Fundatia George Manu

Editorial
* Răstigniţii neamului românesc
Opinii
* Demnitatea unei naţiuni
* O săptămână mai târziu. Dezbinarea la români
* Richard Wurmbrand sau istoria unei posibile convertiri
Aniversari
* Din temniţele Memoriei - 13 februarie 1903, 114 ani de la naşterea Prof. George Manu
Evenimente
* Sala „Petre Ţuţea” a Penitenciarului Aiud a fost sfinţită
* 2017 - ANUL OMAGIAL AL APĂRĂTORILOR ORTODOXIEI IN TEMNIŢELE COMUNISTE
* La Nantes Rezistăm!
Articole generale
* Sfinţii Închisorilor în Biserica Neamului
* “Am învăţat pe de rost Evanghelia după Ioan” Marin Răducă - o mărturie vie
* Martirii noştri
Istorie
* Flori de aur din Maramureş (33)
* De vorbă cu Petru Codrea (17)
* Din Temniţele Memoriei: 22 februarie 1937 Apare ziarul “Buna Vestire”
* Din Temniţele Memoriei: 6 februarie 1938, Asasinarea legionarilor Dumitru Mija şi Florian Şt. Popescu
Cultura
* Eminescu din perspectivă religioasă (V)
* Umanismele – decadenţă şi reconstrucţie (II)
Spiritualitate
* Întâmplări minunate din viaţa noului mucenic Valeriu Gafencu
* Valeriu Gafencu – portrete şi mărturii
* Niciodată Ortodoxia nu a însemnat nesimţire
* De vorbă cu părintele Jean Boboc (III)
* Rostul suferinţei
Anunturi - Comunicate
* Fundaţia “Profesor George Manu”. Principii şi atitudini
Manifestari - Comemorari
* ÎMPREUNĂ PENTRU VALERIU GAFENCU
In memoriam
* Sinaxarul Sfinţilor din Închisori: Traian Marian † 30 ianuarie 1987
* † Mircea Tarcea (1929-2017)
* † Vasile Chindriş (1927-2017)
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XX Nr 2 februarie 2017


Răstigniţii neamului românesc

Cuvânt la comemorarea lui Valeriu Gafencuşi a tuturor mărturisitorilor din temniţa Târgu Ocna

„18 februarie 1952, ora 14 şi câteva minute. Valeriu Gafencu rosteşte ultimele sale cuvinte: «Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul». Cuvinte cât o veşnicie. Veşnicie circumscrisă în istoria acestui neam, ce şi-a plămădit mulţi sfinţi după gratii, cu sânge şi lupte, în frig şi durere, în întuneric şi-n înfometare. Facem astăzi un popas de suflet, ne oprim din nebunia de-tonantă şi grăbită a lumii noastre postmoderne, din toată zarva şi neliniştea zilei şi ne aducem aminte de mai marii noştri. Un exerciţiu duhovnicesc, o datorie morală.

Ne plecăm genunchii şi, cu evlavie, îi pomenim pe cei care s-au sfinţit de-a lungul veacurilor, devenind icoane vii ale creştinătăţii româneşti şi a căror suferinţă o mărturisesc şi astăzi zidurile închisorii de la Aiud, Piteşti, Târgu Ocna, Canal, Periprava, Sighet, Gherla, Bistriţa, Târgşor, Mislea, Văcăreşti. Să ne rugăm din suflet lui Dumnezeu să ajute a nu-i uita pe cei care, cu bucurie, au renunţat la viaţă, mărturisindu-L liber de dincolo de gratii, pe răstigniţii neamului românesc, pe cei care s-au jertfit în numele iubirii, dreptăţii, adevărului şi iertării. Să-i pomenim pe cei care, chinuiţi pe pământ, se roagă în cer pentru neamul nostru omenesc. Îmbrăcăm în puţina noastră recunoştinţă multa lor iubire şi înţelegem cât de departe suntem de idealul lor, cât de actuală este jertfa lor şi cât de mult a rodit sângele vărsat de ei prin jertfă în pământul nostru românesc. Ne aducem aminte de cei care sunt mai vii decât noi, de cei care au plecat cu Hristos în celulă, de cei care vorbesc despre libertate şi unitate unei lumi libere, dar întemniţate între gratiile urii, ale uitării, ale egoismului şi ignoranţei, unită dar dezbinată de interese meschine, străine neamului nostru. Unei lumi ce se clatină şi cade, în care omul nu mai este om decât în grup, uitând să privească spre cer şi spre cei ai cerului. În faţa întunericului ce se căznea să ne acopere, ei au fost lumină şi-n faţa urii au fost iubire, iar prin moartea lor înţelegem ce este cu adevărat viaţa: jertfă şi mărturisire. Prin forţa lor spirituală, prin forţa iubirii, a rugăciunii făcute pentru oamenii de lângă ei şi din «închisoarea cea de toate zilele», cum spunea Ioan Ioanid, au reuşit să transforme celulele în biserici, pe ale căror altare se jertfeau clipă de clipă, trăind libertatea cu mintea în cer. Faptele lor au renăscut speranţa unui neam. Sângele lor hrăneşte nemurirea nemuritorului suflet românesc. Să mori pentru speranţă cu speranţa că niciodată aceasta nu va muri. Să iubeşti şi să mori iubind pe cei care cu ură te condamnă pentru aceasta. Să crezi şi pentru credinţă să renunţi la viaţă. Sunt frânturi dintr-un crez mărturisit de sfinţii neştiuţi sau prea puţin ştiuţi ai închisorilor comuniste. Triştii prigonitori ai credinţei strămoşeşti au dus în temniţe după gratii pe cei cu adevărat liberi. Suferinţa lor s-a transformat în bucurie. Bucuria de a fi în, prin şi cu Hristos.

Zadarnică a fost osteneala regimului de tristă amintire care s-a nevoit să-i acopere cu pământ pe martirii neamului românesc. Nici de cruce la căpătâiul odihnei n-au avut parte. Din cer, însă, ne binecuvintează sufletele lor, ce nu au cunoscut robia, iar din pământ ne vorbesc osemintele ce nu au cunoscut stricăciunea. Aprindem lumină şi îngenunchiem cu recunoştinţă. Înălţăm rugăciune şi lacrimi de o bucurie dureroasă. Îi pomenim pe cei ce ne strigă-n urechi: «Nu ne uitaţi şi nu ne răzbunaţi, dar fie-vă frică, căci uitarea poate face ca toate cele ce au fost să ni se întâmple iar şi iar». Închei cu un mesaj de suflet adresat tuturor de Valeriu Gafencu, numit Sfântul Închisorilor: Vă cheamă Domnul slavei la lumină,/ Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,/ Fortificaţi biserica creştină/ Cu pietre vii zidite-n temelii.”

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului 

divider



Demnitatea unei naţiuni

Duminică, 5 februarie 2017, poporul român a scris din nou istorie. Cronicile nu vor putea să ignore imaginea-simbol a acestei zile, o mare de lumini revărsată peste întunericul unei nopţi geroase de iarnă. Luminiţele sufletului colectiv românesc au licărit cu sutele de mii, gând la gând cu alte milioane de conaţionali de pe toate meridianele aflaţi în acelaşi cuget, străpungând mantia groasă a întunericului moral în care orbecăieşte România de mai bine de şapte decenii.

Nu a fost nici pe departe vorba numai de a-i sili pe guvernanţi la satisfacerea unor revendicări punctuale pe plan social sau legislativ. Dimpotrivă, manifestaţiile au culminat tocmai după ce guvernul a anunţat abrogarea controversatei ordonanţe de urgenţă prin care se dezamorsau legile anticorupţie. De asemenea, resortul care a scos masele de români pe străzi nu are nici caracter de partizanat politic, chiar dacă de-acum se cere demisia guvernului.

Ceea ce românii transmit lumii întregi de sub flamurile tricolorului naţional, prin această explozie de lumină, cu inventivitatea exuberantă a lozincilor şi o atitudine de un spirit civic ireproşabil, ţine de un plan mult mai profund. Prin dimensiunile sale la scară naţională, mişcarea de stradă din februarie 2017 a dobândit un caracter metajuridic şi metapolitic de plebiscit moral şi naţional. Ea a devenit expresia indubitabilă a unei voinţe colective ferme şi bine conturate. O zvâcnire de demnitate naţională, care articulează o năzuinţă în primul rând de ordin moral, menită să croiască acestui neam un nou viitor. O altă soartă, sub semnul lui „Deşteaptă-te române”, care ne însoţeste cu simbolistica sa de-a lungul secolelor de istorie. La fel ca în anul Marii Uniri, 1918, sau în decembrie 1989, când s-a strigat „jos comunismul!”.

Ce se cere aşadar acum, sub forma unor revendicări concrete (abrogarea ordonanţei, demisia guvernului), dar care transcend cu mult aceste puncte?

Nici mai mult, nici mai puţin, decât faptul ca cei investiţi prin vot să conducă temporar destinele acestei ţări, trebuie să aibă în primul rând legitimitate morală. E un avertisment la adresa tuturor celor care cred că la adăpostul legitimităţii câştigate la urne (dar pe fondul unui absenteism ridicat) pot sfida cele mai elementare norme etice şi ale bunului simţ. Cei care au ieşit în stradă pentru acest deziderat nu sunt nicidecum numai partizanii lui Cioloş, Iohannis, USR, Soros sau cine mai vreţi dumneavoastră. Majoritatea sunt cu siguranţă dintre cei care la ultimele alegeri au absentat de la urne. Unii se întreabă de ce nu s-a ieşit în stradă mai demult, când şi alţii au făcut şi au dres? Răspunsul e simplu. Prima reacţie a majorităţii românilor, care au văzut în toate partidele „aceeaşi mizerie”, a fost cea de lehamite. De indiferenţă la rezultatul alegerilor. A fost refuzul de a mai merge la vot spre a alege, ca întodeauna, „răul cel mai mic”. Dar de data aceasta PSD-ul, orbit de succesul zdrobitor repurtat la alegerile din decembrie, a întrecut orice măsură. Parcă au vrut cu tot dinadinsul să contrazică relativizarea şi omogenizarea în rău a întregii clase politice, arătând că se poate şi mai jos! Nu s-a comportat precum un partid ca toate celelalte, fiecare cu proprii săi corupţi, ci ca un grup infracţional organizat, care a încercat să legalizeze furtul.

Da, în cele din urmă, la presiunea străzii, guvernul „Grindragnea” a fost nevoit să abroge ordonanţa care a făcut să detoneze o mişcare de mase din acelea care apar doar la momente de răscruce a istoriei. Numai că se înşeală dacă are impresia că apele revărsate se vor retrage în matca lor, iar totul va merge înainte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Căci acest guvern şi garnitura de la conducerea PSD au risipit orice urmă de încredere care le va fi fost acordată. S-a comportat precum un hoţ prins asupra faptului, care se grăbeşte să înapoieze lucrul furat în speranţa că totul va fi uitat şi că el va fi privit de acum încolo asemenea unui nufăr imaculat. Se pare că aceşti oameni nu sunt în stare să se ridice deasupra interesului imediat, a combinaţiilor conjuncturale, a artificiilor menite strict să perpetueze reţeaua de influenţă din care fac parte.

Excepţiile au fost puţine, dar au existat. Ministrul Florin Jianu a demisionat, spunând că doreşte să fie „de partea corectă a istoriei”. Iată că mai sunt şi unii din tabăra guvernanţilor care sunt în stare să se raporteze la ceva situat deasupra contingenţelor. Fie că aceasta se numeşte judecata istoriei, legea morală, Dumnezeu sau spiritul viu al acestui popor, pentru care aparenta indiferenţă în care părea cantonat nu înseamnă de fapt altceva decât o formă de protejare a idealurilor care încă mai zvâcnesc în sufletul său, aşteptând doar momentul de graţie în care să se impună clamarea lor.

