conştiinţa vostra, cu amintirile voastre, vă las cu speranţa că veţi dori cu ocazia Sfintelor Sărbători ale Crăciunului să deveniţi mai buni, mai iertători şi mai iubitori cu cei din jurul vostru. Tuturor vă urez un „Crăciun Fericit” şi un „An Nou cu bucurie, sănătate şi împliniri !” Aşa să ne ajute Dumnezeu!

“Mişcarea studenţească (din 1922) era esenţial anticomunistă, însă primise, în acelaşi timp şi un alt caracter: devenise “antisemită”.

Trecerea de la anticomunism la antisemitism se produsese în cea mai naturală manieră. Majoritatea conducătorilor comunişti din România şi cei mai numeroşi agenţi veniţi din Rusia erau de origine iudaică. Combătând pe comuniştii din universitate, studenţii s-au lovit peste tot de evrei. Aceştia erau evreii care instigau masele populare la revolta împotriva statului român. Erau evreii care cereau ca regele să fie detronat şi ca România să se transforme într-o republică sovietică. Erau evreii ce propagau ateismul şi insultau pe slujitorii Bisericii. Erau acei care, prin presa controlată de dânşii susţineau toate tendinţele antinaţionale, îşi băteau joc de patrie, de tradiţie si de întregul trecut al României. Toate aceste manifestări au condus pe studenţi la situaţia de a vedea în fiecare evreu un duşman al patriei lor, un element în solda acelora care vizau distrugerea statului român abia construit. Anticomunismul noii generaţii trebuia să conduca în mod inevitabil la antisemitism” (Horia Sima, Istoria Mişcării Legionare) Rolul evreilor în instaurarea comunismului şi în genocidul (fără precedent în istorie) realizat de acest regim în Rusia şi ţările ocupate de aceasta este cel mai fierbinte subiect al istoriei contemporane. Nicio dezbatere reală nu este însă permisă, imensa majoritate a istoricilor impunându-şi o autocenzură totală, cauzată de teroarea “corectitudinii politice”. Şi totuşi... sunt atâtea fapte pe care nu le poate contesta nimeni. Fostul şef rabin Moses Rosen recunoştea că marii lideri comunişti din Rusia: Troţki, Buharin, Zinoviev, Kamenev, Radek, Rakovski, etc. au fost evrei, dar au fost eliminaţi (politic şi apoi fizic) de către Stalin. E adevărat, dar asta-i scuteşte oare de răspundere pentru cei 10 ani sau mai mult în care au ordonat şi organizat crime în masă (alături de Stalin)?... Şi ei au avut ucenici în toate ţările din Europa în care Rusia a impus regimul comunist. Renumitul pastor Richard Wurmbrand, evreu convertit la luteranism - unul dintre cei mai cunoscuţi supravieţuitori ai închisorilor comuniste (despre care a dat mărturie în Occident), recunoştea deschis această realitate:“Gândiţi-vă la milioanele ucise de Troţki, Bela Kun, Tibor Szamuely, Rakosi, Ana Pauker - evrei care au fost conducători în ţările comuniste” (Richard Wurmbrand, Cristos pe uliţa evreiască)

Putem să-i adăugăm sau să-i excludem de pe listă pe Marx (evreu ca etnie dar nu ca religie, părinţii convertindu-se la protestatism) şi pe Lenin (evreu doar din partea bunicului matern care însă avea să-i influenţeze mult educaţia). Cu sau fără ei, lista e deja foarte lungă, procentul de evrei în structurile comuniste de putere (Partid, KGB, cultură, propagandă…) fiind disproporţionat de mare faţă de procentul evreilor din totalul populaţiei din Rusia (sau România...). A propos, dacă s-ar permite o analiză calmă şi fără restricţii poate am afla şi noi măcar cu aproximaţie acest procent pentru a evita exagerările...Întrebarea este: aceşti evrei comunişti sunt reprezentativi pentru poporul evreu? Este evident pentru oricine că nu toţi evreii au fost comunişti, ba chiar unii au suferit persecuţii din partea acestui regim. ...Dar pentru religia evreiască? Pot fi nişte oameni care se declară atei reprezentativi pentru o religie? Răspunsul de bun simţ este “nu”, dar oare ura comunistă împotriva Bisericii şi a civilizaţiei creştine se poate disocia complet de atmosfera ireductibil anti - creştină din mediul iudaic în care au fost educaţi aceşti (viitori) comunişti? Faptul că unii dintre aceşti comunişti au devenit la pensionare membri respectabili ai sinagogii iar alţii au emigrat bine mersi în Israel nu are darul să clarifice lucrurile... De ce nu au rămas să trăiască în sistemul pe care l-au creat?

Sunt, în mod categoric, împotriva generalizărilor. Ar fi nedrept ca toţi evreii să fie acuzaţi (chiar şi numai moral) pentru crimele unora dintre ei. Dimpotrivă, evreii care au curajul să discute deschis aceste probleme merită toată admiraţia. Personal aştept ziua când conştiinţa evreiască, reprezentată prin înaltele autorităţi religioase, politice, culturale va analiza cu sinceritate această pagină diabolică a istoriei omenirii. Va fi o mare victorie a spiritului, un pas important pe calea păcii.

Motto:
Sinceritatea este sterilă, ipocrizia fecundă. (Emil Cioran: din Cele două morale) Partea III-a

Între stânga (democrată şi progresistă?) şi dreapta (reacţionară?) Ceea ce este jenant pentru un contemporan al acelor vremuri, angajat în manifestările politice ale timpului, este atitudinea părtinitoare când încearcă să prezinte evenimentele ce se derulau şi care, indiferent cum le-am considera astăzi, ele se încadrau în spiritul epocii, spirit de care este absolut necesar să se ţină seama când se emit judecăţi sau se fac aprecieri.

Atitudinea discriminatorie este evidentă în modul de abordare a celor două extreme. În timp ce arată multă înţelegere şi compasiune pentru spiritul democratic care se orienta şi milita activ pentru disoluţia statului naţional român (sub conducerea organizaţiilor comuniste de inspiraţie străină), pentru spiritul naţionalist, atitudinea este la polul opus. Prin intransigenţa şi severitatea cu care tratează mişcarea naţionalistă, al care-i scop până la sacrificiu era să dureze „o ţară mândră şi frumoasă, ca soarele pe cer” cu oameni harnici, demni, cinstiţi, iubitori de neam şi ţară, apărându-şi vatra strămoşească şi tradiţia creştină, autorul dă dovadă de un subiectivism care nu aduce nici un serviciu adevărului istoric şi memoriei acelei generaţii.

Autorul nu ştie (deşi a fost medic) că în evoluţia individului există o etapă (adolescenţa târzie, de care pomeneam mai sus) în care spiritul de echitate, dreptate şi justiţie, dragostea de neam şi ţară sunt extrem de acute, fiind vârsta în care compromisurile conjuncturale nu au viciat încă puritatea sufletească a tânărului. Acest spirit individual într-o anumită conjunctură istorică poate cuprinde o întreagă generaţie, mai ales atunci când există o percepţie colectivă a unui pericol iminent care-i ameninţă existenţa şi supravieţuirea. Deşi pare un paradox din punctul de vedere al raţiunii umane, asemenea momente sunt realităţi care depăşesc sfera raţionalului, şi care nu pot fi supuse logicii umane. Amintiţi-vă de tumultuoasa izbucnire a tineretului elen după uciderea unui tânăr de 15 ani care, dincolo de această cauză aparentă, semnifică acumulări în timp ale unor nemulţumiri pe care nimeni nu încearcă să le descifreze. Este ceea ce Octavian Goga (conştiinţă vie a timpului său) sesiza contemporanilor cu pivire la frământările tineretului român.

Aşa se explicã faptul cã generaţia tânără (de la 1922) a începutului perioadei interbelice s-a afirmat în spirit patriotic, atât de zgomotos, dorind cu ardoare formarea de caractere şi atitudini morale care să ducă la emanciparea neamului românesc atât de osândit şi chinuit în istoria sa multimilenară. Fără îndoială că asemenea caractere nu se puteau forma în învăţământul universitar, atât de divizat, chiar în structura corpului didactic universitar. Mişcarea naţionalistă şi-a asumat acest rol care a pasionat tinerimea acelor timpuri nu numai universitară, ci din toate mediile sociale, realizând o formidabilă mişcare de masă, cum istoria noastră nu a mai cunoscut. Şi de ce? Pentru că Mişcarea Legionară, (cea mai reprezentativă în cadrul mişcărilor naţionaliste) înainte de a fi o mişcare politică, era o şcoală de caractere, având la bază perceptele morale de inspiraţie creştină. Iată ce spunea Iuliu Maniu, om politic de marcă a perioadei interbelice, a cărui moralitate socială şi politică este în afara oricărui dubiu: «Recunosc că C. Z. Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual. Să creieze mai întâi o elită conducătoare şi apoi un partid» Şi continuă: «Afară de aceasta, Dl. Codreanu este de aceeaşi părere cu mine că, fără de a respecta regulile de corectitudine în viaţa particulară şi publică şi fără a ţine seama de morala creştină, nu se poate asigura dăinuirea unei naţiuni, şi că părăsirea acestora ar însemna şi pentru poporul nostru, ceea ce a însemnat şi pentru multe popoare din trecut: distrugere şi pieire. Pentru aceasta suntem de acord în tendinţa de a impune în viaţa particulară, socială şi publică, corectitudinea, onoarea şi morala creştină, pe care astăzi - durere - atâţi o încalcă» A invoca descrierile unui istoric ca Stelian Neagoe (unul din numeroşii istorici care au răstălmăcit şi viciat, în bună tradiţie comunistă, istoria noastră) este o jignire adusă memoriei acelui tineret care suferea pentru ţară. Faptul că primul ministru „cade victimă gloanţelor legionare” face parte din acele adevăruri spuse pe jumătate, pentru a deruta. Acel prim ministru are şi un nume, el se numea I.G. Duca, era liberal şi a fost numit în fruntea guvernului de către Carol al II-lea pentru că s-a angajat să lichideze Garda de Fier (partid politic al Mişcării Legionare) şi, cel mai important lucru, să naturalizeze aproximativ 300.000 de evrei, ceea ce însemna conferirea de drepturi politice acestei etnii care încă nu se realizase după abolirea în 1925 a articolului 7 din constituţie şi pentru care corifeii culturii noastre: Alecsandri, Eminescu, Negruzzi, Kogălniceanu, Conta şi atâţia alţii s-au opus cu toată puterea, la timpul lor, considerându-l un mare pericol pentru neamul românesc. Percepţia acestui act pe care I.G. Duca îl realizează prin vizita lui la Paris, era una de trădare naţională şi a fost pedepsit de un grup de tineri naţionalişti, cunoscut sub numele de Nicadori. Cu o bucurie nedisimulată, autorul consemnează execuţia lui C. Z. Codreanu, a nicadorilor şi decemvirilor, în 1938. De dragul adevărului istoric, pe care autorul, deşi îl cunoaşte, îl eludează pur şi simplu, facem precizarea că nu a fost o execuţie, ci un asasinat ritualic în pădurea Tâncăbeşti de pe şoseaua Bucureşti Ploieşti, în noaptea de 30 noiembrie 1938, asasinat de care se face vinovat Carol al II-lea, Armand Călinescu (ministrul său de interne), poliţia şi jandarmeria română.

Odată cu dispariţia conducătorului mişcării naţionaliste, protipendada politicianistă românã îşi putea continua opera de distrugere a naţiunii şi a statului prin manevre politice nereuşite şi neinspirate, sub conducerea lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, consiliat de nimeni altul decât de Nicolae Iorga (consilier regal, care este şi autorul moral al crimei de la Tâncăbeşti), a lui N. Titulescu (dator vândut băncii Marmorosh Blank) care anterior dictaturii regale realizase tot felul de mici alianţe neviabile, şi altor corifei politici ale acelor vremuri care, în final, conduc la dezmembrarea statului român prin pierderea a ⅓ din teritoriul naţional. Compasiunea autorului este de-a dreptul hilară când vorbeşte despre nenorocirea poporului român din anul 1940, uitând paşii pe care politicienii la putere i-au făcut în mod deliberat, sau trecând cu vederea faptul că el însuşi făcea parte din mişcările democrate conduse de PCR şi UTC, a căror propagandă acerbă urmărea exact acelaşi scop. Atitudine dealtfel îmbrăţişată de democraţii progresişti şi bună parte din lumea cadrelor universitare, între care şi C.I. Parhon, care după invazia trupelor sovietice avea să aplaude deschis, alături de Sadoveanu, noile orientări culturale ale emisarilor sovietici (care efectiv siluiau România), personalităţi care astfel şi-au pătat memoria în faţa posterităţii. Este o dovadă a celui mai veros oportunism politic de care nici timpurile actuale nu sunt străine, dacă ne gândim la gestul funest pe care Adrian Păunescu avea să-l facă când propune parlamentului României aducerea osemintelor regelui Carol al II-lea (propunere acceptată şi chiar finalizată), dedicându-i şi un poem unui rege tiran, asasin, uzurpator şi trădător de ţară, dezertor, maniac şi pervers.

