Fundatia George Manu

Editorial
* Puterea Învierii
Aniversari
* LA CENTENAR – MAICA TEODOSIA (ZORICA LAŢCU)
Evenimente
* În prima linie a frontului... lansări de carte
* „Rezistenţă şi represiune în Bihor”
* Flori Întemniţate
* „Mama este Născătoare de Sfinţi”
* Cărţile Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu
* Memorie şi mărturisire în penitenciarele româneşti
* Şcoala altfel: Atelierul de creativitate “Cum serbau românii Sfintele Paşti?”
* Concert pe celularul de la Sighet
* Profesorul George Manu 56 de ani de la trecerea în veşnicie
Articole generale
* Nicolae Roşca – un om, o mărturie, un mesaj
* România şi sfârşitul Europei (1)
* Blestemul Aiudului de Radu Gyr
Istorie
* Epidemie (liceeni în închisori)
* Instantanee de la Târgşor, închisoarea minorilor
* Din temniţele memoriei: Gheorghe Nicolau Bârlad – părinte al geodeziei şi fotogrammetriei româneşti
* Activitatea anticomunistă la Baia Mare (1946-1948)
* Division Azul (1) Semiramis - Vasul Libertăţii
* Părintele Ioan Dunca Joldea -apostol al Maramureşului şi ostaş al neamului românesc (II)
* Flori de aur din Maramureş (35)
* De vorbă cu Petru Codrea (19)
* Din temniţele memoriei
Spiritualitate
* Sf. Simeon Noul Teolog – Învierea sufletului întru Hristos
* ÎNVIEREA DOMNULUI 2017 – SCRISORI PASTORALE. FRAGMENTE
* Duminica Stâlpărilor
* Sfintele Paşti, în vremuri de restrişte
* Sinaxarul Sfinţilor din Închisori † 30 martie 1989 – Monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia
In memoriam
* Nicolae Roşca - 4 ani de la trecerea în veşnicie
* † Georgeta Ilie
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XX Nr 4 aprilie 2017


Puterea Învierii

Învierea lui Hristos este piatra de temelie a întregului edificiu al credinţei creştine. Chiar dacă mărturisirea ei prin exclamaţia „adevărat a înviat!“  îmbracă adesea un veşmânt ce ţine de rutina unei tradiţii, îndărătul acestei faţade habituale se ascunde un adevăr profund şi plin de putere. După Înviere Mântuitorul S-a arătat doar ucenicilor Săi apropiaţi, făcându-i părtaşi acestei realităţi mai presus de fire şi de puterea de înţelegere omenească. Apostolul Toma a avut nevoie chiar de o evidenţă palpabilă pentru a se convinge, simţind nevoia de a atinge cu degetul rănile lui Hristos. Revelaţia acestui moment îl face să exclame de îndată: Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan, 20,28), la care Mântuitorul îi răspunde: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20,29).

Aşadar nu evidenţa empirică, ci credinţa reprezintă criteriul recunoaşterii şi mărturisirii acestui adevăr mântuitor pentru întreaga omenire. Trezirea sa în suflete nu se datorează mesajului unei naraţiuni cu iz de basm izvorâtă din fantezia unui imaginar colectiv, cât extraordinarei puteri de convingere imprimată în cugetele celor care l-au înţeles şi asumat în chip deplin. Cu această conştiinţă de nezdruncinat a Învierii Domnului ca realitate incontestabilă, dublată de energia infuzată de Duhul Sfânt pogorât în ziua Cincizecimii, propovăduirea apostolilor a cucerit o lume întreagă, învingând toate opreliştile şi prigoanele. Din nişte oameni cu slăbiciuni, care s-au lepădat de El în momentele decisive ale patimilor Sale şi care după îngroparea Sa s-au ascuns temători şi întristaţi, apostolii şi urmaşii lor au devenit plini de focul de nebiruit şi de elanul nestins al mărturisirii adevărului Învierii. Starea aceasta de spirit mesianică, al cărei miez îl constituia fervoarea răspândirii mesajului evanghelic ca noutate absolută în faţa lumii întregi, a fost definitorie pentru primele generaţii de creştini. În acatistul Sfântului Gheorghe, care a primit mucenicia cu un curaj desăvârşit, fără cea mai mică urmă de şovăială, se cântă: „Dumnezeiască iubire ai avut în inima ta, mucenice, și foc al dragostei celei către Hristos; de care înfierbântându-ți-se min­­­tea, în­dumnezeit cu totul și înfocat te-ai făcut.”

Şi Sfântul Ioan Gură de Aur aduce drept principal argument în favoarea Învierii Domnului forţa covârşitoare a acestei realităţi, care a fost întruchipată în mod viu şi de el însuşi. Credinţa pe care el o invocă are în cele din urmă tot o bază empirică, dar cu un caracter indirect. Privilegiul de a-L fi văzut sau chiar pipăit pe Hristos Cel înviat l-au avut doar puţini. Dar de faptele lor a putut lua cunoştinţă întreaga lume, percepându-le drept cea mai puternică mărturie a Învierii. Sfântul Ioan Gură de Aur se referă aici în primul rând la minunile săvârşite de apostoli: „Dacă Hristos nu ar fi înviat, atunci nici apostolii nu ar fi putut săvârşi în numele Lui astfel de minuni căci era una şi aceeaşi putere a Domnului, care lucra minunile atât înainte, cât şi după răstignire, unele prin însuşi Domnul, altele prin apostoli. Dar pentru ca dovada Învierii să fie cu atât mai clară şi mai adevărată, de aceea a trebuit ca minunile cele de după Înviere să fie mai presus decât cele dinainte.”

Desigur, scepticii vor pune la îndoială existenţa unor asemenea minuni precum cele relatate în Noul Testament. Atunci cu atât mai mult, ne spune Hrisostomul, trebuie să ne uluiască faptul că mesajul creştin a reuşit să cucerească lumea. „Dar tu nu voieşti a primi această dovadă şi tăgăduieşti că Apostolii au făcut minuni; atunci recunoşti tu într-înşii o putere a lui Dumnezeu încă mai mare, căci ei atunci fără minuni ar fi întors tot globul cel mare al pământului la cunoştinţa dumnezeieştilor adevăruri. Într-adevăr, aceasta ar fi fost cea mai mare şi mai extraordinară minune, ca nişte oameni săraci, neînsemnaţi, neînvăţaţi şi nevoiaşi în număr numai de doisprezece, să facă următori ai lor, fără minuni aşa de multe cetăţi şi popoare, aşa de numeroase provincii, principi şi domnitori, învăţaţi şi oratori, ba mai tot globul pământului! Dar poate tu ai dori să vezi şi astăzi săvârşindu-se asemenea minuni? Ei bine, eu îţi voi arăta nişte lucruri asemenea, ba încă şi mai mari decât cele de mai înainte, nu numai un înviat, nu numai un orb făcut să vadă, ci tot pământul, care s-a eliberat din întunericul amăgirii. Îţi voi arăta nu numai un lepros care s-a curăţit, ci atâtea popoare întregi care s-au curăţit de lepra păcatului, prin baia renaşterii. Ce minune mai mare doreşti, tu, omule, când vezi o schimbare atât de mare şi aşa de repede urmată?”

Starea aceasta de spirit dominată de fervoarea mărturisirii nu s-a limitat doar la primele veacuri creştine. Dincolo de opţiunea permanentă a monahismului ca mod de viaţă cât mai apropiat de principiile evanghelice, ivită mai ales ca urmare a intrării creştinismului în cetate ca religie oficială, trebuie spus că prigoanele anticreştine nu au contenit până în vremurile noastre. Secolul trecut a stat sub semnul ateismului comunist, în faţa căruia s-au ridicat sufletele curate ale mărturisitorilor din închisori. La fel cum în primele veacuri lumea s-a încreştinat prin sângele mucenicilor, tot astfel sensul suferinţei şi al jertfei celor care pe sub zdrenţele zeghilor au fost purtători de lumină este în primul rând unul de natură profetică.

Unul dintre aceştia, Ioan Ianolide, face această paralelă: „Reîncreştinarea creştinătăţii trebuie să ia model de la creştinismul primar al credinţei impetuoase, intransigente şi martirice (...) spiritul mesianic al creştinilor primari, care se simţeau investiţi de Dumnezeu să lumineze lumea şi acţionau cu înţelepciune şi putere de jertfă în acest sens. Pe aceste coordonate de acţiune a ajuns creştinismul la victoria din vremea Sfântului Constantin cel Mare. Dar lumea atunci s-a încreştinat şi totuşi nu s-a încreştinat. Semn al neîncreştinării lumii încreştinate de atunci stau viaţa, învăţătura şi moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur. El nu s-a despărţit de linia trăirii integrale şi organizate în duh creştin şi a cerut puternicilor şi bogaţilor acelei vremi să treacă la o reală viaţă creştinească, iar aceia l-au ucis. Aici este nodul gordian al istoriei creştinătăţii.”

Iar un altul, Virgil Maxim, ne spune: „Când Dumnezeu alege, rânduieşte mai bine zis, ca cineva să realizeze şi din punct de vedere social o lucrare în planul istoric, îl pregăteşte încă din pruncie, în chip potenţial el posedă nişte daruri pe care le dezvoltă, îşi dă seama de ele, le face să ajungă la formele cele mai înalte, şi putem să ne dăm seama de ce toţi care au fost pe linia aceasta a mărturisirii, de ce n-au cedat în faţa tuturor adversităţilor şi adversarilor, văzuţi şi nevăzuţi: pentru că aveau conştiinţa misiunii pe care trebuiau să o îndeplinească… Noi avem certitudinea că nu suntem în afara harului pentru faptul că ori de câte ori am făcut această mărturisire a adevărului ni s-au opus cei care n-au putut să-şi justifice actele pe care le-au săvârşit”.

Conştiinţa aceasta a propriei misiuni e definitorie pentru generaţia misticilor din închisorile comuniste şi reprezintă totodată testamentul lăsat de ei generaţiilor următoare şi în cele din urmă întregii lumi creştine.

Bogdan Munteanu 

divider



LA CENTENAR – MAICA TEODOSIA (ZORICA LAŢCU)

Frumuseţea de dincolo de mode

Cartea aceasta1 vine ca din altă lume; impresia este lămurită de atitudinile deosebite ale autoarei faţă de moravurile/mentalităţile contemporane: reacţia la condiţia istorică (iminenta ameninţare cu invazia bolşevică), aspiraţia de trăire a sacralităţii erosului ca împlinire a singurei unităţi (şi nu ca igienă sportivă), studiile de Filologie clasică (în speţă, limbile „moarte“, azi părăsite), credinţa (vai!) reală, vie şi dovedită în Dumnezeul cel Unu şi Întreit. Cercetarea unei astfel de cărţi cu instrumentarul destructuralismului derridian, sau al scriiturii decriptate în maniera umoristic-barthesiană ne-ar părea cel puţin „nepotrivite“ şi în dauna dobânzilor anagogice. Aşadar, rostul şi temeiul acestui volum de poesii „de două feluri“ (religioase şi laice) şi care „răspund, după caz, interesului pe care îl au cititorii“, aşa cum subliniază Arhimandritul Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, ne sunt contextual mai importante în perspectiva axiologică a „valorizărilor“ contemporane româneşti, decât decelarea cutărei mode artistice sau a cutărei complezenţe cosmopolite în textualizarea mesajului poetic. Şi nu dintr-o ţâfnă retrogradă sau vreo toană „naţionalistă“ (un naţionalism prost înţeles) care s-ar împotrivi integrării fireşti şi desigur necesare în spiritul vremii; doar că forma specială, derivată a bunei tradiţii culturale balcano-egeene (citeşte: greceşti) şi mireasma caracteristică textelor evlaviei şi devoţiunii ceştine, atât de specifice neamului nostru între culturile Europei, ne par, alături de o abordare corespunzătoare, mai proprii decât oricare altele necesităţilor de comunicare ale spaţiului cultural pe care îl populăm, în năzuinţa restaurării fiinţei morale sau măcar a determinării unui ethos „decent“ al toposului românesc.„O minune ca realizare şi după cuprins“ este, în opinia prefaţatorului, volumul ce reuneşte versurile poetei culte Zorica Laţcu cu poemele evlavioasei maici Teodosia. „Minunea“ constă - şi cine: cititor, editor, scriitor, o poate contrazice? - în existenţa ei obiectuală ca rezultat al lucrării împreună a unor „iubitori de frumuseţi literare“ care nu cunoşteau dinainte nici viaţa, nici opera Zoricăi Laţcu; şi chiar mai mult, ea constă în „minunăţia de gând şi de simţire“ a cuprinsului acestui „ospăţ literar“, dăruitor de înaltă bucurie.

*

Călugăriţa Teodosia de la Mănăstirea Vladimireştilor Tecuciului tipărise la Editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj, în 1947, o carte de poezii religioase, cu titlul Osana Luminii, care dă numele unui ciclu din recentul volum. Autoarea, în legătură cu mănăstirea de la Sâmbăta, era şi o mare admiratoare a Părintelui Arsenie Boca, cel puternic în daruri harismatice, înzestrat duhovniceşte, între altele, cu priceperea citirii gândurilor şi faptelor ascunse ale oamenilor, cu harul ascultării spovedaniilor, cu cel al zugrăvirii de icoane şi pe al cărui mormânt florile nu se veştejesc nici iarna. Maica Teodosia suferea de un defect care îi îngreuna exprimarea verbală, fără a-i poticni fervoarea interioară a gândului înălţător în rugăciune către Dumnezeu şi nici scrierea de texte lirice consecutive acestei trăiri.

Tânăra Zorica Laţcu, originară din Braşov, cunoştea germana din familie şi studiase limbile şi literaturile greacă şi latină la Universitatea din Cluj, unde a urmat, în paralel, cursuri de limba şi literatura franceză. A publicat la Editura Dacia Traiană din Sibiu, în 1944, volumul Spre insulă (titlul altui ciclu al cărţii de Poezii), cu poeme în metru antic şi subiecte antice. A fost cercetător la Universitatea clujeană până în 1948, anul plecării la mănăstire. După un an, publică la Editura Ramuri din Craiova volumul Poemele iubirii. Arestată în anul 1956, odată cu desfiinţarea mănăstirii, a suferit trei ani de detenţie politică. Au urmat refugiul, timp de peste zece ani, într-un sat din bărăganul Brăilei, apoi două decenii de şedere în casa părintească din Braşov şi, din februarie 1990, întoarcerea în mănăstirea reînfiinţată, unde a trăit până la 8 august 1990, înmormântată fiind în cimitirul obştii de călugăriţe din care a făcut parte.

*

Zorica Laţcu Teodosia ilustrează exemplar capacitatea utilizării formelor poetice fixe, exersând o prozodie desăvârşită şi un nivel tematic de înaltă spiritualitate, rezultate ale studiilor de rigoare clasică făcute la Cluj. Crescută într-o familie de intelectuali, tânăra urmează moral un traseu firesc împrejurărilor istorico-politice pe care le trăia (intrarea Ţării în malaxorul antireligios şi antiromânesc al comunismului sovietic). Mugurii unei temeinice educaţii religioase şi ai autenticei sale formaţii culturale înfloresc în sufletul şi conştiinţa poetei, revelându-se în ceea ce Paul Evdokimov numeşte „harisma fundamentală a femeii: naşterea în inima ei a omului lăuntric, homo cordis absconditus“, sau, în expresie biblică, „frumuseţea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu“ (I Petru 3,4). 

*

Voi proceda la citarea în paralel a unor pasaje din studiul lui Paul Evdokimov [2 august 1901 - 16 septembrie 1970] despre „Vocaţia spirituală a femeii“2 şi a unor versuri din opera Zoricăi Laţcu Teodosia [17 martie 1917 - 8 august 1990].

Astfel: „Femeia are felul său de a fi, propriul mod de existenţă, capacitatea de a-şi împleti fiinţa în relaţia personală cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu ea însăşi. În ciuda alterărilor istorice cărora femeia le cade victimă, ea păstrează în adâncul fiinţei ei taina firii şi a harismelor proprii, taină desemnată de Sfântul Pavel prin «văl», simbol uimitor de bogat, semn evident al sacrului. Marea Desfrânată a Babilonului (Apoc. 17, 5) profanează şi degradează însă feminitatea, înţeleasă ca esenţă religioasă a femininului“ (Evdokimov); iar la Zorica Laţcu Teodosia: Doris, deschide, deschide, să intre mireasma în casă./ Tu ai să-i smulgi de pe faţă frumosul ei văl de mătasă./ Noi o să aducem la temple miresme curate şi miere./ Pentru Hymen Hymenaios, Athene şi vajnica Here.// Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă./ Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă (Epitalam).

Găsim în devenirea poetei un excelent exemplu, apt să contrabalanseze observaţiile gânditorului rus şi, în consecinţă, oferind posibilitatea fericitei înţelegeri a ambelor texte, prin oglindire particulară şi mutuală a Luminii unice răsfrânte în ele. Să mai notăm că multe alte poesii ale Maicii Teodosia nu s-au publicat, iar traducerile ei din limba greacă, după unele scrieri ale lui Origen şi Grigorie de Nyssa, au contribuit la alcătuirea unor traduceri din seria „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti“.„Saltul din natura umană în natura divină“ cum ar spune Crainic, este o determinantă a lirismului creştin al textelor poetei: Vreau să mă închid în cântec, ca-ntr-un mit/ Cu tâlcuri care astăzi sunt pierdute (Urme). Decantare a experienţelor iubirii omeneşti, ca înşelătoare sursă de răniri sufleteşti, ciclul Eros alcătuieşte treapta necesară orientării ulterioare către statornicia sentimentului care, sublimându-se sinelui, va fi oferit pentru totdeauna Divinităţii. Fervoarea mistică o apropie pe Zorica Laţcu Teodosia de Tereza de Ávila. O poesie aflată în colecţia [regretatului] medic chirurg dr. Gheorghe Telea, din Sibiu, care a îngrijit-o pe poetă, în anul dedicaţiei, 1957, spune: Mi-e sufletul noian adânc de ape/ În care stă pierdut mărgăritarul/.../ Ci, Doamne, fă-Te Tu pescuitor,/ Până-n adâncuri marea o despică/ Să cauţi bobul cel strălucitor (Mărgăritarul).„Fecioară sau soţie, orice femeie este mama in æternum; «caracterul sacramental» este înscris chiar în sufletul ei. Părţile lui componente o predispun la a «cloci» tot ce-i iese în cale, la a descoperi chiar şi în fiinţa cea mai virilă şi mai puternică un copil slab şi fără apărare“ (Evdokimov). Aş vrea să-ţi iau în palme fruntea lată/ S-o netezesc încet, când e brăzdată, scrie Zorica Laţcu pentru iubitul infidel, bărbatul întors din aventuri exterioare, acela de care ea se legase în iubire; în rime împerecheate în aroma vetustă a unei etici erotice care, pe cei mai mulţi dintre noi ne face să ridicăm din umeri, într-o amară „nostalghie“ a cărei sorginte părem a fi uitat-o: Aş vrea să-ţi vindec arşiţa păgână/ Din sufletul rănit de altă mână (Întoarcere). Uşa închisă „domol“ în urmă, din poesia Fragment, se deschide unei devoţiuni mistice, adorării cu trup-şi-suflet a Învăţătorului, a doctrinarului iubirii: Mântuitorul Iisus. Înălţimea şi puterea sentimentului acestei iubiri vin să echilibreze, ca într-un ecou fiinţial, acel vid de iubire pe care îl acuza Hesperos - celălalt nume al stelei cu dublă identitate, Venus - prin glasul Luceafărului eminescian: Mă ţine lutul meu de lut legat,/ Şi-n van vrea firea lumii să mă-mbete./ Spre Tine merge dorul meu întreg,/ La Tine-mi este orişice dorire./ Ci lasă-mă de lut să mă dezleg,/ Să vadă sufletu-mi a Ta mărire (Împăcare).„Paternităţii dumnezeieşti, caracteristice fiinţei divine, îi răspunde în mod direct maternitatea feminină ca specific religios al naturii umane, capacitatea sa de receptare a divinului. Scopul vieţii creştine este să transforme sufletul oricărui om într-o «mamă», într-o existenţă orientată spre taina Întrupării“ (Evdochimov). Ci nu ştiu cum să Te numesc iubire:/ Părinte, frate, domn, prieten, mire.../ Căci să vorbesc cu meşteşug nu ştiu,/ Dar, parcă, Doamne, Mumă-mi eşti şi Fiu (Rodire).„Inima femeii este cea din care izbucneşte în mod spontan, instinctiv, rezistenţa invincibilă împotriva materialismului şi a tuturor elementelor demoniace ale descompunerii civilizaţiei moderne. Mântuirea lumii nu va veni decât din sfinţenie, or, aceasta îi este în mai mare măsură interioară femeii“, spune Evdokimov. Poeta îşi mărturiseşte evlavia în texte precum: Ruga mea, Rugăciune şi în versuri ca acestea: Pune-n mine aluat/ Să-l dospesc neîncetat/ Şi cuvântul Tău cel Sfânt/ În covată să-l frământ./.../ Şi să fac sfinte prescuri/ Pentru cuminecături (Aluat). Dar alungarea lui Dumnezeu dintr-o lume prăbuşită în adorare-de-sine - lume din care nici bătrâna Europă, nici noi, postdecembriştii autohtoni, nu am ieşit cu adevărat - face un peisaj existenţial a cărei pustietate poeta o surprinde în catrene: Tu vii... Pogori în noi ca-ntr-o pustie./ Te-mpiedici în nisip din loc în loc,/ Dar nu găseşti nici apă-n noi, nici foc,/ Nici alte dobitoace ca să-Ţi fie// Tovarăşi buni în drumuri tăinuite/ Şi nici ciobani cu glugă de blândeţi (Aşteptare). Îndoiala omenească nu înfloreşte revolta, ci, doar în aparenţe amare desperată, adastă în tenacitatea nădejdii necurmate: Arhanghelii, venind din cerul lor,/ Ar îngheţa pe nevăzute trepte.// Ci, Doamne-al meu, au dragostea putea-va/ Să dea viaţă golului din noi?/ Aştept... În duh sunt gânduri cu noroi/ Şi vântură în inimi pleava (Aşteptare).„Femeia are această chemare harismatică de a mărturisi şi de a sluji Cuvântul, în felul său, în felul Duhului Sfânt Care Îl manifestă, Îl descoperă şi Se ascunde în spatele imaginii porumbelului limbilor de foc de la Cincizecime“ şi „ Orice femeie are o intimitate înnăscută, aproape o complicitate, cu tradiţia, cu continuitatea vieţii“ (Evdokimov). Să spumege poemul lucitor/ din strofele cu flori în smalţul lor,/ Să-l duc la cina Domnului în dar,/ Să stea-n potir, pe masa din Altar (Vinul).*Ca un răspuns îndemnului apostolic din Epistola către Filipeni (2, 1-2): „Deci, dacă este vreo încurajare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo părtăşie a Duhului, dacă este vreo duioşie şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând!“, versurile poetei Zorica Laţcu Teodosia probează, cu râvna lirismului lor mistic, valoarea ecumenică a darului învăţăturii cu care ne îmbie să ne îmbogăţim: Gătiţi-vă mai bine cu sfinte bucurii/ În alb veşmânt de raze şi-n flori de fericire,/ Gătiţi-vă cu crinii ce-au dat Bunavestire/ Şi-n aur de iubire topiţi podoabe vii/.../ În imn de biruinţă, copile din Sion,/ Gătiţi pentru-nviere în vasul vechi arome,/ Veşmânt de sărbătoare să-mbrace azi Salome/ Şi stih de bucurie răsune în Chedron (Prohodire).