Românii sunt o naţiune încă tânără, pe care istoria a împiedicat-o să parcurgă etapele de maturizare a unei conştiinţe colective, aşa cum a fost cazul marilor popoare occidentale. Acestea se află acum într-o stare de saturaţie, de decadenţă chiar, permiţându-şi luxul fie de a se lăsa ghidate de „corectitudinea politică”, fie de a se ridica împotriva ei. Sunt dispute politice şi ideologice care au loc deasupra unui incontestabil şi elementar fundament etic, care României ultimelor decenii i-a lipsit în permanenţă: acea legitimitate morală de care să se bucure cei aleşi să conducă un stat. Nu mă refer aici la lucruri sofisticate, ci la ceva de ordinul evidenţelor: corectitudine, onoare, verticalitate. Toate sunt, sau ar trebui să fie, recunoscute ca principii aparţinând, de la sine înţeles, unui plan superior, fără de care contractul social între conducători şi conduşi nu poate funcţiona. Nu arareori, politicienii (din toate ţările civilizate) s-au dovedit a nu fi la înălţimea acestora. Dar, atunci când au călcat pe bec, au recunoscut autoritatea superioară a acestor valori şi au ştiut că trebuie să suporte consecinţele.

Într-o ţară ca România, lucrurile au stat mai întotdeauna altfel. Acum, sutele de mii de români care au fost pe străzi, alături de milioanele care îi susţin în încercarea de ieşire din această beznă morală, au mai parcurs o treaptă pe drumul către închegarea unei veritabile solidarităţi şi conştiinţe naţionale. Se simte apariţia unui liant transpartinic, mai presus de ideologii şi de viziuni asupra lumii. Fără acest liant elementar al unor valori fireşti, de la sine înţelese, un stat nu poate funcţiona aşa cum trebuie, iar toată armătura legislativă şi instituţiile statului nu sunt decât o faţadă, o butaforie îndărătul căreia politicieni veroşi îşi pot vedea în tihnă de propriile interese.

Românii simt într-un număr covârşitor acest lucru şi se revoltă. Nu mai pot sta nepăsători privind cum soarta lor este decisă de o guvernare care a căzut la examenul celor mai elementare reguli de etică. Manifestaţiile uriaşe de pe tot cuprinsul ţării au dobândit un caracter de plebiscit naţional şi de afirmare a demnităţii unei naţiuni. Actualului guvern şi conduceri a PSD nu îi mai poate fi acordată nici încredere, nici legitimitate morală. Cei responsabili, aceia care au arătat că PSD-ul poate coborî şi mai jos decât celelalate partide (oricum şi ele detestate de marea majoritate a românilor) trebuie să plece şi să înveţe lecţia că aroganţa şi sfidarea unui popor întreg se plătesc întotdeauna.

Ştim că pot exista profitori şi grupuri de interese care vor încerca poate să deturneze sensul genuin al acestor manifestaţii. Probabil că atunci când cei vizaţi se vor retrage, românii vor tolera un PSD reformat alături de celelalte partide. Desigur că nu vor fi mulţumiţi de calitatea întregii clase politice, dar cel puţin vor fi trasat un hotar pentru posteritate: mai jos de atât nu merge! Nu admitem!

Abia pe o asemenea bază se poate spera la construcţia unui viitor sănătos al acestei ţări. Abia pe această treaptă se poate face trecerea de la stadiul de ţară bananieră la un alt nivel de civilizaţie, la formarea unui cadru respirabil în care sunt posibile dispute politice şi ideologice menite să configureze traseul viitor al unei naţiuni.

Dacă despre izbucnirea din decembrie 1989 s-a spus că a fost o „explozie a mămăligii româneşti”, în februarie 2017 putem spune ca asistăm la închegarea unei coloane vertebrale a demnităţii româneşti, la manifestarea pe scena istoriei a unui suflet colectiv atât de vitregit de-a lungul veacurilor, care încearcă să-şi croiască un destin temeluit pe valori morale.

Bogdan Munteanu 

divider



O săptămână mai târziu. Dezbinarea la români

Aşa cum scriam la o zi după aceea, ziua de 5 februarie a constituit apogeul demonstraţiilor de stradă din întreaga Românie, inclusiv a celei risipite în afara fruntariilor naţionale. Atunci s-a făcut auzită cu adevărat vocea acestui popor, într-un superb gest de demnitate care reuşit să ne lege mai presus de orice concepţii politice sau ideologice. O ţară întreagă părea unită în cuget şi în simţiri în privinţa unei chestiuni de etică, a unei distincţii elementare dintre bine şi rău. S-a cerut un lucru simplu. Anume că nu e suficient ca tentativa frauduloasă de a abuza legislaţia ţării şi de a o încovoia conform propriilor interese meschine să fie oprită de valul indignării colective, ci că e nevoie de mai mult. Că cineva trebuie să-şi asume răspunderea. Că un asemenea abuz nu poate rămâne fără consecinţe politice. Românii ieşiţi în stradă au înfierat incorectitudinea şi, prin hotărarea pe care au arătat-o, au avut succes. Au continuat să iasă, cerând şi un gest de onoare, de responsabilitate, din partea unora care însă nu au dovedit până acum că au aşa ceva. Din păcate, între timp elanul s-a mai tăiat, energiile s-au mai disipat, mesajele s-au fragmentat. Acesta e instantaneul manifestaţiilor la mai bine de o săptămână după acel moment apoteotic, care a fost cu adevărat reprezentativ pentru voinţa colectivă a românilor. De ce această dezbinare? De ce nu reuşim să fim solidari măcar în privinţa unor valori elementare, dincolo de orice interese particulare? Pentru că, da, absenţa multor români în zilele care au urmat acelui moment culminant, se datorează şi diferitelor tentative de deturnare şi instrumentalizare e a unui mesaj în esenţa sa atât de firesc, încât în mod normal ar fi de natură să coaguleze unanimităţi, cel puţin în rândul compatrioţilor noştri cu un dram de spirit civic.

Presa noastră a devenit un teren de confruntare între „globalişti” şi „antiglobalişti”. Fireşte, cu toţii se revendică de la „democraţie”. Numai că primii încearcă să interpreteze termenul în cheia valorilor instituţionalizate, ale „statului de drept”, a unor principii de tip occidental, uitând că acolo acestea sunt funcţionale numai pe seama unui nivel infrasocial corespunzător. Structurile nu se pot altoi decât pe trunchiul unor mentalităţi adecvate, altfel nu reprezintă decât o simplă formă fără fond. De fapt, tocmai însuşirea acestor mentalităţi şi tipare comportamentale este primordială. Milioanele de români care muncesc din greu în Europa de vest nu au timp să se ocupe de subtilităţile arhitecturii instituţionale, de ideologii politice sau de teorii sociale. Ei învaţă în schimb să facă nişte distincţii. Pe de-o parte, că prin cinste şi corectitudine, dublate de muncă şi efort personal, într-un mediu în care această mentalitate e subînţeleasă, cel puţin la nivel majoritar, se poate realiza cu adevărat ceva. Dar aceşti romani realizează totodată şi faptul că există şi execepţii. Că mulţi dintre ei sunt pur şi simplu exploataţi, trataţi aproape ca nişte sclavi de către angajatori ahtiaţi după profit. Că de multe ori în mediul în care se află lipseşte omenia, că li se cere putere de a îndura sau, de ce nu, dacă se ajunge dincolo de pragul suportabilităţii, să dea dovadă de demnitate şi să refuze condiţiile indigne care li se oferă. Românii plecaţi afară îşi însuşesc aşadar o experienţă de viaţă care le modelează caracterul şi îi învaţă să meargă pe propriile picioare.

Totul se petrece însă la un nivel mult mai elementar decât cel al ideologiilor savante despre sistemele politice pe care doresc unii să le scoată în prim plan. Să nu ne mirăm aşadar că în primul rând diaspora, românii emancipaţi de sub tutela caracatiţei pesediste, a fost cea care a sancţionat cel mai vehement abuzurile puterii de la Bucureşti (dacă ne referim mai ales la alegerile prezidenţiale din 2014). În ţară, contestatarii sunt în mare parte printre cei care au făcut într-un fel sau altul experienţa mentalităţii ţărilor dezvoltate. Mulţi au lucrat sau au studiat afară şi sunt în cunoştinţă de cauză. Alţii lucrează în ţară, având o pregătire superioară, ca angajaţi ai unor companii multinaţionale. Unii compatrioţi-„patrioţi” de-ai noştri îi demonizează la grămadă, dar pe nedrept, căci în fond ei îşi pun în valoare pregătirea profesională şi caracterul în ţara în care s-au născut. Nu putem vorbi la aceşti profesionişti de o dimensiune neapărat ideologică. Fireşte, la urmă vin diversele fundaţii şi oengeuri, finanţate din afară, care se ocupă exact cu activismul pe acest segment. Li se adaugă intelectualii înregimentaţi acestei orientări, care instrumentalizează şi încearcă să canalizeze curentul popular românesc în spiritul propriilor concepţii. Ideea ei fundamentală fiind, pe scurt, cea a instituţionalizării unor structuri şi principii abstracte, care desconsideră ethosul şi identitatea naţională. Maşinăria de propagadă a acestei grupări s-a pus în mişcare iar mesajul care se transmite în afara ţării, adresat cancelariilor occidentale, este unul care se pliază perfect concepţiilor şi intereselor acestora. Iată, se spune, în vreme ce popoarele din Europa de vest cad tot mai mult pradă curentului populist, euro-sceptic, manifestaţiile de masă ale românilor dau dovadă de cel mai curat şi mai înălţător europenism, spirit democratic, pledoarie pentru statul de drept, pentru instituţii funcţionale. http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-21607226-revolutia-eticii-neasteptatul-ghid-moral-marginea-europei.htm

http://adevarul.ro/cultura/patrimoniu/replica-unui-grup-istorici-simpatizanti-pietei-fata-apelul-academicienilor-exclusiv-1_589deeab5ab6550cb856e68b/index.html

Nu se poate trece cu vederea aici nici articolul patetic, scris exact în acest spirit, de Mircea Cărtărescu pentru cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung din 11 februarie. Dl. Cărtărescu a avut grijă ca pe lângă lăcrămaţiile filo-europene să-şi probeze şi la modul practic activismul, afişându-se în ziar cu o poză în care ţine o pancartă în mijlocul demonstraţiei din piaţa Victoriei.

Până şi presa americană anti-Trump instrumentalizează demonstraţiile românilor în interes propriu: http://www.activenews.ro/stiri-politic/Washington-Times-sustine-protestele-din-Romania-folosindu-le-pentru-a-l-critica-pe-%E2%80%9Ebigotul-de-Trump.-Publicatia-STANGII-americane-a-sprijinit-o-puternic-pe-Hillary-Clinton-in-alegerile-din-SUA-140879

Fireşte, populiştii români care văd totul în paradigma globalism-antiglobalism, nesinchisindu-se deloc de faptul că miezul chestiunii e mai degrabă unul etic decât ideologic, încearcă din toate puterile să discrediteze elanul tuturor românilor care au ieşit pe străzi, jignindu-le discernământul moral prin asimilarea lor cu acea minoritate activă, adeptă a globalismului, făcându-i plătiţi sau manipulaţi. Mă refer aici în primul rând la linia promovată de site-ul Active

News, din care citez doar o mostră semnificativă: http://www.activenews.ro/stiri/Fascismul-civic-si-succesul-SRI-in-Piata-Victoriei-cauze-si-efecte-140929

Prin aceasta, românii ieşiţi pe stradă devin o minge de ping-pong într-un meci ideologic de care ei sunt de fapt cu totul străini. Să fiu bine înţeles. Consider că revendicarea maselor de manifestanţi e perfect justificată pe plan etic. Trebuie să ne ridicăm capul şi să nu mai admitem să fim conduşi de o bandă de hoţi. Partidul care a câştigat alegerile să facă bine să guverneze, dar să o facă în spiritul legilor ţării şi a bunului simţ. Faptul că până acum conştiinţa responsabilităţii nu a fost arătată, e în cele din urmă nociv pentru întreaga Românie. Pentru că, în loc ca totul să rămână strict o chestiune de politică internă a României, e limpede că presiunile externe se vor intensifica. Guvernul actual şi-a pierdut orice credibilitate pe plan extern şi se poate presupune că zilele sale sunt numărate. Dacă ar fi ştiut să facă la timp pasul care se cuvenea, adică acum o săptămână, guvernanţii ar fi dat dovadă că acţionează în interesul României, cu un ultim rest de conştiinţă. Din păcate, acest gest salutar nu a avut încă loc. Ca atare, la final nu pot decât să subscriu la avertismentul lui Traian Ungureanu:„Trăim un moment riscant. Sîntem infiltraţi, din afară, de vechii noştri peţitori gata să sară pe divan şi, dinăuntru, de prostie politică plus naivitate civilă. Putem aluneca în mîna sau în sacul oricui. Jur-împrejur: furii justificate, pericole neînţelese şi manevre obscure. E noapte adîncă şi lupta se duce în pivniţă. În beznă. Cînd se va aprinde lumina vom da nas în nas cu adevăruri neplăcute şi stăpîni noi.”Asta ne paşte, datorită acestei tare naţionale: din păcate noi românii nu ştim să fim uniţi nici măcar atunci când e vorba de nişte chestiuni care ţin în fond de un bun-simţ cât se poate de elementar.