Fapte fără relevanţă sunt semnalate şi subliniate cu obstinaţie pentru a le impune posterităţii. Aşa, de exemplu, este protestul universitarilor ieşeni din 6 septembrie 1940 împotriva dezmembrării României şi a situaţiei dezastruase în care a ajuns ţara. Acest protest era inutil şi ipocrit atâta vreme cât bună parte dintre protestatari aveau aspiraţii socialiste, asociindu-se deschis mişcărilor de stânga, care nu făceau altceva decât jocul comunismului în expansiune. Ceea ce este şi mai bizar, acelaşi corp universitar îşi exprimă încrederea în vitalitatea poporului român (??) după ce încercase îndoctrinarea tineretului în spiritul socialismului internaţionalist şi condamna percepţia naţionalistă a generaţiei tinere, generaţie care se manifesta vehement, presimţind pericolul de la răsărit (unde este mintea care să-şi închipuie că odată bolşevismul intrat la noi, va pleca înainte de a ne sataniza?). Pentru că generaţia tânără în ultimã instanţă nu constituie altceva decât vitalitatea unei naţiuni. Autorul însă uită să consemneze faptul că, la aceeaşi dată de 6 septembrie 1940, regele tiran şi uzurpator de ţară, a fost obligat să abdice în urma revoluţiei legionare din Braşov, Constanţa şi Bucureşti, conducerea statului fiind încredinţată de rege (care intrase în derută) lui Ion Antonescu adus în grabă de la Bistriţa (unde avea domiciliu forţat tot din ordinul lui Carol al II-lea) şi care refuză să tragă în demonstranţii naţionalişti. Se inaugurează astfel etapa statului naţional legionar ce avea să dureze până în 21 ianuarie 1941, când Antonescu îi înlătură de la guvern pe legionari (în urma aşa zisei rebeliuni legionare) deoarece nu i s-a acordat titlul de comandant al mişcării, în felul acesta neputând să-şi aservească legiunea şi, implicit, nerealizându-şi baza politică necesară conducerii statului. Un motiv în plus l-a constituit şi faptul că Antonescu a respins categoric propunerea comandantului Mişcării Legionare, Horia Sima, de a declanşa alegeri generale în ideea de a da poporului posibilitatea să-şi exprime opţiunea politică. Urmarea a fost că mareşalul Antonescu a instituit în ţară dictatura militară şi nu fascistă, aşa cum îndeobşte istoricii români din perioada comunistă şi epigonii lor de astăzi continuă să prezinte dictatura antonesciană. Centrele universitare - focare de agitaţie studenţească Încercând sã prezinte efervescenţa culturală şi politică a centrului universitar din Cluj, autorul nu pierde prilejul de a amesteca lucrurile în aşa fel încât cititorul sã nu aibă de ales, iar ideea ce şi-o formează să fie cât se poate de echivocă. Mişcările politice studenţeşti ar fi „indubitabil regizate şi manevrate din afară” lait motiv care se reia periodic, deşi astăzi se cunoaşte cu exactitate faptul că doar mişcările de stânga erau manevrate din afară, fiind aservite internaţionalei comuniste, prin capul său de pod PCR şi UTC, organizaţii care-şi afirmau deschis atitudinea antiromânească şi internaţionalistă, în vreme ce mişcarea tinerilor naţionalişti pornea din străfundul ethosului românesc (indiferent dacă aparţineau lui Goga, Cuza, sau Codreanu), al căror scop nu era altul decât emanciparea naţiei române atât de năpăstuită şi urgisită de-a lungul istoriei sale. A pretinde cã o asemenea mişcare era manevrată, aservită şi regizată din afară, înseamnă cel puţin o crasă ignoranţă, dacă nu o ipocrizie fără seamăn. Pentru a-şi arăta, chipurile, imparţialitatea, vorbeşte în termeni generali de aservirea elementului românesc unor interese străine, fără a menţiona care sunt aceste interese şi cui aparţin. Ca lucrurile să fie şi mai confuze, centrul studenţesc Petru Maior, care se înfiinţează în 1934 participã la congresul studenţilor creştini de la Braşov din 1932. Mai mult este ba cuibul unor „dispute, violenţe şi dezordini” ba centru de sprijin pentru studenţii sãraci, ba societate care se informeazã. Adevărul este că, pentru centrul universitar Cluj, sarcina stafului universitar era mult mai grea. Pe deoparte erau grupurile de presiune comuniste care se afirmau deschis, având în spate partidul comunist ce vizau ca duşmani burghezia şi imperialismul românesc, iar pe de altă parte organizaţiile naţionaliste (şi nu profasciste sau fasciste cum autorului îi place să le numească în bună tradiţie a timpului, prelungită până astăzi), pentru că la acea vreme tot ce nu era internaţionalist sau comunist era etichetat ca fascist - noţiune care se vehiculează şi astăzi, fără ca cei mai mulţi să ştie ce înseamnă. Asocierea în această zonă a ţării, de sloganuri, îndemnuri şi chemări (lansate prin presă sau întruniri) ale „studenţilor şi oamenilor de ştiinţă sovietici” pentru care „numai studierea marxismului şi leninismului şi aplicarea lor în chestiunile concrete ale epocii de descompunere şi putrezire a capitalismului, poate să ne arate un drum sigur”, erau chestiuni la ordinea zilei atât pentru presa de stânga cât şi pentru agitatorii de profesie, victimele lor fiind desigur studenţii.

Infantilismul acestor chemări, care apelau direct la manifestarea instinctelor primare individuale şi colective, realizau în fapt pornirile războinice şi distructive ce aveau sã fie promovate asiduu de: Studentul revoluţionar, Amicii URSS şi Frontul democrat studenţesc, cel puţin ultimul, care va fi şi la originea Frontului Democrat Universitar (atât de drag autorului pentru cã a şi fost primul lui preşedinte în zona Iaşi), stârneşte admiraţia autorului prin stilul său mai organizat, conţinut doctrinar mai profund şi acţiuni diversioniste mai bine coordonate. Lupta pentru pace (ce ipocrizie) care în opinia lor însemna „a pune stavilă în interior curentelor de dreapta şi de a pune în exterior o atitudine net antirăzboinică fascismului revizionist” nu însemna altceva decât pregătire de război, atitudine revoluţionară, aspecte ce aveau să se regãsească şi în plină epocă comunistă la noi, când cu orice ocazie se striga sloganul „Luptăm pentru pace, pregătindu-ne de război” demonstrând în fapt ce însemna şi înseamnă pacea comunistă. Zvârcolirile naţionaliste erau mai intense aici pentru cã studenţimea avea de luptat şi cu manifestãrile naţionalist şovine ale tineretului maghiar, încurajate şi susţinute de atitudinea iredentistă a autorităţilor maghiare. Aceste frământări ale studenţimii naţionaliste aveau sã fie sintetizate într-o manierã magistralã de poetul pătimirii neamului Octavian Goga, când afirma cã „ideea dezrobirii noastre naţionale şi a identificării graniţelor etnice cu cele politice într-un act independent, aşa s-ar putea exprima crezul nostru”. Analizând evoluţia mişcărilor naţionaliste, al căror motor principal era studenţimea română şi, în egală măsură, intelectualitatea cea mai reprezentativă a perioadei interbelice, se poate observa cu destulă uşurinţă că toate manifestările se subsumau acestui crez. Aşa încât, reluarea unor idei naţionaliste (moderate?) prin studiile de istorie militară şi politică din 1971, 1977, 1979 la care autorul face referire nu corespund decât demagogiei comuniste, care scăpată oarecum de influienţa alogenă în structurile de partid şi de stat, dorea să-şi consolideze poziţia afişând un nonsens doctrinar şi anume naţionalismul comunist care este în acelaşi timp şi un non sens semantic, naţionalism pe care avea să-l supraliciteze de o manieră vulgară şi ridicolă, golindu-l astfel de conţinut.

Oricum, frământărilor studenţimii din această parte a ţării, avea să le pună capăt dictatul de la Viena, când Ardealul de Nord Vest (43.500km² şi 2,5 milioane locuitori, în marea lor majoritate, români) trece sub jurisdicţie maghiară, sub dictatura fascistă a lui Horthy. Iarăşi prilej pentru apel la naţiunea românã din partea tuturor celor care până mai ieri condamnau naţionalismul, ca fiind manifestare de dreapta cu caracter profascist sau chiar fascist. Este exemplul adunării de doliu convocată la Universitatea Clujeană când rectorul acestei instituţii declară că situaţia „nu va fi niciodată acceptată de naţiunea română care este permanentă şi deplin conştientă de drepturile ei sacre”(sâc!).

Pentru centrul universitar Cernăuţi descrierea pe care autorul o face este una mai ales nostalgică, împăciuitoare, văzută ca o etapă cu caracter constructiv într-o epocă în care amintirile trecutului capãtã un aspect mirific. Este adevărat că amalganul etnic, dar şi stăpânirile succesive: musulmană, până la 1775, austriacă, până la 1918, românească, până la 1940, sovietică, până în 1991 şi ucrainiană, din 1991, au creat un mod de convieţuire, de înţelegere şi toleranţă în spatele căreia, însă, se ascundeau tendinţe hegemonice, mai ales în perioada sovietică şi ucrainiană, perioade în care deznaţionalizarea teritoriului devine şi continuă să fie politică de stat. Chiar şi înainte de perioada musulmană teritoriul deosebit de pitoresc şi extrem de atractiv al Bucovinei (plai de dor) era teren de disputã între Polonia şi Rusia, pentru că Ucraina, actuala deţinătoare (în mod abuziv) a teritoriului, nici nu exista ca stat. Fără îndoială că amalganul etnic permitea şi o exprimare diversificatã în care îşi găseau locul 34 de societăţi culturale, pentru cele 6 etnii principale, 15 asociaţii culturale şi 28 organizaţii sportive. Prin prezentarea efervescenţei culturale din perioada interbelicã lucrarea este meritorie, pentru că autorul subliniază cu acurateţe şi nepărtinitor modul de manifestare a acestor societăţi care, într-adevăr, căutau să menţinã tradiţia fiecărei etnii într-un climat democratic şi stimulativ. Pentru români, care reprezentau aproape 50% din populaţia Bucovinei, (în 1930 44,5% români, 29,1% ucrainieni, 10,8% evrei, 8,9% germani, 3,6% polonezi, 3,1% alte naţionalităţi) existau 17 publicaţii româneşti şi 16 pentru celelalte etnii, ceea ce arăta un echilibru într-un adevărat spirit democratic. Societăţi ca Junimea, Arboroasa, Dacia, Academia Ortodoxă Bucovina, Moldova, unele dintre ele cum ar fi societatea Arboroasa, Junimea, Aron Pumnul şi altele mai noi ca de exemplu, societatea Ecologică „Stejarul” supravieţuiesc şi astăzi. Datorită acestor publicaţii a fost şi este posibilă şi în condiţiile de astăzi cunoaşterea tragediei autohtonilor supuşi unui proces nemilos de deznaţionalizare, acum ca şi în trecut, cu tendinţa evidentă de distrugere a elementului românesc. Siluirea tradiţiei, credinţei, limbii şi culturii naţionale practicate de autorităţile de ocupaţie care s-au succedat, au fost şi sunt mijloace sigure de realizare a acestui deziderat pe care un ministru de externe şi un şef de stat (despre care pomeneam mai sus) nu l-au văzut atunci când au semnat tratatul din 1997, tratat ce stipula expres că România nu are pretenţii teritoriale şi, implicit, nu are observaţii şi obiecţii cu privire la soarta românilor din acest spaţiu eminamente românesc.

Dincolo de atmosfera paşnică pe care autorul vrea sã o sublinieze, eludând cu bună ştiinţă frământările şi manifestările zgomotose ale tineretului studios din centrul studenţesc Cernăuţi, trebuie reţinut cã efervescenţa naţionalistă a elementului românesc era extrem de evidentă, comparabilă cu cea din Iaşi sau Cluj. Această efervescenţă se datora şi faptului că în oraşe structura etnică, şi de aici ponderea economică, administrativă şi politică, era cu totul diferită faţă de cea prezentată anterior. Din acelaşi recensământ (1930) rezulta următoarea structură etnică pentru mediul urban: 33% români, 30% evrei, 14,4% germani, 13,% ruteni, 6,9% poloni şi 2,1% alte naţionalităţi, iar ponderea etnică din universităţi era net în favoarea evreilor, situaţie ce alimenta o stare de nemulţumire în rândul tineretului şi a populaţiei majoritare. La rândul său, tineretul studenţesc basarabean risipit, în perioada ocupaţiei ţariste, în centrele imperiale: Kiev, Petrograd, Moscova, Odessa, Dorhat, pentru că Basarabia nu avea o instituţie de învăţământ superior, a reuşit să-şi păstreze şi chiar să promoveze identitatea etnică şi naţională prin faptul că s-au organizat în societăţi pe care autorul le consemnează cu acurateţe, mai ales sub aspectul activităţii lor. Din aceste societăţi, care păstrau viu idealul naţional s-a ridicat generaţia unionistă, din care pomenim pe: Pantelimon Halippa, Ion Pehlivan, Al. Mateevici, Ion Inculeţ, viitorul metropolit Iurie Grosu şi mulţi alţii, ale căror nume aveau să se regăsească în sfatul ţării la unirea Basarabiei cu patria mamă şi apoi în perioada interbelicã aveau să contribuie la emanciparea ei. Este perioada în care, cel puţin sub aspect socio-cultural, Basarabia cunoaşte o dezvoltare fără precedent. Chişinăul devine, în această perioadă, pentru prima dată în istoria sa, centru universitar cu facultăţile de teologie, agricultură şi de muzică. Din nefericire, însă, bună parte din studenţimea basarabeană avea orientare de stânga, puternic influenţată fiind de socialismul bolşevic. Această ambiguitate politică avea sã coste scump tineretul, mai ales la a doua generaţie, când parte dintre ei vor deveni agitatorii şi propagatorii ideilor comuniste pe teritoriul Românei Întregite. Pe de o parte se realiza împlinirea idealului unionist la 1918, ceea ce însemna realizarea idealului naţional, ideal ce trebuia consolidat, iar pe de altă parte, doctrina comunist internaţionalistă, care era în disonanţă flagrantă cu idealul naţional, zădărnicind astfel multe din acţiunile tineretului în această provincie istorică.