Cartea propune, în marasmul contemporan, o dobândă a liniştii sufleteşti şi răspunde, cu adevărat magistral, acestei „provocări“ creştine. O provocare de/la pace şi bucurie pe calea descoperirii necesare a sacrului nu doar camuflat, dar ocultat în profan...

1 Zorica Laţcu Teodosia, Poezii, Bucureşti: Editura Semne, 1999, cu o prefaţă de Arhimandrit Teofil Părăian.
2 Paul Evdochimov, Femeia şi Cuvântul: vocaţia spirituală a femeii, trad. Ioana Milutinovici, în Puncte Cardinale, Sibiu, an. IX, 1999, Nr. 8/104, august, pp. 8-9.
(Text apărut prima oară în revista Puncte Cardinale, Sibiu, an. XIII, 2003, Nr. 4/148, aprilie, p.8. Am făcut unele corecturi şi, între paranteze drepte, adăugirile necesare.)

Mihai Posada 

divider



În prima linie a frontului... lansări de carte

În data de 28 martie a avut loc, la Librăria Sophia din Bucureşti, o dublă lansare de carte Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu. Cărţile prezentate în cadrul lansării au fost: Nicolae Roşca - “Batalioanele de exterminare Sărata” şi Ioan Teodorescu - “Pelerin prin iadul roşu”.“Pelerin prin iadul roşu” este povestea adevărată a lui Ioan Teodorescu, ofiţer al armatei române care a participat cu regimentul său la războiul dat pe frontul de răsărit. Căzut în prizonierat în august 1944, va reveni în ţară abia în decembrie 1950, petrecând încă 6 luni în detenţie înainte de a fi eliberat. Teodorescu a cunoscut pe deplin ororile Gulagului Sovietic, fiind purtat prin 16 lagăre bolşevice şi încă 2 lagăre româneşti... Demn, vertical şi credincios, biruieşte iadul roşu şi ne lasă moştenire o carte document, o mărturie de eroism şi românism.

Sărata, cu batalioanele ei de „reabilitare”, formulă cinică prin care legionarii sunt azvârliţi pe front în condiţii câinoase, umilitoare şi de-a dreptul ineficiente pentru mersul războiului, a însemnat un capitol sângeros înscris în activul de suferinţă al Gărzii de Fier. Acolo se nimicesc stupid sute şi sute de oameni care făceau parte din pătura intelectuală cea mai aleasă a ţării noastre. Medici, avocaţi, ingineri, asistenţi universitari, ofiţeri de diferite gradaţii şi foarte mulţi studenţi, îşi pierd viaţa în batalioanele din Sărata, vărsând sângele lor generos pentru idealul ce-i însufleţea. Cartea lui Nicolae Roşca reprezintă singura mărturie scrisă despre aceste batalioane ale morţii - create de statul român, nu pentru a câştiga războiul, ci pentru a duce la moarte sigură pe proprii cetăţeni - şi de aceea valoarea ei istorică şi sufletească este excepţională.

Invitaţii noştri în cadrul lansării au fost Pr. Prof. Marius Vişovan, Ciprian Voicilă - sociolog, Valentina Alina Vasile şi actorul Cristi Iacob.

Seara a început cu un mini recital de poezie susţinut de Cristi Iacob. Poeziile lui Radu Gyr scrise în timp ce acesta se lupta cu moartea în batalioanele de la Sărata au adus lacrimi şi emoţii pentru publicul nostru. Cristi a recitat magistral. Tranşee, morminte de război, noroiul şi marşul ostenitor din viaţă către moarte - toate ni se înfăţişau în oglinda minţii. Eram şi noi pe front la Sărata, ţinându-ne respiraţia să nu ne simtă inamicul...După minunatul moment poetic, invitaţii noştri au luat cuvântul pe rând. Pr Marius Visovan a evocat personalitatea lui Nicolae Roşca şi a povestit în câteva cuvinte drama petrecută la Sărata. Ciprian Voicila ne-a prezentat cartea “Pelerin prin iadul roşu”, iar Alina Vasile, nepoata lui Ioan Teodorescu, a făcut o caldă evocare a bunicului său.

Prezent în sală, dl. Vasile Jacques Iamandi a completat discursurile cu câteva dintre amintirile sale din timpul cumplitului război care i-a purtat în prima linie a frontului pe Nicolae Rosca şi pe Ioan Teodorescu.

Mulţumim prietenilor dragi de la Librăria Sophia, invitatului special Cristi Iacob, Părintelui Marius Vişovan, Valentinei Alina Vasile, lui Ciprian Voicilă, dlui. Jacques Iamandi... şi tuturor celor prezenţi în număr atât de mare!

Vă îndemnăm să cumparaţi şi să citiţi aceste cărţi care dovedesc fără tăgadă că România a avut şi are eroi!

Mircea Bărzoi 

divider



„Rezistenţă şi represiune în Bihor”

În Cetatea Oradea a fost deschisă expoziţia „Rezistenţă şi represiune în Bihor”, în memoria victimelor comunismului

Câteva zeci de orădeni, între care câţiva foşti deţinuţi politici şi rude ale acestora, feţe bisericeşti precum PS Virgil Bercea, episcopul greco-catolic al Oradiei, ori părintele Vasile Bota, fost vicar al Episcopiei Ortodoxe, reprezentanţi ai unor instituţii locale şi oameni de cultură au participat joi la vernisarea expoziţiei “Rezistenţă şi represiune în Bihor”, organizată în subsolul corpului K al Cetăţii Oradea la iniţiativa Asociaţiei “Cei 40 de mucenici” şi Muzeului Cetăţii şi Oraşului Oradea.

Într-o scurtă prezentare desfăşurată într-una din sălile de conferinţă din Cetate, preşedintele Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Radu Preda, şi directorul acestuia, Alin Mureşan, orădean de origine, au lăudat buna cooperare “dintre instituţii publice şi asociaţii civice, dintre asociaţii locale şi centrale”, care a dus la concretizarea expoziţiei, al cărui proiect datează încă din decembrie 2015.Expoziţia este un “memorial” asemănător celui al Victimelor Comunismului de la Sighetu Marmaţiei, iar arhitecta Maria Tîlvescu, care a conceput realizarea ei după informaţii puse la dispoziţie de istoricul Cristina Puşcaş, a mărturisit că a încercat să facă o legătură între elementele din titlul acesteia, rezistenţă şi represiune, aşa explicându-se contrastul de lumină şi întuneric din cele zece încăperi aflate la subsolul K şi amenajate ca nişte celule.

De fapt, sunt “mobilate” propriu-zis doar două celule, una ca sală cu câteva scaune unde vizitatorii pot urmări interviurile pe care Cristina Puşcaş le-a realizat cu foşti deţinuţi politici din Bihor, iar o alta cu hărţi ale centrelor de detenţie şi de exterminare a deţinuţilor politici din ţară, pe de o parte, şi din judeţ, pe de alta, cele din urmă fiind Cetatea însăşi, unde la începutul epocii comuniste a funcţionat un lagăr de internare, Securitatea 1 şi Securitatea 2, Tribunalul şi Penitenciarul.

Într-una din celelalte opt încăperi se află deocamdată doar o pereche de haine vărgate şi una de bocanci de deţinuţi, precum şi totemuri metalice cu tăbliţe negre, pe care sunt scrise cu lumină numele unor foşti deţinuţi politici bihoreni sau din alte părţi ale ţării încarceraţi la Oradea, precum Traian Dorz ori Floare Pandrea, dar şi Arsenie Boca ori Arlette Coposu, soţia omului politic ţărănist Corneliu Coposu.

Iniţiatoarea expoziţiei, Cristina Puşcaş, şi-a exprimat speranţa că aceasta va rămâne în subsolul corpului K ca o expoziţie permanentă şi a arătat că pe viitor va alcătui “un dicţionar al suferinţei bihorene” şi va face o transcriere a prezentării acesteia şi în limbile engleză şi maghiară, astfel încât să fie accesibilă şi de înţeles şi pentru vizitatorii străini ai Cetăţii.

Adrian Criş  http://www.ebihoreanul.ro

divider



Flori Întemniţate

In 20 martie am revenit la Biserica Acoperământul Maicii Domnului din Bucureşti, participând la o nouă seară duhovnicească, seară de bucurie şi de zidire sufletească. Conferinţa a fost închinată suferinţelor femeilor deţinut politic din temniţele romaneşti şi a purtat numele de „FLORI ÎNTEMNIŢATE”. Florile care ne-au luminat sufletele au fost Galina Răduleanu, Niculina Moică şi Crenguţa Hariton.

Seara a început cu un mic recital din poezia temniţelor comuniste. Prietena noastră Crenguţa Hariton - actriţă la Teatrul Nottara, a dat glas poeziilor scrise de Eugenia Inreica Damian în celulele reci şi întunecoase în care o închiseseră comuniştii, alături de o întreagă generaţie de femei eroine. Celulele Ciucului ne păreau că s-au mutat în biserică, strânsoarea cătuşelor şi zăbrelele păreau reale, Crenguţa părea că recită din spatele lor...Dr. Galina Răduleanu a executat detenţie politică timp de 4 ani (1960-1964) în temniţele Uranus, Jilava, Arad, Oradea şi doamna Niculina Moică, timp de 5 ani (1959-1964) în temniţele Târgu Mureş, Jilava, Botoşani, Arad, Oradea.

Cele două doamne ale demnităţii româneşti ne-au împărtăşit amintiri, suferinţe şi bucurii trăite în spatele gratiilor. Deşi au trecut în acelaşi timp prin temniţele Arad şi Oradea, nu s-au întâlnit în timpul detenţiei. Doamna Galina era deja medic la arestare, având vârsta de 27 de ani, în timp ce doamna Niculina abia împlinise 15 ani. Datorită vârstei fragede, Nina Moică a fost ţinută separat în detenţie până la împlinirea majoratului. Acum, după mai bine de 50 de ani de la eliberare, ascultându-şi povestea una alteia, au descoperit amintiri comune din timpul în care erau, fără să ştie, colege de detenţie în aceeaşi temniţă.

In cadrul evenimentului a existat şi un stand de carte Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu, cu zeci de titluri de carte de memorialistică a detenţiei.

Muţumim şi pe această cale celor două doamne care răspund întotdeauna prezent chemărilor noastre şi Parohiei Acoperământul Maicii Domnului pentru invitaţie şi colaborările cu Fundaţia noastră. Intotdeauna revenim cu aceeaşi bucurie sub Acoperământul Maicii Domnului!

Fundaţia „George Manu” 

divider



„Mama este Născătoare de Sfinţi”

In data de 26 martie, în parohia Sfântul Ioan Casian din Guadalajara, Spania a avut loc evenimentul „Mama este Născătoare de Sfinţi”. Desfăşurându-se în imediata apropiere a Praznicului Bunei Vestiri, Părintele Emilian Geabana şi Călin Gabor au omagiat jertfa mamelor creştine şi a doamnelor demnităţii româneşti - pătimitoare în temniţele politice ale secolului trecut. Evenimentul a inclus prezentarea cărţii de memorialistică „Strigat-am către Tine, Doamne...” aparţinând mărturisitoarei Aspazia Oţel Petrescu, fiind organizat de Parohia Sfântul Ioan Casian şi Fundaţia Profesor George Manu, cu binecuvântarea P.S. Timotei, Episcopul Spaniei şi Portugaliei.

Pr. Emilian Geabana:Praznicul Bunei Vestiri este praznicul cinstirii mamei creştine. Astăzi avem un eveniment: prezentarea cărţii doamnei Aspazia Oţel Petrescu. Cartea ne înfăţişează adevărul unor lucruri despre care noi, românii de astăzi, am auzit sau nu am auzit, le cunoaştem sau nu le cunoaştem, unora chiar ne este frică să auzim despre ele pentru că ne înspăimântă. E vorba despre o generaţie pe care noi românii am avut-o şi pe care comuniştii au încercat să o distrugă, începând cu anul 1948. Această generaţie poate fi pentru noi un model. Teologul Radu Preda spunea că noi românii avem nevoie de o vindecare prin trecut. Vindecarea prin trecut înseamnă a ne asuma trecutul, a-l cunoaşte. Se împlinesc în 2018, 100 de ani de la Marea Unire. Din ei, 70 de ani au fost de dictatură. Asta ne-a făcut pe mulţi dintre noi să suferim şi să nu mai fim ca strămoşii noştri. Cartea aceasta este o poveste de viaţă care vorbeşte despre prietenie, despre jertfă, despre rugăciune, despre solidaritate în rugăciune, despre sacrificiu, despre suflet. Sufletul nu a putut fi distrus de ideologia fără Dumnezeu. Pentru noi, cei de astăzi, care suntem prinşi în această lume a modernismului, a lucrurilor care se succed cu o repeziciune foarte mare - pentru noi poate fi un model deosebit. Citind o astfel de carte, ne vedem propriile patimi şi încercăm să scăpăm de ele. Hristos ne spune «Indrăzniţi, eu am biruit lumea», această carte este un model de biruinţă, este o poveste cu final fericit. Chiar dacă ororile, greutăţile, chinurile, lipsurile au fost crunte, oamenii aceştia au biruit ideologia ateistă.

Călin Gabor:Anul acesta este dedicat Apărătorilor Ortodoxiei în Temniţele Comuniste. Cinstind jertfa lor, ne facem nouă un mare bine, lor nu le aducem nimic în plus, ei se află acolo sus, deja iertaţi. Doamna Aspazia a pătimit 14 ani în temniţele comuniste. Au fost 14 ani petrecuţi în frig, în foame, alături de o întreagă generaţie de femei. Cartea este închinată mamelor creştine, deşi prea puţine din supravieţuitoarele temniţelor au dat naştere de prunci, ele nasc în continuare. Mulţi dintre noi, deşi suntem botezaţi, am trăit ani şi ani departe de Dumnezeu, dar cunoscând repere ca pătimitoarele temniţelor comuniste, am ajuns din nou la Dumnezeu. Ne naştem a doua oară. Femeile din temniţele comuniste au urmat singurul sfat pe care l-a dat Maica Domnului „Faceţi tot ce vă spune EL”. Ele şi-au pus pe jertfelnic tinereţea, şi-au luat crucile în spate, uşurând crucea Mântuitorului, iar acesta le-a aşteptat în vârful calvarului.

La finalul evenimentului, doamnele prezente au primit în dar cartea „Strigat-am către Tine, Doamne...”.

Mulţumim Părintelui Emilian pentru dragoste, deschidere şi tot sprijinul acordat realizării acestui eveniment. Felicitări colegului Călin Gabor pentru iniţiativă şi pentru transpunerea ei în realitate.

Corespondenţă din Spania 

divider



Cărţile Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu

Cărţile şi reprezentanţii noştri au fost prezenţi în ultima lună la târgurile de carte organizate la Braşov şi Cluj. Intre 30 martie şi 2 aprilie am participat la Târgul Internaţional de Carte şi Muzică - Libris Braşov. Intâlnirea cu braşovenii a fost la fel de caldă, după cum ne aşteptam.

Intre 5 şi 9 aprilie am participat la Gaudeamus Cluj unde prietenii şi cititorii noştri ne aşteaptă de fiecare dată cu bucurie şi cu multe surprize. Mulţumim tuturor vizitatorilor şi cumpărătorlor noştri. Vom continua să parcurgem ţara, aducând cititorilor şi susţinătorilor noştri sute de titluri de carte anticomunistă şi incorectă politic. In următoarea lună vom ajunge la Oradea, Alba Iulia, Focşani şi Galaţi.

 

divider



Memorie şi mărturisire în penitenciarele româneşti

Joi, 6 aprilie 2017, la sediul central al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din Bucureşti a avut loc conferinţa „Me- morie şi mărturisire în penitenciarele româneşti”, dialoguri duhovniceşti cu participarea Părintelui Arhimandrit Iustin de la Mănăstirea Oaşa, a doamnei Nina Moică, fostă deţinută politic şi a scriitorului Ciprian Voicilă. Conferinţa a fost organizată de Administraţia Naţională a Penitenciarelor împreună cu Fundaţia Profesor George Manu, la iniţiativa şi cu sprijinul Pr. Capelan Coordonator Florin Smarandi.

Conferinţa s-a adresat personalului superior din sediul central al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Evenimentul a început cu o proiecţie video, câteva minute din filmul documentar „Sfinţii Inchisorilor”, realizat de Carmen Avram. Părintele Smarandi a dat cuvântul doamnei Moică care a povestit celor peste 100 de participanţi câteva crâmpeie din anii petrecuţi în detenţie. Ciprian Voicilă a definit pentru cei prezenţi sintagma „sfinţii închisorilor”, arătând importanţa lor pentru generaţiile de astăzi. Părintele Iustin a încheiat evenimentul, aducând un cuvânt duhovnicesc celor care, prin meseria lor, au grijă atât de trupurile celor aflaţi azi în detenţie, cât şi de întărirea lor sufletească. In finalul conferinţei a luat cuvântul domnul Marius Vulpe - comisar şef de penitenciare, director general al ANP.