Bogdan Munteanu 14 februarie 2017

divider



Richard Wurmbrand sau istoria unei posibile convertiri

Personalitatea pastorului Richard Wurmbrand se bucură de o mare notorietate, în România şi în exterior, atât ca exponent al creştinismului protestant, cât şi ca victimă a regimului comunist, în ale cărui temniţe a petrecut mulţi ani şi pentru a cărui demascare în Occident a militat cu succes. Un om de curaj, cu o inteligenţă remarcabilă şi o bogată cultură, reflectată şi în talentul oratoric şi în opera scrisă, un polemist de forţă cu un deosebit simţ al umorului… iată doar câteva din argumentele admiraţiei cu care mulţi l-au înconjurat. Nu am fost străin de o anumită admiraţie nici eu când i-am citit prima dată două dintre lucrări acum vreo 15 ani. La a doua lectură însă o parte a fascinaţiei s-a spulberat, reţinerile mele s-au multiplicat, impresia de dubiu a devenit dominantă, deşi punctual multe din afirmaţiile şi atitudinile sale sunt corecte.

Lucrarea intitulată “Cristos pe uliţa evreiască” reprezintă relatarea convertirii sale la creştinism, a activităţii sale de vestire a Evangheliei printre evreii din România (cantitativ foarte bogată) precum şi raportarea sa la evenimentele deceniilor 4 şi 5 ale secolului trecut. Există în lucrare pagini frumoase de mărturisire creştină (de la practicarea poruncii iubirii până la complexe argumentaţii apologetice), experienţe spirituale care ţin exclusiv de persoana sa (şi prin urmare nu le comentăm) dar şi o categorie largă de abordări discutabile care, după părerea mea, afectează autenticitatea şi coerenţa demersului autorului. Reproşurile mele privesc trei aspecte esenţiale ale gândirii autorului reflectate în această carte. Analiza societăţii româneşti

Primul reproş se referă la raportarea autorului la realitatea românească a perioadei pe care o prezintă (aproximativ 1930-1945). Deşi sunt evenimente concrete la care a luat parte el sau colaboratorii săi apropiaţi, numele persoanelor apar foarte rar (în general doar prenumele sau iniţiala), precizările cronologice lipsesc aproape total, se operează cu generalizări şi schematizări, multe pagini abundă de termeni gen : “fascişti”, “antisemiţi” , “pogromuri”… explicaţiile privind politica internă românească lipsesc aproape cu desăvârşire… într-un cuvânt, senzaţia mea e aceea a unei fotografii făcute din avion, a unui produs confecţionat pentru exterior, pentru un public care nu va pune întrebări, nu va discerne nuanţe şi se va mulţumi că i se prezintă o realitate în categoriile cu care este obişnuit iar autorul va putea include acolo concluziile pe care le doreşte fără a putea fi verificat sau contrazis. Fraza care sintetizează întreaga perioadă se află la pagina 154; “România a fost luată în stăpânire de o bandă de fanatici antisemiţi care aveau mâinile mânjite de mult sânge evreiesc. “Fără explicaţii, precizări sau dovezi. E vorba oare de guvernele carliste care au introdus primele măsuri considerate anti-semite? E vorba de legionari sau de regimul Antonescu? Şi care sunt persoanele “mânjite cu mult sânge evreiesc”? E o dovadă de corectitudine să lase să planeze acuzaţia aşa, la modul general? Şi dacă tot vorbeşte obsesiv de “teroarea fascistă” din România, nu riscă să fie incriminat întregul popor român? Şi chiar dacă lucrarea ar fi fost iniţial dedicată doar străinătăţii, ce imagine a României şi poporului român livrează?

Se mai subliniază de mai multe ori că “în România totul se putea cumpăra cu bani” şi astfel evreii au scăpat de mai multe ori de “teroarea fascistă” mituind autorităţile… deci corupţia devine partea bună a României, îmblânzind “fascismul” (??). Îmi pare rău, dar pentru aceste consideraţii domnul Wurmbrand nu merită respectul românilor pentru că nici dânsul nu are respect pentru adevăr şi nici pentru poporul care, de bine de rău, l-a salvat de la deportare pe el şi imensa majoritate a conaţionalilor săi. Există şi câteva afirmaţii ce se referă direct la legionari, a priori demonizaţi (fără dovezi, verificări sau nuanţe), preluate facil din propaganda oficială carlistă şi antonesciană sau din zvonistica vremii. O răutate în plus o reprezintă acuzaţiile false şi jignitoare la adresa doamnei Ana Maria Marin, o figură luminoasă a conştiinţei româneşti. Greu de spus în ce măsură autorul credea cu adevărat toate acestea sau pur şi simplu prelua pe nemestecate ceea ce convenea argumentaţiei sale. Lucrarea nu poate fi considerată document cu valoare istorică şi nici măcar statutul de memorii personale oneste nu-l merită.

Relaţiile istorice între creştini şi evrei

Al doilea reproş se referă la abordarea pe care o face autorul relaţiilor istorice între creştini şi evrei. Au fost cei 2000 de ani de creştinism doar o revărsare de antisemitism, ură şi crime contra evreilor, culminând cu nazismul? Citindu-l pe domnul Wurmbrand, aşa pare a fi, dacă nu pe de-a-ntregul, măcar pe trei sferturi… Sfinţii Părinţi sunt acuzaţi direct de antisemitism (sf. Ioan Gură de Aur, sf. Ciril din Alexandria, sf. Ambrozie, sf.Toma de Aquino, etc); ortodocşii, catolicii şi luteranii sunt acuzaţi în mod repetat de antisemitism, în trecut şi în prezent, concluzia sa este clară: “Bisericile tradiţionale nu sunt instrumente eficiente pentru salvarea lui Israel” (pag.59)… În privinţa vinovăţiei evreilor faţă de creştini sunt doar vreo două afirmaţii şi acolo cu nuanţe derutante - se pomeneşte că Troţki sau Ana Pauker au ucis mulţi creştini, dar n-au făcut-o din motive religioase (pag.58). Interesant! Dacă evreii ucid creştini nu sunt motive religioase şi vinovăţia e individuală, dar dacă creştinii ucid evrei, responsabilitatea e colectivă şi e urmărită peste generaţii până la Sfinţii Părinţi! În felul acesta, domnul Wurmbrand ne aruncă într-o dilemă greu de depăşit: dacă după 2. 000 de ani creştinii sunt mai răi ca evreii înseamnă că Evanghelia sau e greşită în sine ducând la regresul spiritual al omului, sau e o învăţătură imposibil de aplicat, cei care o proclamă având roade mai rele decât cei care au refuzat-o!

O adversitate specială are domnul Wurmbrand faţă de Biserica Ortodoxă, probabil fiindcă pe teren românesc era concurentul cel mai important care trebuia combătut. Acuzaţiile sunt dure: “Cea mai mare parte a preoţilor ortodocşi erau antisemiţi. În bisericile lor se rosteau multe predici care urmăreau să-i stârnească pe români împotriva evreilor” (pag. 164). De aici până la pogromuri nu e decât un singur pas, nu-i aşa? Iată: “Un preot ortodox a organizat uciderea a mai mult de o sută de evrei…” (pag.24). Nici nume, nici dovezi, doar umbra aruncată asupra unei categorii întregi.

Analiza istoriei creştinismului

Al treilea reproş se referă la analiza vieţii spirituale din interiorul creştinismului de-a lungul istoriei. Domnul Wurmbrand loveşte în toate direcţiile, acuzaţiile curg de la “acumularea de bogăţii”, “lupta de orgolii între teologi”, “interese politice”, “prigonirea între creştini de diferite confesiuni”, “abuzurile Inchiziţiei”, “slaba cultură religioasă a multor creştini”,etc… într-un cuvânt totul a fost rău, cu unele excepţii, desigur, de care domnul Wurmbrand se serveşte pentru a-şi întări argumentaţia. Trebuie să recunoaştem că fiecare din acele acuzaţii (şi multe altele ce pot fi formulate) au o anumită acoperire în radiografia spirituală a istoriei dar şi a prezentului creştin. Dar de pe ce poziţie le judecă domnul Wurmbrand? De pe poziţia ciudată dar extrem de comodă, a unui creştin supra-confesional (sau mai degrabă a-confesional) care îi critică pe toţi fără să-şi asume nimic, pledoariile sale făcând servicii evidente neo-protestanţilor, dar fără să-şi asume această identitate. E peste tot şi nicăieri, Tactica aceasta este (cel puţin parţial) lipsită de onestitate, dar şi lipsită de consistenţă creştină autentică. Creştinismul fiind religia Întrupării, omul nu aderă la un Cristos abstract, ci la un Cristos intrat plenar în istoria umană şi care are o familie umană - Biserica, prin ai cărei membri umani (păcătoşi, luaţi individual), El continuă să fie prezent şi să lucreze în lumea concretă. Nu e posibil ca fiecare nou convertit să-şi facă o nouă Biserică dupa gusturile sale, având în vedere că cele existente nu-l mulţumesc. Dacă domnul Wurmbrand şi-ar fi asumat plenar o identitate confesională, (după convingerile sale) ar fi dat o dovadă de coerenţă şi de smerenie. Trebuia să urmeze exemplul apostolului Pavel, pe care dealtfel îl admiră şi citează des; Pavel deşi primise o revelaţie indiscutabilă şi era de o inteligenţă şi cultură remarcabile, după convertire s-a integrat în Biserică (o realitate care îl precede şi îl primeşte); e binecuvântat şi botezat la Damasc de Anania (unul din cei 72 de ucenici) şi nu e recunoscut în Ierusalim până nu are aprobarea apostolilor (simpli pescari, net inferiori cultural) fiind apoi trimis de aceştia la Antiohia, etc. Ce-ar fi fost ca Pavel să invoce păcatele trecute sau lipsurile lui Petru sau Toma, ezitările şi limitele ucenicilor, arătând că “nu se regăseşte” , că “e nevoie de altceva” şi că-şi face o altă Biserică după nivelul său intelectual superior? Mulţi au făcut aşa (şi au dat naştere la erezii şi schisme), dar nu Pavel.