Dacă până la Unirea din 1918 idealul naţional prevala în manifestările tineretului basarabean, oriunde s-ar fi aflat el, după 1918 (mai ales a 2-a generaţie) se orientează către stânga, datorită şi numeroaselor elemente alogene, îndeosebi evrei, care populau copios oraşele Basarabiei, ca şi ale Moldovei dintre Carpaţi şi Prut. Această situaţie creea derută în rândurile tineretului, pentru că nu rareori aceste elemente ajungeau până la manifestări ostile cu caracter făţiş antiromânesc, deşi, în scurta perioadã de la 1918 la 1940, Basarabia a cunoscut cea mai fertilă etapă în dezvoltarea ei economică, culturală şi socială.

Mai mult ca atât, numeroşi studenţi basarabeni, care învăţau în centrele universitare din ţară, se organizau în societăţi cu orientare de stânga, extrem de active, practicând un militantism chiar agresiv (Frontul Studenţesc Democrat, Acţiunea radicală a studenţilor basarabeni, Cercul studenţilor socialişti), toate dirijate de comunişti, ceea ce a şi condus la un proces intentat de autorităţile statului împotriva acestora (Procesul din Dealul Spirii din 6 mai 1921), capetele de acuzare fiind activitatea subversivă, diversionistă şi antistatală. De la idilic la dezastru În descrierea această atmosfere, care se va prelungi şi după ultimatumul sovietic din 23 august 1940, ca de altfel pe întreaga perioadă a războiului, pe care autorul încearcă să o evoce aparent imparţial, se strecoară câteva inadvertenţe aparent inofensive, dar puse viguros în pagină. Prima este compasiunea pentru armata română, care, în 23 august 1944, la ordinul regelui Mihai, încetează operaţiunile militare împotriva trupelor sovietice în ofensivă şi întoarce vitejeşte armele împotriva trupelor germano-horthiste, după încheierea armistiţiului (!). Numai că autorului trebuie să-i amintim faptul că armistiţiul nu s-a încheiat pe 23 august 1944, dată la care a fost arestat conducătorul statului român, mareşalul Ion Antonescu, şi armata română a capitulat fără condiţii, la ordinul dat de şeful statului, (nimeni altul decât regele Mihai I) sub presiunea evenimentelor invocate astăzi drept scuză, ci pe data de 12 septembrie 1944. A doua este faptul că în această perioadă, (douzeci de zile) deruta din armata română a fost una de proporţii, pentru că în majoritatea ei a fost dezarmată, iar aproximativ 150.000 de soldaţi şi ofiţeri au fost duşi în Ţara Sovietelor ca prizonieri de război şi trataţi ca atare. Parte dintre ei s-au întors în ţară în rândurile diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia Cloşca şi Crişan, formate şi instruite în această ţară, dar marea lor majoritate aveau să moară pe meleaguri străine din cauza acestei greşeli istorice tutelată de suveran, iar regele, pentru acest gest, va fi răsplătit cu cea mai înaltă distincţie de război sovietică. A treia, capitularea fără condiţii, fără armistiţiu, a aruncat România în haos, a transformat România în ţară învinsă şi aşa a fost tratată şi după încheierea războiului la conferinţa de pace de la Paris. Întoarcerea armelor, dincolo de eroismul cu care s-a remarcat ulterior armata română, a avut la început aspectul unei turme folosită drept carne de tun sub comandament sovietic, executând misiunile cele mai grele, atât în luptele pentru eliberarea teritoriului naţional, cât şi în luptele pentru eliberarea Ungariei, Poloniei şi Cehoslovaciei, pentru că aveau în spate trupele sovietice sub a căror strictă supraveghere îşi desfăşurau acţiunile pe teatrul de operaţiuni. Drept dovadă la terminarea războiului nu a avut nici o valoare imensul tribut de sânge plătit de armata română pe frontul de vest şi nici faptul că întoarcerea armelor a însemnat scurtarea războiului cu mai bine de şase luni, cu toate acestea statutul de ţară învinsă nu s-a modificat. Aşa se face că eliberarea Budapestei, care este meritul exclusiv al trupelor comandate de generalul Şova, a fost însuşită de comandamentul sovietic, generalul Şova fiind scos de la comandă şi întemniţat pentru cã a avut curajul să facă public adevărul. Este cel puţin bizară compasiunea autorului care cu lacrimi de crocodil deplânge starea poporului român supus umilinţei, umilinţă care începuse cu armata, decapitată prin arestarea conducătorului ei care avea sã fie împuşcat un an mai târziu. Cei care se afişau zgomotos nu erau alţii decât cele câteva sute de comunişti, la care se adăugau o seamă de oportunişti, din nefericire chiar din păturile elevate ale societăţii şi o întreagă cohortă de alogeni adusă la noi împreună cu tancurile sovietice. Derută, după cum se exprimă autorul, exista doar în structurile politice tradiţionale, nu şi în cele implantate de autoritatea de ocupaţie care ştiau foarte bine ce au de făcut. Acest act de abandonare a României în mâinile aliaţilor care deja îşi negociase sferele de influienţă, nu poate fi numit altfel decât un act de trădare a interesului naţional. Ce este mai trist este faptul că acest act va fi repetat încă odată la 30 decembrie 1947 când regele abdică în urma unui şantaj ieftin motivându-şi gestul prin ameninţarea execuţiei celor 1000 de studenţi arestaţi, ca şi cum acei bieţi tineri urmau să aibă altă soartă sub un regim de teroare care a lovit mai ales în tineretul ţării. Pentru România, care la acea vreme naviga pe valurile tumultuoase ale istoriei, atitudinea regală poate fi comparată cu aceea a unui căpitan de vas care în loc să părăsească ultimul nava care se scufundă o abandonează primul fără remuşcări şi chiar cu conştiinţa datoriei împlinite.

Din nefericire gesturile regelui Mihai aveau să se înscrie pe linia uzurpatorului de ţară care a fost tatăl său Carol al II-lea, întinând astfel figurile luminoase ale primilor doi regi din istoria modernă a României; Carol I şi Ferdinand I întregitorul de ţară. (va urma )

„O societate care nu are cultură este lesne de manipulat.” Kant

După lovitura de stat militară a regelui Mihai şi „pumnul în masă”, marca Vâşinski urmează perioada cea mai neagră din Istoria Românilor care va intra sub dominaţia stalinistă de la Moscova.

Electricianul de serviciu Gh. Gheorghiu-Dej înconjurat de robii comunismului satanic:

–Anna Robinson (Ana Pauker)-Lazlo Lukas (Vasile Luca)-Jakob Roitman sau Breutman (Iosif Chişinevschi)-Burach Tescovich (Teohari Georgescu)-Petru Groza-Emil Botnăraş-Lev Oigenstein (Leonte Răutu)-Mayer Kohn (Miron Constantinescu)-Mihai Roller-Saşa Bordenko (Alexandru Bârlădeanu)-Constantin Pârvulescu-Pantiuşa Bodnarenko (Gh. Pintilie)-Anna Grossman (Ana Toma)-Josef Ranghetz (Iosif Rangheţ)-Ernst Neuländer (Valter Roman)-Georg Gerschwin (George Apostol)-Liuba Kişinevski (Liuba Chişinevschi)-Samuel Brukner (Silviu Brucan)-Abraham Gutman (Avram Bunaciu) şi mulţi alţii, au îndoliat România prin instaurarea comunismului folosind metoda de o barbarie nemaiîntâlnită în istoria acestei ţări. „Comuniştii au vrut să ne facă fericiţi cu forţa: bă, să fiţi fericiţi că va ia mama dracului!” avea să consemneze Petre Ţuţea, după 13 ani de puşcărie comunistă.

Începând din anul 1945, guvernul Groza procedează la mari epurări în toate sectoarele vieţii publice.

–

mai 14 - 22 Procesul primului lot al „criminalilor de război”-

mai 30 - iunie 14 Procesul ziariştilor constituit din 14 ziarişti „vinovaţi de dezastrul ţării”, cum îi numea Scânteia din 6 iunie 1945.Se lasă cu condamnări grele: Pamfil Şeicaru - condamnat la moarte, Ionel Dumitrescu - detenţie grea pe timp de 20 ani, Romulus Dianu la 20 de ani detenţie grea, Romulus Seişanu detenţie pe viaţă, Ilie Rădulescu - muncă silnică pe viaţă, I.P. Prundeni - la detenţiune grea pe viaţă, Al. Hodoş - 20 ani detenţiune, Radu Gyr - 12 ani, Grigore Manoilescu - pedeapsă cu moartea, Gabriel Bălănescu - detenţiune grea pe viaţă, Pan Vizirescu - detenţiune grea pe viaţă, Aurel Cosma - detenţiune grea pe viaţă, Nichifor Crainic - detenţiune grea pe viaţă şi Stelian Popescu - detenţiune grea pe viaţă.

Înaintea alegerilor din nov. 1946 se înfiinţează la Bucureşti (10 februarie) Universitatea „Ştefan Gheorghiu”, şcoală care îi va îndoctrina pe viitorii activişti de partid cu învăţătura lui Marx, Engels şi celebrele Teze ale tovarăşului Lenin care îndemna la violenţă, crimă şi teroare.

La întâlnirea activului central de partid cu miniştrii, tovarăşul Vasile Luca tuna şi fulgera: „Toţi cei epuraţi trebuie adunaţi şi băgaţi în lagăr, puşi la muncă obştească şi apoi vom vedea cine se poate reabilita.” (1945).

Adică, dacă nu veţi fi cu noi, veţi rămâne acolo, gândea Vasile Luca.

Urmează arestarea altor membrii din guvernul Antonescu, aparatul economico-financiar (I. Petrovici, N. Cosmovici, Mircea Vulcănescu ş.a.). Cultura românească este epurată prin interzicerea unui număr de

2. 000 titluri ajungând în 1948 la

8. 000 de titluri şi autori. Nu lipsesc Eminescu (excepţie făcând poezia Împărat şi proletar) N. Iorga, V. Pârvan, V. Papacostea, C.C. Giurescu, I. Lupas, Constantin Rădulescu-Motru, Rebreanu, Crainic, V. Voiculescu, Radu Gyr ş.a. Au mers cu epurarea culturii atât de departe încât în cultura europeană l-au interzis inclusiv pe Churchill şi Charles de Gaule! 19 nov. 1946 este ziua alegerilor.

Vasile Luca (ian. 1946 ): „Noi nu putem fi mulţumiţi cu un succes 50-55%, ci trebuie să obţinem majoritate de peste 80%, dacă vrem să lichidăm reacţiunea…”Emil Bodnăraş: „Trebuie să luăm 90%, şi asta se va face cu ajutorul acelor posibilităţi pe care ni le conferă legea electorală şi al unei anumite «tehnici».”Constantin Rădulescu-Motru (22 noiembrie 1946): „Camioane cu alegători au circulat de la o secţie la alta, votând la toate secţiile, adică de mai multe ori. După votare, s-au trimis comisiei centrale procesele-verbale în alb, aici, s-au completat punându-se după ordinul guvernului, numărul de voturi care convenea.”Şi au obţinut cât au vrut 91,3%, adică peste 90%, avansat la 27 mai şi repetat la 6 şi 12 noiembrie 1946.În lunile martie-aprilie 1947 se arestează peste 900 de membrii ai opoziţiei. Vine rândul armatei române să fie decimată, fiind trecuţi în rezervă 37 generali, un contraamiral şi mii de ofiţeri (1 septembrie 1947)Actualul academician şi viitorul academician în R.P.R., Mihail Sadoveanu prezidează Adunarea Deputaţilor şi în urma unui raport al tovarăşului tipograf Teohari Georgescu, întreaga conducere a Partidului Naţional-Tărănesc va fi arestată (29 iulie 1947).