In cadrul evenimentului a existat şi un stand de carte Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu, cu peste 30 de titluri de carte de memorialistică a detenţiei.

Mulţumim tuturor celor care au făcut posibilă realizarea acestui eveniment, publicului atât de primitor şi interesat şi în special Părintelui Florin Smarandi - un înger păzitor pentru cei aflaţi în detenţie şi pentru cei care-i veghează.

 

divider



Şcoala altfel: Atelierul de creativitate “Cum serbau românii Sfintele Paşti?”

Elevii Şcolii Generale Corbeanca Tamaşi s-au întâlnit în 12 aprilie 2017 cu sociologul Ciprian Voicilă în cadrul atelierului de creativitate “Cum serbau românii Sfintele Paşti?”. Timp de două ore copiii au pătruns într-o lume plină cu legende şi povestiri despre: încondeierea ouălor - modele şi culori; despre personajele din mitologia românească Blajinii, Rohmanii şi Joimăriţa; despre tradiţii şi importanţa păstrării lor.

La atelier au participat peste 70 de copii, alături de doamnele profesoare şi învăţătoare. Alături de acestea, activitatea a continuat în fiecare clasă în parte cu pictarea ouălor şi redarea prin desen a unor scene din legendele povestite de Ciprian Voicilă.

Mulţumim tuturor celor implicaţi în proiect şi promitem să revenim cu alte poveşti, legende şi tradiţii ale neamului românesc!

 

divider



Profesorul George Manu 56 de ani de la trecerea în veşnicie

Sâmbătă 8 aprilie 2017, Fundaţia Profesor George Manu a organizat comemorarea patronului său spiritual. Anul acesta am ales să îl omagiem chiar la Aiud, locul de unde marele savant creştin de renume mondial s-a înălţat către veşnicie. Membri şi prieteni dragi ai Fundaţiei, am organizat o vizită come- morativă la Penitenciarul Aiud şi la Schitul Înălţarea Sfintei Cruci Aiud. Parastasul pentru pomenirea profesorului şi a tuturor pătimitorilor Aiudului a fost săvârşit de Pr. Liviu Tarcău în Biserica Penitenciarului Aiud. Biserica, ridicată după 1990, este amplasată pe locul în care se afla vechea infirmerie a temniţei, durerea şi chinul de atunci găsindu-şi azi alinare în umbra altarului. Parastasul nostru a fost sărac - un colac şi o sticlă de vin - după regulile penitenciarului care nu au permis să introducem şi alte prinoase. Deşi sărac prin ofranda fizică, parastasul a adunat gândurile, recunoştinţa şi dragostea noastră a tuturor pentru cel care ne este înaintaş, exemplu şi sprijin în cer - profesorul George Manu.

Prima oprire de după parastas a fost în „Sala Petre Ţuţea” - un spaţiu destinat activităţilor de educaţie şi asistenţă psiho-socială a deţinuţilor de azi - sfinţită în luna ianuarie a acestui an, ca parte a proiectului naţional “Memorie şi Mărturisire în Penitenciarele Româneşti”, iniţiat şi coordonat de părintele capelan Florin Smarandi.

Zeci de portrete ale Sfinţilor din Închisori şi ale eroilor demnităţii româneşti veghează din înălţime. Arestaţi, încătuşaţi şi martirizaţi de cele 3 regimuri de sângeroasă dictatură - carlist, antonescian şi comunist - sfinţii noştri s-au reîntors biruitori în memoria neamului lor în chip de icoane şi modele...Am traversat curtea închisorii şi număram pe drum paşii care ne duceau spre Zarcă... Emoţii, durere, sfială... Călcam şi noi pe aceleaşi trepte pe care au călcat George Manu şi toţi „locatarii” acestei închisori în închisoare: Zarca. Alături de noi, Pr. Marius Vişovan păşea pe aceleaşi coridoare şi scări pe care păşise tatăl său, Aurel Vişovan, în urmă cu peste 60 de ani... De-ar putea vorbi acele ziduri, de-am apleca urechea la plânsetul pietrelor ca să auzim cum freamătă „sângele temniţei”... În Zarcă, la etaj, se află Camera Memorială, o celulă aflată la mijlocul coridorului în care s-a încercat redarea regimului de detenţie din perioada persecuţiilor politice. Un pat de fier cu saltea de paie, o tinetă, un mic godin, o pereche de cătuşe şi două manechine - deţinut şi ofiţer. Geamul - cu tocul vopsit albastru - este acoperit de oblon, în partea de sus o fâşie de soare reuşeşte să se strecoare înăuntru. Sigur că deţinuţii noştri stăteau în Zarcă în condiţii mult mai grele, imposibil de redat astăzi. În stânga şi dreapta Camerei Memoriale sunt şi acum celule de detenţie ocupate de actualii deţinuţi.

Înainte de plecarea din penitenciar ne-am oprit în curtea de la intrare pentru a parcurge cu privirea plăcile comemorative pe care se află încrustate sute de nume ale foştilor deţinuti politici pătimitori în temnita Aiudului; la litera M l-am găsit pe profesorul George Manu…Vizita noastră s-a încheiat la Schitul Înălţarea Sfintei Cruci, închinându-ne şi rugându-ne în osuar, nădăjduind ca la momentul rânduit de Dumnezeu moaştele lui George Manu să răsară din Râpa Robilor.

Cezarina Condurache 

divider



Concert pe celularul de la Sighet

În data de 9 aprilie, seara, a avut loc pe celularul Muzeului Memorial din Sighetu Marmaţiei (fosta închisoare comunistă) concertul tradiţional de Florii şi Săptămâna Patimilor al corului “Cristos Rege” al parohiei greco - catolice din localitate, dirijor prof. Rodica Gheorghiu. Intr-o atmosferă înălţătoare, profund emoţionantă, zidurile odioasei puşcării au răsunat de frumoasele cântece tradiţionale româneşti, evocând Patimile Domnului, în unire cu suferinţele martirilor care s-au jertfit aici pentru credinţa creştină şi libertatea neamului românesc.

 

divider



Nicolae Roşca – un om, o mărturie, un mesaj

Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Nicolae Roşca? De unde veniţi, ce mesaj aveţi de transmis românilor de azi? Ce motiv ar putea avea cineva să vă cunoască viaţa, activitatea, gândirea, la trei ani de când aţi pornit spre veşnicie?

Fiind unul dintre privilegiaţii care v-au cunoscut îndeaproape, vă rog să-mi permiteţi să vă prezint eu tinerilor de azi şi tuturor românilor iubitori de adevăr. Pentru cei pasionaţi de istorie sunteţi martorul direct al multor evenimente din trecutul recent al neamului românesc, un izvor de informaţii autentice despre momente puţin cunoscute sau controversate (inclusiv cele din lucrarea de faţă) pe care le relataţi cu coerenţă şi precizie dar şi cu modestie şi sinceritate, calităţi care v-au caracterizat întotdeauna şi care cuceresc mintea şi inima cititorului. Nu în ultimul rând, prin talentul exprimării dvs., vorbite şi scrise, ne aduceţi aminte ce frumoasă este limba română, pe care aţi cultivat-o constant, deşi peste patru decenii aţi locuit, studiat şi muncit în exil.

Pentru românii aflaţi în căutare de modele morale, sunteţi un reper de curaj şi verticalitate, un om care a trecut prin mari încercări şi suferinţe, cu viaţa pusă în pericol de nenumărate ori - în închisori şi lagăre, pe front, în situaţii riscante înfruntate cu o atitudine eroică, dar în acelaşi timp un creştin profund, sobru şi discret, un om al rugăciunii şi meditaţiei, cu o solidă cultură teologică.

Născut şi crescut la Constanţa, din tată muntean şi mamă ardeleancă, aţi cunoscut Moldova şi Basarabia pe cărările suferinţei…, atât prin origine, cât şi prin neobositele călătorii aţi îmbrăţişat întreg spaţiul naţional, în comuniune cu fiecare vibraţie de suflet românesc, din Maramureş, până în Munţii Pindului, de la „Sf. Ilie Gorgani”, până la Majadahonda şi în cele mai îndepărtate colţuri ale exilului…Cine nu crede că un inginer chimist poate fi un orator desăvârşit, să vă caute. Cine nu crede că un om de acţiune şi organizator în teren poate fi partener literar cu Aron Cotruş şi Vintilă Horia, v-a găsit. Cine vrea să vadă îmbinate clarviziunea politică cu delicateţea sufletească, subtilitatea intelectuală cu camaraderia şi loialitatea, gospodărirea riguroasă cu bucuria dăruirii... ei bine, acesta sunteţi dvs., domnule Nicolae Roşca!

Iar pentru publicul mai restrâns, cunoscător al istoriei Mişcării Legionare, sunteţi, mai presus de grade şi funcţii, colaboratorul şi prietenul cel mai apropiat al Comandantului Horia Sima în anii exilului spaniol, ucenic şi frate, ecou al conştiinţei marelui luptător şi gânditor - piatra de poticnire pentru istoricii neo-marxişti de azi şi, tocmai de aceea, cheie de înţelegere a adevăratei istorii a României ultimului veac.

Domnule Roşca, vă mulţumim pentru tot ce ne-aţi lăsat scris. Ca valoare de document, Sărata este probabil contribuţia dvs. cea mai importantă, o pagină de adevăr şi o pledoarie pentru cei care au salvat demnitatea neamului românesc.

Preot Prof. Marius Vişovan textul prefaţează volumul lui Nicolae Roşca - “Batalioanele de exterminare Sărata”

divider



România şi sfârşitul Europei (1)

Cunoscuta lucrare memorialistică a prinţului Mihail Sturdza (1886-1980), diplomat de prestigiu şi ministru de externe al României, atât în perioada Statului Naţional - Legionar (1940-1941), cât şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945) constituie un izvor documentar de excepţie, autorul fiind prin succesivele poziţii ocupate, un martor privilegiat al evenimentelor fierbinţi care au dus la cataclismul celui de-al doilea război mondial şi la înrobirea bolşevică a jumătăţii estice a continentului nostru, inclusiv a României. Contrar opiniei curente - conform căreia România n-a fost decât un pion în jocul marilor puteri -, autorul demonstrează cu argumente puternice că deciziile greşite de la Bucureşti au avut o influenţă majoră asupra cursului negativ al evenimentelor la scară europeană.“Cred că orice neam, orice sat, orice ţinut, orice ţară, are datoria şi dreptul la mândria trecutului său, şi că uitarea trecutului de către pătura conducătoare a unui popor este cea mai mare nenorcire ce i se poate întâmpla acestuia. Este ceea ce s-a petrecut cu România cu dispariţia Partidului Conservator şi ceea ce m-a adus în Mişcarea Legionară unde am regăsit şi recunoscut rădăcinile de care nu mai era legată lumea noastră politică după primul război mondial.” (p.

51)Dincolo de itinerariul său politic individual, Mihail Sturdza scoate în evidenţă importanţa cultivării valorilor naţionale, a memoriei instituţionalizate a eroilor şi personalităţilor din trecutul oricărui neam, lipsa acută în România anilor ‘20 şi cu atât mai gravă în România de azi. Poate exista în România de azi un partid conservator în sensul clasic al cuvântului? Foarte greu, deoarece transmiterea naturală a valorilor a fost retezată de cele 4 decenii de comunism. Reperele au fost brutal amputate, alienate, falsificate. Amintirile majorităţii românilor de azi sunt epoca stalinistă (la cei trecuţi de 70 de ani) sau ceauşistă (la cei de vârstă medie), în care toate reperele publice în societate erau non-valorile comuniste, pseudo-eroii şi pseudo-tradiţia. Tinerele generaţii trebuie să-şi redescopere rădăcinile, să-şi reconstruiască sistemul de valori, să reînnoade firul rupt, să cerceteze istoria adevărată a ţării şi, în multe cazuri, a propriei familii. Intoxicările mai vechi sau mai noi (legea 217…) nu pot potoli setea de adevăr…

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Blestemul Aiudului de Radu Gyr

Aiudule, Aiudule

Temniţă cruntă, Fă-te, zăludule Piatră măruntă.

Focul mânce-te Că nu te saturi. Mereu vrei scâncete Şi bei oftaturi.

Vântul destramă-te Că nu-ţi ajunge şi’n marea-ţi foamete mereu vrei sânge.

Apele facă-te Ape ca ele, Lacrimi din lacăte Plâns de zăbrele.

Grindina ’ndoaie-te Spele-te ploaie, Lanţuri şi geamăte Să ţi le’nmoaie.

Aiudule, Aiudule Fiară năucă, Face-te-ai crudule Scrum şi nălucă.

 

divider



Epidemie (liceeni în închisori)

Am fost judecaţi în sfârşit, lot cu lot, ne-am încasat condamnările, am refuzat recursul şi am aşteptat primele - şi ultimele - pachete la Cluj, punâdu-ne pe o altă etapă de aşteptare. Adică să fim duşi la închisoarea de execuţie a condamnării, care pentru noi, cei mai mulţi, ar fi fost cea de la Târgşor, închisoare de elevi, situată undeva între Ploieşti şi Târgovişte. Despre care ne-a povestit plantonul locului, ţâncul de 11-12 ani Ion Ladea, venit de acolo şi unde, după spusele-i entuziaste şi entuziasmante, era un fel de paradis al închisorilor. Mai ales că se petrecea afară, într-o curte mare şi plină de minunăţii, printre 5-600 de elevi - foşti - de vârsta noastră. Şi nu prea eram de acord cu faptul că nu suntem duşi imediat acolo, unde trebuia să fie acasă pentru noi în următorii ani, fiecare după cum şi i-a agonisit. Indiferent de pretenţiile noastre nebăgate în seamă, Secţia Prevenţie devenea din ce în ce mai aglomerată - ca şi întreaga închisoare - şi a trebuit să se efectueze transferuri cu condamnaţii, prin alte spaţii ale stabilimentului. Am nimerit pe piciorul T-ului, într-o celulă ceva mai mare decât una obişnuită, 12 sau 13 inşi. Efectivul normal ar fi trebuit să fie de 5-6 deţinuţi, dar normalitatea dispăruse pe undeva şi nu se ştia unde. Eram toţi din lotul nostru de maramureşeni, cu excepţia domnului Tudose Radu, din grupul elevilor subingineri, originar din Alba, care se ataşase de d-l profesor şi s-a „lipit” de noi. I se spunea plutonierul, căci făcuse războiul cu acest grad, era mai copt decât noi, dar n-a fost niciun bai, căci ne era drag, era un om adevărat şi bun. Decanul nostru de vârstă, - avea acum 26 de ani -, D-l Ioan Virag, s-a îmbolnăvit grav, fiind internat în infirmeria închisorii. (Nu ştiam atunci, dar nu avea să supravieţuiască şi avea o condamnare de numai doi ani, corecţională. Un fleac pentru acele vremi de restrişte). Aproape simultan cu această schimbare de domiciliu, a izbucnit în puşcăria supra-aglomerată, dizenteria! S-a instituit imediat carantina, ceea ce însemna ruperea imediată a oricărei legături cu lumea „de afară”, incluzând familiile, ca şi cele trei kg. de alimente şi ţigările, care ne mai consolau pe unii dintre noi. Dar cel mai important pentru noi erau cărţile poştale, prin care semnalam famiilor că mai trăim şi cam pe unde. Totul a fost suprimat, inclusiv legumele pentru bucătărie. Ceea ce a determinat un regim alimentar încă şi mai drastic: dimineaţa, în locul magnificului terci de mălai, o cafea, de fapt o zeamă maronie care mai târziu a primit denumirea generalizată de nechezol. La prânz şi seara, o zeamă străvezie în care pluteau câteva boabe de arpacaş, că le puteai număra pe degete. La asta se adăuga o premieră: apariţia - la noi - a pâinii cărămidă, model sovietic, neagră şi cleioasă, dintr-o compoziţie imposibil de determinat. Însă, indiferent de aspectul dubios, era practic unicul aliment. Micile rezerve din trecutele pachete erau de mult epuizate şi, de acum, bine cunoscuta foame şi-a reocupat locul în comunitatea noastră. Primul-gardian de zi, Chiorean, care ne simpatiza şi ne răsfăţa cât putea, ne mai aducea pe fundul câte unui hârdău câte un rest de zeamă chioară în chip de „supliment”, dar aceasta nu reprezenta mai mult decât o picătură într-un ocean. Ne mai scotea când putea, sub directa-i supraveghere, la plimbare într-o curticică dosnică, situată între peretele închisorii şi zidul care delimita perimetrul temniţei de „lumea de afară” şi care, - am aflat mai târziu -, era denumită Curtea Spânzurătorii, după o macabră destinaţie din timpul stăpânirii imperiului Chezaro-Crăiesc. Mai inspiram câte oleacă de aer curat, cu efort, căci ajunseserăm atât de slabi, încât şi această benefică plimbare devenise un chin. Apoi, periculoasa molimă a pătruns şi în spaţiul nostru strâmt, lovind unde era mai slabă cheresteaua şi mai periculos, în cei mai tineri şi mai firavi: Iuliu Vlad (Micu), Iosif Andreica (Puiu), Găvriluţ Coman şi, scandalos, Ghiţă Andreica, care era mai robust şi care era indignat la culme din această cauză. Or mai fi fost şi alţii de care acum nu-mi amintesc, era oricum prea mult şi atât! Ciudat mi se pare faptul că cei scăpaţi nu ne-am temut de contaminare, eram în asemenea măsură striviţi de grija pentru cei atinşi, încât am uitat şi de miile de ploşniţe care ne amărau zilele şi mai ales nopţile. Dintre bolnavi, Ghiţă era cel mai rebel şi furios că a fost atins, ca şi slăbiciunea pe care nu mai reuşea să o mascheze cu obişnuitele năzbâtii, la care colaboram şi eu copios. Dormeam alături - ca totdeauna - fără să-mi pese de pericolul real, pe care oricum, nu distanţa l-ar fi putut anula, dar ca toţi cei care deocamdată nu eram atinşi, eram tensionat de teamă pentru cei năpăstuiţi. Chiar şi glumele cele de toate zilele s-au rarefiat substanţial, fără să sucombe. *

Toată supărarea noastră era nimic faţă de cea a Domnului Profesor, căruia-i dispăruse surâsul - mai mult din ochi - şi care ne era nouă atât de drag. Ştiam cauza: asumarea întregii responsabilităţi. Încercarea noastră de a-i modifica optica erau zadarnice, dar tot încercam. În cele din urmă, tot dumnealui a avut o idee. - Măi băieţi, după cum vedeţi, situaţia este cum nu se poate mai proastă. Stăpânii nu ne vor da niciun fel de medicamente. Cei bolnavi mănâncă degeaba mizeria care ni se dă în chip de hrană. Epuizarea se accentuează. Mă gândesc că primul Chiorean, dacă l-am ruga, ar interveni ca să ni se prăjescă pâinea la infirmerie. Cei care se simt în stare şi vor - nimeni nu poate fi obligat la aşa ceva -, să renunţe timp de trei zile la jumătate din raţia de pâine, în favoarea celor bolnavi. Aşa, poate vom reuşi să ameliorăm măcar ceva, cât de cât. Decât nimic…Toţi, fără excepţie, am acceptat propunerea, în ciuda protestelor anemice ale celor bolnavi, care erau atât de sleiţi, că nici să protesteze nu mai puteau. Nici nu li s-a cerut părerea. - În ce mă priveşte, eu nu mai mănânc nimic trei zile. De data asta am sărit - zadarnic - pentru a-l determina să renunţe. - Am zis şi aşa rămâne! Şi ca să nu vă mai fandosiţi atâta de grija mea, am să vă demonstrez că după cele trei zile, am să mă ridic în mâini cu picioarele pe perete, ca să vedeţi şi voi ce se poate face prin voinţă! Punct!