Concluzii Nu sunt eu în măsură să judec autenticitatea convertirii şi a traseului spiritual al lui Richard Wurmbrand. Am semnalat doar nişte observaţii, după nivelul meu de trăire şi de cultură, pe care cititorii le pot accepta sau nu. Poate după o a treia lectură şi perspectiva mea se va schimba, cine ştie…Convertirea unor evrei la creştinism rămâne un subiect pasionant, există exemple celebre în istorie şi în prezent (cardinalul Jean Marie Lustiger, arhiepiscopul Parisului, un exemplu recent). În spaţiul românesc figura luminoasă prezentă în conştiinţa multora este cea a lui Nicolae Steinhardt, călugărul de la Rohia. Desigur, fiecare suflet are o relaţie unică şi tainică cu Dumnezeu şi comparaţiile sunt greu de făcut. Dar la Steinhardt, pe lângă o imensă cultură teologică şi generală (deloc inferioară lui Wurmbrand), am găsit şi o profundă smerenie şi un efort (dificil de multe ori, dar generos răsplătit de Domnul) de cunoaştere a sufletului românesc.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din temniţele Memoriei - 13 februarie 1903, 114 ani de la naşterea Prof. George Manu

“Unii spun că profesorul George Manu ar fi murit. Nu ne vine să credem. Din nefericire, se confirmă că este adevărat. Mare personalitate, profesorul George Manu (savant atomist, intelectual polivalent, caracter excepţional, erou al onoarei) a fost ucis de bolşevici. S-au exercitat asupra lui presiuni fizice şi morale de durată, ca să cedeze. A murit demn şi dârz, ca un coborâtor veritabil din spiţa princiară a Cantacuzinilor şi din viţă ostăşească a generalului Gheorghe Manu, eroul Independenţei. Cel care spusese la procesul din 1948, la ultimul cuvânt, că <tot ce-am făcut a fost pentru a distruge comunismul şi îmi pare rău că nu am reuşit>, nu putea să moară decât în acest fel!

A merge pe urmele profesorului George Manu înseamnă să-ţi onorezi propria ta viaţă şi sensul ei.”

Pr. Liviu Brânzaş, “Raza din catacombă“

 

divider



Sala „Petre Ţuţea” a Penitenciarului Aiud a fost sfinţită

La Penitenciarul Aiud, judeţul Alba, a fost sfinţită joi, 19 ianuarie, Sala „Petre Ţuţea”. Slujba religioasă a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, împreună cu Înaltpreasfinţitul Irineu, Arhiepiscop de Alba Iulia şi cu Preasfinţitul Ilarion, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului. Sala „Petre Ţuţea” este un spaţiu destinat activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială cu deţinuţii şi a primit acest nume în semn de respect şi apreciere a marelui filosof şi scriitor Petre Ţuţea, victimă a regimului opresiv de tristă amintire. Petre Ţuţea a executat 13 ani de detenţie politică, dintre care mai mult de cinci ani în Penitenciarul Aiud. Pe lângă acest spaţiu, angajaţii şi deţinuţii au la dispoziţie şi o biserică ridicată pentru nevoile lor spirituale.

La sfinţirea Sălii „Petre Ţuţea” preotul capelan al Penitenciarului Aiud, Liviu-Iulian Tarcău, a rostit un cuvânt de bun venit adresat celor prezenţi, iar părintele Iosif Zoica a susţinut prelegerea „Un destin de român - Petre Ţuţea”. La finalul evenimentului, un grup de deţinuţi aflaţi în custodia penitenciarului a prezentat un program artistic.

În cuvântul său, IPS Mitropolit Laurenţiu i-a îmbărbătat pe deţinuţi şi i-a îndemnat să îşi pună nădejdea în Dumnezeu şi în ajutorul celor care s-au angajat să-i sprijine în acest proces de reeducare.„Chiar dacă în sufletul nostru avem această tristeţe a privării dumneavoastră de libertate, avem şi o speranţă. V-am auzit cum aţi cântat şi nu am luat în seamă modul artistic de interpretare, ci cum v-aţi implicat şi v-aţi asumat cuvintele pe care le-aţi exprimat în cântare sau în poezie. Este adevărat că le-aţi luat de la alţii, dar luăm de la alţii ca să ajungem şi noi să putem da altora. Această iniţiativă de a pune numele filosofului, creştinului Petre Ţuţea acestui centru spiritual este un lucru extraordinar şi el va sta legat de Biserică cu aceeaşi putere şi lucrare a Duhului Sfânt”, a spus IPS Mitropolit Laurenţiu.

IPS Arhiepiscop Irineu a subliniat în cuvântul rostit chemarea pe care Dumnezeu o face tuturor oamenilor de a primi iubirea Sa în suflete, iubire care schimbă în mod uimitor fiinţa umană.„Sfântul Prooroc Iezechiel spunea că lemnul de viţă nu are valoare în sine. Tot aşa omul, această fiinţă fragilă, nu are valoare în sine separat de Dumnezeu, iar viaţa lui nu are sens fără Dumnezeu care l-a creat din iubire şi l-a răscumpărat cu preţiosul sânge al lui Hristos. Această iubire crucificată este eternă şi neschimbătoare. Dacă tu îţi ancorezi existenţa ta în Dumnezeu, oricât de netrebnic ai fi se produce în tine o uimitoare schimbare. Astfel, pe ruinele omului vechi se înalţă capodopera omului nou, care poate exclama: «Am fost orb şi acum văd, am fost mort şi am înviat!» De această reabilitare sau redresare spirituală trebuie să fie conştienţi deţinuţii aflaţi aici”, a spus IPS Arhiepiscop Irineu.

Directorul Penitenciarului Aiud, Ioan Emil, a evocat personalităţile duhovniceşti şi culturale prezentate în Sala „Petre Ţuţea” prin intermediul fotografiilor expuse aici.„Ce putem citi din acest litografii? Îndârjire, speranţă, împăcare, iertare, credinţă. Există un mesaj nespus, dar pe care îl observăm aproape în fiecare litografie. Însă, părerea mea este că litografia părintelui Arsenie Papacioc o şi spune prin viu grai”, a spus directorul Penitenciarului Aiud, Ioan Emil.

Manifestarea de la Penitenciarul Aiud a făcut parte din Proiectul „Memorie şi mărturisire în penitenciare” al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, dar se încadrează şi în activităţile tematice din „Anul comemorativ al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”.

Ştefan Mărculeţ Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



2017 - ANUL OMAGIAL AL APĂRĂTORILOR ORTODOXIEI IN TEMNIŢELE COMUNISTE

„Apărători ai Ortodoxiei între Dunăre şi Mare în timpul comunismului”
Duminică, 22 ianuarie, în Arhiepiscopia Tomisului va debuta o serie de evenimente dedicate Anului comemorativ „Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”, în Patriarhia Română. Astfel, Departamentul Cultural-Educaţional al Arhiepiscopiei Tomisului va lansa amplul proiect: „Apărători ai Ortodoxiei între Dunăre şi Mare în timpul comunismului”, ce se va desfăşura în două etape, după următorul program:Prima parte a proiectului:• 22 ianuarie 2017 - Medgidia, parohia „Sf. Ap. Petru şi Pavel”, comemorarea preoţilor Teodor Voineagu şi Dumitru Rogoveanu (foşti deţinuţi politic); • 29 ianuarie 2017 - Cernavodă, parohia „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”, comemorarea preotului Teodor Samoilă (fost deţinut politic); • 5 februarie 2017 - Năvodari, parohia „Sf. Parascheva”, comemorarea preotului Radu Şerban, decedat prin împuşcare la Baia Sprie (fost deţinut politic);• 12 februarie 2017 - Seimeni, jud Constanţa, comemorarea preotului Marin Ionescu (fost deţinut politic);• 19 februarie 2017 - biserica „Sf. Ioan Botezătorul” Constanţa, comemorarea preotului Nicolae Ciorbaru (fost deţinut politic);• 26 februarie 2017 - Ion Corvin, jud. Constanţa, comemorarea preotului Andrei Ion (fost deţinut politic);• 5 martie 2017 - biserica „Sf. Ilie” Constanţa, comemorarea preotului Grigore Epaminonda (fost deţinut politic);• 12 martie 2017 - 23 August, jud. Constanţa, comemorarea preotului Gheorghe Oprea (biserică ridicată între anii 1974 şi 1975);• 19 martie 2017 - biserica „Sf. Parascheva” Constanţa, comemorarea preotului Mihail Buric (fost deţinut politic);• 26 martie 2017 - simpozionul „Comunismul românesc. Patriarhul Justinian Marina şi apărătorii ortodoxiei”, în biblioteca Arhiepiscopiei Tomisului.

A doua parte a proiectului: • 27 mai 2017 - simpozionul: „Rezistenţa Bisericii Ortodoxe Române sub comunism”, la mănăstirea Dervent;• 17 iunie 2017 - procesiunea: „Pe urmele pătimitorilor de la Canal”, cu plecare de la Monumentul Memorial Poarta Albă până la mănăstirea Sfinţilor Români, Galeşu;• 17 iulie 2017 - simpozionul: „Damnatio memoriae sau legitimarea prin reabilitare”, în biblioteca Arhiepiscopiei Tomisului;• 20 august 2017 - biserica „Sf. Nicolae - Vechi” Constanţa, comemorarea preotului Andrei Costea (fost deţinut politic);• 27 august 2017 - biserica „Sf. Dumitru” Constanţa, comemorarea preotului Constantin Creţu, ctitorul bisericii 1956 - 1958;• 3 septembrie 2017 - biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Constanţa, comemorarea preotului Constantin Coadă (fost deţinut politic);• 17 noiembrie 2017 - simpozionul: „Rugul Aprins şi Patriarhul Justinian”, organizat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „Ovidius”, Constanţa.

 Sursa: http://www.arhiepiscopiatomisului.ro

divider



La Nantes Rezistăm!

Duminică, 12 februarie 2017, după Sfânta Liturghie, comunitatea Ortodoxă grupată în jurul Bisericii Sfinţii Petru şi Pavel din Nantes, a participat la parastasul săvârşit în memoria mărturisitorilor Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide şi Gheorghe Jimboiu. Părintele Adrian Iuga a elogiat viaţa celor trei martiri ai bisericii şi ai neamului, iar la sfârşitul parastasului dl. Nicolae Oprescu a răspuns întrebărilor adresate de membrii comunităţii în legătură cu însemătatea acestei omagieri. Cuvântul lui de despărţire a fost: “Tatăl Ceresc ne-a trimis eroi şi sfinţi de înaltă ţinută, dar ei nu ne-au fost trimişi doar pentru a ne mândri cu ei, ci şi pentru a-i urma pe drumul vieţii noastre!”

Corespondenţă din Franţa 

divider



Sfinţii Închisorilor în Biserica Neamului

Comemorarea lui Valeriu Gafencu şi a tuturor mărturisitorilor din temniţa Târgu Ocna a fost organizată şi anul acesta de Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului, cu binecuvântarea ÎPS Ioachim. Pentru că Patriarhia Română a închinat anul 2017 apărătorilor ortodoxiei în temniţele comuniste, şi manifestarea de la Târgu Ocna a avut un caracter aparte, mult mai complex şi mai diversificat decât în anii trecuţi. Având în vedere că Arhiepiscopia se implică de trei ani consecutiv în această comemorare (şi în altele, bineînţeles), putem spune că cinstirea şi comemorarea Sfinţilor din Închisori a ieşit din „clandestinitate”, a ieşit din sfera anonimatului, a ieşit din zona privată şi a intrat în legitimitate, devenind publică. Prin implicare, Biserica şi-a asumat jertfa fiilor săi din secolul trecut şi nu poate fi bucurie mai mare pentru noi, cei care de ani şi ani încercăm în faţa mormintelor şi monumentelor închinate lor, să suplinim prin prezenţa şi implicarea noastră, locul şi rolul Bisericii în promovarea cultului Sfinţilor din Închisori.