După ce fusese decorat de generalisimul Iosif Vissarionovici Stalin cu Ordinul Victoria (iulie 1945) primind cadou şi două avioane regele Mihai se înclină în faţa adevărului şi vine rândul lui să „cadă” (30 decembrie 1947), la 4 ianuarie 1948 părăsind definitiv România până la următoarea lovitură de stat din decembrie 1989 (marca tovarăşului Ion Iliescu).

Martie 1948, este arestat grupul de comandă al Mişcării Naţionale de Rezistenţă: Horia Măcelariu, Gheorghe Manu, Ion Bujoiu, Nistor Chioreanu, Nicolae Petraşcu ş.a.Capul bisericii ortodoxe române, Nicodim Munteanu se îmbolnăveşte „subit” (m. 27 februarie 1948) şi este numit Iustinian Marina ca drept recompensă pentru găzduirea care i-a făcut-o lui Gheorghiu-Dej în urma fugii din lagărul din Tg. Jiu (1944).

În noaptea de 14/15 mai 1948 are loc cea mai mare arestare din istoria vieţii româneşti, fiind arestaţi 15.000 de membri din Mişcarea Legionară, singurii de care se temeau cu adevărat „aleşii” de la Bucureşti.

Fiind lichidate toate partidele politice, armata „reorganizată”, biserica subjugată este rândul Academiei Române să fie decapitată de minţile tovarăşilor comunişti care toate la un loc nu făceau cât un Constantin Rădulescu-Motru, Alexandru Lepădatu sau Gheorghe Brătianu.

Petru Groza desemnează pe Traian Săvulescu pentru decapitarea Academiei Române (care intra în planul de comunizare a României) şi transformarea într-o instituţie de partid şi de stat.

Demersurile începuseră încă de la 29 oct. 1944, când în ziarul „Victoria” lui N.D. Cocea, Geo Dumitrescu la 24 ani publică articolul „O altă Academie” prin care cere epuraţia acestui „cuib penibil de reacţionalism şi senilitate”.

România Liberă din 13 septembrie 1944: „Epurarea mai întâi”.

România Liberă din 21 septembrie 1944: „Revizuiri necesare”.

România Liberă din 4 octombrie 1944: „Figuri de trădători”.

Dreapta nouă din 30 mai 1946: Victor Eftimiu încă din 1944 înaintează un memoriu lui Petru Groza prin care cere eliminarea „elementelor grav compromise”.

Constantin Rădulescu-Motru consemnează în Jurnal 20 mai 1948: „Academia Română este ameninţată cu desfiinţarea. Era de aşteptat. Regimul comunist nu poate tolera un cuib de naţionalism, aşa cum era de fapt Academia Română. Moscova, stăpână pe Statul Român vrea o academie instituţie de stat, adică o instituţie aservită ideologiei propagată de Moscova”:Şedinţa de la 21 mai 1948. Traian Săvulescu: „Să integrăm cât mai grabnic Academia Română în organizaţia de stat, ca o instituţie de stat.”Constantin Rădulescu-Motru. Jurnal 28 mai 1948. „Academia nu va fi pe viitor o instituţie de cultură românească, ci o instituţie la dispoziţia politicii internaţionale a comunismului.”La 9 iunie 1948, Ministrul Justiţiei Abraham Gutman semnează Decret prezidenţial nr. 76 pentru transformarea Academiei Române în Academia Republicii Populare Române.

Profesorul C.I. Parhon care făcea parte din Comitetul Provizoriu pentru elaborarea statutului de organizare şi funcţionare a academiei propune la 10 iunie 1948 delegarea unui comitet restrâns format din Traian Săvulescu preşedinte, pe Mihail Sadoveanu vicepreşedinte, care să gireze conducerea Academiei R.P. Române până la constituirea noii sale conduceri. În şedinţa de inaugurare a proaspetei academii comuniste 18 octombrie 1948 dr. C.I. Parhon - preşedintele de onoare al Academiei Populare Române, preşedintele prezidiului Marii Adunări Naţionale: „Academia Republicii Populare Române a fost înfiinţată de guvernul democrat român care şi-a însuşit iniţiativa Partidului Muncitoresc Român.”Pilaţii orbi de la Bucureşti vor decapita 97 de membrii din Academia Română, mulţi dintre ei luând drumul pustiului, alţii arestaţi şi încarceraţi în puşcăriile comuniste. Prin conspiratorii comunişti Traian Săvulescu, C.I. Parhon, Mihail Sadoveanu ş.a. ies pe uşa din spate din Academia Română miniştri, profesori universitari, oameni de ştiinţă, savanţi, istorici, generali, toţi cu studii la cele mai înalte universităţi din ţară, Europa şi chiar din lume.

Vor fi eliminaţi la 9 iunie 1948:Alexandru Lepădatu - preşedintele Academiei din 1935. A studiat la Facultatea de Medicină, la Facultatea de Litere şi Filozofie. Licenţiat în Istorie şi Geografie cu „magna cum laude”. Cercetător şi profesor la Universitatea din Cluj. Senator şi organizator al Institutului de istorie din Cluj. Director al Arhivelor statului. Decan al Facultăţii de istorie. Parlamentar în guvernul I.C. Brătianu. Ministru al Cultelor şi Artelor.

Ioan Lupaş - protopop de Sălişte. Savant şi profesor universitar cu studii la Sibiu, Braşov, Budapesta, Berlin, Tirol, Italia. Licenţiat în teologie, istorie, latină, doctor în istorie.

Dimitrie Gusti - savant european. Întemeietorul Muzeului Satului şi autorul Enciclopediei române.

Constantin Rădulescu-Motru - unul din cei mai mari filozofi români ai sec. XX cu studii la Paris. A fost profesorul în faţa căruia Mircea Eliade îşi susţinuse teza de doctorat. Academician din 1923, fusese şi preşedinte al Academiei Române.

Gh. I. Brătianu - licenţiat în drept la Paris, doctor în filozofie la Cernăuţi, doctor în litere la Sorbona.

Emil Racoviţă - savant, biolog, membru titular din 1920. Preşedinte al Academiei Române 1926-1929. În 1947 moare în mizerie pe străzile Clujului.

Marius Sturdza - medic celebru cu studii la Viena, Paris, Berlin şi Nansy.

Alex. Dem. Marcu - licenţiat în litere la Florenţa şi la Academia din Roma

Vespasian V. Pella - cu studii de drept internaţional la Berlin şi Paris.

Victor Bagdasar - istoric la filozofiei cu studii la Berlin.

George Fotino -licenţiat în drept la Bucureşti şi doctor în drept la Paris.

Victor Bădulescu - savant în finanţe, doctor în ştiinţe economice şi financiare la Paris.

George Enescu - muzician de renume mondial, creatorul operei OEDIP. Petru Groza încearcă să-l aducă în România roşie, dar nu reuşeşte.

Ştefan Bezdechi - profesor de limbi şi literatură greacă cu studii la Bucureşti, Berlin şi Roma.

Iuliu Hossu - episcop al Clujului şi Gherlei cu studii la Roma.

Constantin Popovici - matematician cu studii la Sorbona.

Dumitru Combiescu - microbiolog şi epidemiolog cu studii la Paris, Baltimore, New York, Harvard.

Florin Ştefănescu-Goangă - psiholog cu doctorat la Leipzig.

Gheorghe Tătărescu - doctor în drept la Paris, şi mulţi, mulţi alţii până la 97.Va fi epurat, inclusiv fostul Patriarh Nicodim care era trecut la cele veşnice încă din februarie 1948.Tovarăşii de la Bucureşti, Săvescu, Sadoveanu, Iorgu Iordan, C.I. Parhon, Andrei Rădulescu sub îndrumarea propagandistică făcută de Ana Pauker, Chişinevschi şi Leonte Răutu aduc cadre noi politice şi mai puţin cultural-ştiinţifice.

Primul instalat este Traian Săvulescu, în care PCR îşi pusese mari speranţe în stalinizarea academiei. Sunt aduşi istorici, profesori, economişti, parazitologi, care mergeau pe linia stalinistă venită de la Moscova.

Mihai Roller - om politic socotit şi istoric cu studii la Moscova. A condus grupul de istorici care au falsificat Istoria Românilor la 1947, redactându-l pe bazele ideologiei marxist-leniniste.

Oamenii politici de astăzi, generaţia Ion Iliescu au învăţat atunci că independenţa de la 1877 a fost făcută datorită ţarului Rusiei şi că sărmanul Eminescu a fost mare şi genial pentru că a scris „Împărat şi proletar”. Iorga era considerat ca „un istoric burghez”, iar Mihai Viteazul şi Avram Iancu au făcut „greşeli politice”Bucuriile comunismului pentru Roller au fost atât de mari încât în 1958 se sinucide „politic”.

Petre Constantinescu-Iaşi - ministrul propagandei în guvernul Groza. Înfocat marxist cu funcţii politice. Ministru al Informaţiilor 1945 - 1946, vicepreşedintele Adunării Deputaţilor 1946-1948, vicepreşedinte al prezidiului MAN din 1948. Este ales academician şi chiar vicepreşedintele Academiei RPR. La cererea Anei Pauker, Petre Constantinescu-Iaşi l-a propus pe Mihail Roller în Academie.

Mihail Sadoveanu - se autoelimină din fosta academie şi se autoproclamă nou academician în noua academie roşie 1948. După 1944 o coteşte la stânga spre regimul comunist publicând cărţi pe noua linie venită de la Moscova, binecunoscut fiind romanul Mitrea Cocor şi celebra carte de reportaje după vizita de la Moscova: „Lumina vine de la Răsărit”. Regimul comunist dâmboviţean patronat de Gheorghiu - Dej îl va numi preşedinte al Prezidiului MAN, erou al Muncii Socialiste şi îl va decora cu premiul Lenin. Fotoliile din Academia Republicii Populare vor mai fi ocupate de cadre cu pregătire mai mult decât îndoielnică: Radu Cernătescu (chimist), Victor Eftimiu (scriitor), Barbu Lăzăreanu (istoric), Gabor Gaal (publicist), Nicolae Hortolomei (medic), Arthur Kreinadler (medic), Nicolae Gh. Lupu (medic), Eugen Macorschi (biolog), familia Moisil, Constantin şi Grigore (istoric şi matematician), George Oprescu (istoric), Camil Petrescu (scriitor), Cezar Petrescu (scriitor), Paul Bujor (zoolog) ş.a., urmaţi de Andrei Oţelea (1955, istoric), Alex. Bârlădeanu (marxist şi om politic 1955), Miron Constantinescu (primul şef de la Scânteia 1974) până la Manea Mănescu (1974), Suzana Gâdea, Elena Ceauşescu (1974) şi Nicolae Ceauşescu (1984).

În „noaptea neagră” 5/6 mai 1950, la semnalul electricianului Gheorghiu -Dej şi al tipografului Teohari Georgescu sunt arestaţi 90 de demnitari numiţi de tovarăşi „reprezentanţi ai regimului burghezo-moşieresc” din care 22 au fost academicieni, marea majoritate luând drumul Sighetului, restul la alte puşcării. Ca Iisus pe cruce au suferit şi s-au ridicat la Dumnezeu academicienii:Academician Alexandru Lepădatu - preşedintele. Arestat în 1950 fără mandat va muri în 1953 la Sighet. Aruncat în cimitirul săracilor

Academician Victor Bădulescu, membru de onoare, jurist, prof. universitar, subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe în guvernul Gh. Tătărescu. Aruncat în cimitirul săracilor Sighet 1953.Academician Iuliu Maniu, membru de onoare, om politic, organizator şi participant la Marea adunare de la Alba Iulia, care a proclamat la 1 decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România. Condamnat la 154 de ani de muncă silnică, iar apoi la temniţă grea pe viaţă. Moare la 5 februarie 1953 fiind îngropat în cimitirul săracilor Sighet.

Academician Gheorghe Tască, om de ştiinţă cu studii la Paris. A fost al patrusprezecelea dintre demnitari şi al doisprezecelea dintre toţi foştii miniştrii ai României Mari care şi-au pierdut viaţa la Sighet. Va fi aruncat în cimitirul săracilor la 12 martie 1951. Avea 76 ani

Academician Radu Rosseti, membru de onoare, general şi istoric arestat la 71 ani. Anchetat la Jilava şi ţinut în condiţii care nu fac cinste poporului român se ridică la Dumnezeu în puşcăria Văcăreşti - 1949.Academician Zenovie Păclişanu, membru corespondent. Istoric, teolog, secretar al Marii adunări de la Alba Iulia - 1 decembrie 1918. Profesor şi teolog la Blaj, director în Ministerul cultelor. Papa Pius al XI-lea i-a acordat distincţia de Prelat papal în perioada interbelică. Nu a făcut politică. Exterminat la Gherla.

Academician Axente Baciu, membru de onoare. Profesor şi publicist. A fost academician 5 zile (4-9 iunie 1948). Participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia - 1 decembrie 1918. Asasinat la 80 de ani, în puşcăria Sighet.