Am mai insistat noi, dar a fost în zadar. Primul gardian, care ne privea cu ochii plini de îngrijorare - în vreme ce se răţoia la noi cât mai tare, ca să se audă! - a rezolvat problema cu prăjitul pâinii. Cele trei zile de post negru, Domnul Profesor le-a petrecut mai mult în rugăciune. Ni se părea că rugăciunea dumnealui este continuă şi ne simţeam cam netrebnici în sărăcia noastră spirituală. Ne-am fi dorit să fim mai bogaţi, mai ales acum şi deşi ne rugam mai fierbinte decât - poate - oricând, nu ne puteam apropia de modelul nostru, Dom’ Profesor Aurel Vişovan. Nu pot explica de ce şi cum s-a produs însănătoşirea. Poate pâinea prăjită, dar mai degrabă rugăciunea continuă a Domnului Profesor şi ale noastre - câte vor fi fost - (au fost!), cert este că încă din a doua zi a regimului special şi drastic autoimpus şi executat exemplar, situaţia s-a ameliorat şi a dus - treptat, desigur - la vindecarea incredibilă şi completă a băieţilor. Finalul a fost… Domnul Profesor a rezistat cele trei zile de post negru, dar a eşuat în tentativa de ridicarea în mâini cu picioarele pe perete, spre veselia noastră - revenită integral - şi supărarea domniei sale. Care supărare a trecut repede. Băieţii şi-au revenit treptat şi, deşi atât de slăbiţi că un mucalit aprecia precum că s-ar putea face pe ei studii anatomice aşa, pe viu, după cât de străvezii deveniseră, ne consideram victorioşi: victorie dublă, întrucât învingându-ne pe noi, am învins boala. Bunul prim Chiorean - care avea să plătească mai apoi ca „favorizator de deţinuţi politici” - tot răţoindu-se la noi cât putea mai tare şi mai ameninţător, ne scotea din când în când din celulă, clătinându-ne pe beţele care ne ţineau loc de picioare, la o porţie de aer în „curtea spânzurătorii”.

Ioan Dunca 

divider



Instantanee de la Târgşor, închisoarea minorilor

Închisoarea Târgşorul Nou este situată în proximitatea Ploieştiului, la circa 15-20 de kilometri de acesta, pe drumul către Târgovişte. Puţini dintre noi ştiu că aici a funcţionat, între anii 1948-1951, ca închisoare dedicată copiilor şi adolescenţilor care au fost consideraţi inavuabili atât de regimul antonescian, cât mai ales de dictatura comunistă, instaurată după 1945 în România.

Unul dintre cei care au trecut prin „experimentul Târgşor” şi care şi-a consemnat trăirile din acei ani, Gheorghe Andreica, considera că numărul tinerilor întemniţaţi aici s-a ridicat la 400-500. Dintre ei, scrie el, cel puţin 85 la sută erau membri ai frăţiilor de cruce (organizaţii legionare de tineret). Restul proveneau din alte organizaţii naţionaliste sau erau frontierişti. Vârstele lor variau între 16 şi 20 de ani.

După 1948, tinerii anticomunişti transferaţi la închisoarea Târgşor au fost aduşi aici pentru a fi reeducaţi. Identitatea lor creştină şi naţionalistă trebuia pur şi simplu sfâşiată, iar în locul ei trebuia creată una internaţionalistă, profund atee, orientată axiologic spre bunurile pământeşti şi spre mersul determinist al istoriei.

Reeducarea la Târgşor a cunoscut două etape majore: între 1948 şi 1950 regimul aplicat tinerilor deţinuţi a fost unul relativ blând. La sfârşitul verii lui ´50 comuniştii schimbă tactica: încep să aplice sistematic teroarea.

Drumul în lanţuri de la Ploieşti la Târgşor

Sosise ziua de 5 noiembrie 1948. Directorii de întreprinderi, sub atenta supraveghere a reprezentanţilor PCR şi a securităţii, exersau asiduu pentru parada din 7 noiembrie 1948, dată la care statele comuniste serbau „marea victorie” a bolşevicilor din sângerosul an 1917. În faţa închisorii Ploieşti s-a format o coloană în care intrau funcţionari, muncitori şi elevi-deţinuţi care trebuiau transfe- raţi la Târgşor. Imaginea unor copii şi adolescenţi mărşăluind în lanţuri ar fi putut stârni oprobriul privitorilor. De aceea a fost înscenată această paradă lugubră demnă de a completa panoplia Capriciilor lui Goya. Gheorghe Andreica descrie acest moment tragic, absurd şi inuman: „În primele rânduri ale coloanei de deţinuţi călcau elevii arestaţi încă din anul 1941-1942 de regimul generalului Ion Antonescu. Aceştia aveau feţele puţin mai matu- rizate, dar palide de atâta întuneric de celulă şi descărnate de atâta foame îndurată. (…) Sinistru zornăiau lanţurile tărâte pe pietrişul sau asfaltul străzilor. Celor care se aflau ocazional pe trotuare, acest spectacol le-a imprimat păstrarea unei tăceri absolute… După rândurile celor înlănţuiţi urmau adolescenţii ale căror feţe încă nu fu- seseră atinse de tăişul briciului. Aceştia erau din promoţia anului 1948 (…) Păşeau gârboviţi sub povara bagajelor proprii…”Primii elevi-deţinuţi - în număr de şase- ajung de la Jilava în închisoarea Târgşor în luna iunie a anului 1948. Regimul comunist îi arestase fiindcă erau membri unei organizaţii anticomuniste care activase în Buzău - „Pajura neagră”. Aceştia, sub directa supraveghere a directorului închisorii, Spirea Dumitrescu, şi a directorului adjunct - Vasilache, sunt nevoiţi să participe la şedinţe de reeducare. În cadrul lor, fiecare dintre ei trebuia să prezinte câte un capitol din literatura marxist-leninistă. Urmau diverse dezbateri pe marginea textelor, însă tinerii nu aveau voie să adopte o atitudine critică faţă de doctrina marxist-leninstă, altfel, ar fi fost pedepsiţi.

Un model de trăire creştină: Virgil Maxim

În luna august a anului 1948, de la Aiud este adus la Târgşor Virgil Maxim împreună cu un al doilea lot de tineri deţinuţi. Acesta fusese condamnat încă din 1941 la 25 de ani de muncă silnică. Virgil Maxim devenise, deja, un reper pentru tinerii anticomunişti. Ce a contribuit la recunoaşterea sa? În primul rând, atitudinea creştină pe care a adoptat-o în grelele încercări prin care a fost nevoit să străbată. Unul dintre cronicarii „experimentului Târgşor”, Victor Roşca, definea acest „stil de viaţă”- care a fost repede adoptat de toţi cei care l-au cunoscut- prin două trăsături marcante: trăirea conformă cu poruncile evanghelice şi spiritul de sacrificiu, renunţarea constantă la sine în favoarea aproapelui. În acest sens, Victor Roşca scrie: „Se renunţa la haină, la bucăţica de pâine sau la medicament în beneficiul unui bolnav sau al celui care, la un moment dat, s-ar fi aflat într-o situaţie dificilă”.

Dorind să îl compromită în faţa tinerilor care se raportau la el ca la un reper, directorul adjunct al închisorii îi cere imperios lui Maxim să citească un referat în cadrul şedinţelor de reeducare de la Târgşor. Ceea ce s-a vrut a fi o compromitere iremediabilă a lui s-a transformat, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, într-un act memorabil de mărturisire creştină. În faţa reprezentanţilor administraţiei închisorii şi adolescenţilor anticomunişti, Virgil Maxim a interpretat capitolul XIII din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, punând în lumină conflictul ireconciliabil dintre iubirea creştină şi ura cultivată de sistemul comunist prin ideologia luptei de clasă. Întreaga audienţă amuţise: tinerii îngheţaseră de teamă. Conducerea închisorii rămăsese înmărmurită de stupoare: cum s-a putut întâmpla ca un deţinut politic să interpreteze un text din Noul Testament, scriere cu desăvârşire interzisă în închisorile comuniste? Actul de curaj al lui Virgil Maxim a dus la sistarea orelor de reeducare prin lectură. Despre Virgil Maxim, Gheorghe Andreica mărturiseşte: „Acest tânăr era atât de pur încât noi, ceilalţi tineri, îi pronunţam numele cu o adevărată pioşenie, considerându-l sfântul acestei închisori”.

În ultima etapă a reeducării de la Târgşor, patruzeci şi patru de tineri care refuzaseră cu obstinaţie reeducarea în spirit marxist-leninist au fost izolaţi. Virgil Maxim le propune fraţilor săi mai mici de suferinţă să practice „candela vie”. În regim de exterminare - fără dreptul de a întreţine corespondenţă cu familia, lipsiţi de dreptul de a primi alimente, interzicându-li-se plimbarea zilnică în curtea interioară a închisorii- minorii şi adolescenţii îşi pun speranţa ultimă în ajutorul dumnezeiesc: noapte de noapte, de când se dădea stingerea până la trezire, formează, unul câte unul, un lanţ continuu de rugăciune.

Pentru a le înfrânge voinţa tinerească, comuniştii au făcut uz de întregul instrumentar al dezuma- nizării: teroare fizică şi psihică, înfometare, expunere la frig. Tinerii trebuiau compromişi cu orice preţ, în aşa fel încât să dispară categoriile de călău-victimă, fiinţă morală- „turnător” imoral, slujitor al binelui-unealtă decăzută a celui rău. Promiscuitatea morală trebuia generalizată printr-o politică pe care unul dintre supravieţuitorii regimului draconic de la Târgşor, Victor Roşca, o descrie astfel: „În anchete eram torturaţi şi aduşi în situaţii limită, ca să-i denunţăm pe fraţii de luptă; în temniţă eram înfometaţi şi ţinuţi în condiţii de exterminare pentru că refuzam colaborarea cu securitatea”.

Umanitarismul clamat de regimul comunist nu a împiedicat administraţia închisorii Târgşor, din acele vremuri sumbre, să îl lase pur şi simplu să moară cu zile pe elevul Ioan Băncescu. Arestat în 1947, pe când avea 15 ani, ulterior a fost închis la Jilava, Aiud şi Târgşor şi supus unui regim de exterminare prin înfometare şi frig. Bolnav de TBC pulmonar, viaţa lui Ioan Băncescu va fi curmată la numai 18 ani: la Târgşor directorul închisorii ignorase sistematic cererile prin care el solicita o medicamentaţie adecvată bolii.

Trei ani a durat tentative de a-i reeduca pe adolescenţii întemniţaţi la Târgşor, operaţiune supervizată de generalul Gheorghe Pintilie şi de adjunctul său, Alexandru Nicolschi. După încheierea celor trei ani, zbirii decide transferarea elevilor refractari la colonia de muncă Peninsula şi la închisoarea Gherla. Procesul reeducării trebuia continuat prin supunerea epuizantă la muncă forţată.

După ieşirea din temniţă, mulţi dintre supravieţuitorii Târgşorului vor găsi în propria fiinţă resursele necesare să reînnoade firul frânt al biografiei lor, devenind profesionişti exemplari, fiecare în domeniul său. De pildă, Alexandru Pantea - plecat de curând dintre noi spre Lumina cea neînserată a Domnului-, după trei ani petrecuţi la Târgşor (între 1948 şi 1951) parcurge pas cu pas treptele ierarhiei sale profesionale, de la încadrarea de muncitor necalificat la aceea de miner şi, în cele din urmă, de doctor inginer.

An de an supravieţuitorii „experimentului Târgşor” revin aici pentru a rememora anii adolescenţei lor schimonosite de teroarea roşie. Au fost ani în care şi-au definit personalitatea, situându-se perseverent de partea binelui. Alegând constant binele, au devenit, la rândul lor, apostoli ai dragostei, credinţei şi nădejdii într-o lume acaparată de ură, ateism şi disperare.

Ciprian Voicilă 

divider



Din temniţele memoriei: Gheorghe Nicolau Bârlad – părinte al geodeziei şi fotogrammetriei româneşti

Gheorghe s-a născut la 5 mai 1907 în comuna Giugiuana, aparţinând vechiului judeţ Tecuci, în familia notarului Vasile şi a Elenei Nicolau. O familie aşezată, înstărită şi cu frică de Dumnezeu care a fost binecuvântată cu 12 copii: 7 fete şi 5 băieţi. Gheorghe urmează cursurile şcolii primare din satul Iana, apoi susţine cu brio examenul de admintere la Liceul Codreanu din Bârlad, pe care îl va absolví în 1927. Elev eminent, cu înclinaţii deosebite spre ştiinţele exacte, Gheorghe Nicolau va întemeia în timpul liceului societatea „Mate- matica Bârlădeană” care va edita „Revista Matematică”. In aceeaşi perioadă începe să colaboreze la ”Foaia Matematică” din Chişinău şi la ”Gazeta Matematică” din Bucureşti şi Timişoara.

După examenul de bacaluareat, va urma la Bucureşti Facultatea de Silvicultură din cadrul Institutului Politehnic. Absolvent în 1931, se specializase în Cadastru şi Inginerie Geodezică, Cercetarea Geodeziei şi Fotogrammetriei. Toate acestea erau la acel moment domenii de pionierat în ţara noastră. De aceea, urmează o nouă specializare la Academia de Agronomie şi Silvicultură de la Brno.

Anul 1931 reprezintă şi anul în care Gheorge Nicolau se apropie de Mişcarea Legionară. Incadrat în Corpul Răzleţilor, Nicolau a activat în cuibul legionar „Politehnica” şi, ulterior, în cuibul „Spătarul Coman”. În 1932, efectuează stagiul militar, este încadrat la Institutul Geografic Militar, ca ofiţer în rezervă specializat în geodezie şi fotogrammetrie. In acelaşi timp, este numit ingi- ner la Casa Autonomă a Pădurilor Statului. Datorită meritelor sale profesionale şi a dorinţei de a cerceta şi învăţa mai mult în domeniile care abia atunci se făceau cunoscute în România, va fi trimis de statul român la o specializare la Dresda (1935-1939). In 1935 Gheorghe Nicolau se căsătoreşte cu Cleopatra Pirpiris, licenţiată în Litere, căsătorie care avea să fie binecuvântată cu naşterea copiilor Maria-Elena şi Virgil-Corneliu.

Se întoarce în ţară cu titlul de „Doctor Inginer în Fotogrammetrie”. Era 1939 şi izbucnise al Doilea Război Mondial. Va funcţiona ca asistent, apoi şef de lucrări în învăţământul superior, la Facultatea de Construcţii din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti. La Catedra de Cadastru şi Geodezie predă cursul de Fotogrammetrie. Primeşte titlul de conferenţiar titular şi va preda la Facultatea de Agronomie din Bucureşti şi la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti. Pentru ca studenţii lui să poată face aplicaţii practice, înfiinţează laboratoare de Fotogrametrie la Facultăţile de Agronomie şi de Construcţii.

In 1938 este asasinat Corneliu Zelea Codreanu şi un an mai târziu, peste 250 de legionari sunt executaţi de sceleratul rege Carol al II-lea pe tot cuprinsul ţării. Intre ei, inginerul silvic Gheorghe Clime, prieten apropiat al lui Gheorghe Nicolau. In 1940 se instaurează Statul Naţional Legionar. Gheorghe Nicolau nu va ocupa nicio funcţie pu- blică. Publică un text închinat lui Gheorghe Clime în ziarul „Cuvântul”. Infiinţează revista ”Pădurea Românească”. Participă la reînhumarea legionarilor ucişi de Carol al II-lea în 1939 (între ei se afla şi prietenul său, Clime). Poartă uniforma legionară - fapt care îi va fi imputat ulterior de către regimul comunist. După câteva luni de guvernare, intervine lovitura de stat a Generalului Antonescu. Gheorghe Nicolau scapă de arestări, dar rămâne în strânsă legătură cu cei întemniţaţi.

Peste România se abate urgia bolşevică. In năvala ei, tulbură destinul ţării şi al tuturor românilor. In 1945 încep epurările şi Gheorghe Nicolau Bârlad a fost trecut pe lista neagră. Cu mare îndrăzneală merge în audienţă la şeful „Comisiei de Epurări”, nimeni altul decât Teohari Georgescu, şi îl convinge să îl reîncadreze în muncă. Profesorul pledează pentru importanţa socială a muncii. Intocmeşte un memoriu în care desfiinţează foarte abil toate acuzaţiile aduse în vederea epurării. Din 1948 până în 1951 va funcţiona pe postul de conferenţiar universitar la Facultatea de drumuri şi poduri din cadrul Institutului de Construcţii. Din 1951 şi până în 1959 a funcţionat ca profesor plin, angajat civil, la Academia Tehnică Militară-Facultatea de geodezie, predând cursul de Fotogrametrie. Laboratorul de Fotogrammetrie din Institutul Politehnic Bucureşti a funcţionat sub conducerea şi îndrumarea lui, de la înfiinţarea din 1943 şi până în iulie 1951, când s-a mutat la Academia Tehnică Militară. Aici a înfiinţat o secţie de doctorat în Geodezie-Fotogrammetrie. In 1957 primeşte titlul de profesor universitar.

Părea că scăpase din vizorul Securităţii, până a sosit anul 1958. Gheorghe Nicolau Bârlad primeşte o invitaţie oficială de a participa la Congresul Internaţional de Fotogrammetrie, care urma să aibă loc în 1960, la Londra. Era singurul savant, aflat geografic sub cortina comunistă, invitat la Congres. Invitaţia a stârnit suspiciunile regimului. In 1959 Securitatea întocmea rapoarte despre Gheorghe Bârlad şi căuta capete de acuzare. Au găsit corespondenţa de specialitate cu diverse personalităţi din străinătate, printre rândurile căreia au găsit câteva remarci împotriva regimului, câteva referiri la puterea lui Dumnezeu şi la dorul de libertate şi pace… Bineînţeles, mai erau şi vechile acuzaţii de legionarism, participare la parastasul pentru Gheorghe Clime şi faptul că înfiinţase revista ”Pădurea Românească”, sub patronajul legionarului Nicolae Smărăndescu - secretar de stat în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor. La 29 august 1959 maiorul de Securitate Emilian Biriş întocmea un referat cu pro- punerea de arestare a profesorului pentru „manifestări duşmănoase scrise”.

Este arestat la 16 octombrie 1959. Judecat de Tribunalul Militar Regional II Bucureşti va fi condamnat în ianuarie 1960 la 15 temniţă grea pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”. Până la pronunţarea sentinţei va fi ţinut la Jilava, iar apoi va fi transferat la Aiud. La Aiud - temniţa in- telectualilor legionari - va pătimi alături de camarazii săi foame, frig, izolare şi încercari de reeducae. Supus unui regim de exterminare, marele profesor moare în temniţa Aiudului la 3 aprilie 1964. Certificatul de deces va fi întocmit ulterior, în luna august şi înmânat familiei. Cauza morţii a fost hemoragie internă, dar referatul medical este de-a dreptul aberant. Potrivit acestuia, pacientul a fost internat în spitalul penitenciarului, i s-au făcut investigaţii radiologice de laborator şi examen clinic. Mai mult, a fost consultat de întreg efectivul de medici care a dispus intervenţia chirurgicală de urgenţă. După începerea operaţiei, pacientul decedează. Bineînţeles că în temniţa Aiudului nu funcţiona niciun spital, ci doar o infirmerie sumară, nu exista colectiv de medici şi nici posibilítatea unor investigaţii medicale! Medicul infam care a redactat aşa zisul referat este nimeni altul decât Ioan Balea - acelaşi medic care a constatat şi decesul profesorului George Manu.

Nici familia Nicolau nu a fost scutită de ”binefa- cerile” comunismului. Odată cu condamnarea profesorului, imobilul în care locuia a fost confiscat de stat. Familia a primit dreptul de a locui cu chirie în propria casă, mai bine zis într-o anume parte a ei. Familia a trebuit să răscumpere contra sumei de 2020 lei mobilierul din casă… Soţia, deşi licenţiată, a trebuit să presteze diverse munci manuale pentru a-şi creşte copiii. Deşi soţul era decedat, a trebuit să ceară în instanţă divorţul pentru a rămâne în bucata ei de casă şi pentru a asigura copiilor o şansă la educaţie (fiul Vrgil-Corneliu a fost eliminat din Facultatea de Transporturi în anul IV de studiu).