Cu tristeţe şi nedumerire am constatat că între cei care îi cinstesc pe Sfinţii Închisorilor şi cer canonizarea lor sunt destui nemulţumiţi de implicarea Bisericii şi construiesc fel şi fel de teorii ale conspiraţiei, încercând sabotarea unei acţiuni oficiale prin care se încearcă reaşezarea acestor mărturisitori în locul de unde au fost izgoniţi pe nedrept de istoria scrisă de ateismul comunist. Nemulţumiţii se folosesc de Sfinţii Închisorilor ca de un paravan din spatele căruia încearcă să legitimeze un fanatism religios care nu are nimic în comun cu ortodoxia. Nu ne surprinde faptul că mulţi dintre aceştia, oameni care se află teoretic în interiorul bisericii, sunt cei care acuză şi lovesc de fiecare dată în ierarhie şi Biserică, acuzând-o când de trădare, când de erezie, când de impostură (ne referim la militanţii anti-cip, anti-ecumenism, antisinod, şi în general anti orice vine dinspre BOR).

Ne este peste putinţă să înţelegem felul întortochiat în care gândesc aceşti oameni. Cum poţi să militezi pentru canonizare şi în acelaşi timp să te opui implicării Bisericii în cultul Sfinţilor din Închisori? Aceşti oameni care fac parte din biserică, nu ştiu că singura autoritate care poate consfinţi canonizarea este BOR? Dacă BOR nu este bună, de ce îi mai solicitaţi canonizarea, ca apoi să o arătaţi cu degetul ca trădătoare şi acaparatoare? În anii în care Biserica nu s-a manifestat pentru acest cult era acuzată de neimplicare, acum că se implică, este acuzată de confiscare... Biserica este singura instituţie care se află aici, pe pământ, de peste 2000 ani; oameni, regate, împărăţii, state, organizaţii şi grupări - indiferent de măreţia, dreptatea sau injusteaţea lor, au dispărut în negura istoriei. Biserica este tot aici unde va rămâne până la sfârşitul veacurilor! Şi atunci? Unde e locul Sfinţilor din Închisori? În administrarea privată a unor oameni sau grupări, sau în sânul Bisericii?

Noi suntem încredinţaţi că martirii temniţelor sunt sfinţi în slava lui Dumnezeu, dar canonizarea lor, aici pe pământ, se face numai prin şi de către BOR! Tot aşa cum, mărturisitorii catolici pot fi beatificaţi şi canonizaţi numai prin şi de către Biserica Catolică!

În plus, toţi mărturisitorii despre care vorbim au rămas în ascultare faţă de Biserica lor în toate momentele cumplite pe care le-au trăit! Au rămas în ascultare faţă de Biserică chiar şi atunci când vremuri sângeroase se înstăpâniseară peste ţară şi când Patriarhul Miron Cristea a transformat mănăstirile în lagăre pentru deţinuţi politici. Au rămas în ascultare chiar şi atunci când Biserica era încorsetată de balaurul roşu şi încerca, cu respiraţia pe jumătate tăiată de strânsoarea lui, să salveze ce se mai putea salva din calea ateismului. Au rămas în ascultare şi nu şi-au pierdut credinţa nici atunci când Biserica (Greco-Catolică) a fost obligată să intre în clandestinitate. Şi atunci? Dacă ei au stat sub ascultare în cele mai grele momente pe care le traversa neamul, deopotrivă cu Biserica, noi cei de astăzi care ne bucurăm în libertate de mângâierea şi implicarea Bisericii, ce motive avem să lovim la temelia neamului, ignorând învăţătura creştină şi exemplul înaintaşilor noştri? Poate unora le plăcea mai mult o atitudine pasivă a BOR care le permitea lor o poziţionare superioară. Poate că militau pentru canonizare pentru că îşi doreau să fie situaţi în prim plan, pe o poziţie de apărători ai adevărului - în opoziţie cu Biserica - şi acum se văd intraţi în anonimat? Valeriu Gafencu, alături de toţi martirii prigoanelor carliste, antonesciene şi comuniste s-au jertfit pentru Biserică şi Neam. Şi atunci cu ce îndrăzneală se ridică unii împotriva Bisericii şi a ierarhilor ei? Cu ce îndrăzneală judecă ierarhii, dau sentinţe asupra hotărârilor Sfântului Sinod, decid ei care-i calea de urmat în ortodoxie, pe cine trebuie pomenit şi pe cine nu? Şi culmea, fac toate astea din postura (impostura) de apărători ai Sfinţilor din Închisori! Acum, după 50 de ani de comunism şi încă 26 de ani de libertate cu iz neocomunist, fiii bisericii sunt primiţi cu cinste, pe uşa din faţă a casei Tatălui lor. Şi noi toţi ar trebui să dăm slavă lui Dumnezeu pentru asta şi pentru faptul că, din mila Lui, încă mai sunt în viaţă destui mărturisitori cărora EL le-a dat ani îndelungaţi să mărturisească, dar şi să vadă dreptatea lui Dumnezeu aşezându-se la locul ei.

Cezarina Condurache  - text asumat în integralitate de către Fundaţie

divider



“Am învăţat pe de rost Evanghelia după Ioan” Marin Răducă - o mărturie vie

O dimineaţă de iarnă la Iaşi…casa doamnei Luminiţa Gavrilescu (o inimoasă susţinătoare a Fundaţiei George Manu şi o persoană de mare căldură sufletească) de pe strada General Berthelot nr

1. Aici ne întâlnim cu domnul Marin Răducă, senior legionar în vârstă de 95 de ani dar cu o ţinută fizică şi o coerenţă intelectuală remarcabile, unul dintre ultimii supravieţuitori ai temniţelor antonesciene şi îndelung pătimitor în cele comuniste…un total de aproape 20 ani de închisoare politică! Vina? Aceeaşi cu a întregii generaţii - credinţa în Dumnezeu şi în destinul creştin al neamului românesc.

Menţinerea echilibrului sufletesc prin rugăciune şi comunicare spirituală este preocuparea principală a deţinutului creştin. Dacă regimul de detenţie antonescian permitea lectura Bibliei (un adevărat balsam sufletesc) acest lucru nu va mai fi permis în regimul comunist care se apropia. Deţinuţii împart Biblia pe fascicole şi învaţă fiecare o parte pe de rost. “Mie mi-a revenit Evanghelia după Ioan şi am învăţat-o!” spune domnul Raducă.

Alte două episoade interesante pe care dânsul ni le relatează ca participant direct sunt din 1944, când deţinuţii legionari au fost evacuaţi din închisoarea Suceava (înainte de capitularea de la 23 august) şi apoi Aiud (în septembrie 1944) fiind practic lăsaţi liberi pe cuvânt de onoare că se vor preda autorităţilor în alte localităţi mai departe de linia frontului! Ceea ce au şi făcut! Un spirit al onoarei în jungla războiului şi în faţa zbirilor lui Antonescu, absurzi în obtuzitatea lor criminală şi de o laşitate dezgustătoare, sperând să câştige bunăvoinţa bolşevică prin predarea legionarilor!

Domnul Răducă ne relatează şi cea de-a doua arestare a sa în 1957 (după 3 ani de libertate) în satul natal din Prahova… şi multe altele ar fi fost de povestit, dar timpul nu ne mai permite. Am bucuria să-i pot oferi cartea tatălui meu şi alte lucrări mai recente, publicate în editura noastră Evdokimos şi ne despărţim cu speranţa revederii…revedere mai mult decât necesară, domnul Răducă fiind o sursă de informaţii importante, o mărturie vie… Doamna Luminiţa ne conduce la ieşire şi apoi ne urmăreşte cu privirea, cu multă dragoste…Seara, mii de cetăţeni ai Iaşiului- studenţi, părinţi cu copii, tineri specialişti dar şi profesori universitari participă (ca şi în serile precedente) la un marş de protest împotriva guvernului PSD considerat vinovat de grave abuzuri. “Ciuma roşie” e o definiţie pe care o consider corectă, în spatele corupţiei de azi aflându-se vechile structuri comunisto - securiste care au ruinat şi continuă să ruineze ţara. Mă gândeam că aici la Iaşi a început lupta împotriva comunismului în 1919, purtătorul steagului naţional (nu doar metaforic, ci şi la propriu!) fiind Corneliu Zelea Codreanu, marele erou al neamului românesc (aş îndrăzni să zic “cel mai mare”, cel puţin de la Avram Iancu încoace…)

Puţini ieşeni de azi mai ştiu că metropola lor a fost declarată oficial în 1940 “oraş la Mişcării Legionare”prin proclamaţia dată de către comandantul Horia Sima, şef al Mişcării Legionare şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri cu ocazia marilor manifestări legionare de la 8 noiembrie 1940 cu participarea regelui Mihai, a reginei - mamă Elena şi a generalului Antonescu. “După 13 ani de înfrângeri şi victorii, ne întoarcem în oraşul unde au răsunat cele dintâi apeluri ale Căpitanului adresate unui neam încătuşat…” spunea textul proclamaţiei. Da, Iaşiul este plin de comori de suflet românesc…

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Martirii noştri

Temniţa fostu-le-a poartă spre Cer,
numai prin rugă putut-au răbda
lanţuri, bătaie, sudalma cea grea,
sângele curs-a în orice ungher.

Oase-aruncate în groapă comună,
trupuri strivitu-s-au umăr la umăr,
moaşte-s acuma, şi mirul se-adună
din sfintele oase în gropi fără număr.

Munţi de durere, de lacrimi risipă,
vino şi-ascultă, adastă o clipă:
sufletul lor, însetat de lumină,
iartă pe cei ce, smerit, se închină

Taţiana Vlad Guga 

divider



Flori de aur din Maramureş (33)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)“Iuliu Maniu era izolat la secţia a 2-a, în închisoarea de la Sighet. Nicolae Carandino îl îngrijea. După moartea lui, la 5 februarie 1953, trei preoţi - eu, Sălăjan Dumitru şi Ioan Bele, am fost chemaţi ca să facem curăţenie în fosta lui celulă şi să ardem resturile. Acolo am găsit salteaua, cearşafurile şi alte rufe care au aparţinut Marelui dispărut. El mi-a cerut prin gura lui Nicolae Carandino, să mă duc la sora lui, la Bădăcin, şi să-i spun tot ce ştiu. În vara lui 1956, fiind liber 3 luni, m-am dus la Şimleu şi am găsit-o pe Cecilia care stătea la o verişoară. I-am relatat totul. A plâns cu amar.” (mărturia părintelui Alexandru Raţiu în Memoria Închisorii Sighet)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



De vorbă cu Petru Codrea (17)

Unul dintre ultimii supravieţuitori ai “Frăţiei de Cruce” din Sighetu Marmaţiei, deţinut politic în închisorile comuniste, Petru Codrea este prezent an de an la comemorarea de la Târgşor, (închisoare unde a suferit alături de elita liceelor ţării) precum şi la alte manifestări închinate memoriei luptătorilor anticomunişti. (M.V.)Rep: În 1958 o parte din camarazii maramureşeni au fost arestaţi din nou. Care a fost situaţia dumneavoastră?P.C.: Am fost chemat la Securitate la Sighet, în toamna lui ’58, aveam emoţii serioase, nu ştiam ce vor cu mine, soţia a rămas acasă foarte îngrijorată… Pe coridorul sediului Securităţii m-au întâmpinat doi ofiţeri, Izrael şi Elekeş. Acesta din urmă insista să fiu arestat şi trimis la Baia Mare (centrul de regiune), dar Izrael, care era comandantul în funcţie, a tranşat spunând că nu sunt pe lista celor ceruţi de la Baia Mare… atunci mi-am dat seama că şi alţi camarazi din lotul maramureşean au fost arestaţi din nou. După câteva minute care mi s-au părut o veşnicie (în replicile celor doi s-a evocat şi faptul că fusesem în armată în perioada pe care ei o cercetau) mi s-a dat drumul acasă. Soţia mi-a spus cu spaimă: “Mi-a fost teamă că nu te mai întorci…”Pe baza unor acuzaţii complet inventate, au mai făcut ani grei de închisoare Aurel Vişovan, Nistor Man, Constantin Rad, Ştefan Deac, Vasile Dunca, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Gheorghe Andreica şi Ioan Motrea, deci jumătate din ”lotul Vişovan” din 1948. Mulţi din ei având deja familii, a fost o jertfă deosebit de grea şi dureroasă.