Academician Gheorghe I. Brătianu, istoric, savant cu două doctorate la Paris şi Sorbona. A fost decan al Facultăţii de litere şi filozofie din Bucureşti - 1942, ales membru titular al Academiei Române. În noaptea de 24/25 aprilie 1953 se ridică la Dumnezeu. Avea 55 ani. România a mai pierdut un savant. A murit la Sighet unde directorul puşcăriei avea trei clase.

Nimeni nu a plătit, nimeni nu şi-a cerut scuze, din fostul PCR, atât pentru aceste crime, cât şi pentru cei care au fost închişi în puşcării, în acest cancer comunist. Au fost arestaţi 22 de academicieni din care 8 au căzut în această teroare nemaiîntâlnită din istoria vieţii româneşti. Au fost distruse cele mai mari spirite din ştiinţă şi cultură cu dragoste de neam şi biserică.

Prima poruncă a lui Hristos a fost să-l iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, iar a două să ne iubim semenul nostru, aşa cum ne iubim pe noi.

La sediul Accademiei di Romania din Roma, s-a prezentat, joi, 16 septembrie, cartea lui Dario Fertilio “Musica per i lupi” (“Muzica pentru lupi”), apărută anul acesta la Editura Marsilio, transmite Romanian Global News, care citeaza Primaria din Torino.

Vor interveni pentru prima oara în Italia regizorul Sorin Ilieşiu şi Paul Dumitrescu, supravieţuitor al fostului penitenciar din Piteşti. Moderatorul evenimentului va fi jurnalistul Luca Bistolfi.

Metodele cele mai barbare de tortura psihică au fost aplicate asupra tinerilor deţinuţi „recalcitranţi”, de cele mai diferite credinţe politice şi religioase, cu scopul de a-i face să se umilească reciproc, să se maltrateze fizic şi să se mutileze psihic denigrându-şi trecutul. Aceasta operaţie diabolica de depersonalizare, de „destrămare a anturajului” şi de asasinat moral s-a desfăşurat cu începere din vara lui 1948 în penitenciarul Suceava, în penitenciarul Piteşti, unde a atins apogeul cruzimii şi bestialităţii, continuând apoi, cu o putere mai scăzuta, în penitenciarele Gherla şi Târgu Ocna. (Textul integral si detalii pe portalul Muzeul Sighet: Sala 50 - Fenomenul Piteşti).

Muzeul Sighet: Sala 50 - Fenomenul Piteşti În anii 1949-1951, distrugerea elitelor societăţii era pe cale de a se înfăptui: intelectualii, diplomaţii, preoţii, militarii, magistraţii, poliţiştii, oamenii politici ai vechiului „regim burghezo-moşieresc” erau în închisori, ţăranii cei mai gospodari erau deportaţi în coloniile de muncă forţată. Tuturor împreuna şi fiecăruia în parte li se aplica eticheta de „duşman al poporului”. Mai rămăseseră tinerii, o forţă socială imprevizibilă şi care trebuia să fie anihilată. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Piteşti (denumit de Securitate „reeducare”). Metodele cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate asupra tinerilor deţinuţi „recalcitranţi”, de cele mai diferite credinţe politice şi religioase, cu scopul de a-i face să se umilească reciproc, să se maltrateze fizic şi să se mutileze psihic denigrându-şi trecutul. Această operaţie diabolică de depersonalizare, de „destrămare a anturajului” şi de asasinat moral s-a desfăşurat cu începere din vara lui 1948 în penitenciarul Suceava, în penitenciarul Piteşti, unde a atins apogeul cruzimii şi bestialităţii, continuând apoi, cu o putere mai scăzută, în penitenciarele Gherla şi Târgu Ocna.

I s-a pus capăt printr-o anchetă şi printr-un proces mamut în anii 1953-1954. Sentinţa din 10 noiembrie 1954 condamna la moarte 22 de membri ai comandourilor legionare conduse de Eugen Ţurcanu (fiind executaţi 16). În proces nu au fost incriminaţi ofiţerii de securitate sau de penitenciar care instrumentaseră „reeducarea”, reproşându-li-se, doar, în cursul anchetei, „lipsa de vigilenţă şi neglijenţa criminală” care „a permis” experimentul! Într-un alt proces, din 1957, aceşti ofiţeri au fost şi ei condamnaţi la pedepse minore, ca ulterior să fie graţiaţi, fără să fie măcar amintită vinovăţia mai-marilor Securităţii: Teohari Georgescu, Marin Jianu, Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Mişu Dulgheru ş.a.Experimentul de la Piteşti este considerat un unicat în panoplia mijloacelor de distrugere în masă a personalităţii umane.*Jurnalist la Corriere della Sera, Dario Fertilio este primul şi unicul scriitor italian care s-a dedicat, printr-o muncă agilă şi documentată, fenomenului pe care cercetătorii l-au denumit „Fenomenul Piteşti”. Între 1949 şi 1952 închisoarea din Piteşti a fost teatrul a ceea ce Aleksandr Soljeniţîn a numit în Arhipleagul Gulag „cea mai mare barbarie a lumii moderne”. La Piteşti, scrie Dario Fertilio „s-a întâmplat un lucru ... un lucru despre care ar trebui să se tacă, dat fiind că nu există cuvinte pentru a-l descrie. Gândiţi-vă la spaima cea mai iraţională, la originea oricărei orori şi vă veţi afla pe calea spre Piteşti.” Volumul este o mărturie literară despre unul din cele mai teribile episoade din timpul regimului comunist din România: „experimentul Piteşti”. Torturile aveau ca scop reeducarea opozanţilor regimului prin torturi fizice, psihologice şi spirituale de o violenţă greu imaginabilă.

Pe lângă autor, la prezentarea volumului a luat cuvântul regizorul Sorin Ilieşiu, care lucrează în prezent la realizarea unui film documentar despre experimentul Piteşti intitulat ”Genocidul sufletelor. Fenomenul Piteşti - reeducarea prin tortură”. Alături de ei, dl. Paul Dumitrescu, în vârstă de 86 de ani, a adus mărturii despre torturile de la Piteşti în calitate de supravieţuitor. Evenimentul e unic în Italia în special graţie prezenţei regizorului Sorin Ilieşiu şi a d-lui Paul Dumitrescu. Publicul italian şi român de la Roma va putea asculta pentru prima dată mărturii directe despre atrocităţile comise de regim în această închisoare.

Întâlnirea a fost moderată de jurnalistul Luca Bistolfi.

grupaj de

Aur, smirnă şi tămâie
Magii i-au adus în dar
– Jurământul de credinţă -
Pruncului cel plin de har.

Să-L cinstim ca Împărat,
Pe născutul din Fecioară,
Doară Lui, la închinat,
Şi acum, ca-ntâia oară!

Stelele s-aprind cu dor,
Doar în noaptea de Crăciun
Şi vestesc la-ntreg popor
Că e Pruncul cel mai Bun.

Mânăstirea Vatopedu (prima parte)

Întru eternizarea amintirii minunii dumnezeieşti, în cursul căreia copilul său Arcadius a fost salvat de la înec de Maica Domnului, împăratul roman Teodosius I cel Mare a edificat această mănăstire athonită (unul dintre cele mai mari aşezăminte monastice din lumea ortodoxă).

În timpul unei călătorii imperiale pe Marea Egee, se stârni o furtună extrem de violentă, care, producând talazuri uriaşe, îl răpi pe micul prinţ moştenitor de pe puntea corăbiei şi-l aruncă în apa mării, unde căzu în adânc fiindcă nu ştia să înoate. Chiar de-ar fi fost excelent înotător, valurile foarte înalte tot l-ar fi înecat. Profund îndureraţi de această tragedie, marinarii, ferindu-se de furtuna aceea, care ar fi pricinuit şi alte victime, acostară la ţărm, în dreptul locului pe care avea să fie construită mănăstirea. Coborând de pe vas şi mergând pe uscat, la câţiva paşi lângă un tufiş îl găsesc pe Arcadius viu şi nevătămat. Foarte miraţi, dar şi plini de bucurie, marinarii vrură să ştie cum a ajuns în acel loc prinţul moştenitor, pe care, crezându-l înecat, l-au plâns. Arcadius le povesti cum, mergând spre fundul mării, o femeie neasemuit de frumoasă, având îmbrăcăminte strălucitoare, l-a prins de mână, zicându-i să n-aibă nici o teamă că Ea îl va salva de la înec. Îndată ce-l scoase din apa mării şi îl aşeză lângă boschetul acela, Ea se făcu nevăzută. Repede realizară toţi că Maica Domnului făcuse acea minune. Ca semn de recunoştinţă perpetuă că i-a fost salvat feciorul de la moarte prin înec, împăratul porunci să se înalte, exclusiv pe cheltuiala sa, chiar pe locul acela, o mare şi frumoasă mănăstire, în cinstea Maicii Domnului, cu hramul Buna Vestire.

Numele Vatopedu al mănăstirii, pe care o prezentăm, înseamnă „copilul din tufă”. Aşadar, şi prin numele acestui locaş monastic se perpetuează în veci amintirea marii minuni dumnezeieşti, săvârşită de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Pururea Fecioară Maria, ocrotitoarea tuturor călugărilor de pe Muntele Sfânt.

Este necesar să precizăm că Teodosiu I cel Mare (379 - 395 după Hristos) a fost ultimul împărat al întregului Imperiu Roman, care, chiar în anul 395 s-a divizat în două părţi: Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit. Primii împăraţi ai celor două noi imperii au fost Flavius Honorius (395 - 423), în Apus şi Flavius Arcadius (395 - 408), în Răsărit. Flavius Arcadius este cel care, în copilărie, fusese salvat de la moarte în chip miraculos de Preasfânta Maică a Domnului. Ambii împăraţi au fost fiii lui Teodosiu I cel Mare, ctitorul dintâi al Mănăstirii Vatopedu.

În prima jumătate a veacului al X-lea, Mănăstirea Vatopedu a fost jefuită şi distrusă de piraţi. Va fi complet rezidită în anul 972 de ctitorii Antonie, Atanasie şi Nicolae, care vieţuiau ca monahi isihaşti chiar prin locurile acelea profund silenţioase.

Printre cei patruzeci şi trei de sfinţi care se nevoiseră ca monahi în acest locaş monastic s-au aflat Grigorie Palama, Sava cel Nebun pentru Hristos, Cuviosul Evdochim, Nicodim, Maxim Grecul, luminătorul ruşilor, Cozma Etolul, Noul Cuvios Ioachim, regele sârb Ştefan Nemania şi fiul său Raţco, prinţ moştenitor. Ultimii doi, ca monahi s-au numit Simeon şi Sava.

Şi foştii patriarhi ai Constantinopolului, Chiril şi Ciprian au fost călugări în această mănăstire.

Împăraţii bizantini care au ajutat cel mai mult această mănăstire au fost Constantin al IX-lea Monahul, Mihail al VII-lea, Nichifor Votaniadis, toţi Comnenii, Andronic al II-lea Paleologul şi Ioan Cantacuzino.

Ajutoare consistente au trimis şi voievozii români Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, toţi domnitorii din familiile Cantemir, Ghica, Mavrocordat, Calimahi, Moruzi, Ipsilanti şi Şuţu.

De notat că, pe lângă numeroase sfinte moaşte, se păstrează aici şi o bucată din Brâul Maicii Domnului.

În nicio altă mănăstire athonită nu există atât de multe icoane ale Maicii Domnului, făcătoare de minuni, ca la Vatopedu. Sunt, în total, şapte asemenea icoane, anume următoarele: Vimatarisa (Ctitoriţa), Paramitia (Mângâietoarea), Esfagmeni (Înjunghiata), Antifonitria (Împotriva Glăsuitoarea), Eleovritisa (Izvorâtoarea de ulei), Pirovolitisa (Împuşcata) şi Pantanassa (Atotîmpărăteasa).

În continuare, vom evoca doar câteva dintre numeroasele minuni ale fiecăreia dintre cele şapte icoane minunate.

1. Maica Domnului Vimatarisa (Ctitoriţa). Această icoană miraculoasă se află în altarul bisericii mari.

În cursul secolului al X-lea, Mănăstirea Vatopedu a fost jefuită de cotropitorii arabi. Lucrurile pe care nu le-au putut lua cu dânşii au fost făcute scrum. În vremea aceea paracliser al mănăstirii era ierodiaconul Sava. Acesta, intuind primejdia pe care o reprezenta ceata aceea de răufăcători necreştini, reuşi să ascundă icoana aceasta făcătoare de minuni şi crucea Sfântului Împărat Constantin cel Mare în fântâna camuflată din Sfântul Altar al bisericii principale, în care erau păstrate cele două odoare de inestimabilă valoare. Tot în fântâna aceea tainică lăsă şi o lumânare aprinsă. Piraţii prădători nu s-au mulţumit cu acapararea preţioaselor obiecte de cult, ci au şi ucis călugării vârstnici, iar pe monahii tineri, printre aceştia fiind şi Sava, i-au răpit, ducându-i ca robi în Arabia. După aproximativ 70 de ani de robie, Sava reuşi să evadeze. Trecând prin nenumărate peripeţii terifiante, în cele din urmă putu să revină la Vatopedu, mănăstirea lui foarte dragă. A găsit câţiva călugări noi, care refăcuseră aproape toată mănăstirea. Însă nimeni dintre ei nu avea cunoştinţă de existenţa fântânii din Sfântul Altar şi, implicit, nici că acolo fuseseră ascunse o icoană a Maicii Domnului şi Crucea Sfântului Împărat Constantin cel Mare. La rugămintea şi la îndemnul părintelui ierodiacon Sava, noii călugări, mai toţi tineri, au ridicat lespedea mare şi foarte grea de pe gura puţului secret. Rămaseră uimiţi, văzând icoana şi crucea în stare perfectă de conservare, mirându-se şi mai mult când văzură lumânarea aprinsă şi deloc consumată de parcă ar fi fost introdusă în fântână chiar în ceasul acela, ci nu în urmă cu 70 de ani.