După 1990 copiii lui Gheorghe Nicolau Bârlad au făcut toate demersurile posibile pentru reabi- litarea memoriei tatălui lor, profesor doctor inginer, savant cu reputaţie mondială, părinte al geodeziei şi fotogrammetriei româneşti. In anul 2000 au reuşit să îl reabiliteze juridic. Nu au reuşit să reintre în posesia casei şi a bunurilor confíscate, nu au reuşit reintegrarea lui în mediul academic - ciocnindu-se de indiferenţa instituţiilor de acest gen. Au trecut 53 de ani de la moarte martirică a profesorului Gheorghe Nicolau Bârlad. Trupul său odihneşte undeva în Râpa Robilor, iar sufletul său stă cu siguranţă în Lumina celui Necuprins. Au trecut 27 de ani de la căderea comunismului şi, cu toate astea, Gheorghe Nicolau Bârlad continuă să rămână ferecat în temniţele memoriei.

Cezarina Condurache 

divider



Activitatea anticomunistă la Baia Mare (1946-1948)

Interviu cu domnul Vasile Măgurean

Rep: Stimate domnule Vasile Măgurean, sunteţi unul dintre ultimii supravieţuitori ai rezistenţei anticomuniste din zona Baia Mare (atunci aparţinând de judeţul Satu Mare). Care a fost atmosfera în Baia Mare şi în regiune în perioada instalării regimului comunist?

V. Măgurean: Populaţia românească, net majoritară în zonă, era categoric împotriva comunismului şi a susţinut tradiţional Partidul Naţional Ţărănesc condus de Iuliu Maniu, om de mare valoare, respectat şi admirat şi de intelectuali şi de ţărani. La alegerile din noiembrie ’46 susţinerea pentru PNŢ a fost masivă; ţin minte uriaşul miting ţinut la marginea satului nostru Lăpuşel, cu ocazia vizitei lui Ilie Lazăr, cunoscutul lider naţional-ţărănist maramureşean, apropiat colaborator al lui Iuliu Maniu. Şi eu şi tatăl meu am fost înscrişi în PNŢ.

După cum se ştie, comuniştii au falsificat alegerile, legalizându-şi astfel puterea printr-o imensă fraudă. Poporul român nu a dorit comunismul, care a fost ilegitim de la bun început.

Rep: Aţi fost arestat şi condamnat cu lotul “Frăţiei de Cruce” deşi n-aţi fost membru…

V. Măgurean: Da, eram elev al liceului “Gheorghe Şincai” din Baia Mare; mi-a plăcut foarte mult să învăţ, deşi părinţii mei ar fi vrut să rămân acasă, la agricultură. Le-am făcut pe amândouă, cu mari eforturi. În cadrul liceului s-a constituit “Frăţia de Cruce” din care făceau parte elevii Gheorghe Dipşe (a- restat şi pe timpul lui Antonescu), Ştefan Buteanu, Cornel Oşanu, Ioan Iluţ, Vasile Şchiopu, Florean Săsăran (coleg de clasă cu mine) şi Ioan Tămaş (consătean din Lăpuşel). Eu îi cunoşteam pe toţi, dar habar n-aveam de activitatea lor secretă. Au fost arestaţi în iulie 1948 şi, după multe presiuni, unul din ei a spus la anchetă numele meu, ceea ce a dus la arestarea mea, pe 22 septembrie 1948. Deşi la proces niciunul nu a confirmat că aş fi făcut parte din grupul lor, am fost totuşi condamnat la doi ani închisoare pentru “omisiune de denunţ”. Tot pentru apartenenţa la “Frăţia de Cruce” au fost condamnaţi şi elevii de la Şcoala de Subingineri Minieri Baia Mare: Oniga, Mazilu, Tudose, Paicu, Hazulea, Cristea, Amzu şi Grovu. Aceştia nu erau băimăreni, erau veniţi din alte părţi ale ţării, dar ne-am cunoscut în detenţie.

Pentru a completa tabloul tragicului an 1948, începând cu luna octombrie s-a dezlănţuit prigoana împotriva Bisericii Greco-Catolice. Atunci a fost arestat episcopul nostru Alexandru Rusu (mort în închisoarea Gherla, în 1963) şi mulţi preoţi. Toate bisericile şi mănăstirile noastre au fost confiscate. Biserica Greco-Catolică a fost total interzisă până în 1989.

Rep: Prin ce închisori aţi trecut?

V. Măgurean: Ne-au ţinut la Satu Mare, care era închisoarea - depozit a Securităţii Baia Mare, până la procesul de la Cluj, care s-a judecat la 25 mai 1949. În aşteptarea sentinţei ne-am cunoscut bine cu tinerii “fraţi de cruce” din celelalte oraşe din Ardealul de Nord cu care am stat în aceeaşi celulă, la mare înghesuială - 64 de persoane… S-a creat o frumoasă comuniune între noi. Ţin minte că profesorul Vişovan de la Sighet ne învăţa limba italiană…Ne-au dus apoi la Bucureşti unde, după o mică oprire la Văcăreşti, am poposit vreo două săptămâni la Jilava, sinistra Jilavă… de unde pe noi elevii ne-au repartizat la Târgşor, nu departe de Ploieşti. Acolo regimul a fost mai blând până la tentativa de evadare a lui Lupeş şi Măzăreanu (parţial reuşită), apoi s-a înăsprit simţitor. Ţin minte când am fost culcaţi pe burtă în curte şi am fost călcat în picioare cu cizmele de către un gardian.

În octombrie 1950 am fost dus la Securitate la Ploieşti şi am fost eliberat… după alte 4 luni, când a sosit, în sfârşit, recomandarea de la autorităţile de la mine din sat.

Rep: Care a fost statutul dvs. în condiţii de libertate?

V. Măgurean: Statutul de fost deţinut politic m-a urmărit bineînţeles tot timpul. Am avut necazuri la locul de muncă şi mari dificultăţi în continuarea studiilor. Am absolvit în cele din urmă Ştiinţele Economice în 1964 şi am lucrat ca economist la Baia Mare până în 1992. Securitatea mi-a propus de mai multe ori să mă facă informator, dar am refuzat tot timpul.

Rep: La venerabila vârstă de 89 de ani continuaţi să participaţi anual la comemorarea de la Târgşor şi la alte manifestări în diverse locuri din ţară. Credeţi că merită efortul?

V. Măgurean: Categoric, da. În afară de bucuria revederii camarazilor de puşcărie încă în viaţă şi de înălţarea de rugăciuni pentru cei adormiţi, avem şi ocazia de a ne mărturisi convingerile şi experienţa în faţa generaţiilor mai tinere. Vedem că interes există şi asta ne dă speranţă.

Rep: Vă mulţumim.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Division Azul (1) Semiramis - Vasul Libertăţii

În data de 2 aprilie 1954, la orele 17.35, în portul Barcelona intra vasul Semiramis, care aducea la bordul său o încărcătură pe care mii şi mii de spa- nioli o aşteptau cu sufletul la gură. Era vorba de 300 de oameni care se întorceau din Uniunea Sovetică. Dintre ei, 220 erau membri ai Diviziei de voluntari spanioli - 250 Einheit Spanischer Freiwilliger - care supravieţuiseră lagărelor sovietice timp 11, 12 sau 13 ani în condiţii inumane, cu speranţa de a-şi revedea patria şi pe cei dragi. Soldaţii spanioli, prizonieri ai sovieticilor, au fost consideraţi morţi sau dispăruţi la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Uniunea Sovietică nu le-a recunoscut niciodată statutul de prizonieri de război. Pur şi simplu nu existau, muriseră în viaţă...

Abia odată cu eliberarea prizonierilor de alte naţionalităţi, pe la sfârşitul anilor ‘40, a început să se audă de existenţa lor. Mulţi dintre ei nu au putut suporta moral sau fizic regimul teribil din lagărele de concentrare. Din cei 500 de spanioli captivi, 115 au murit şi circa 60 au ajuns să facă parte din grupurile de activişti antifascişti, colaboratori ai sovieticilor. În marea lor majoritate însă, au dat dovadă de un înalt simţ al onoarei, pe lângă eroismul arătat în război, făcând cinste nobilei seminţii din care s-au născut şi dovedind lumii întregi că atunci când cauza pentru care cel care luptă, este cea dreaptă, nu poate fi înfrânt niciodată. Am aflat despre aceşti eroi şi din memoriile lui Aurel State sau Ioan Teodorescu. În cartea acestuia din urmă „Pelerin prin iadul roşu”, publicată de curând de către Editura Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu, întâlnim la capitolul despre lagărul Oranki un grup de 11 „divizionari” care sunt încorporaţi brigăzii de lucru „Alabastru”, din care făceau parte şi ofiţerii români grevişti ai foamei: „Toţi aveau infirmităţi, în opinia comandamentului rus, nu prea grave. Ei căzuseră prizonieri în timpul iernii, cu ocazia prăbuşirii frontului de la Don şi Stalingrad. Iarna fiind foarte aspră în momentul căderii în prizonierat şi organismele lor fiind obişnute cu clima mai caldă a Spaniei, au rezistat foarte greu la noile condiţii. Aceasta s-a datorat şi faptului că în momentul căderii în prizonierat, încă din linia întâi, învingătorii le-au luat încălţămintea şi hainele călduroase cu care erau dotaţi, dându-li-se în schimb îmbrăcăminte şi încălţăminte de vară, mai subţire şi veche. Rezultatul: la toţi le-au degerat degetele de la picioare, iar la unii a fost nevoie să li se amputeze o parte sau toate degetele. Se spunea că sunt ultimii supravieţuitori ai Diviziei Albastre. Nu era o certitudine însă, aceasta. Erau temperamente vesele. Îşi confecţionaseră singuri chitare şi diverse instrumente cu coarde. Foarte buni camarazi. Am iubit acest grup de oameni şi, astăzi şi cât voi trăi, le voi păstra o amintire scumpă. I-am iubit datorită felului lor apropiat de a fi faţă de ofiţerii români, în mijlocul cărora se simţeau bine, aşa cum ne simţeam şi noi cu ei. Sângele apă nu se face. Chemarea strămoşilor ne unea acum. În afară de aceasta, comportarea lor în cele câteva luni cât am lucrat împreuna în brigada „Alabastru”, a fost un exemplu de camaraderie, respect şi simpatie reciprocă.”

Bucuria pe care o simţeau stând între români şi dragostea pe care le-o arătau, se justifică dacă ţinem cont de cuvintele Generalului Blas Piñar de la conferinţa ţinută în memoria celor doi Martiri, Ion Moţa şi Vasile Marin, în acest an la Majadahonda: „Jertfa lui Moţa şi Marin a avut ecouri, în primul rând, în Spania. Nu ne dăm seama, dar în momentul în care pleacă efectivele Diviziei Albastre (lăsându-şi ţara şi familiile în condiţii extrem de grele, războiul civil în Spania abia terminându-se) - peste 40000 - pentru a lupta împotriva comunismului, pe frontul din Rusia sovietică, exemplul pe care-l urmează este cel al lui Moţa şi Marin. Acest spirit, această atitudine este ceea ce uneşte în acea epocă Spania cu România, chiar şi cu acest simbol, puţin numeros, dar important, al celor 7 voluntari legionari care vin să lupte în Spania. Este important de menţionat că acest gest va avea transcendenţă.”După false comunicări şi numeroase zvonuri lansate, abia după moartea lui Stalin a început să se întrevadă speranţa eliberării. În ianuarie şi februa- rie 1954 sunt concentraţi la Krasnopol şi apoi în Kochezka, unde li s-a cerut să indice ţara spre care doresc să fie trimişi. Pe 26 martie, după o călătorie de 5 zile cu trenul, prizonierii ajung la Odessa, unde-i aşteaptă vasul libertăţii: Semiramis. În coloană, unul câte unul, în ordine alfabetică au suit pe vapor. Nici unul nu-şi întoarce privirea. Inima le bătea năvalnic şi picioarele le tremurau, dar nu de slăbiţi ce erau, ci de sublima emoţie a întoarcerii acasă. Ochii li se pironiseră în Crucea Roşie care flutura pe catargul vaporului. Vântul care-l mişca sufla dinspre vest. Le părea că iubita lor Patrie le trimitea astfel primul suflu de libertate. Când motoarele începură să trepideze şi pasagerii au înţeles că vasul începe drumul spre casă, au explodat de bucurie şi abia atunci au prins curaj pentru a urca pe punte. Unii plângeau, alţii râdeau, alţii nu puteau articula un cuvânt, cu toţii intuiau însă, că la celălalt capăt al Mediteranei îi aşteptau cei dragi. Urmează drumul lung al reîntoarcerii. După o escală în Bosfor, unde ambasadorul Spaniei în Turcia, însoţit de o delegaţie condusă de colonelul Castillo, le dă prima îmbrăţişare fraternă, foştii prizonieri încep să trimită primele scrisori şi radiograme familiilor. În zona Balearelor, radioul vaporului a început să recepţioneze un semnal perfect. S-a intonat imnul naţional. Era o emisiune specială pentru soldaţi. De câte ori crainicul anunţa intervenţia vreunei rude, tensiunea atingea paroxismul şi plânsetele se amestecau cu strigăte sfâşietoare de mame, fraţi, copii... Unii au rămas toată ziua în picioare lângă difuzor, aşteptând să audă vocea mult dorită, ce niciodată nu avea să se mai audă. Când vaporul a intrat în Barcelona, atmosfera a devenit indescriptibilă. Mii de oameni se înghesuiau pe uscat, fluturând batiste albe. Emoţia nu mai putea fi controlată. Oamenii purtau fotografiile celor dragi, pentru a-i găsi cu ele, în caz că timpul i-ar fi făcut de nerecunoscut. S-a instalat o pasarelă şi Generalul Muñoz Grande a urcat la bordul Semiramisului. Aici şi-a îmbrăţişat oamenii Diviziei Azul: Căpitanii Palacios şi Oroquieta, locotenenţii Rosaleny şi Altura, sergentul Salamanca, soldatul Victoriano Rodriguez...

Se încheia astfel o pagină exemplară de onoare, care va dăinui în istorie ca un model de luptă pentru demnitate. Division Azul (Divizia Albastră) - 250 Einheit Spanischer Freiwilliger - Wehrmacht (Blaue Division) a fost o unitate de voluntari spanioli, care a servit între 1941-1943 în Wermacht, în cel de-al Doilea Război Mondial pe Frontul din Răsărit împotriva URSS. 46000 de voluntari au luptat. Din ei au murit circa 8000, peste 10600 au fost răniţi şi peste 500 au fost făcuţi prizonieri de către armata sovietică. Din cei 500 de prizonieri, doar 220 au supravieţuit.

Călin Gabor text alcătuit după articolul Semiramis El barco de la Libertad, de Fernando Garrido Polonio

divider



Părintele Ioan Dunca Joldea -apostol al Maramureşului şi ostaş al neamului românesc (II)

La împlinirea a 110 ani de la naşterea preotului greco-catolic Ioan Dunca Joldea (1907-1968), uriaşă personalitate a Maramureşului contemporan, implicat, prin atitudinea sa eroică, în prima linie a luptei de apărare a libertăţii, demnităţii şi identităţii naţionale şi creştine a acestui colţ sfânt de ţară românească. Slujitor al altarului şi păstor de suflete, înflăcărat vestitor al Evangheliei, om de înaltă cultură teologică şi universală, Ioan Dunca-Joldea s-a opus, plătind cu multă suferinţă, tuturor hoardelor cotropitoare, rămănând ca o stâncă neclintită în faţa valurilor. Rămâne în sufletul maramureşenilor prin atitudinea sa dârza faţă de ocupaţia maghiară (de două ori arestat), prin rolul central în opoziţia faţă de anexarea Maramureşului la URSS şi apoi lupta eroică, pe toate planurile împotriva regimului comunist (liderul spiritual al grupului Popşa). În semn de omagiu, oferim cititorilor câteva amintiri ale fiului său, camaradul şi colaboratorul nostru Ioan Dunca din Vişeu de Sus. (M. V.)Am mai spus că tatăl meu a fost un cititor pasionat, în cel mai înalt grad. Ideea de a face şi „Literele” a căzut, vremurile i-au fost împotrivă, dar niciodată nu şi-a manifestat regretul, a căutat să-şi caute satisfacţia prin lectură - un librar din Sighet oferea multor intelectuali adevăraţi (proporţional mai mulţi decât acum) toate apariţiile noi care prezentau interes. Aşa m-am contaminat şi eu de boala care m-a salvat de alte contaminări infinit mai rele. Părinţii mei au tot adunat cărţi, inclusiv cele potrivite vârstei mele, şi aşa, pe nesimţite, am luat „boala”. Bună boală, pentru care le sunt mereu recunoscător.

Se spune că era unul din cei mai cultivaţi preoţi din Maramureş. Dar era probabil şi cel mai sărac, deoarece nici el, nici mama nu au luat nimic de la părinţii lor, considerând că aceştia au cheltuit destul cu şcolile lor şi că pot să-şi poarte singuri de grijă.

Preoţii de prin părţile noastre erau, cei mai mulţi, posesorii unei culturi generale mult peste media intelectualităţii de atunci. Dar tatăl meu nu s-a rupt niciodată de mediul în care s-a născut, confundându-se cu satul lui şi cu Maramureşul în general. A devenit repede remarcat ca predicator şi asta l-a făcut popular căci era invitat adesea în „misiuni”, care erau de fapt un fel de exerciţii spirituale periodice, practicate în parohii. Predicile obişnuite duminicale nu depăşeau 10 minute. Nu ştiu cum se face, dar când predica, uitam că e tatăl meu şi eram fascinat literalmente, iar când se termina, totdeauna regretam, dorind să mai continue! Se spunea că are un fel de magnetism care capta atenţia, un talent cultivat al frazării, intonării, accentuării şi mai ales al formulării ideilor - căci erau totdeauna idei, nu doar vorbărie elegantă. Deşi şi-a şlefuit talentul, nu s-a mulţumit cu ce i s-a dat. Am înţeles asta şi nu am nesocotit în viaţă importanţa lucrului bine făcut.

***

Ceea ce m-a mirat şi nu prea, mai târziu, era faptul că, deşi auzisem de la unul şi de la altul vorbe laudative, chiar elogioase la adresa tatălui meu, el nu a făcut niciodată caz de el însuşi. Eu ştiam câte ceva de la alţii, cu care am făcut închisoare şi care într-un timp sau altul au fost prin alte „locaţii” carcerale împreună cu tata. Căci nouă nu ne-a fost dat să ne întâlnim prin temniţe, deşi am fost amândoi încarceraţi mulţi ani. Cei care l-au cunoscut şi cu care şi-a împărţit captivitatea nu au avut decât cuvinte calde despre părintele Joldea, şi nu din politeţe. Ca şi sublinierea fără excepţie a modestiei sale. Aşa l-am şi regăsit după 16 ani şi nu s-a dezminţit până la capătul vieţii terestre. Abia împlinise 60 de ani.