Temându-se de revolte asemănătoare Revoluţiei din Ungaria din 1956, Securitatea dezlănţuise o adevărată vânătoare în toată ţara, umplând din nou închisorile cu mulţi din cei arestaţi anterior dar şi cu mulţi alţii, ca să dea impresia unor organizaţii numeroase, cu legături în străinătate, pe care să le implice în procese răsunătoare. Pe mine şi pe alţi câţiva camarazi Dumnezeu ne-a ferit de această nouă încercare.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei: 22 februarie 1937 Apare ziarul “Buna Vestire”

În urmă cu 80 de ani Mihail Manoilescu înfiinţa “Buna Vestire” - “ziar liber de luptă şi doctrină românească”. Cu apariţie zilnică, „Buna Vestire” a funcţionat până la instaurarea dictaturii regelul Carol II, când a fost suprimată de cenzură. A reapărut pentru scurtă vreme în timpul Statului Nanţional Legionar începând cu 7 septembrie 1940. Este din nou suprimată imediat după lovitura de stat a Generalului Antonescu, în 23 ianuarie 1941.Directori ai ziarului în prima lui perioadă de apariţie au fost Dragoş Protopopescu şi Toma Vlădescu. Prim-redactor era Mihail Polihroniade, iar secretar de redacţie, Valeriu Cârdu. În 1940 ziarul a fost condus de Grigore Manoilescu (director), Constantin Noica (prim-redactor) şi Valeriu Olaniuc (secretar de redacţie). În timpul Statului National Legionar a existat şi un supliment săptămânal „Buna Vestire de Duminică” Între colaboratorii „Bunei Vestiri” s-au numărat şi: Mircea Eliade, Mircea Streinul, Virgil Rădulescu, Nicolae Totu, Al. Cristian-Tell, Alexandru Constant, Aron Cotruş, Christian Petrescu, Horia Stamatu, Radu Gyr, g-ral C. Dona, Ion Găvănescul, Ion Chinezu, Dumitru Cuclin, Alexandru Randa etc.

 

divider



Din Temniţele Memoriei: 6 februarie 1938, Asasinarea legionarilor Dumitru Mija şi Florian Şt. Popescu

La începutul lunii februarie 1938, partidul „Totul pentru Ţară” se afla în campanie electorală. Încurajaţi de rezultatele excelente obţinute în alegerile din decembrie 1937, legionarii organizează echipele pentru campanie. În ziua de 6 februarie 1938, o asemenea echipa urma să abia o întâlnire cu electoratul din satul Măriuţa/Drăgăneşti. În cursul dimineţii, la intrarea în Afumaţi drumul era barat de cuzişti, maşina cu legionari nu opreşte continuându-şi drumul. La intrarea în satul Măineasa sunt opriţi de şeful de post însoţit de doi jandarmi. Legionarii opresc, se legitimează, iar şeful de post, Balint, îi anunţă că nu au voie să meargă mai departe. Legionarii îi comunică acestuia că „Suntem în cadrul legii. Nu încălcăm legea cu nimic. Mergem la o întrunire electorală. Dumneavoastră încălcaţi legea. Vă somăm să intraţi în legalitate”. S-au urcat în maşină cu intenţia de a continua drumul. În acel moment jandarmii şi şeful de post au deschis focul. Dumitru Mija a fost împuşcat în cap, murind în braţele camarazilor săi. A fost rănit şi Dumitru Ciubuc. Maşina legionarilor s-a întors din drum aducând la sediul legionar din Bucureşti trupul neînsufleţit al lui Mija. Trupul a fost depus în sala centrală a sediului.

În aceeaşi dimineaţă o altă echipă legionară, aflată de dată asta în comuna Maia/Ilfov, a fost întâmpinată cu focuri de armă de plutonierul de jandarmi Coman Paraschiv. A fost împuşcat Florian Şt. Popescu, student la Academia Comercială şi Constantin Grozea, şef de cuib. Împuşcat în piciorul drept, cu osul sfărâmat, Florin Popescu este dus la Bucureşti sub paza jandarmilor. Nu i se acordă asistenţă medicală, Popescu pierde o cantitate mare de sânge. Cu greu se reuşeşte, în jurul orei 18, transportarea lui la spitalul Colentina, dar va fi prea târziu, Florian Popescu nu mai poate fi salvat. Înainte de a trece către cele veşnice reuşeşte să vorbească cu unchiul său sosit în mare grabă la spital. Unchiul îi spune „Tatăl tău a murit la Turtucaia, să se scoale şi să te vadă acum împuşcat de jandarmi!”. Florian Popescu îi răspunde „Nu mai plânge unchiule, că şi sângele meu tot pentru ţară se varsă”. În urma acestor atacuri mişeleşti Corneliu Zelea Codreanu scoate Mişcarea din campania electorală. În cadrul circularei emise cu acestă ocazie va scrie printre altele: „Nu poate nimeni să omoare atâţia dintre noi câţi suntem în stare să murim pentru credinţa noastră. Dar nu această dovadă trebuie să dea Mişcarea Legionară azi; a dat-o ieri, va da-o mâine. Ea trebuie să facă azi dovada înţelepciunii şi dovada ordinii.” Alegerile programate pentru martie 1938 nu vor mai avea loc... La 10 februarie 1938, regele Carol II desfiinţează partidele politice instaurând sângeroasa-i dictatură regală. Moartea legionarilor Mija şi Popescu rămâne nepedepsită în faţa legii, asasinii lor nu vor avea de suferit niciun fel de sancţiune.

Dumitru Mija şi Florian Şt. Popescu... În veci pomenirea lor!

Cezarina Condurache 

divider



Eminescu din perspectivă religioasă (V)

Biserica, poetul şi opera sa

Fără a fi un model de trăire creştină, în sinea lui, Eminescu a fost un om al bisericii. Nu vom cădea în extrema unor aprecieri de genul acelora prin care aflăm că din cele 1116 personaje ce apar în biografiile eminesciene 46% ar fi fost seminarişti, studenţi la teologie, copii din familii de preoţi, preoţi şi ierarhi (Dumitru Mihalache - Mihai Eminescu şi prietenii din biserică, ”Lumina”, 14 iunie, 2013), dar nici nu vom minimaliza acest aspect pentru simplul fapt că Eminescu a avut un respect şi admiraţie nedesminţită pentru biserica neamului în care a văzut lumina zilei şi a fost botezat. Chiar dacă unele creaţii poetice au accente de îndoială şi uneori chiar critice (Preot şi Filosof - 1874) ele nu alterează fondul religios al poetului, pentru că fac parte din retorica căutărilor sale. Aşa încât consideraţiile lui Răzvan Codrescu din Eminescu şi creştinismul (2008) privind confuzia celor două planuri (religios şi cultural), sunt eronate din start, pentru că relaţia spiritualitate - cultură este una de filiaţie directă, chiar până la identitate în plan cultural. Mai mult, credem că Eminescu a trăit spiritual mult peste nivelul creştinismului remanent pe care îl invocă Theodor Codreanu în excelentul său studiu cu acelaşi titlu, publicat în ”Însemnări ieşene” (nr. 1 ianuarie, 2010) şi cuprins în volumul ”Eminescu incorect politic” (Ed. Scara 2014).

Meditaţii poetice de genul:

Când mintea va cuprinde viaţa ta lumească

Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,

Vei coborâ tu însuţi în viaţa-ţi sufletească

Şi vei dura în spaţiu-i stelos nemărginit,

Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească

Lumi, stele, timp şi spaţii ş-atomul nezărit

Cum toate-s el şi dânsul în toate e cuprins

Astfel vei fi tu mare cu gândul tău întins.

(În vremi demult trecute - 1877)

nu pot decât să susţină filonul filosofico-teologic al gândirii eminesciene. Din nefericire prima pagină antieminesciană va fi semnată de un om al bisericii. Este vorba de teologul greco-catolic Alexandru Grama, profesor de drept canonic şi istorie bisericească la Academia Greco-Catolică din Blaj care, în cartea sa ”Mihail Eminescu - studiu critic” apărută la Blaj în 1891, critică de o manieră extrem de aspră şi negativă opera poetică eminesciană. Esenţa acestei critici consta în faptul că Eminescu ar fi doar un geniu cuprins de lumea ideală (dar un geniu n.n.), exercită o influienţă negativă asupra tineretului prin amorul sălbatic şi morala păgână pe care le promovează, induce pesimismul şi resemnarea care nu folosesc poporului, ar fi blazat în cuget şi, mai mult, ar fi plagiat din marii poeţi ai lumii. Reaua credinţă şi pornirea visceral antieminesciană este vizibilă şi ea va fi repede pusă la index prin ceea ce critica literară va pune în valoare de-a lungul timpului confirmând ceea ce Simion Bărnuţiu spunea despre mişcarea culturală a Blajului care, din nefericire, îşi pierde statutul de focar de cultură (şcoala ardeleană) ”limba blajului e numai de teologie şi de predice la morţi” (George Vulturescu - O pagină antieminesciană uitată, ”România literară”, nr. 8, 2015). Paradoxal această atitudine postumă va apărea tocmai în oraşul pe care Eminescu îl saluta cu veneraţie şi chiar mulţumea proniei cereşti pentru şansa de a-l vedea, prin cuvintele; ”Îţi mulţumesc Dumnezeule că mai ajutat să-l pot vedea”. Dincolo de aprecierile negative ale acestei cărţi, pe care critica şi istoria literară le va anula foarte curând, ea are totuşi meritul de a fi stârnit interesul şi controversele pentru gândirea eminesciană, situându-se astfel la originea eminescologiei, ştiinţă care avea să facă carieră de-a lungul timpului. A doua atitudine critică importantă şi de răsunet va veni tot din partea bisericii, de data aceasta din partea bisericii ortodoxe române prin teza de doctorat elaborată în limba maghiară de viitorul patriarh al României Ellie (Miron) Cristea, întitulată; ”Mihail Eminescu - viaţa şi opera, studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română” şi susţinută la Budapesta în 1895 (Ed. ”Aurora”, Todoran Endre, 1895). Va fi tradusă şi pusă în circuit literar de IPS Antonie Plămădeală în 1985 (Elie Cristea - Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, Ed. Minerva, Buc. 1985). Această lucrare, în fapt o adevărată monografie, însumează câteva priorităţi. Este prima lucrare de acest gen dedicată poetului naţional, este prima teză de doctorat care are ca subiect opera poetului şi este prima lucrare într-o limbă străină dedicată poetului prezentată într-o ţară străină (în limba maghiară la Universitatea din Budapesta). Dintre afirmaţiile inedite aparţinând lui Miron Cristea reţinem faptul că a considerat poezia Luceafărul ”perla literaturii române” ceea ce avea să se confirme în timp; că Eminescu foloseşte ca sursă de inspiraţie poezia populară prin care ”a înţeles întocmai gândirea poporului şi a intrat în ritmul ei cu uşurinţă genială”; că manifestă în scrierile sale dragoste de limbă şi popor ”cine nu simte, de pildă, la citirea unei poezii de ale lui Eminescu, dragostea de limba şi poporul care a dat naştere la astfel de poeţi”; iar jurnalistica sa este frumoasă şi curată ”sunt cele mai frumoase care au apărut vreodată în coloanele acestui ziar (Timpul n.n.). Sunt articole omogene, curate, din care lipsesc neologismele şi străinismele”. Este prima exegeză a operei poetului care îl aşează pe Eminescu la adevărata lui valoare, afirmând cu convingere că poetul şi jurnalistul a fost un om al bisericii atunci când spune că ”cine crede în Eminescu, crede şi în Dumnezeu” (Alexandru Briciu - Miron Cristea, un patriarh eminescolog, ”Lumina”, 15 ianuarie, 2015). De altfel, însuşi Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, în ”Pagini dintr-o arhivă inedită” (Ed. Minerva, Buc, 1984) subliniază valoarea operei eminesciene observând că; ”nimeni n-a conjugat aşa cum a făcut-o el (Eminescu n.n.), cuvântul cu gândul şi cu simţirea, făcându-le să respire simfonic şi să fie în acelaşi timp muzică şi înţelepciune”. Va sublinia rolul determinant al naturii în geneza operei eminesciene în cuvinte extrem de convingătoare; ”liniştea şi libertatea vieţii de la ţară, frumuseţea dealurilor - pe care aşa de frumos le-a cântat în versurile sale - singurătatea pădurilor şi în general contactul direct cu natura au avut o influienţă adâncă şi permanentă asupra lui şi de timpuriu au dezvoltat în el adâncimea cugetării şi înălţimea zborului minţii, amândouă atât de prezente în minunatele sale poezii”.