Icoana aceasta făcătoare de minuni se numeşte Ctitoriţa, fiindcă fusese descoperită în zilele celor trei ctitori ai mănăstirii (Antonie, Atanasie şi Ioan).

Întru pomenirea continuă a minuni, pe care tocmai o evocarăm, în seara fiecărei zile de luni, călugării toţi cântă Paraclisul Maicii Domnului.

În altă vreme, un monah prea vârstnic, tot necăjindu-se că nu poate să tâlcuiască propoziţia dezvoltată „o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri”! (Psalmul 89, versetul 4), a rugat-O stăruitor pe Maica Domnului ca să-l lămurească, îngenunchind şi plângând la icoana Ctitoriţa. Şi, în timp ce se ruga şi plângea, o voce blândă, extrem de plăcută, îi dădu explicaţia cuvenită, ceea ce îl uşură şi îl făcu nespus de fericit.

2. Maica Domnului Paramitia (Mângâietoarea). A fost pictată, în veacul al XIV-lea (în pronaos), pe un perete din faţa Paraclisului Sfântului Nicolae. După o vreme avea să fie mutată în Paraclisul Maicii Domnului.

Obştea monahală obişnuia ca, la terminarea slujbei de dimineaţă să sărute această icoană. După aceea, la ora 6, stareţul lăsa cheile mănăstirii la portar ca acesta să descuie poarta, care rămâne deschisă doar ziua (ca la orice mănăstire).

Într-o dimineaţă, pe când stareţul sărută icoana şi porni spre poartă ca să lase cheile acolo, fu oprit din mers de un glas nespus de blând şi rugător ce venea de la icoană: „Nu deschideţi, astăzi, porţile mănăstirii, ci urcaţi-vă pe ziduri şi alungaţi piraţii!” Întorcând privirea spre icoana miraculoasă, stareţul, uimit, Îi văzu pe Maica Domnului şi pe Pruncul Iisus că erau vii, vorbind şi gesticulând. Pruncul Iisus, punând mânuţa pe gura Maicii Sale Îi grăi astfel: „Maica Mea, nu mai purta grijă de această adunătură de păcătoşi, lasă-i să fie trecuţi prin sabia piraţilor că mult M-au supărat cu păcatele lor.” Însă Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare, luând cu blândeţe mânuţa Pruncului Iisus, Şi-a îndreptat capul spre dreapta şi a repetat porunca dată stareţului. Terminând vorbirea, Maica Domnului şi Preasfântul Său Prunc reluară înfăţişarea de icoană, aşa cum se prezintă şi în zilele noastre.

MOTIVAŢIE

Emisiunile emigranţilor formează un capitol recent al istoriei timbrelor poştale. Aparţinând exilului politic al diferitelor ţări din Europa, au constituit - prin posibilitatea de a circula pe scrisori alături de francatura oficială a ţărilor unde se aflau răspândiţi emigranţii - modalităţi de propagandă eficientă. Dacă tipărirea tuturor acestor mijloace de exprimare a avut loc iniţial sub forma unor vignete, neîndeplinind condiţiile de a se numi timbre poştale (teritoriu în care să aibă putere circulatorie, echivalent valoric al prestaţiei poştale efective, stat recunoscut de U.P.U.), unele din ele, după eliberarea ţărilor lor, au putut căpăta acest atribut. Astfel a fost cazul „Franţei libere”, cu emisiunile tipărite la Londra, în SUA, Levant şi colonii, „Norvegia Liberă” şi „Grecia Liberă”, cu emisiuni tipărite la Londra. Cu această speranţă, vignetele tuturor emigranţilor au purtat înscris dintru început datele grafice ale unui timbru oficial, şi anume numele ţării lor, cuvântul „Poştă”, precum şi cifre care aveau rolul de suită aritmetică, fără nici o altă valoare, pentru că nu puteau fi expresia materială a nici unui sistem monetar. „Ele trebuiau să cuprindă elementele de mai sus, pentru ca în ipoteza eliberării ţării lor şi restaurării libertăţilor, în conformitate cu precedentele create şi cu Convenţia U.P.U., să poată fi recunoscute oficial” (Traian Popescu).

După al doilea război mondial, practica tipăririi de vignete filatelice cu scop propagandistic a fost folosită de multe emigraţii ale unor ţări din estul Europei: Albania, Croaţia, Estonia, Germania Orientală, Lituania, Prusia Orientală, România, Ucraina, Ungaria. Dacă elementul comun al acestor vignete poştale îl reprezintă posibilitatea de propagandă, câteva aspecte demne de luat în seamă diferenţiază emisiunile emigraţiei române de cele ale celorlalte emigraţii.a. Vignetele Românilor Liberi au apărut ca modalitate de protest şi reacţie reparatorie, în momentul în care numele ţării noastre a început să fie scris cu litera „î” (din „i” ), eliminându-se grafia etimologică latină a denumirii ei corecte: ROMÂNIA. Or, prima emisiune a apărut chiar cu ocazia Congresului al II-lea al Uniunii Latine care a avut loc la Madrid şi unde emigraţia română, prin Comitetul Uniunii Latine a exilului, a fost chemată să reprezinte România. Vignetele apărute cu această ocazie au purtat, spre deosebire de timbrele oficiale ale Bucureştiului, scrierea corectă a ţării: ROMÂNIA. (Având şi această motivaţie, vignetele Românilor Liberi au încetat să mai apară când oficialitatea a revenit la scrierea normală a numelui ţării noastre).b. Timbrele tuturor celorlalte emigraţii nu au cunoscut decât motivaţia sentimentului naţional-patriotic şi au apărut întâmplător. Ele nu luau poziţie faţă de pericolul general care plana asupra estului Europei, ci se refereau numai la ţara lor. Emisiunile Românilor Liberi aveau ca subiect în afara celor racordate strict la specificul românesc, întreaga regiune de sub influenţa Moscovei, iar mesajul lor privea în general lupta anticomunistă şi demascarea atrocităţilor dictate de Kremlin.c. Unele emigraţii au emis vignete cu caracter revendicativ, marcând în grafica lor suprafeţe care nu le-au aparţinut niciodată. Hărţile de pe vignetele Românilor Liberi nu depăşesc graniţele din 1919.d. Utilizând atât pe vignete, dar mai ales în carnetele de prezentare, explicaţii, apeluri şi avertismente în una din limbile de circulaţie universală (engleza, franceza, spaniola, germana şi, bineînţeles, româna), mesajul putea fi receptat de orice cetăţean al lumii.e. Imaginaţia şi simţul estetic, manifeste în grafica vignetelor Românilor Liberi, nu au fost atinse de celelalte emigraţii.

Aceste diferenţe dintre emisiunile exilului românesc şi ale celorlalte exiluri caracterizează nemijlocit spiritualitatea românească şi sentimentele altruiste de totdeauna ale românilor.

Toate aceste emisiuni au fost realizate de „Românii Liberi”.

În acest caz, sintagma nu indică vreo organizaţie sau asociaţie cu acest nume, chiar dacă există unele cu denumire identică, ci totalitatea exilului anticomunist, deoarece vignetele Românilor Liberi nu deservesc propagandistic nici o fracţiune politică din exilul nostru, ci servesc cauza tuturor, cauza românească.

Apariţia acestor vignete, cu toate calităţile lor deosebite, nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi existat patriotismul, entuziasmul şi priceperea animatorului lor, domnul Traian Popescu.

Născut la Craiova în 21 iunie 1910, dintr-o familie în care nobila profesie de învăţător fusese tradiţie, urmează şcoala primară, liceul şi Facultatea de Drept la Bucureşti, apoi se înscrie ca avocat în baroul de Ilfov în anul 1933, profesând avocatura până în 1941, când intră în diplomaţie. Atras de filatelie încă din tinereţe (preocupările susţinute în acest sens au existat în familie), s-a impus curând ca exigent cercetător, fiind numit vicepreşedinte al Asociaţiei filateliştilor din România, în anul 1939. La 23 august 1944 este făcut prizonier al guvernului slovac, în calitatea lui de diplomat, drept garanţie pentru tratamentul care va fi aplicat slovacilor din România. Odată cu retragerea trupelor germane şi apoi, după capitularea acestora, devine prizonier al trupelor americane, de la 15 mai 1945 până în mai 1947. După alte peripeţii, dar şi după procesul de la Nürnberg, în care Mişcarea Legionară căreia îi aparţine fusese scoasă de sub orice culpă, este eliberat şi se stabileşte în Spania, la 21 noiembrie 1947.Din anul 1954 până în 1969, prin strădania domnului Traian Popescu, apar 54 de serii de vignete ale Românilor Liberi. Pe lângă faptul că îmbracă toate modalităţile de exprimare ale filateliei şi prezintă o valoare estetică deosebită, acum, după 25 de ani de la apariţia ultimei serii, trebuie să recunoaştem, spre satisfacţia celor ce le-au emis, că ele au profeţit evenimente în care cei mai mulţi dintre noi nu mai îndrăzneam să sperăm: întoarcerea României în marea familie europeană. Tematic, se poate face următoarea clasificarea a acestor emisiuni:

– EUROPA: 14 emisiuni- MANIFESTĂRI UNESCO: 8 emisiuni- CRĂCIUNUL: 7 emisiuni- PROTESTE ÎMPOTRIVA TERORII COMUNISTE: 6 emisiuni- ISTORIA ROMÂNIEI: 5 emisiuni- ISTORIA FILATELIEI ROMÂNEŞTI: 4 emisiuni- LUPTĂTORI ANTICOMUNIŞTI: 4 emisiuni- COSMOS: 3 emisiuni- SPORT: 2 emisiuni- FLORĂ-FAUNĂ: 1 emisiune

Fiecare serie repezită un fragment, „o măsură” din rapsodia în imagini a Românilor Liberi; din multitudinea motivelor acestei rapsodii, cu toate aspectele triste ale acelor ani, se degajă totuşi tonalitatea majoră a speranţelor de atunci, devenite începuturile de azi.***La Madrid, în anul 1975, Editura „Carpaţi” a publicat cartea domnului Traian Popescu, ROMÂNIA ŞI UNITATEA EUROPEI, cu subtitlul: CONTRIBUŢIA FILATELICĂ A ROMÂNILOR LIBERI LA ISTORIA DE MÂINE A CONFEDERAŢIEI EUROPA. Deşi o înglobează aproape în totalitate, volumul de faţă nu este o simplă reeditare a precedentului. Am căzut de acord cu autorul primei versiuni să facem o descriere a emisiunilor în ordinea cronologică a apariţiilor, cu adăugiri de texte şi reproduceri, cu elemente de studiu filatelic şi un capitol de marcofilie, pentru a putea răspunde exigenţelor filateliştilor din România. Am adăugat, de asemenea, fotocopii după scrisori circulate cu vignete în mai multe ţări, pentru a exemplifica interesul pe care l-a provocat în lumea exilului această modalitate de exprimare. Sperăm astfel că punem la dispoziţia cititorului interesat un aspect aparent minor, dar amănunţit studiat, al luptei emigraţiei româneşti, prin filatelie, împotriva comunismului. Dar mai important ni se pare faptul că această atât de susţinută activitate, cantitativ şi în timp, a exprimat la unison convingerile întregii emigraţii române.

Flor STREJNICU** *XXXVI. Crăciunul în Europa de est- 23 decembrie 1963 -Românii Liberi lansează prima lor emisiune de vignete poştale pentru sărbătorirea Crăciunului şi evocarea datinilor de odinioară, izvorâte din această sărbătoare creştină, la 23 decembrie 1963.Crăciunul - Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos - era o zi de lucru ca oricare din săptămână. În educaţia atee dată tineretului, ne putem imagina mijloacele perfide la care s-a apelat pentru a le extirpa din suflete credinţa în naşterea ca om a Fiului lui Dumnezeu, baza religiei noastre, şi pe care, cu toate persecuţiile la care s-ar fi expus, părinţii căutau pe ascuns, cât mai puteau avea control asupra copiilor, s-o sădească şi s-o menţină vie în sufletele lor.

S-au emis 8 vignete poştale - patru de 50 de bani şi alte patru de 75 de bani fiecare -, în perechi, astfel că la un loc formează un bloc filatelic.