***

Am citit câte ceva şi despre evenimentele în care a fost implicat până peste cap şi acum ştiu că a fost unul dintre cei mai importanţi conducători ai revoltei Maramureşului, împotriva anexarii la Uniunea Sovietică, din primăvara anului 1945. Se mai spune câte ceva şi în „Magazin Istoric” în numerele din mai, iunie şi iulie 2007, semnat Vlad Manoliu, dar acesta priveşte - dealtfel firesc - oarecum de sus evenimentele. Minuscule, dacă ne gândim că se petreceau tocmai când Armata Roşie asalta Berlinul şi se prevedea sfârşitul monstruosului război, dar pentru acest colţ de ţară faptele şi riscurile au fost cruciale şi puteau degenera în dezastru. Aveam 13 ani atunci şi am fost cumva în „toiul războiului”, la Ieud. Fugisem din Sighet, unde totul era dat peste cap de noua ordine de tip sovietic şi şcoala se închisese. Îmi amintesc destul de limpede spaimele şi tensiunea teribilă sub care se trăia în ciuda unei nepăsări glumeţe afişată de principalii protagonişti. Căci în Ieud se refugiaseră toţi intelectualii cu influenţă din jur şi de mai departe, simţindu-se mai protejaţi în satul acesta devenit prin forţa împrejurărilor un fel de cetate asediată. Iar Popa Joldea, un fel de pârcălab, în duet cu cel mai tânăr primar pe care l-a avut Ieudul până atunci, Pop Dumitru Roibu. Acesta fiind un ţăran deosebit, prieten apropiat al tatălui meu, care citise - şi nu superficial - probabil toată biblioteca părinţilor mei, remarcabilă mai ales pentru acele vremuri. Şi mai era badea Dumitru, în contrast flagrant cu tatăl meu, un munte de om, dotat cu o inteligenţă nativă, o înţelepciune deosebită şi solidă, ca şi un curaj pe măsură. Ceea ce s-a petrecut atunci s-a mai spus, s-au mai cules nişte mărturii şi s-a mai reconstituit câte ceva, dar fiorul teribil al momentului şi gravitatea lui probabil nimeni din cei ce nu l-au trăit nu-l va putea înţelege integral. Ceea ce e oarecum firesc. Să înfrunţi o asemenea putere şi să reuşeşti! Doar cu forţa morală şi puţinele arme existente să înfrunţi o forţă incomparabil mai mare, aberantă proporţional este dovada unei bărbăţii eroice la care a participat toată suflarea din Ieud, cu mic cu mare. Fără asumarea acestor riscuri de viaţă şi de moarte, Maramureşul ar fi avut soarta ţinutului Herţa! Cu Dumitru Roibului m-am întâlnit la Peninsula, pe Canal, şi nimeni din cei ce-l cunoşteau doar de acolo nu credeau că nu are cel puţin bacalaureatul. Căci făcea faţă cu modestie şi bun simţ oricărui intelectual. Peste ani ne vedeam cu regularitate la Ieud la cimitir unde planta o lumânare mare la mormântul tatălui meu şi stătea o vreme recules acolo într-o prietenie şi o înţelegere care a trecut dincolo de mormânt. Undeva pe aproape se odihneşte acum şi el. Cu toate că fizic şi temperamental se deosebeau, se completau reciproc la modul optim. Acestor doi oameni, destul de zgârcit pomeniţi, Maramureşul şi Ţara le datorează foarte mult. Însă ei nu şi-au revendicat niciodată meritele şi recunoştinţa care li se datorau, fiindcă nu au făcut nimic pentru ei personal.

***

În acele vremuri, oamenii ajungeau greu pe la judecăţi. Multe din disputele din sat se rezolvau la popa, evitând tribunalele, procesele, avocaţii şi implicit economisind banii. Acolo în cancelaria parohială verdictul care era dat de preot era considerat cel mai just şi nu costa nimic! Rareori s-a mers mai departe prin justiţia oficială. Pentru tatăl meu, nu existau diferenţe între enoriaşi, nici straturi sociale. De la cel mai bogat la cel mai sărac sau chiar ţigan, egalitatea era asigurată. Am fost întrebat odată cu ceva timp în urmă, care este explicaţia că şi după atâţia ani oamenii din Ieud mai au un atât de mare respect vecin cu veneraţia faţă de memoria tatălui meu. I-am răspuns sincer şi adevărat: - Pentru că nu a făcut şi nu a avut niciodată nimic pentru el. Nu şi-a aparţinut. A fost în primul rând preot şi iubitor fanatic (dacă se poate spune aşa) al neamului său. Pentru aceste două cauze a sacrificat totul: libertatea şi familia pe care şi-o iubea din toată fiinţa. În cele din urmă şi viaţa, ca urmare a suferinţelor îndurate. Fiind preot şi încă în satul natal era implicit un conducător şi era conştient de responsabilitatea morală pe care o implica acest fapt. Oamenii aveau încredere deplină în el. A fost acuzat de unii iresponsabili că ar fi fost şovin. Complet fals! Nu era capabil de ură şi nici de cea mai măruntă răzbunare. A ascuns în podul şurii de la casa parohială pe primarul maghiar (abandonat la plecarea trupelor de ocupaţie) ca să-l păzească de furia sătenilor pe care îi dispreţuise şi asuprise cât a putut; la popa nu avea să-l caute nimeni! Acest primar era omul care îi căşunase cele mai multe mizerii, care au determinat arestări, procese, domiciliu forţat etc. Tata i-a salvat viaţa şi i-a convins pe enoriaşi cât de grav păcat este răzbunarea, ura şi răutatea. A luat atitudine împotriva nedreptăţilor şi imoralităţii autorităţilor: adulterul regelui Carol al doilea, abuzurile ocupaţiei maghiare şi apoi comunismul… Nu a avut conflicte cu persoane, ci cu regimuri politice ce se dovedeau silnice şi imorale. A fost închis de mai multe ori, a fost purtat de jandarmii unguri pe jos cu mâinile legate cu lanţ (plângeau femeile pe la garduri ca la mort, îngrozite de ce vedeau). Cele două biblioteci din fosta cancelarie parohială au fost aruncate grămadă în curte, stropite cu petrol şi incendiate pentru a pune astfel bazele noii culturi socialiste! Satul va fi devastat şi colectivizat - primul în Maramureş, să fie pildă şi învăţătură şi pentru alţii. Cum vor fi ucişi oameni deosebiţi, ca studentul Lică Popşa sau ţăranul Pop Grigore Roibu (fratele lui Dumitru) şi mulţi alţii prin pădurile din jur. A fost o furtună murdară care a durat jumătate de veac, lăsând în urma ei pustiirea sufletelor care nu s-au refăcut nici acum. Iar Ieudul a rămas zdrenţuit, supravieţuind formal, dar nu s-a mai regăsit cum a fost.

***

Un prieten al meu, aflat în vizită la Ieud, a trecut pe la modestul mormânt al celui ce fusese în viaţă Popa Joldea. Un ieudean aflat acolo i-a spus: - Domnule, omul acesta oarecând dacă ar fi zis să sărim în Iezăr, toţi am fi sărit şi nu am fi întrebat pentru ce! Nu cred că poate fi mai bine ilustrată verbal sudura sufletească între Popa Joldea şi enoriaşii săi.

Ion Dunca , Fragmente de aduceri-aminte

divider



Flori de aur din Maramureş (35)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M. V.)“Aiud, 1964…. Concluzionând asupra perioadei de Zarcă, trebuie să admit că a avut un bilanţ pozitiv. Mâna lui Dumnezeu a fost permanent asupra noastră. Trimiterea la Zarcă urmărea să te distrugă atât fizic, cât şi moral. Am fost dus acolo într-un moment extrem de greu, cauzat de cangrena de la măsea. Zadarnic am apelat la comparaţia cu tortura de la Piteşti - pentru a-mi micşora suferinţa -, acest paralelism nu a mai funcţionat. Totodată plămânii mei erau bolnavi - scuipam sânge -, transpiram continuu, nu aveam aer…Ce s-a întâmplat în Zarcă? Trebuie să recunosc că-i de domeniul miracolului. Durerile atroce de dinţi nu numai că s-au redus, dar au şi încetat total. Cu toată mizeria în care trăiam situaţia pulmonară s-a stabilizat. Lipsa celei mai elementare asistenţe medicale de la Zarcă nu mi-a dăunat. Din punct de vedere sufletesc, la Zarcă am întâlnit oameni mi- nunaţi, împreună cu care trecerea prin regimul mai mult decât aspru care ni s-a aplicat a fost - pot spune - chiar uşoară.

Alimentaţia, redusă sub limita subzistenţei, ne topea şi simţeam că intrăm în pământ, atât de slabi eram. Dar acest fapt îl acceptam cu inima senină. Îmi închinam suferinţele idealului pentru care am luptat şi pe care îl consideram sfânt.

Acest lucru la Piteşti nu a fost posibil. În Zarca n-a mai erupt din adâncul fiinţei mele strigătul de disperare: -“O, Doamne, unde eşti?... Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Aici simţeam permanent prezenţa lui Isus, cu convingerea că nu mai sunt singur. (Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



De vorbă cu Petru Codrea (19)

Unul dintre ultimii supravieţuitori ai “Frăţiei de Cruce” din Sighetu Marmaţiei, deţinut politic în închisorile comuniste, Petru Codrea este prezent an de an la comemorarea de la Târgşor (închisoare unde a suferit alături de elita liceelor ţării), precum şi la alte manifestări închinate memoriei luptătorilor anticomunişti. (M.V.)Rep: După Revoluţie v-aţi implicat în Asociaţia Foştilor Deţinuti Politici?P.C.: Da, chiar de la înfiinţarea filialei Maramureşului istoric. Atunci însă eram încă mulţi în viaţă, manifestările - din Sighet şi de pe cuprinsul ţării - se bucurau de o prezenţă numeroasă a foştilor deţinuţi politici. Ţin minte că la comemorarea anuală de la Târgşor (lângă Ploieşti) eram vreo 300 de persoane în primii ani… În timp, rândurile noastre s-au rărit, dar continuăm să ne deplasăm cât ne permite sănătatea pentru a menţine vie (alături de cei mai tineri) flacăra idealului nostru şi memoria eroilor şi martirilor neamului românesc.

O menţiune specială vreau să fac în privinţa camaradului Ion Ilban care de mai bine de două decenii conduce filiala AFDP Maramureşul istoric; am fost colegi de liceu, am făcut închisoare împreună, acum suntem vecini… mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns la această vârstă şi avem posibilitatea să ne mărturisim experienţa în faţa generaţiilor următoare, precum şi credinţa noastră în perenitatea valorilor creştine si naţionale.

Situaţia politică şi economică a României de azi nu e cea ideală. Nici libertatea de exprimare nu e completă, vezi legea 217… Lupta generaţiilor tinere pentru o Românie curată şi demnă trebuie să continue - noi o susţinem cu rugăciunea şi cu exemplele de jertfă ale generaţiei noastre. Rep: Vă mulţumim, domnule Codrea, în numele redacţiei şi al cititorilor noştri, pentru acest interviu şi vă asigurăm de profundul nostru respect.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din temniţele memoriei

17 aprilie 1938

Corneliu Zelea Codreanu este arestat în vederea judecării procesului deschis de Profesorul Iorga pentru defăimare. În acelaşi timp, sunt arestaţi fruntaşi ai Mişcării Legionare de pe tot cuprinsul ţării şi internaţi în lagăre de concentrare, înfiinţate recent de guvern: Tismana, Dragomirna, Miercurea-Ciuc etc. Sunt suprimate toate ziarele şi publicaţiile legionare. Începea cea mai sângeroasă prigoană împotriva Mişcării Legionare, prigoană iniţiată şi controlată de statul român, condus de Regele Carol al II-lea şi camarila sa...

19 Aprilie 1938

Se judecă procesul de ultragiu intentat de Nicolae Iorga lui Corneliu Zelea Codreanu. După o judecată sumară şi superficială, Codreanu este condamnat de Tribunalul Militar la 6 luni închisoare, pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru ultragiu adus unui demnitar de stat. Iorga fusese numit recent consilier regal. Dar scrisoarea lui Codreanu nu era adresată consilierului regal Iorga, era o scrisoare privată adresată gazetarului Iorga, care îl atacase infam în ziarul său „Neamul Românesc”. În aceeaşi zi, 19 aprilie 1938, Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu este întemniţat la Jilava...

5 aprilie 1934

Consiliul de Război pronunţă sentinţa în procesul Duca

În Vinerea Mare, pe 5 aprilie 1934, Consiliul de Război pronunţă sentinţa în procesul Duca. Găsind Mişcarea Legionară complet nevinovată de acuzaţiile aduse, pronunţă sentinţa de achitare. Sunt condamnaţi la muncă silnică pe viaţă Nicadorii: Nicolae Constantinescu, Doru Belimace şi Ion Caranica. Toţi ceilalţi legionari acuzaţi sunt achitaţi, în frunte cu generalul Cantacuzino şi Corneliu Codreanu. Legiunea ieşea din închisoare...Nicadorii vor fi transferaţi la închisoarea Aiud unde îşi execută pedeapsa. În 1938 sunt aduşi la închisoarea Râmnicu Sărat. În noaptea de 29/30 noiembrie 1938 sunt ridicaţi din Râmnicu Sărat, alături de Căpitan şi Decemviri, sub pretextul transferului la Jilava. Sunt asasinaţi cu toţii de jandarmii desemnaţi să îi însoţească, din ordinul regelul Carol II, autoritatea supremă a statului român la acea dată.

 

divider



Sf. Simeon Noul Teolog – Învierea sufletului întru Hristos

Dumnezeu îi învie din moartea duhovnicească pe cei ce cred în Hristos încă în viaţa de acum. Ca semn al acestei învieri slujeşte harul Sfântului Duh, pe care îl dă sufletului oricărui creştin, ca şi cum i-ar da alt suflet. Orice suflet creştin de aceea se numeşte credincios, pentru că i s-a încredinţat Sfântul Duh al lui Dumnezeu. În trupurile unor asemenea oameni Domnul Iisus Hristos coboară din cer ca într-un mormânt, se uneşte cu sufletele lor, pe care le învie din moartea duhovnicească şi cărora le dăruieşte o vedenie harică a slavei acestei învieri.

Învierea sufletului creştin este gustarea vieţii în Hristos. Mulţi cred în Învierea lui Hristos, dar puţini sunt cei ce Îl văd cu ochi curaţi. Învierea lui Hristos este, în fiecare dintre credincioşi, purtătoare de lumină din lumina dumnezeirii. Prezenţa Duhului Sfânt în noi, care se vădeşte prin cea mai puternică lumină, arată că Învierea Domnului s-a săvârşit în sufletul nostru şi ne dă darul să-L vedem pe Însuşi Hristos cel înviat. Când vine în noi Domnul Iisus cu harul Duhului Sfânt şi ne dă viaţă, atunci îl vedem viu în noi înşine, îl vedem cu ochii duhovniceşti, care ne dau darul de a ne cunoaşte învierea.

Prin urmare, învierea sufletului este unirea lui necontopită cu viaţa veşnică, care este Hristos. Înviat cu puterea lui Hristos, sufletul vede, în chip gândit şi tainic, Învierea lui Hristos cea ziditoare în noi. De aceea şi cântăm: „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă. Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului”. Duhul Sfânt, unindu-se cu fiecare din cei ce au o comuniune cu Hristos, întruchipează toate gândurile şi dorinţele omeneşti într-o singură voinţă divină. Energia sufletului în această privinţă manifestă puterea ei de viaţă.

Dimpotrivă, dacă un creştin - odată cu vârsta trupească - îşi înmulţeşte răutatea, atunci în el se măreşte puterea de corupţie şi moartea; şi, pentru ca să primească de la Domnul Iisus Hristos darul Sfântului Duh, creştinului îi sunt necesare tot felul de si- linţe şi nevoinţe. El trebuie să iasă cu inima din lumea aceasta şi să intre în mormântul pocăinţei şi smereniei cu mărturisirea suferinţelor Domnului. Atunci Hristos, care pentru noi a murit şi a înviat, intră în cel ce se pocăieşte şi îi învie sufletul, care se află în moarte. Asupra creştinului, care Îl are în inima sa pe Dumnezeu-Duhul Sfânt, moartea nu are nicio putere (I In. 3,24; 4,13). Învierea sufletului omenesc din moartea păcatului, după harul lui Hristos, se desăvârşeşte odată cu răscumpărarea omului din robia diavolului, care este cel dintâi vehicul al întunericului morţii. Pe măsură ce se întăresc deprinderile păcătoase, duhul cel rău intră cu totul în om, pătrunde în inima lui, pune stăpânire pe pu- terile sufletului şi, prin influenţa pe care o desfăşoară, aprinde într-însul dragostea de neruşinare. Atunci omul se dedă păcatelor cu plăcere. Majoritatea oamenilor nu numai că nu au experienţa luptei cu diavolul, ci adesea nu au nici măcar idee despre măiestritul război al diavolului. Lupta diavolului cu omul este cumplită, deoarece este îndreptată în întregime spre îndepărtarea neamului omenesc de Dumnezeu. Diavolul îşi încordează puterile în toate chipurile şi se zbate ca să nu îngăduie întoarcerea oamenilor la Dumnezeu, ca să-i reţină departe de El. Pe cei ce se întorc la Dumnezeu vrăjmaşul îi îndepărtează pe toate căile, din nou, de la comuniunea cu Dumnezeu prin următoarele ademeniri: prin dragoste de înţelepciunea din afară, prin erezii, prin neortodoxie, prin patimile mândriei, interesului egoist şi iubirii de plăceri, precum şi printr-o nevoinţă excesivă. Pe cei înşelaţi, diavolul îi face să fie tirani pentru ei înşişi pe pământ, iar după moarte îi lipseşte de fericirea vieţii veşnice.

Dacă în sufletul nostru a rămas o stăpânire de sine pentru căutarea Tămăduitorului ceresc, atunci să alergăm la Hristos, Care ne poate izbăvi de asuprirea diavolului. Puterea noastră naturală este insuficientă ca să ne izbăvească din robia diavolului. De aceea, însuşi Hristos Dumnezeu a binevoit să se întrupeze şi să moară pe Cruce pentru a mântui omenirea de asuprirea lui Satana.(…)

Strălucirea dumnezeiască asupra omului este ca o înviere a Mântuitorului Hristos însuşi în noi. În cazul de faţă coboară din ceruri Domnul Iisus Hristos la cei ce s-au lepădat de lume şi de deşertăciunile ei şi au intrat în mormântul pocăinţei şi al smereniei. El intră în trupurile lor ca într-un mormânt, se uneşte cu sufletele lor şi le învie din moartea păcatului, dăruindu-le cunoştinţa harică a slavei acestei învieri.

Astfel, Învierea lui Hristos devine o înviere a Lui în noi, cei care am căzut în păcate şi care suntem morţi. Învierea sufletului este o gustare a vieţii lui Hristos. Mulţi cred în Învierea lui Hristos, dar pu- ţini sunt cei ce Îl văd curat pe Mântuitorul. Unii întreabă: cum se face că Sfântul Duh ne îndeamnă să cântăm „Învierea lui Hristos văzând”? Adică am văzut-o noi, când Hristos a înviat cu o mie de ani în urmă, şi chiar atunci nimeni n-a văzut cum a înviat El?

La aceasta răspundem: Sfânta Biserică ne aminteşte, prin cuvintele cântării, de Învierea lui Hristos, care are loc în fiecare dintre credincioşii purtători de lumină, în strălucirea dumnezeirii. Prezenţa Duhului cea purtătoare de lumină în sufletele noastre arată Învierea Domnului care s-a săvârşit în noi şi ne dă harul să vedem pe Însuşi Domnul Hristos cel înviat. Când vine Domnul în noi cu harul Sfântului Duh şi ne dă viaţă, atunci noi Îl vedem pe Hristos viu în noi, îl vedem cu ochii duhovniceşti, care ne dau nouă harul cunoaşterii învierii noastre.(…)

Aceasta este naşterea din nou, renaşterea în duh şi adevăr, trăirea în Hristos şi pentru Hristos. Reîntinerirea, recucerirea nevinovăţiei, a primei purităţi, totul se înnoieşte! Nu se schimbă cerul şi stelele, pământul cu mările şi munţii săi, ci noi am fost morţi duhovniceşte şi acum am înviat, am fost stricaţi şi ne-am curăţit, am fost muritori şi am devenit nemuritori, am fost pământeşti şi materiali şi am devenit cereşti şi spirituali, am fost născuţi din carne şi păcat şi am fost renăscuţi de Duhul Sfânt, din duh şi adevăr. Iată ce este naşterea din nou. Iată ce se petrece în fiecare zi în cei aleşi şi aceştia simt, văd în ei această schimbare, fiind deplin conştienţi de ea, căci Iisus a spus clar: „Bateţi şi vi se va deschide, cereţi şi vi se va da”. Deci faceţi tot ce puteţi pentru a vă naşte din nou, pocăiţi-vă, plângeţi, rugaţi-vă, postiţi. Citiţi Sfintele Scripturi, luptaţi-vă cu poftele voastre, cereţi neîncetat mila Cerului şi nu întoarceţi capul şi mintea aiurea până nu veţi simţi în inimile voastre învierea Luminii, până ce nu veţi simţi bucuria şi fericirea Ei. Dar băgaţi bine de seamă să nu vă înşele închipuirea şi să credeţi că aţi obţinut pe Duhul Sfânt când încă nu aveţi nimic. Aici este marele pericol. Privegheaţi neîncetat ca să nu fiţi ispitiţi de cel viclean.