La rândul său părintele Constantin Galeriu ne dezvăluie esenţa creştină a gândirii eminesciene atunci când afirmă; ”Eminescu ne dezvăluie în fiinţa lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literară, că dimensiunea creştină reprezintă fondul adânc al operei şi al vieţii lui - operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după chipul lui Hristos” (Biografia Fiului lui Dumnezeu în concepţia lui Eminescu - ”Ortodoxia, anul XLVII, 1-2, ianuarie,1995).

Un elogiu impresionant îl aduce poetului vrednicul de pomenire IPS Bartolomeu Anania, mitropolitul Ardealului, care închină un adevărat imn poetului format din 19 cânturi în care îi elogiază talentul, gândirea, genialitatea şi frumuseţea versului. Redăm ultimul cânt (starea a 10-a) din acest imn pentru frumuseţea şi profunzimea analizei;

Extazele cernelii doar tu ne le’nfiori, Mihaiul nostru unic şi-al unicei splendori, Izvoade noi de-am strânge, tot am culege’n cale, Norocul de-a petrece pe-al tău din ale tale, Eterna stalagmită din stea stalagtitară, Statura ta ne-adună sub cer şi peste ţară, Cuvântul tău din ziuă-l purtăm cu noi prin ere, Uşure ca’ntr’o moarte şi greu ca’ntr’o’nviere.(”Imn Eminescului în 19 cânturi”, Ed. Cartea Românească, Buc. 1992)

Vorbind despre valorile noastre naţionale Valeriu Anania atrage atenţia asupra conservării, nu numai a operei, ci şi a memoriei acelora care ne-au zidit ca neam şi cultură. ”Din admiraţia noastră pentru marii eroi şi artişti se naşte nevoia muzeului, a casei memoriale, a colecţiei de manuscrise, a pietrei de mormânt, a obiectului care păstrează ceva din sufletul trecutului. Mormântul lui Eminescu e un altar naţional, iar teiul de pe Copou e un arbore sacru, a cărui umbră adăposteşte eternitatea neamului” (Mănăstirea Văratec, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, 1986).

În loc de concluzii

Poate nicăieri însă, nu s-a contopit atât de profund viziunea eminesciană cu cea a bisericii noastre, aşa cum s-au regăsit prin ceea ce defineşte fiinţa poporului nostru; identitatea naţională, demnitatea naţională, limba, cultura şi spiritualitatea românească. Eminescu va sublinia, mai ales în jurnalistică, locul bisericii în devenirea şi definirea noastră ca entitate naţională (vezi mai sus). De aici şi preţuirea pe care biserica i-a acordat-o din totdeauna. O expresie fericită a acestei preţuiri este discursul Preafericitului Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, susţinut sub cupola Academiei Române cu ocazia împlinirii a 166 de ani de la naşterea poetului (15 ianuarie 2016) ”Ataşamentul, respectul şi admiraţia lui Eminescu pentru biserica neamului, pe care a văzut-o mereu prezentă în dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale a poporului român, le-a dobândit din familia sa, de la surorile mamei sale care erau călugăriţe (...). Aşa s-a familiarizat de timpuriu cu slujbele şi cântările bisericeşti, reflectându-le mai târziu în unele din creaţiile sale, în care foloseşte metafore inspirate din universul liturgic ortodox, ca de pildă poezia Rugăciune...” După ce subliniază faptul că nu se poate vorbi de demnitate naţională fără identitate naţională, întâistătătorul bisericii noastre va conchide ”Doar o mai bună cunoaştere a identităţii şi demnităţii naţionale ajută un popor să se dezvolte şi să dăinuie în istorie, intrând în dialog demn şi creator cu alte popoare” (Preafericitul Daniel - Biserica Ortodoxă Română şi conştiinţa naţională a poporului român, ”Academica”, an XXVI, nr. 1, ian. 2016, pg. 10-13).

Iată că dincolo de trăirile şi manifestările omului Eminescu sunt; gândirea creştină, afinitatea spirituală, trăirile sufleteşti în duh creştin şi comuniunea desăvârşită cu biserica neamului în tot ceea ce înseamnă identitate naţională, conştiinţă naţională, demnitate naţională, cultură şi spiritualitate în istoria poporului român. De aici şi cinstirea cuvenită pe care Biserica noastră o acordă omului Eminescu şi operei sale, exprimată prin cele mai autorizate voci ale sale. Evocatoare sub acest aspect ni s-au părut şi cuvintele eminescologului Zoe Dumitrescu-Buşulenga (maica Benedicta de la Văratec); ”Avem adânca încredinţare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu în mila ei nesfârşită faţă de durerea şi umilinţa lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel - gândurile ce au cuprins tot Universul - revin la matca ortodoxiei româneşti, pe care, dincolo de pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o şi a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualităţii neamului, întrupată în Biserica Naţională (Zoe Dumitrescu-Buşulenga - Eminescu între credinţă şi cunoaştere, din vol. Eminescu - Viaţa, Ed, Nicodim Caligraful, 2009).

Faptul că Biserica se identifică cu neamul şi problemele lui este vizibil în activitatea ei de zi cu zi, prin activităţile pastoral-misionare şi de caritate pe care le înfăptuieşte de la nivel de parohie până la nivel de patriarhie. Identitatea naţională este un subiect pentru care Biserica militează constant, continuând o frumoasă tradiţie pe care slujitorii altarului au transmis-o din generaţie în generaţie. Din multitudinea manifestărilor sub acest generic mă bucur să pot aminti în acest context minunata întrunire anuală de la Bistriţa, sub genericul ”Seminar de Medicină şi Teologie Ortodoxă” sub înaltul Patronaj al IPS Andrei Andreicuţ mitropolitul Clujului.....organizată de Facultatea de Teologie şi Facultatea de Medicină sub coordonarea prof. dr. Mircea Gelu Buta, unde nota identitară este puternic subliniată. În acelaşi context se înscrie şi faptul că Mitropolia Moldovei şi Bucovinei păstorită de IPS Teofan, continuă cu perseverenţă frumoasa tradiţie identitară statornicită aici încă de pe vremea domnitorului Vasile Lupu. Şi situaţia se regăseşte ca o constantă a bisericii noastre la toate nivelele ierarhice. Iată de ce la sfârşitul ultimei adunări eparhiale a Episcopiei Huşilor, Preasfinţitul Corneliu Bârlădeanu, după rezolvarea problemelor la zi, a alunecat uşor spre un discurs identitar, cu o tentă mai degrabă naţionalist-identitară de cea mai curată intenţie şi cea mai pură esenţă, exprimând în fond crezul identitar al Bisericii noastre. Iată de ce sub aspectul identităţii naţionale şi demnităţii naţionale, Eminescu a fost faţă de biserică mai aproape ca nimeni altul Vom încheia cu ceea ce Gheorghe Constantin Nistoroiu afirma într-o mică culegere de gânduri întitulată; ”39 de gânduri frumoase închinate Frumosului Eminescu” (Revista de Artă şi Cultură ”Iosif Vulcan”, ediţia on-line);”Eminescu este Oda Patriei, Psalmul Neamului şi Doina Naţiunii Daco Romane”

Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale

divider



Umanismele – decadenţă şi reconstrucţie (II)

Umanismul nereuşit

Moses Mendelssohn (1729-1786) (foto 1), filosof german de origine evreiască, promotor al Haskalah - Iluminismul evreiesc, mişcare de reformare a religiei iudaice, şi-a îndemnat coreligionarii la studierea limbii ebraice şi părăsirea idişului considerat de el specific ghetoului. Deasemenea în ideeea ieşirii din ghetou, pentru care milita ca necesitate de schimbare a mentalităţii omului evreu european, purtător al blestemului şi desconsiderării ce trenau asupra lui din Antichitate, reformatorul socotea neobligatorie prezenţa la sinagogă a evreului ce putea fi la fel de credincios în propria casă ca şi la sinagogă. Studiul gândirii şi al literaturii, pentru care a renunţat la cariera de rabin, l-au făcut pe Moses Mendelssohn una din cele mai importante şi mai influente figuri de cărturari ai timpului său, apreciat astfel atât de creştinii, cât şi de evreii trăitori în Sfântul Imperiu Roman, între care se cuvin amintiţi Johann Kaspar Lavater şi Gotthold Ephraim Lessing. Nepotul filosofului, compozitorul Felix Mendelssohn, s-a creştinat în speranţa unei mai bune integrări în lumea neevreiască a timpului. Cu toate că el însuşi s-a dorit german, Moses Mendelssonh nu a renunţat niciodată la iudaism, la evreitatea sa, la cauza Iudaismului. A tradus Pentateucul şi alte părţi din Biblie în germană, a câştigat un premiu al Academiei din Berlin cu un eseu de demonstraţii matematice în metafizică, pe locul al doilea între concurenţi aflându-se Immanuel Kant. După apariţia lucrării sale Phaidon sau despre nemurirea sufletului şi traducerea sa în germană şi engleză, a fost supranumit „Socrate al germanilor“. Dar umanismul iluminiştilor europeni mai avea mult de lucru, întrucât drepturile cetăţeneşti ale genialului german erau limitate, datorită originii sale evreieşti. Dreptul de rezidenţă fără oprelişti în Berlin i-a fost asigurat însă doar filosofului, mai puţin soţiei sale, Fromet Guggenheim, şi copiilor săi, odată cu privilegiul „Evreu protejat“ (Schutzjude) acordat de regele Frederick al II-lea de Brandenburg-Prussia.

Fiica lui Moses, Recha, este sora lui Judah Herz Beer şi astfel bunică a compozitorului reformator de operă Giacomo Meyerbeer, născut cu numele Jacob Liebmann Beer (1791-1864). Susţinător al lui Richard Wagner, Meyerbeer va fi indirect, dar aspru criticat de acesta ca muzician evreu, în lucrarea lui Wagner, Iudaismul în muzică. Poate că acest amănunt de slăbiciune de caracter a contat mai mult decât apropierea lui Hitler de Wagner, prin Parzifal, atunci când, în anul 2000, la Orchestra Simfonică din Rion Letzion, supravieţuitorii Holocaustului, reprezentaţi de avocatul Jacob Westschneider, au obţinut printr-o petiţie anularea unui concert live de muzică simfonică, pe motiv că „le-ar fi produs o mare suferinţă evreilor“, întrucât Wagner fusese compozitorul preferat de Hitler, deşi în Israel, orchestra condusă de Ehud Gross a interpretat de-a lungul anilor, fără proteste din partea publicului, muzică de Richard Strauss care a compus în perioada nazistă şi chiar lucrări ale altor „compozitori antisemiţi“, cum sunt consideraţi Beethoven, Liszt, Chopin sau Rachmaninov.

Iluminiştii europeni nu şi-au îndeplinit promisiunile umaniste în ce-i priveşte pe evreii europeni.

Theodor Herzl (1860-1904), iniţiator al sionismului politic, susţinător al dreptului la autodeterminare al poporului evreu, şi fondator al Organizaţiei Sioniste, nu avea să îşi vadă realizat visul pe timpul vieţii sale. Statul evreu, dorit de milenii, devine realitate geopolitică abia după expirarea Mandatului britanic pentru Palestina şi odată cu adoptarea planului de împărţire a Palestinei din 1947, al Organizaţiei Naţiunilor Unite, când generalul David-Ben Gurion (1886-1973), preşedinte al Organizaţiei Sioniste şi al Agenţiei Evreieşti pentru Palestina, a proclamat independenţa Statului Israel, la 14 mai 1948.