Desenul reprezintă o celulă de închisoare şi silueta unui deţinut cu lanţuri şi greutăţi la picioare, pe care apar simbolurile comuniste, secera şi ciocanul. Totul simbolizează neamul românesc încătuşat de comunism. Printre gratiile ferestrei se strecoară lumina stelei de la Bethleem şi, sub blânda ei mângâiere, deţinutul îşi aminteşte de tradiţiile româneşti ale Crăciunului de altădată: cântecele de stea, colindătorii şi bucuria ce o aduceau în căminele românilor. Imaginea colindătorului cu o stea este reprodusă după o acuarelă a tinerei pictoriţe române Oltea Vasilovschis, bucovineancă, moartă în exil la Dusseldorf, cu nostalgia plaiurilor şi obiceiurilor româneşti, cunoscute numai din relatările părinţilor ei.

Pe fiecare pereche de vignete, în limbile română, spaniolă, franceză şi germană este scris CRĂCIUNUL 1963 ÎN EUROPA DE EST, iar în partea de jos a coliţei filatelice pe care o compun, ROMÂNIA LIBERĂ.

Ştampila gravată cu această ocazie reprezintă silueta Fecioarei Maria cu pruncul în braţe şi textul: NAŞTEREA MÂNTUITORULUI 25 DECEMBRIE 1963, iar în limbile germană, franceză, apelul : NU UITAŢI PE FRAŢII VOŞTRI DIN EUROPA DE EST, EUROPA CARE SUFERĂ!

S-a imprimat, de asemenea, un plic filatelic policrom, care reproduce desenul în peniţă al pictorului E. Drăguţescu, copii cu steaua, şi textul: ROMÂNIA LIBERĂ, NAŞTEREA DOMNULUI.

XXXIX. CRĂCIUN, 1964- 23 decembrie 1964 -Pentru a sărbători Crăciunul anului 1964 şi pentru a protesta împotriva minimalizării acestei sfinte zile a creştinătăţii de către regimul comunist, Românii Liberi emit o vignetă şi două coliţe filatelice după desenul Domniţei Ileana, realizat în genul mozaicurilor bizantine.

Vigneta poştală cu valoare de 1 leu, în culorile verde, albastru, negru şi auriu, precum şi cele două coliţe, reprezintă imaginea Fecioarei Maria, steaua, ieslea de la Bethleem cu pruncul Iisus şi Arhanghelul Gabriel, mesagerul divin. Pe coliţe apare în plus, în limba spaniolă sau engleză, rugăciunea: FECIOARĂ MARIA, SFÂNTĂ MAMĂ A LUI DUMENZEU, NU ÎNGĂDUI COMUNISMULUI SĂ-ŢI CRUCIFICE FIUL A DOUA OARĂ.

XLII. CRĂCIUN, 1965- 20 decembrie 1965 -Românii Liberi au sărbătorit Crăciunul anului 1965 şi printr-o emisiune filatelică - a treia cu acest subiect - aducând o inovaţie în iconografia românească: Fecioara Maria, pruncul Iisus şi păstorii care vin să I se închine sunt îmbrăcaţi în costume naţionale româneşti.

S-a emis un timbru-vignetă de 1 leu, policrom, precum şi o coliţă filatelică cu valoarea de 3 lei.

Vigneta are în chenar textul imprimat cu caractere arhaice româneşti, reproducând versurile lui Eminescu:DIN VALUL CE NE BÂNTUIEÎNALŢĂ-NE, NE MÂNTUIE!

PRIVIREA-ŢI ADORATĂASUPRĂ-NE COBOARĂ,O, MAICĂ PREA CURATĂŞI PURUREA FECIOARĂ, MARIE!

Pe coliţa filatelică, în chip de icoană în triptic, apar pe rând imaginea Fecioarei cu Pruncul Iisus, cei trei păstori şi Arhanghelul Gabriel. De asemenea este inserată prima frază din cunoscuta rugăciune: CU NOI ESTE DUMNEZEU, ÎNŢELEGEŢI NEAMURI ŞI VĂ PLECAŢI! ROMÂNIA POŞTA, CRĂCIUN 1965 şi valorile de 1 leu, respectiv 3 lei apar pe timbru sau coliţă.

XLV. CRĂCIUN, 1966- 20 decembrie 1966 -Este a patra emisiune filatelică cu care Românii Liberi sărbătoresc Crăciunul, în care atât pe vignetă, cât şi pe coliţă, apare acelaşi desen cu Fecioara Maria şi Sfântul Iosif, în costume naţionale româneşti, îngenuncheaţi lângă leagănul Pruncului Iisus, înfăşat după tradiţii străbune şi încălzit de suflarea animalelor care veghează misterul naşterii, ca om, a Fiului lui Dumnezeu, în ieslea din Bethleem. Fondul vignetei, ca şi al coliţei este auriu, iar valoarea pentru ambele este de 1 leu.

Pe coliţa filatelică apar cuvintele ROMÂNIA LIBERĂ, copilul cu steaua (desenul pictoriţei Oltea Vasilovschi) şi rugăciunea MÂNTUIEŞTE, DOAMNE, POPORUL TĂU.

XLVII. CRĂCIUN, 1967- 20 decembrie 1967 -Atât vigneta, cât şi coliţa emise pentru sărbătoarea Crăciunului anului 1967 au aceleaşi desen ca emisiunea din 1966, închinată aceluiaşi eveniment religios creştin.

Fondul pe care este imprimată emisiunea anului 1967 este argintiu, iar pe coliţă, rugăciunea emisiunii anterioare este întregită, devenind: MÂNTUIEŞTE, DOAMNE, POPORUL TĂU ŞI BINECUVÂNTEAZĂ MOŞTENIREA TA.L. CRĂCIUN, 1968- 1 decembrie 1968 -În completarea manifestărilor Românilor Liberi legate de aniversarea a 50 de ani de la realipirea Transilvaniei la patria mamă. România, înfăptuită la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia s-a luat hotărârea ca emisiunea de Crăciun a anului 1968 să fie închinată Bisericii Române Unite cu Roma, care împlinea la acea dată douăzeci de ani de persecuţii şi martiraj.

S-au emis trei vignete poştale cu valoarea de 1 leu fiecare, reproducând figurile a trei episcopi greco-catolici torturaţi de comunişti în România.

Pe fiecare vignetă apare efigia unuia din martiri, unul din momentele istorice ale Blajului şi desenul din cele două emisiuni de Crăciun anterioare.

Astfel, pe fond cafeniu deschis, figura P.S.S. IOAN SUCIU. Administratorul Apostolic al Mitropoliei Unite cu Roma de la Blaj, este însoţită de Catedrala Unită din acelaşi oraş.

Pe fond vişiniu efigia Episcopului Vasile Aftenie, Vicarul Mitropoliei de la Blaj la Bucureşti, este însoţită de Palatul Mitropoliei din Blaj.

A treia vignetă este pe fond albastru, cu efigia P.S.S. Iuliu Hossu, Episcop al Clujului şi primul Cardinal Român, şi are în centru Cetatea Blajului.

Fiecare vignetă poartă cuvintele ROMÂNIA - POŞTA 1948 -1968, precum şi un text în limba engleză: FELICITĂRI ŞI O RUGĂCIUNE PENTRU LIBERTATEA BISERICII ROMÂNE CATOLICĂ UNITĂ.

Românii Liberi, conştienţi de rolul şi de lupta dârză a Bisericii Române Catolice Unite pentru păstrarea romanităţii în Transilvania, în secolele de ocupaţie şi persecuţie ungurească, nu se puteau solidariza cu actul abuziv şi arbitrar al desfiinţării ei, patronat din ordinul Moscovei de conducerea de atunci a Patriarhiei Ortodoxe Române de la Bucureşti, amintind sub această formă suferinţele fraţilor noştri uniţi.

LIV CRĂCIUN, 1969- 20 decembrie 1969 -Ca protest împotriva teroarei exercitate de comunişti în provincia românească Basarabia, răpită din nou în 1944. Românii Liberi au decis să dedice emisiunea de Crăciun a anului 1969 Basarabiei martirizate.

Astfel, la 20 decembrie, s-a emis o coliţă filatelică policromă, pe care apar următoarele elemente: în colţul din stânga-sus, desenul emisiunii de Crăciun din 1966 şi steaua de la Bethleem luminând Familia Sfântă; în colţul din dreapta jos, mărit şi cu valoarea schimbată de 3 lei, vigneta emisă pentru Basarabia la 30 noiembrie 1965; în stânga-jos. Crăciun 1969: în dreapta - sus, în limba engleză, textul: SFÂNTA FECIOARĂ MARIA, AJUTĂ POPORUL NOSTRU SĂ ELIMINE OCUPAŢIA RUSĂ COMUNISTĂ DIN ŢINUTUL ROMÂNESC AL BASARABIEI.

Cuprinsul cărţii de capitole (emisiuni)

I. Al II-ea Congres Mondial al Uniunii Latine

II. Berna

III.UNESCO

IV.Biblioteca din Freiburg

V.A treia Expoziţie Internaţională Agricolă

VI.A XXXVIII-a aniversare a realipirii Transilvaniei

VII.Europa 1956

VIII. Patruzeci de ani de la Bătălia de la Mărăşeşeti

IX. 500 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a lui Ştefan cel Mare

X.Centenarul Unirii Principatelor Române Moldova şi Muntenia

XI.A doua emisiune Europa, 1957

XII.A treia emisiune Europa, 1958

XIII.Luptătorii anticomunişti

XIV.Centenarul Unirii Principatelor Române Moldova şi Muntenia

XV.Europa care suferă - Aspectele democraţiei comuniste

XVI.15 ani de la crucificarea României

XVII.Drepturile omului

XVIII.Anul refugiaţilor

XIX.A patra emisiune Europa, 1959

XX.Vizita generalului Eisenhower la Madrid

XXI.Conferinţa primilor miniştrii ai Marilor Puteri (Pantoful lui Hruşciov)

XXII.A cincea emisiune Europa, 1960

XXIII.Olimpiada de la Roma, 1960

XXIV.„Pro Amnistia”. Capcana sovietică

XXV.A şasea emisiune Europa, 1961

XXVI.Douăzecişicinci de ani de la jertfa lui Moţa şi Marin de la Majadahonda

XXVII.Astronautul american colonel J.H.Glenn

XXVIII.Centenarul timbrelor Principatelor Unite Moldova şi Muntenia

XXIX.Campionatul Europei de Atletism, Belgrad, 1962

XXX.A şaptea emisiune Europa, 1962

XXXI.Campania mondială contra foamei

XXXII.Centenarul primei Conferinţe Poştale Internaţionale de la Paris

XXXIII.Centenarul Crucii Roşii

XXXIV.Emisiunea a opta Europa, 1963

XXXV.Corneliu Zelea Codreanu - XXV de ani de la moarte

XXXVI.Crăciunul în Europa de est

XXXVII.Alunizarea astronavei Ranger 7

XXXVIII.Emisiunea a noua Europa, 1964

XXXIX.Crăciun, 1964

XL.Emisiunea a zecea Europa, 1965

XLI.Pro Basarabia - frontiera de est a Europei

XLII.Crăciun, 1965

XLIII.Emisiunea a unsprezecea Europa, 1966

XLIV.Aniversarea a zece ani de propagandă filatelică în favoarea unităţii europene şi

a eliberării Europei de est

XLV.Crăciun, 1966

XLVI.Emisiunea a douăsprezecea Europa, 1967

XLVII.Crăciun, 1967

XLVIII.Emisiunea a treisprezecea Europa, 1968

XLIX.Aniversarea a 50 de ani de la UnireaTransilvaniei cu România

L.Crăciun, 1968

LI.Emisiunea a patrusprezecea Europa, 1969

LII.Omagierea primului pas al omului pe lună

LIII.Contra doctrinei suveranităţii limitate, la „Ţarul Roşu”, Leonid Brejnev

LIV.Crăciun, 1969

material aranjat de

În ziua de 28.11. 2011, conducerea Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici - Luptători Anticomunişti, a luat cunoştinţă de respingerea cererii sale introdusă la data de 06.01.2010 şi înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub nr. 3316/10.Această Curte a primit, pe parcurs, 3 (trei) volume de documente trimise de noi, în care erau arătate crimele săvârşite de regimul comunist din România între anii 1945-1989, fiind precizate nominal peste

3. 000 de omucideri identificate până în prezent numai în temniţele politice din această perioadă, precum şi autorii acestor crime, dar şi condiţiile inumane de detenţie şi muncă forţată la care au fost supuşi deţinuţii politici anticomunişti.

Totodată, au fost prezentate Curţii şi dovezi oficiale ale tăinuirii acestor crime de către Justiţia Română de după 1989, care, permanent, la intervenţiile noastre, a decis neînceperea urmăririi penale.

Respingerea cererii noastre demonstrează, fără îndoială, solidarizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu crimele comunismului săvârşite în România înainte de 1989 şi de asemenea solidarizarea cu tăinuitorii acestor crime de după 1989.Pentru noi, foştii deţinuţi politici-luptători anticomunişti, a devenit limpede cum suntem priviţi în continuare de către cei ce conduc astăzi statele Europei. Suntem convinşi că istoria îi va eticheta pe aceştia, într-o zi, aşa cum se cuvine, fiindcă va exista un moment al adevărului şi pentru victimele lăsate pradă, fără apărare, de forţele aliate din Apus, după cel de al doilea război mondial.