Dispreţuiţi tot ceea ce este trecător şi vizibil, toate patimile şi ataşamentele faţă de obiecte, fiinţe idei, păreri personale şi nu doriţi nimic altceva decât slava lui Dumnezeu, iar nu pe a voastră, cinstea şi proslăvirea Lui, adorarea Lui acum şi în vecii vecilor. Amin.

 fragmente din Sf. Simeon Noul Teolog- „Ţelul vieţii creştine”, Ed. Anastasia, 1996

divider



ÎNVIEREA DOMNULUI 2017 – SCRISORI PASTORALE. FRAGMENTE

Vom învia, vom birui!

Aceste cuvinte au fost scrise în urmă cu 79 de ani într-o celulă din Fortul 13 Jilava. Cel ce le-a scris, Corneliu Zelea Codreanu, fusese condamnat cu câteva zile înainte într-un proces infam, înscenat de Regele Carol al II-lea şi camarila sa. Nedreptatea era evidentă, iar intenţiile erau cunoscute. Statul român, încălcând legile divine şi omeneşti, hotărâse suprimarea Căpitanului, în încercarea de a distruge Mişcarea Legionară. Mişcarea nu a murit însă în 1938, odată cu Căpitanul ei, nici un an mai târziu, când pământul ţării avea să geamă sub valurile de sânge legionar vărsat de acelaşi rege criminal. Regele a fost izgonit şi România a respirat dreptate şi biruinţă timp de câteva luni. Apoi altă dictatură sângeroasă a lovit-o. Antonescu a trimis la moarte, fără milă, mii de legionari în prima linie a frontului, alte zeci de mii fiind aruncaţi în temniţă şi alte mii fiind forţaţi să ia calea exilului. A venit apoi comunismul... In primii 20 de ani ai urgiei roşii în ţara noastră pădurile s-au cutremurat sub strigătele de luptă ale partizanilor, iar temniţele politice au înghiţit flămânde sute de mii de suferinţe, pătimiri, jertfe şi vieţi. Urmează amnistia generală, deţinuţii politici - câţi au reuşit să supravieţuiască, ies din temniţe bolnavi, zdrobiţi şi înfrânţi trupeşte. Moral şi duhovniceşte, rămăseseră biruitori. De aceea comunismul i-a închis într-o altă temniţă - mult mai cumplită şi mai periculoasă, în temniţa memoriei. Bine ferecaţi acolo, au continuat să rămână în afara istoriei şi memoriei neamului lor. După 51 de ani trăiţi sub 3 dictaturi sângeroase, cătuşele memoriei au început să zornăie întâi timid, apoi din ce în ce mai tare, camarazii celor întemniţaţi încercând din răsputeri să spună lumii adevărul şi să îi elibereze pe cei din spatele gratiilor ideologice. S-au ciocnit de indiferenţa, de teama celor educaţi în comunism, dar şi de ura neocomuniştilor aflaţi din păcate şi acum la cârma destinelor noastre politice. An după an s-au făcut paşi spre redescoperirea trecutului şi spre sfărâmarea zidului de ură şi mişelie cu care a fost înconjurat de stăpânirea satanică. Autorităţile şi instituţiile statului s-au ferit însă să îşi asume realitatea trecutului, au tot ales de acolo bucăţele pe care le-au preluat, scuturat şi modelat ca să se încadreze corectitudinii politice de azi. Pentru că zăvoarelele începuseră să se deschidă şi din celulele memoriei ieşiseră afară tot mai mulţi sfinţi şi eroi, s-a încercat acum doi ani sigilarea lor cu legea 217, o lege strâmbă şi anti-românească, ce a avut, în mare măsură, un efect invers faţă de cel urmărit de iniţiatorii ei. Cu cât s-a încercat mai mult interzicerea unor personalităţi, cu atât ele au fost mai promovate şi asumate de către societate. După 27 de ani trăiţi în relativă libertate, zăvoarele temniţelor ideologice nu mai pot fi ţinute închise, oricât de bine ar fi păzite de torţionarii corectitudinii politice. Declararea de către Patriarhia Română a anului 2017 drept An al apărătorilor ortodoxiei în temniţele comuniste înseamnă descătuşarea lor. Fiii Luminii s-au întors în Lumină. In plan pământesc, aceasta este o parte din biruinţa şi învierea prevestite acum 79 ani! Asumarea lor în mod explicit de către Biserică paralizează (cel puţin pentru un timp) braţul vrăjmaşului care nu ne mai poate amputa istoria cu legi de tip bolşevic.

Invierea Domnului de anul acesta ne-a adus un semn al învierii memoriei neamului nostru. PF Daniel şi mai mulţi ierarhi ai BOR au vorbit în pastoralele lor despre sfinţii, martirii şi mărturisitorii temniţelor comuniste. Mai mult decât atât, trecând peste hotarul cronologic aberant impus de legislativ pentru definirea deţinutului politic, unii ierarhi au arătat că şi înaintea instaurării comunismului am avut mărturisitori ai temniţelor şi că neamul nostru a avut eroi ca Ionel Moţa şi Vasile Marin care au căzut în luptă, apărând creştinătatea. In urmă cu 80 de ani un alt ierarh român, Mitropolitul Nicole Colan, rostea cuvinte emoţionante despre jertfa lor şi îi numea mucenici. Astăzi PS Timotei îi readuce în memoria Bisericii şi a Neamului lor, ca eroi ai creştinătăţii.

Mă întorc la Jilava, cu 79 de ani în urmă... Cu sufletul rănit de nedreptatea trăită, dar cu credinţa nestrămutată în Hristos şi în dreptatea neamului său, Căpitanul scria: „A înviat Hristos, sădind peste toată lumea, până la sfârşitul vremii, speranţa, nădejdea că niciodată nu vom pieri sub piatra nedreptăţilor, oricât de greu ar fi aşezată peste firavele noastre trupuri. Vom învia, vom birui.”

Cezarina Condurache

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române:Comemorarea Patriarhului Justinian şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului este o datorie morală faţă de înaintaşii noştri, care în vremuri ostile Bisericii şi religiei în general au mărtu- risit credinţa lor în Hristos Cel răstignit şi înviat cu preţul pierderii libertăţii, sau chiar a vieţii. Totuşi, mulţi dintre aceşti apărători şi mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste au trăit minunea transfigurării sau a schimbării suferinţei lor fizice în pace şi bucurie spirituală, simţind astfel că puterea Crucii sau a suferinţei pentru Hristos şi Biserica Sa conţine în ea însăşi germenele sau arvuna Învierii, a luminii comuniunii oamenilor cu Dumnezeu - Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice.

Mulţimea mărturisitorilor şi a martirilor credinţei din timpul regimului comunist ne îndeamnă mereu să nu uităm cât de mare a fost suferinţa lor pentru a păstra credinţa vie şi demnitatea poporului român creştin, în vreme de teroare şi prigoană, când pute- rile diavoleşti ale iadului s-au arătat adesea în ura şi violenţa celor care i-au torturat şi chinuit pe cei aflaţi în închisorile comuniste. Lumina martirilor trebuie comemorată cu recunoştinţă şi veneraţie, ea fiind totodată izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea Bisericii astăzi.

Preasfinţitul Părinte Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei: Anul 2017 a fost declarat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române drept Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

Trebuie să ne cunoaştem adevărata istorie, care ne-a fost trunchiată, distorsionată şi ascunsă. Trebuie să ne cinstim înaintaşii şi eroii adevăraţi care, propovăduindu-L şi mărturisindu-L pe Hristos, au fost închişi, torturaţi, omorâţi şi care, închişi fiind, au fost mai liberi decât suntem noi, cei de astăzi, care credem că suntem în libertate. Suntem liberi doar în momentul în care Îl găsim pe Hristos. Au fost mii de creştini ortodocşi, mireni, preoţi şi vlă- dici care L-au mărturisit pe Hristos în închisorile comuniste şi chiar înainte de instaurarea comunismului în ţara noastră. Trebuie să-i amintim pe cei doi eroi ai noştri care s-au sfârşit luptând pentru apărarea credinţiei, aici, în Spania, la Majadahonda: Moţa şi Marin, pe părintele Arsenie Boca, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, părintele Arsenie Papacioc, părintele Nicoale Steinhardt, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Ioan Ianolide, Mircea Vulcănescu, Horia Vintilă şi, deloc în ultimul rând, Valeriu Gafencu. Lista poate să continue pe sute de pagini. Toţi aceştia sunt martiri ai neamului nostru, care s-au umplut de Duhul lui Dumnezeu prin asumarea cu bucurie a crucii, care au descoperit adevăratul sens al vieţii omului şi care au devenit cu adevărat liberi.

Voi încheia scrisoarea pastorală de la acest Praznic Luminat cu gândurile despre adevărata şi unica libertate, aşternute într-o scrisoare a lui Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor, pe vremea când era închis: „În lupta cu puterile întunericului, cu gândul la Dumnezeu, mi-am găsit pacea în rugăciune. Şi-ntotdeauna mă gândesc că Bunul Dumnezeu, în dragostea-I nemărginită pentru oameni, ne trimite încercarea suferinţei, ca prin ea să ne purificăm de păcate, să ne învăţăm a renunţa cu bucurie la tot ce-i trecător şi să ne îndreptăm cugetele spre Domnul Iisus Hristos, cunoaşte goliciunea şi nimicnicia. Azi mă văd un păcătos, cel mai păcătos om. Şi când am privit în adâncul inimii mele, am găsit acolo darul nepreţuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtuţilor, pe care Dumnezeu l-a sădit în om spre cultivare şi desăvârşire. Si eu, ca un rob ticălos, am nesocotit o viaţă întreagă acest dar (…). Azi mulţumesc din tot sufletul pentru toate suferinţele şi umilinţele prin care mi-a fost dat să trec, căci ele m-au adus la conştiinţa păcatului şi m-au făcut să înţeleg că singura cale care duce la mântuirea Neamului este Calea evanghelică: Hristos. Cu fiecare mică jertfă de iubire trăiesc o bucurie mare, unică”.

Iubiţi credincioşi, Să nu uităm nicioadată că doar răstignindu-ne împreună cu Hristos, aşa cum au făcut-o vrednicii de pomenire înaintaşii noştri martiri, vom fi preaslăviţi de Hristos întru împărăţia Sa.

Preasfinţitul Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului: Patriarhia Ortodoxă Română, prin Sfântul Sinod, a închinat acest an iconarilor şi Sfintelor Icoane, memoriei vrednicului de pomenire patriarh Justinian Marina şi, mai ales, pomenirii mărturisitorilor din temniţele comuniste. Pe toţi cei ce se îndoiesc de valoarea credinţei în viaţa omului, îi îndemnăm să citească mărturiile celor trecuţi pe sub furcile caudine ale regimului comunist. În mijlocul degradării umane atent controlate de minţile diabolice ale vremii, flacăra credinţei nu a încetat să ardă. Sunt mulţi cei ce nu au putut rezista ameninţărilor, torturilor, degradării, însă, la fel de mulţi sunt cei ce au găsit calea cea adevărată prin întunericul teribil al temniţelor comuniste. Anii de după cel de-al doilea Război Mondial pot fi consideraţi, pe bună dreptate, „anii de mucenicie ai temniţelor comuniste”, răstimp dureros în care s-a scris cu sângele românilor „cartea învrednicirii” propriului lor neam. Ioan Ianolide, Marcel Petrişor, profesorul Mihai Rădulescu, Radu Mărculescu şi a sa extraordinară descriere a captivităţii din Gulagul sovietic, cât şi din închisorile româneşti, părinţii Nicolae Steinhardt, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu sunt doar simple nume într-o listă oarecare, ci sunt tot atâtea voci, ce rostesc împreună, în deplină armonie, adevărul Ortodoxiei şi lumina dumnezeiască pe care credinţa şi rugăciunea le-au adus-o în întunericul crunt al închisorii.

În închisorile comuniste, viaţa religioasă a căpătat un tablou de catacombă. Nenumărate sunt mărturiile care conturează veritabile momente de trăire creştină, atunci când slujitori ai altarului săvârşeau slujbe, încurajându-i şi dându-le încredere colegilor de suferinţă în ajutorul divin. Cu toate torturile orchestrate de oamenii regimului, cum a fost în experimentul Piteşti, temniţa comunistă a reprezentat locul în care multe suflete au cunoscut transformarea spirituală şi apropierea de Hristos, creând modele pentru creştinismul contemporan.

Această represiune împotriva slujitorilor Bisericii lui Hristos era de fapt o nouă persecuţie, o revenire la vremurile de prigoană din vremea Imperiului Roman. Preoţii de mir şi credincioşii nu reprezentau singurele impedimente ale Bisericii pentru regimul comunist, ci şi monahii. Pentru comunişti, aceştia trebuia compromişi, iar mănăstirile desfiinţate, astfel încât să nu mai existe „focare de misticism şi pelerinaje”. Cu toată opoziţia unor ierarhi, monahismul a cunoscut o severă diminuare, ca urmare a aplicării Decretului 410 din anul 1959.Rezistenţa lor a fost exemplară, iar moştenirea duhovnicească pe care ne-au lăsat-o nu trebuie trecută cu vederea. Apărarea credinţei nu s-a făcut însă doar din temniţă, ci oameni aleşi de Dumnezeu au ştiut să vâslească în marea tulburată a comunismului ateu şi să călăuzească Biserica spre ţărm. Prin-tre aceştia, patriarhul Justinian Marina ocupă, fără îndoială, locul de frunte. Mulţi s-au grăbit să-l acuze din cauza apropierii faţă de mai marii vremii, însă câţi oare ştiu despre sutele, poate chiar miile de preoţi închişi pentru convingerile lor, salvaţi de marele patriarh, adăpostiţi, hrăniţi, lăsaţi să slujească Dumnezeiasca Liturghie, ocrotiţi ei şi familiile lor. Fără această părintească dragoste, cu adevărat patriarhală, Biserica noastră ar fi fost astăzi mult mai săracă. Mitropolitul de veşnică pomenire Bartolomeu Anania, părintele Dumitru Stăniloae, marii duhovnici Arsenie Boca, Benedict Ghiuş sau Sofian Boghiu sunt doar câţiva dintre cei mulţi, salvaţi de patriarhul Justinian. Din această perspectivă, cel de al III-lea patriarh al României este unul dintre mărturisitorii şi aprigii lucrători în ţarina Bisericii Ortodoxe Româneşti, năpăstuită de necredinţa celor împietriţi la inimă.

Mai presus de toate, toţi cei ce au mărturisit prin cuvânt şi prin faptă Ortodoxia în faţa pogromului comunist sunt icoane vii ale credinţei, ale Bisericii. Mucenicia lor, chinurile lor, viaţa lor, toate acestea nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale martirilor primelor veacuri. Prin sângele acelora s-a înălţat Biserica, prin sângele acestora din urmă Biserica a parcurs întunecaţii ani ai comunismului fără pată şi fără stricăciune. De aceea, iubiţii mei, anul acesta se cuvine a fi numit, pe bună dreptate, anul icoanei mărturisirii.

Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei Recunoştinţa noastră se îndreaptă, de asemenea, către toţi mărturisitorii credinţei din veacul trecut, oameni sfinţi care au dobândit darul libertăţii lăuntrice chiar în celulele închisorilor nemiloase. Icoana mărturisirii lor trebuie aşezată la loc de cinste în mintea şi inima noastră. Această cinstire se arată mai ales în strădania de a înţelege duhul vieţii lor şi de a-l înrădăcina în fiinţa noastră. Chiar dacă astăzi nu mai vorbim în România despre persecuţii sângeroase la adresa credinţei, primejdiile şi încercările prin care trec Biserica şi Neamul nu sunt nici puţine, nici uşoare.

Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor: Să ne străduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, să străbatem hăţişul atâtor stări de lucruri nefireşti luând pildă de la înaintaşii noştri care au trăit în timpul regimului comunist - ateu; să ne pilduim de la mărturisitorii şi martirii credinţei noastre creştine care au umplut temniţele, de la cei care au dus crucea trăirii creştine în afara temniţelor, ţara întreagă fiind o „temniţă în care omul nu avea dreptul şi libertatea de gândire şi înfăptuire pentru păstrarea a tot ce înseamnă valoare de ordin religios, moral, cultural şi chiar economic.

Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale: Cinstim anul acesta memoria celor care, creştini ortodocşi, au mărturisit şi apărat credinţa în vremurile de prigoană a regimului comunist, morţi cu miile în închisori, în lagăre şi deportări, pentru care realitatea Învierii a fost mai puternică decât realitatea acestei vieţi trecătoare şi a morţii inevitabile. Cinstim deopotrivă pe creştini şi pe slujitorii altarelor, mărturisitori ai credinţei ortodoxe, printre care îl amintim pe Patriarhul Iustinian, de fericită pomenire. Mulţi au mărturisit credinţa cu preţul propriei lor vieţi - în temniţe şi la muncă silnică - nepunând nimic mai presus de dragostea lui Hristos Domnul, care şi-a pus viaţa pentru noi. Mărturia lor, precum şi a tuturor celor care astăzi mărturisesc cu preţul vieţii în multe zone ale lumii credinţa în Hristos Cel răstignit şi înviat, Cel iubitor de oameni, ne dă putere să căutăm să devenim din ce în ce mai mult prieteni ai lui Hristos, să devenim apostoli ai tainei iubirii Lui pentru noi descoperită prin taina Crucii, pe care o pătrundem pe măsură ce Îl iubim şi căutam iubirea Lui tot mai mult. Hristos are nevoie de noi ca apostoli ai Învierii Lui şi ai vieţii noi dăruită nouă prin Înviere. Cunoscând şi primind darul iubirii Lui, putem iubi pe aproapele nostru precum El ne-a iubit, punând viaţa Sa chezăşie pentru iubirea Lui.

Înaltpreasfinţitul Părinte Petru, Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor: Atât pictorii bisericeşti, cât şi apărătorii ortodoxiei din perioada comunistă, au trecut prin grele încercări din partea oamenilor, dar ei au mărturisit cu toţii credinţa în Învierea Lui Hristos, necătând la faptul că astfel viaţa lor era pusă în pericol. Ei, prin acţiunile lor, au păstrat vie credinţa noastră peste ani. Icoanele sunt şi astăzi dovezile că Naşterea, Patimile, Moartea, Învierea, Înălţarea la ceruri a Lui Hristos ş.a.m.d. nu sunt legende inventate ci sunt istoria vie, trăită, a Bisericii noastre. Perioada comunistă a fost o perioadă de încercare pentru întreaga Biserică Ortodoxă, iar cei care au opus rezistenţă, acestui regim au avut de suferit, unii dintre ei, chiar şi moarte. În acelaşi context, Patriarhul Justinian, ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a fost cel care a găsit soluţii tuturor problemelor Bisericii noastre, şi care şi-a îndeplinit misiunea cu mult tact şi dăruire în vremuri de cumplită prigoană comunistă atee. Pentru aceasta se cuvine să-i cinstim şi să-i comemorăm, pe aceşti ostaşi ai Lui Hristos, care au înţeles şi şi-au asumat pe deplin ca- litatea de a fi buni creştini şi mărturisitori jertfelnici ai ortodoxiei. De aceea, am îndemnat preoţii din cadrul eparhiei noastre ca înanul acesta, conform Hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în lucrarea lor pastorală din parohii, să includă şi activităţi ce ţin de comemorarea acestora. De asemenea, la nivel de mitropolie, în anul 2017, vor fi organizate conferinţe şi alte activităţi cu acest prilej, drept pentru care, îndemnăm toţi preoţii să fie prezenţi şi să participe activ la aceste acţiuni care au menirea de a ne menţine vie amintirea despre jertfa înaintaşilor noştri. Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti, Vă îndemn pe toţi ca bucuria Luminii Sfinte, a Învierii Lui Hristos, pe care aţi primit-o fiecare în această seară din mâinile preoţilor, asemenea apostolilor, iconarilor bisericeşti, mărturisitorilor Ortodoxiei din perioada comunistă, şi nu numai, să o transmiteţi mai departe, ca dovadă a dragostei lăsată pe pământ şi sădită în noi, de Hristos Cel Înviat. Lumina Sfântă să se sălăşluiască în inimile noastre, iar din ea să luminăm, prin faptele noastre şi celor aflaţi în întunericul păcatului.

Înaltpreasfinţitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei: să ne gândim la jertfa miilor de martiri şi mărturisitori ai credinţei ortodoxe, care au pătimit în închisorile comuniste, pentru vina de a fi fost fideli ucenici ai Mântuitorului Iisus Hristos, pe care Biserica Ortodoxă Română îi comemorează şi-i cinsteşte, în chip deosebit, anul acesta. Să urmăm şi noi pilda lor de vieţuire creştină şi de mărturisire autentică a dreptei credinţe, să fim solidari în făptuirea binelui şi să rămânem uniţi cu Hristos în Biserica Sa cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică. Dacă suntem cu adevărat creştini şi credem cu tărie în Învierea Domnului Iisus Hristos - temeiul şi pârga învierii tuturor oamenilor din veac adormiţi (cf. I Corinteni 15, 20) - atunci vom avea grijă să nu sfâşiem şi noi Cămaşa Lui cea necusută de mână omenească, prin atitudini şi acţiuni nedemne de calitatea de fii ai lui Dumnezeu, după har, deoarece credinţa în Înviere a fost, este şi trebuie să rămână, în veci, liantul unităţii noastre creştine.

Preasfinţitul Părinte Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei: Cei care aveau în suflete sămânţa cea bună a cre- dinţei şi principiile interioare, regăsite în morala creştină şi aduse în lume de Hristos, au trecut mai cu uşurinţă peste toate încercările şi greutăţile, au ştiut să apere fiinţa şi valorile Neamului şi Bisericii Străbune Dreptmăritoare Române, cum au făcut-o vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina (1901-1977), cinstit în mod special în anul acesta bisericesc în Patriarhia Română, Părintele Cleopa Ilie (1912-1998), Părintele Arsenie Papacioc (1914-2011), Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog român, cunoscut în întreaga lume (1903-1993), Mircea Vulcănescu (1904-1952) şi mulţi alţi mărturisitori ai Bisericii noastre, în România, dar cu siguranţă că şi în cadrul comunităţii ortodoxe româneşti din Ungaria şi care au rămas ca pilde de vieţuire şi îndrumători pentru nenumăraţi creştini, în timpul vieţii, dar şi după plecarea lor din această lume.

Cezarina Condurache (comentariu şi selecţie)

divider



Duminica Stâlpărilor

În iconomia drumului spre Cruce al Mântuitorului este şi momentul Întâmpinării sale, duminica stâlpărilor sau duminica Floriilor. Mântuitorul Hristos este întimpinat în Ierusalim „cu ramuri şi cu stâlpări..., în ziua în care înflorea primăvara şi se zbăteau porumbeii Domnului - Duhul Sfânt - scăldându-se în soare, norodul îşi deschidea sufletul nădejdii, ieşind înaintea celui care rupea peceţile morţii; îl aşteptaseră şi venea. La un destin, pentru El, tragic, dar cu atât mai izbăvitor pentru ei” (Nae Ionescu). Urcarea spre Ierusalimul istoric, dar şi spre cel spiritual, sufletesc, în lumina aurorală a primăverii, reprezintă marea făgăduinţă. Întâmpinarea Domnului cu ramuri şi stâlpări, în anotimpul „însorit al sufletlui”, constituie punctul central al bucuriei umane, exprimată spre înaltul cerului de cântarea referenţială „Osana Fiului lui David, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!”. Acest moment al Întâmpinării Domnului este precedat de momentul Învierii lui Lazăr, „simbolul Învierii viitoare a neamului omenesc”. Duminica Stâlpărilor este punctul de început „al privegherii pentru adâncirea în gândurile prăznuitoare ale evenimentelor care ţin de mântuirea noastră”. Mai mult, sâmbăta lui Lazăr pomenită în tradiţia Bisericii, este în strânsă legătură cu Duminica Stâlpărilor, în sensul în care „primirea triumfală” făcută lui Iisus Hristos, în Ierusalim, ca Împărat smerit, împlinind, astfel, o proorocire veterotestamentară, a fost „determinată cumva şi de minunea Învierii Sfântului şi dreptului Lazăr”. Din această perspectivă Biserica foloseşte această formulare exemplară în secvenţa liturgică: „Învierea cea de obşte mai înainte de patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai înviat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel Ce vii întru numele Domnului”. Astfel, se aduce în actualitatea noastră un eveniment petrecut în timpul propovăduirii lui Hristos, participând şi noi la el. Imaginea Mântuitorului care intră în Ierusalim, călare pe mânzul asinei, aşa cum spune proorocia, este prezentă în faţa noastră. Intrarea Mântuitorului în Ierusalim reprezintă intrarea lui Hristos în Ierusalimul adâncului nostru sufletesc, aducându-ne pacea sfântă. Asemenea pruncilor din Ierusalim care îl întâmpinau pe Mântuitor, să-l primim şi noi cu inima deschisă şi curată, rostind „Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel ce vii întru numele Domnului”.

Să-l aşteptăm pe Domnul Nostru Iisus Hristos să intre în sufletul nostru ca într-un lăcaş al Său, ca într-un templu, şi să vindece neputinţele noastre. Aşa cum cetatea Ierusalimului s-a cutremurat la intrarea Domnului Nostru Hristos, aşa să se cutremure şi adâncul sufletului nostru şi să-l primească cu bucurie şi nădejde, cu dragoste şi credinţă pe Cel care, peste puţin timp, avea să rupă peceţile morţii. Deschizând pentru noi porţile Raiului, vom învia noi înşine cu adevărat din morţi.

Constantin Mihai 

divider



Sfintele Paşti, în vremuri de restrişte

”A înviat Hristos, sădind peste toată lumea, până la sfârşitul vremii, speranţa că niciodată nu vom pieri sub piatra nedreptăţilor, oricât de greu ar fi aşezată peste firavele noastre trupuri”Speranţa unui român pentru neamul său, - lăsată nouă, testamentar, în însemnările din închisoare, cu câteva luni înainte de martiriul său. Amintindu-ne că, pentru noi Românii, Sărbătoarea Învierii este Promisiunea Învierii Neamului nostru, a purificării societăţii româneşti de toate racilele care ne surpă viaţa şi bunăstarea,- ideal pentru care, Corneliu Zelea Codreanu, a luptat şi s-a jertfit.

O promisiune care a fost mereu prezentă în conştiinţa generaţiilor care au luptat pentru realizarea ei, în anii de prigoană prin care a trecut Ţara, în orice condiţii grele s-ar fi aflat. În munţi sau în temniţă, Sfintele Paşti au constituit pentru ei, aceeaşi mare Sărbătoare a Învierii şi a speranţei.

Alexandrina Teglariu Voinea, îşi aminteşte: „...Am ajuns într-o pădure deasă de salcâmi şi au săpat un bordei încăpător, în pământ şi o sobă. Focul îl aprindeam numai noaptea, când făceam mâncarea, astfel încât fumul să nu ne dea de gol.

Eram în postul Paştelui. Neamul românesc urca muntele Golgotei, presărat cu jertfe omeneşti. Nu ne mai găseam liniştea şi ne rugam pentru cei ce s-au dus. În grupul nostru era şi un preot greco-catolic... Părintele era dintr-un sat din apropiere. Ajunseserăm în Săptămâna Mare. Cum se lăsa noaptea, el pleca în satul lui, căci păstorul nu-şi părăseşte turma. Făcea slujbe şi îşi spovedea şi împărtăşea enoriaşii, după desfiinţarea bisericii greco-catolice şi arestarea preoţilor. Ziua, Părintele se ocupa de noi. Ne-a slujit, ne-a spovedit şi ne-a împărtăşit. A fost o săptămână de post şi rugăciune... În Joia Mare am ascultat cele 12 evanghelii, iar Vineri am participat la Prohod... În Ajun, când a început să se îngâne ziua cu noaptea, Leon Şuşman ne-a dus, cam două ore, până într-o pădure de foioase. Aici a venit Părintele, cu sătenii lui, iar noi a trebuit să fim liniştiţi, ca să nu ne vadă cei ce vor veni... Am auzit paşi şi vocea puternică a Părintelui: „Veniţi de luaţi lumină!”. Sătenii şi-au aprins lumânările, pregătiţi să-L primească pe Iisus cel Viu. Şi noi L-am primit, dar fără lumânări aprinse.

Slujba Învierii a început şi vocile sătenilor care au cântat „Hristos a Înviat”, au dus vestea Învierii Domnului, peste codri. După minunata predică a Părintelui, sătenii şi-au stins lumânările şi au plecat cu Părintele, spre sat... Mai târziu, Părintele şi doi băieţi, ne-au adus toate cele cuvenite pentru ca să simţim un Paşti îmbelşugat, după datină.

Despre un Paşti petrecut în închisoare, la Cluj, ne povestea veterana noastră Aspazia Oţel Petrescu.

În toamna anului 1948, am intrat în proces, împreună cu alţi 150 studenţi

şi am fost condamnată la 10 ani închisoare, pentru „crimă de uneltire împotriva statului”. Sentinţa s-a pronunţat în sâmbăta de Paşti. Cu două zile înainte, reuşisem să mă împărtăşesc. În arestul tribunalului era şi un preot greco-catolic... Fiind, întâmplător, nesupravegheate, am auzit din celula alăturată vocea preotului: „Aşezaţi-vă în genunchi şi mărturisiţi-vă păcatele”. Apoi, rostind semnul Crucii, ne-a strecurat pe sub uşă 12 bucăţele minuscule de pâine, învelite într-o foaie de hârtie. „În loc de vin, beţi apă”, a mai zis preotul. „Eu binecuvântez”. Totul nu a durat mai mult de două minute. Noaptea, la ora 12, punându-şi zeghea pe cap, studenţii au început să cânte înăbuşit: „Hristos a înviat din morţi”. Trecătorii care mergeau la catedrala ortodoxă din apropiere, auzind cântecul care răzbătea din beciul tribunalului, au îngenunchiat în plină stradă. A îngenunchiat şi mama mea, care venise să asiste la proces şi, din întâmplare, era în mulţime.”Viorica Stănuleţiu Călinescu. Era în dimineaţa zilei de Paşti a anului 1960... Se servise masa de dimineaţă şi o linişte desăvârşită plutea în celularul Securităţii Craiova... Fiecare, acolo, pe marginea patului, se ruga sau poate călătorea cu gândul la cei de-acasă... Acuzată că a oferit hrană şi adăpost fugarilor şi luptătorilor anticomunişti din munţi, Maica Tatiana, stareţă a mânăstirii Tismana, a fost supusă la o anchetă deosebit de dură, la presiuni, constrângeri şi şocuri de lungă durată, care împing spre limita de ruptură psihică şi firile cele mai tari.

Nu se terminase bine investigarea delictelor politice, când a survenit o nouă problemă: unde este aurul mânăstirii?... Anchete lungi, ziua şi noaptea, confruntări cu Maica Nicodema, care era şi ea arestată, deplasări la mânăstire pentru percheziţii şi săpături, - toate o afectaseră adânc pe biata femeie.

Noi, colegele de celulă, o înconjuram discret, cu dragoste şi înţelegere... Săptămâna patimilor fusese pentru ea o săptămână de supliciu, de groaznică solicitare. Avea momente când vorbea tare, singură. În dimineaţa zilei de Paşti a părut a fi mai liniştită...În liniştea şi pacea acelei dimineţi sfinte, deodată, ca împinsă de un resort, Maica Tatiana alergă spre uşă şi începu să lovească cu pumni, strigând, cât o ţineau puterile:„Deschideţi, deschideţi uşa, vine Împăratul Măririi. Deschideţi până mai aveţi timp, că altfel va fi vai de voi!”O priveam uimite, neputincioase şi aşteptam reacţia personalului de pază. Maica Tatiana continua să bată cu pumnii în uşă, repetând chemarea.

Se deschide vizeta şi caraliul de serviciu se uită nedumerit spre noi... După scurt timp, pe sală se aude zgomot de paşi şi de glasuri. În prag apare ofiţerul de serviciu pe unitate. Era cunoscut ca un om ponderat... La deschiderea uşii, Maica Tatiana se linişteşte şi-i întâmpină cu „Hristos a Înviat!” Ofiţerul o lasă să iasă pe culoar, înconjurată de grupul de caralii. Linişte... Apoi, deodată, se aude glasul puternic, plin, al Maicii Tatiana, cântând „Hristos a Înviat”. Melodia pătrunde dincolo de ziduri şi zăbrele, topind atmosfera sumbră a celularului, într-o cerească binecuvântare. L-a repetat de trei ori, aşa ca la Mânăstire în ziua de Paşti, de a răsunat Securitatea.

După scurt timp, au adus-o în celulă, liniştită, cu faţa luminoasă... Ofiţerul a chibzuit câteva minute şi i-a făcut semn plutonierului. Uşa s-a închis şi zăvoarele au fost trase. Stareţa s-a aşezat pe marginea patului. Chipul îi radia de mulţumire. Plutea în altă lume. Nu mai era în celula Securităţii... Maica Tatiana va reveni într-o zi la mânăstire, unde îşi va încheia, în linişte, viaţa.

Aspazia Oţel Petrescu. Prin 1951, închisoarea politică de la Mislea era condusă de Elena Tudor, o directoare mai îngăduitoare.

Era prima zi de Paşti. Cei patru castani care străjuiau bisericuţa închisorii, erau înfloriţi, ca nişte policandre, ca nişte străjeri celeşti, la cele patru colţuri ale bisericii. Din livadă venea, peste zidurile închisorii, parfumul pomilor înfloriţi.

Marga, o învăţătoare din Ardeal, oganizase un cor format din vreo 25 studente. Nu aveam voie să facem Liturghie, dar reuşisem să reconstituim ordinea răspunsurilor la Liturghie.

Eram în sala de mese, aşezate, toate deţinutele închisorii (peste 500). Mesele erau decorate cu crenguţe, frunze şi flori. Corul a venit în faţă şi am început Liturghia noastră pe întreaga temniţă, dacă vă puteţi imagina aşa ceva în regim comunist. Era ceva atât de frumos, încât am denumit această perioadă de detenţie „romanţa închisorilor noastre”. Imediat a fost anunţată direcţiunea de acest „dezastru”: o închisoare întreagă să cânte imnuri religioase! Când am ajuns la „Pre Tine te lăudăm”, a venit sergentul de serviciu Grămadă şi, în pas milităresc, a trecut în revistă toată lungimea sălii de mese. Nimeni nu s-a speriat, toate am ascultat în continuare corul iar el s-a întors şi a plecat, fără să spună o vorbă. Grămadă a raportat la direcţiune că totul este în ordine, deci a luat răspunderea asupra lui, gest inteligent pe care noi l-am apreciat ca de mare omenie...Altă dată, tot la Mislea, eram în secţia 4, cea mai grea, o secţie închisă... Deţinute de drept comun ne lăsau mâncare la poartă şi plecau, apoi luam mâncarea. Nuţi Georgescu, studentă la Arte frumoase, a pictat pe nişte cartonaşe capul lui Crist, încoronat cu spini, Calvarul şi Învierea. Din curte, când mergeam la baie, am şterpelit floricele şi crenguţe. Am improvizat şi o candelă, cu ulei lăsat în spălătorie de cele de drept comun şi aşa am sărbătorit Paştele, în celula noastră supra-aglomerată.

În închisori ca şi prin munţi, Sfintele Paşti se sărbătoreau cu credinţă, cu curaj şi cu speranţă în vremuri mai bune. Iar noi, cei „de afară”, mergeam la Slujba Învierii, cu turnătorii după noi şi, nu rareori, cu motociclişti în jurul bisericii, trimişi să bruieze Sfânta Liturghie. Ceea ce nu reuşea însă, să ne împiedice să ajungem acasă, cu sufletele pline de bucurie şi de Lumina Sfântă a Biruinţei creştine.

 


BIBLIOGRAFIE
Aspazia Oţel Petrescu, interviu, Roman, 9 sept. 1998.
Lacrima prigoanei, vol.I, ed. Gordian, Timişoara, 1994.
Lacrima prigoanei, vol.II, ed. GAMA, 1997.

Selecţie de

Erast Călinescu 

divider



Sinaxarul Sfinţilor din Închisori † 30 martie 1989 – Monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia

„Eram sigur că nu voi mai rezista 12 ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat în Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu, de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rânduri cursese sânge) am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui «hold-up», un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi greco-catolici, aflaţi în celulă. Am fost botezat - valabil în mare grabă cu apă dintr-un ibric cu smalţul sărit. ”

 

divider



Nicolae Roşca - 4 ani de la trecerea în veşnicie

Sâmbătă, 1 aprilie 2017, a avut loc la Cimitirul Central Constanţa, parastasul de 4 ani pentru Nicolae Roşca. Familia, camarzaii şi prietenii au răspuns prezent la mormântul său. Deşi de patru ani suntem fizic departe de Nicolae Roşca, el rămâne în gândul şi inimile noastre ca reper, model şi suntem mândri că ne putem numi urmaşii săi în crez şi ideal.

Nicolae Roşca, născut la 9 ianuarie 1921, în Constanţa, legionar, arestat în timpul prigoanei carliste, arestat în 1941 de regimul Antonescu şi trimis pentru exterminare pe front în Batalioanele de la Sărata, după 1944 fuge în exil şi se înrolaează în Armata Naţională de la Viena - regimentul 1, participă la luptele de pe Oder, după încheierea războiului se căsătoreşte cu legionara Maria Bucur, se stabilesc în Spania, activează zeci de ani în Mişcarea Legionară din exil, fiind coloboratorul principal al lui Horia Sima, secretar general al Senatului Mişcării Legionare, implicat în activităţile din ţară după 1990, trecut la Domnul în 2 aprilie 2013... În veci pomenirea lui!

Fundaţia “Profesor George Manu” 

divider



† Georgeta Ilie

Georgeta s-a născut la 16 iulie 1931, la Bucureşti, în familia Alexandru şi Elena Toader (funcţionar şi casnică). Absolventă a Liceului de Comerţ, s-a căsătorit de tânără cu Vlad Ilie - legionar. În 1949 Vlad a fost arestat de regimul comunist pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară şi a fost condamnat la 10 ani temniţă grea (a executat de fapt 12 ani detenţie).

Un an mai târziu, în 20 iunie 1950, soţia sa, Geta, a fost arestată şi condamnată de Tribunalul Militar Bucureşti la 10 ani temniţă grea pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale” şi pentru „apartenenţă la organizaţie subvsersivă”.

Geta Ilie avea 19 ani la data arestării şi nu avea nicio legătură cu politica sau cu organizaţiile subversive. Dar asta nu conta în acei ani, căsătoria cu un “bandit legionar“ era motiv suficient pentru a fi închisă în condiţii de exterminare timp de 10 ani!

A executat detenţia în temniţele: Jilava (1950/1951), Mislea (1951/1954), Dumbrăveni (1954/1955), Mislea (1955/1956), Miercurea Ciuc (1956/1958), Văcăreşti (1958), Jilava (1958), Miercurea Ciuc (1958-1960).

A fost eliberată din temniţa Ciucului la expirarea pedepsei, în 16 iunie 1960. Un an mai târziu a fost eilberat şi soţul. Familia Ilie a fost binecuvântată prin naşterea unui fiu. Tăcută, modestă, dar mereu prezentă la comemorarile femeilor deţinut politic de la Mislea şi Miercurea Ciuc, sau la înmormântările camaradelor de suferinţă, Geta Ilie reprezintă un simbol de statornicie, hotărâre şi loialitate. A contribuit la ridicarea Bisericuţei Naşterea Maicii Domnului de la Mislea şi a Monumentului Martirelor de la Ciuc. În fiecare an, în apropierea comemorării Mislea (8 septembrie) pregătea ofrande pentru pomenirea camaradelor de sufe- rinţă... Din acest an vom adăuga pe pomelnicele de la Mislea şi Miercurea Ciuc şi numele pătimitoarei şi mărturisitoarei Geta Ilie.

Tanti Getuţa s-a mutat la Domnul în 26 martie. A fost prohodită la Biserica Sfântul Fanurie şi înmormântată în Cimitirul Bălăneanu din Bucureşti. În veci pomenirea ei!

Cezarina Condurache 

divider