Victime atunci, victime astăzi!
Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici - Luptători Anticomunişti

Preşedinte, Constantin Iulian

Secretar, Gheorghe Jijie

Bucureşti,

5. 12.2011

Fundaţia “Prof. George Manu” şi Revista Permanenţe nu a primit şi nici nu primeşte sprijin financiar din partea statului, a refuzat şi refuză orice sponsorizare, nu cere cotizaţii din partea membrilor, nu se ocupă cu niciun fel de afaceri, s-a susţinut numai din donaţii personale şi din vânzarea revistei. Decesul multor donatori şi scumpirea vieţii ne-a adus aproape de situaţia de a întrerupe apariţia revistei. Rugăm pe restanţierii anilor trecuţi să-şi achite restanţele sau a ne face cunoscut dacă nu-i mai interesează revista. Ne-am bucura dacă am primi noi cereri de abonamente. Donaţiile sau abonamentele se pot achita direct la sediul fundaţiei sau trimise prin poştă pe adresa Gheorghiu Gheorghe, OP 34, CP 14, 024280, Bucureşti sau prin depuneri la Banca Transilvania în cont: RO34BTRL04101205797941XX
Străinătatea ne poate depune sumele la Banca Transilvania Cluj-Napoca, str. G. Bariţiu nr. 8 USD: RO17BTRL04102205797941XXEUR: RO80BTRL04104205797941XXSWIFT: BRTRLRO22XXX
Nu acceptăm cecuri. Se pot trimite bani, deasemenea, prin Western Union, pe numele Gheorghiu Gheorghe, strada George Enescu 9, Bucureşti

Luna aceasta, pe 10 decembrie, s-au împlinit 60 de ani de la moartea martirică, în închisoarea comunistă de la Sighet, a episcopului romano - catolic Anton Durcovici, păstorul moldovenilor romano - catolici şi o mare personalitate spirituală.

Anton Durcovici s-a născut la 17 mai 1888, în Austria, în localitatea Bad-Deutsch Altenburg. Încă de copil, Anton a învăţat arta peregrinării, fiind nevoit să vină la Iaşi împreună cu fratele şi mama sa, rămasă văduvă de tânără. Dar nici aici nu avea să stea prea mult; din cauze economice, după câţiva ani, mama îşi ia fiii şi merge la Bucureşti pentru a le croi copiilor un rost în viaţă. Anton urmează cursurile şcolii catolice “Sfântul Andrei”, din Bucureşti, după care se înscrie la Seminarul Catolic. În anul 1906 este trimis la Roma pentru desăvârşirea studiilor, unde rămâne până în 1911, când se întoarce în ţară. A fost hirotonit ca preot în 1910, în Bazilica San Giovanni din Lateran. În cei 5 ani în care a stat la Roma, Anton a reuşit să-şi îmbogăţească zestrea culturală cu numeroase cunoştinţe în diverse domenii, obţinând 3 diplome: 2 doctorate (filosofie şi teologie) şi o licenţă în drept canonic. Dincolo de această reuşită intelectuală, Anton a învăţat din istoria Cetăţii Eterne fidelitatea şi ascultarea faţă de Sfântul Părinte Papa, urmaşul apostolului Petru, dar şi coerenţa martirilor pe care îi va imita. Dintre slujirile pe care părintele Anton Durcovici le-a îndeplinit la Bucureşti, cea mai lungă şi frumoasă a fost funcţia de rector al seminarului diecezan. Astfel, între 1924 şi 1947, Anton Durcovici s-a ocupat îndeaproape de formarea religioasă şi culturală a viitorilor preoţi. Zelul care îl anima a fost dragostea deosebită pentru tinerii care se pregăteau la Sfânta Preoţie. O dată cu numirea sa ca episcop de Iasi, la 30 octombrie 1947, monseniorul Anton Durcovici a trebuit să se despartă de elevii săi şi să se ocupe de preoţii şi credincioşii din Moldova. Datorită tergiversărilor regimului comunist, consacrarea lui Durcovici ca episcop a putut avea loc doar pe 5 aprilie 1948, în catedrala din Bucureşti, iar pe 14 aprilie a fost instalat în catedrala din capitala Moldovei. Ca episcop a făcut numeroase vizite în comunităţile catolice pentru a-i întări pe credincioşi şi a-i încuraja să-şi păstreze credinţa în Dumnezeu şi în Biserică în faţa regimului comunist ateu. Numeroasele documente aflate în arhivele bisericeşti şi de stat dau mărturie despre puterea de munca şi zelul pastoral de care era animat episcopul de Iaşi. Tocmai acest zel şi fidelitatea sa faţă de Biserică au fost cauzele care i-au determinat pe comunişti să-l aresteze. Pe 26 iunie 1949, în timp ce mergea să administreze Sacramentul Sfântului Mir în parohia Popeşti-Leordeni, lânga Bucureşti, a fost arestat împreună cu preotul care-l însoţea. Transferat la închisoarea din Sighet, episcopul Anton Durcovici îşi încheie pelerinajul pământesc la 10 decembrie 1951. Ultimele cuvinte pe care le-a adresat celorlalţi deţinuţi din celulă au fost: ”Duceţi crucea Mântuitorului care s-a răstignit pentru păcatele noastre, căci va veni ziua Învierii şi pentru mult-încercatul popor român.” Procesul său de beatificare a început în 1997 şi se află actualmente la Vatican într-o fază avansată. Personalitatea episcopului Anton Durcovici reprezintă o frumoasă legătură spirituală între Austria şi România. Deşi nu a fost un fiu al poporului român, el şi-a unit destinul cu acesta, oferindu-şi energia, inteligenţa, cultura şi, în cele din urmă, viaţa pentru biruinţa lui Cristos pe pământul românesc.

Se sting camarazii

Se sting camarazii, dar urcă spre Cer. Trăit-au ca brazii pe vifor şi ger... Viaţă amară: bătăi, închisori. Ei, tot pentru ţară visat-au comori... Se sting fraţi de cruce, se pierde-o comoară. Nu-i vânt să usuce de lacrimi, o ţară. de Taţiana Vlad-Guga

În ziua de 20 nov. a.c. a fost condus în cimitirul din Vatra Dornei, str. Păcii, pe ultimul drum, de către soţie, patru surori, câţiva nepoţi şi nepoate, alături de un mic grup de prieteni un bătrân de aproape 90 de ani, dar nu un vârstnic oarecare, ci unul cu inima tânără, păstrată ca la 21 de ani, când, în 1941, pentru vina de a fi visat o Românie „ca soarele sfânt de pe cer”, a plătit cu numai 11 ani de temniţă grea, muncă la Canal şi 4 ani domiciliu obligatoriu. Cine a fost acest bătrân cu inima şi visul nealterat din tinereţe? A fost Toader Gh. Petrovan, născut la 22 dec. 1921, în comuna Rozavlia, jud. Maramureş, din părinţi gospodari de frunte. Era cel mai mare din cei 7 copii, 3 băieţi şi 4 fete, era nădejdea familiei. Dar, ca frate de cruce, în ianuarie 1941, a fost condamnat la 8 ani muncă silnică, apoi eliberat în 1947 şi din nou arestat la 15 mai 1948. A trecut prin următoarele închisori: Malmaison (Bucureşti), Jilava, Vacăreşti, Ocnele Mari, Colonia de muncă Vaslui, Aiud, Sighet (unde a cunoscut din plin ferocitatea comisarului Stern, bătaia la tălpi, iar la Securitatea din Sighet, neexistând un arest, a fost ţinut intr-un beci în care se turna apă pe pardoseală), apoi la Cluj şi Gherla, de unde, în 1950 a fost transportat la Canal, la Capu Midia, lucrând la pământ şi piatră. De aici, în 1952, fixându-i-se domiciliu obigatoriu în comuna Vama, jud. Suceava, a lucrat la o fabrică de cherestea, la buşteni, locuind într-o baracă, împreună cu alţi deţinuţi politici.

În 1956, anulându-i-se domiciliul forţat, s-a căsătorit cu Elena Iurieşi din Corni-Botoşani, care i-a fost o soţie devotată şi înţelegătoare, îngrijindu-l cu abnegaţie, căci, după atâţia ani de detenţie şi suferinţă cumplită, sănătatea lui Toader a fost destul de afectată. În anii de libertate, Toader Petrovan a lucrat cu o rară conştiinciozitate în comuna Rozavlia, ca funcţionar la Sfatul Popular Şieu, Maramureş (1947-1948) .

Din anul 1956 până la pensionarea din 1982, a lucrat la Explorări geologice la Fundul Moldovei, Câmpulung-Moldovenesc, Vatra Dornei (Călimani), dovedindu-se de o exemplară corectitudine, punctualitate, gata de a ajuta pe oricine. Bun creştin, bun român, a fost membru al Filialei „Arboroasa” din Vatra Dornei, a Asociaţiei Pro Basarabia şi Bucovina şi membru al Partidului pentru Patrie. Supraveghiat şi hărţuit mereu de Securitate şi de ticăloşii informatori, a dus o viaţă extrem de izolată, foarte modest, dar demn, admirat de toţi cunoscuţii pentru distincţia şi ţinuta sa sobră. Şi-a iubit mult familia şi a regretat că nu i-a putut fi de ajutor aşa cum ar fi dorit.

A îndrăgit mult copiii pe care, adesea, fie la grădiniţe, fie chiar pe stradă, îi îndulcea cu prăjituri, bomboane , ciocolată sau măcar cu o vorba bună de mângâiere.

Îl rugăm pe bunul Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească în ceata drepţilor Săi.

S-a născut la 5 iunie 1919 în Ploieşti, ca fiu al lui Stelian şi Constanţa. A urmat şcoala elementară şi gimnaziul în urbea natală, iar studiile superioare teologice la Bucureşti.

Dintr-un elan patriotic a aderat la curentul specific tineretului elitei legionare al Frăţiei de Cruce. Crezul acesteia - „frăţia până la moarte în jurul Crucii a tuturor celor care simt şi trăiesc româneşte în respect faţă de Dumnezeu şi credinţă” - i-a însufleţit întreaga viaţă.

Tânăr fiind, îşi face un crez din valorile promovate de Frăţia de Cruce, pe care le va respecta cu tenacitate întreaga viaţă, sacrificându-şi, fără remuşcări, tinereţea, viitorul profesional, familia şi chiar un trai normal. Aceste percepte au stat şi la baza educaţiei sale intelectuale. Se poate afirma că a fost un om erudit, care şi-a însuşit ca autodidact, limbile latină, greacă, engleză, franceză şi germană.

După finalizarea studiilor civile a urmat cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri de Rezervă cu durate de doi ani, în urma cărora este ridicat în grad de sublocotenent de infanterie. A participat pe fronturile campaniei din Est, fiind decorat cu ordine şi medalii pentru merite militare şi curajul dovedit în luptă. Evenimentele ulterioare lui 23 august 1944 îl găsesc cu unitatea sa în zona Banatului sârbesc, unde este rănit. Este internat la Spitalul Militar Craiova. În noiembrie 1944 a fost trimis în concediu medical la Ploieşti, echipat în ţinuta militară şi cu armamentul din dotare. Revenit acasă a reluat legătura cu camarazii din Frăţia de Cruce şi Mişcarea Legionară, pentru a participa la rezistenţa armată împotriva invadatorilor sovietici şi a comunismului. Pentru acţiunile şi orientarea sa politică este condamnat de regimul vremii iniţial la pedeapsa cu moartea, comutată ulterior la 25 ani muncă silnică, din care a executat 14 ani, 7 luni şi 21 zile de închisoare severă, fiind supus la chinuri dintre cele mai groaznice. A fost transferat succesiv de la Braşov la Aiud, Sibiu, Văcăreşti, Aiud, Târgşor, Aiud, Ocnele Mari, Midia, Colonia Peninsula, cunoscând regimurile acestor închisori, care nu au reuşit însă să-i schimbe valorile credinţei şi patriotismului în care a fost educat. Eliberat din închisoare în 1964, s-a confruntat cu mari greutăţi în a-şi găsi un loc de muncă pe baza pregătirii pentru a-şi câştiga existenţa proprie şi a familiei. Datorită stigmatului de „deţinut politic” întreaga sa familie a avut de suferit, fraţii, surorile, iar soţia a fost obligată să divorţeze. Astfel, a rămas un însingurat care a trebuit să-şi caute mângâierea şi un sprijin la bătrâneţe printre strărini.

A trecut la Domnul în noaptea dinspre ziua de 12 decembrie 2011. Prezenţa noastră arată însă că măcar pe ultimul său drum prin această lume nu este singur.

Cu siguranţă acolo, sus, la judecata din urmă, greşelile îi vor fi iertate pentru chinurile şi greutăţile pe care în cei aproape 93 de ani de viaţă a fost nevoit să le îndure.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!