Umanismul amputat

Ateismul umanismului burghez trece de la faza experimentală a ghilotinelor de la 1789, la treapta ştiinţifică a dezvoltării sale: „ateismul ştiinţific“ al ideologiei comuniste planetare, la fel cum rasismul practicat „natural“ în America albilor asupra populaţiei de culoare, devine ştiinţă umanistă odată cu promovarea discriminării rasiale în teoriile doctrinei rasiale a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, din Franţa: Jules Soury, Charles Maurras şi Joseph Arthur de Gobineau, apoi din Germania nazistă: Alfred Rosenberg (1893-1946) (foto 2) - unul din susţinătorii doctrinei neopăgânismului, evident anticreştin. Pseudoumaniştii nazişti au creat Zyklon B, gazul asasin utilizat în anii 1942-1944 în diverse lagăre de concentrare, pentru exterminarea „raselor inferioare“, în timpul Holocaustului, cum a fost Auschwitz-Birkenau.

Istoria consemnează tentative antropologice de creare a „omului nou“, din perspective diametral opuse: pe de o parte omul nou de tip comunist, care cultivă ura de clasă pentru a instaura egalitarismul social, pe de alta, omul nou de tip naţionalist-creştin, care se jertfeşte pe sine pentru semeni, ridicând naţiunea, neamul şi credinţa în Hristos-Dumnezeu la nivel de dogmă. Un proiect politic eşuat, dar care a dat exemplare martirizate în lagăre de muncă şi puşcării, cu supravieţuitori anticomunişti declaraţi după decenii de detenţie politică în condiţii de exterminare.

Umanismul modern decadent reuşeşte ruptura spirituală fundamentală, prin amputaţia divinului în om, cu afirmaţia filosofului ateu Nietzsche (1844-1900), promotor al doctrinei „Supraomului“ şi precursor al postmodernismului, prin distrugerea conceptului de dogmă şi fărâmiţarea valorilor: „Dumnezeu e mort“. Susţinător al unui vitalism ce impune omul plin de vigoare, stăpân pe propriile instincte şi capabil de libertate prin puterea de voinţă, Friedrich Nietzsche a fost toată viaţa sa un om bolnav, care se va crede pe sine, în cursul unor crize de nebunie, Dyonisos şi Iisus.

Demenţa doctrinei naţional-socialismului german care implementa concepţia filosofică a „rasei superioare“, prin decimarea raselor umane considerate inferioare, a produs circa 25.000.000 de victime, din care 6. 000.000 de evrei exterminaţi în Hohlocaust, în timpul celui de-al doilea război mondial, din totalul de aproximativ 72.000.000 de victime ale marelui flagel, conform cercetărilor publicate în 1997 de Stéphane Courtois, în Franţa, cu titlul Le Livre noir du communisme: Crimes, terreur, répression (Cartea neagră a comunismului: Crime, teroare, represiune ).

Umanismul „cu faţă umană“ promovat de Marx, Engels şi Lenin, şi dus pe cele mai înalte culmi ale „democraţiei proletare“ de unii ca Stalin sau Trotzki, urmaţi de conducătorii comunişti ai Uniunii Sovietice, Chinei lui Mao Zedong, Cambodgiei, Coreei de Nord, Estului european, Americii Latine, Afganistanului a reuşit să producă, prin asasinări în massă, prigoană şi tortură, un total de peste 100.000.000 de victime.

Democraţiile occidentale (Anglia, Franţa) împreună cu Statele Unite ale Americii au părăsit după al doilea mare război Estul Europei, lăsat pradă expansiunii şi influenţei politice şi administrative a Sovietelor lui Stalin, vreme de jumătate de secol. Sumă a tuturor pseudoumanismelor de până la el, Imbecilul istoric/politic perfect a fost creaţia unei jumătăţi de veac de experimente antiumane fără precedent, puse în act de omul nou de tip comunist: deznaţionalizări, deportări masive de populaţie, asasinate în massă.

Dincolo de Ocean, umanismul american, aflat în vârful piramidei unui preconizat progres infinit, pornit odată cu reforma religioasă a protestantismului considerat motor al capitalismului (Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, 1904), pune în practică noua doctrină de înlocuire a lui Dumnezeu, cu profitul: pragmatismul aplicat prin superconsumism. Adept mai degrabă al Legii Talionului, răzbunător, decât al Legii iubirii creştine, iertătoare şi tolerante, umanismul nordamerican a ripostat contra naţional-socialismului manifestat criminal împotriva evreilor confecţionând, în al doilea mare război, devastatoarea bombă atomică şi bombardând la 6 august 1945 localitatea japoneză Hiroshima, iar la 9 august acelaşi an, Nagasaky.

Umanismul din care a fost amputată omenia se neagă pe sine: „Cine simte înapoia lui Istoria, cine simte Dacii loiali şi modestia voievozilor şi dârzenia răzeşilor, cine simte că pe acest pământ românesc s-a vărsat atâta sânge numai pentru a păstra neştirbită omenia - şi în care cauză am pierdut cultura şi civilizaţia, în veacuri de luptă - acela nu-şi poate uita mintea nici la stânga, nici la dreapta. Pentru acela, există numai un drum: înainte“ (Mircea Eliade, Contra dreptei şi contra stângii, în Credinţa, Nr. 59, 14 februarie 1934, p.2). 

Istoricul religiilor, adept al primatului spiritualităţii împotriva materialismului ateu promovat de socialiştii consideraţi promotori ai unui nou barbarism, scria: „Un om nou înseamnă un om care să simtă, să făptuiască fără a se mai gândi la el să nu dorească o răsplată, succes, să nu caute stimulări şi să nu stimuleze. Şi, mai ales, să renunţe - să renunţe la limitele individualităţii lui, să depăşească sărmanele hotare ale fiinţei lui de carne“ (Mircea Eliade, Glosse pentru omul nou, în Convorbiri literare, Nr. 4, aprilie 1934). Un îndemn intelectual cât se poate de creştin în esenţa şi natura sa.

Eminescu scria într-unul din articolele sale politice, publicat la 6 august 1878, în Timpul: „Noi, cari ştim că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricărei culturi şi recăderea în vechea barbarie, vom combate tendenţele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind [...] Cultura oricărei naţii e împresurată de-o mulţime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie“. Iar la 25 octombrie 1881, în alt articol de la Timpul, Eminescu observa, atent la invazia ideilor umanismelor socialiste în ţările europene, că: „Semibarbaria e o stare de degradare: e un regres, este corumperea unui popor primitiv prin viciile unei civilizaţii străine.

Un popor barbar e bunăoară religios. Civilizarea lui religioasă adevărată vine atunci când, prin progresul lent al propriei sale maniere de a vedea în materii religioase, credinţele formale, adesea superstiţioase, se schimbă în convingeri morale. Dar când el admite de la alt popor numai ştergerea credinţei formale, fără a o înlocui prin convingerea morală şi religioasă, el rămâne şi fără una şi fără alta; are numai răul civilizaţiei şi răul barbariei, e semibarbar.

Un popor barbar îşi are industria lui de casă, meseriile lui, activitatea lui economică sănătoasă, deşi primitivă poate. Când el, în loc de a da dezvoltare propriei sale munci, cumpără obiecte gata de la străini, fără a învăţa cum să devie el însuşi în stare de-a le produce, e semibarbar“.

Eliade sesiza, după numai cinci decenii de la publicarea cuvintelor lui Eminescu citate mai sus, căderea umanismului amputat de omenie în hăul barbariei: „Am făcut exact două mii de ani înapoi. Economia spirituală a Creştinătăţii nu mai poate funcţiona; în locul ei se instaurează matriarhatul german şi tribul sovietic, cu o economie specifică şi o spiritualitate specifică. Pâine nu vor mai mânca decât arienii (în matriarhatul german) şi proletarii (în tribul sovietic). De asemenea, «idei» nu vor mai putea avea decât cei ce cunosc pe de rost formulele magice ale economiilor respective“ (Noul Barbar, în Vremea, Nr. 373, din 27 ianuarie 1935, p.3). 

Toate formele de manifestare politică a umanismului ateizat au dus la exagerări, la erori şi la orori istorice, în ciuda unicului umanism veritabil: doctrina creştină, şcoala de îndumnezeire a omului, pe calea Adevărului deschisă de Iisus Hristos Dumnezeu. Aşadar, oferta umanismului fusese făcută pentru om, încă din Antichitate. Mircea Eliade sesiza, cu amărăciune, în Memorii, reacţia conaţionalilor săi: „Şi cea mai patetică ironie a acelei primăveri 1938 a fost că nimicirea singurei mişcări politice româneşti care lua în serios creştinismul şi biserica a fost începută sub oblăduirea Patriarhului Miron [Cristea]“ (Mircea Eliade, Memorii 1907-1960, Bucureşti: Editura Humanitas, 1997, p. 349).

Noul umanism al Europei unite îşi aşteaptă doctrinarii, filosofii, învăţătorii, cu idei care nu pot veni din neant: „Evreii au geniu religios. Ei au creat două religii, iudaică şi creştină. Mai glorioase nu văd religii în lume. Sunt o rasă superioară, sunt părinţii religiei noastre. Pentru ei cultura înseamnă religie. Restul este artă şi ştiinţă. Cultura înseamnă la ei spirit şi numai ei au lăsat cultură pe unde au stat, ovreii. Cultura Europei e iudaică şi civilizaţia e multiformă. Iudeo-germano-latino-slavă“, spunea Petre Ţuţea (apud Flavius Boncea, Ce aveţi cu Petre Ţuţea?, în Permanenţe, Bucureşti, an. XVII, 2014, Nr. 2, februarie, p. 4; sursa: Vestul.ro).

Deocamdată, Europa unită sub imperativ economic şi monedă unică se poticneşte de rezistenţa unora din cele mai puternice naţiuni europene, iar refuzul ei de a arbora ca însemn european Crucea creştină poate că nu este cu totul întâmplător.

Mihai Posada 

divider



Întâmplări minunate din viaţa noului mucenic Valeriu Gafencu

– discurs ţinut la Casa de Cultură Târgu-Ocna, 16 februarie 2017

Toţi cei care l-au cunoscut pe Valeriu Gafencu au mărturisit despre el că a întruchipat desăvârşit sfinţenia. De altfel, Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, a fost primul care - în Jurnalul fericirii- l-a denumit „sfânt al închisorilor”.

Pentru cercetătorul creştin care se apleacă, plin de interes, asupra vieţii şi lucrării lui Valeriu Gafencu, semnele sfinţeniei sale reies din 3 surse majore: din mărturiile consemnate în scris de cei care au vieţuit un timp îndelungat sau mai scurt în vecinătatea sa; din întâmplările deosebite pe care le-a trăit în scurta şi dramatica sa existenţă terestră, dar şi din textele şi învăţăturile duhovniceşti care ne-au rămas moştenire de la el.

Pentru a fi cât mai concis, voi selecta doar câteva întâmplări revelatoare culese din mai multe scrieri reprezentative pentru fiecare categorie narativă descrisă mai sus.

Poate că cea mai impresionantă mărturie despre înălţimile duhovniceşti pe care le atinsese Valeriu Gafencu, în amurgul vieţii sale, ne-o oferă Ioan Ianolide, prietenul şi ucenicul său. În cartea sa Întoarcerea la Hristos, Ianolide scrie: „Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit, întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos: Valeriu Gafencu. (…) Rugăciunea lui era însăşi viaţa lui, sufletul lui era plin de har, mintea lui era încărcată de daruri şi lumini cereşti. Eul său era mort întru Iisus şi Iisus era viu în Valeriu”.

Pe 18 februarie 1983, Ioan Ianolide nota: „Azi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. Am fost la biserică şi m-am spovedit. Duminică mă voi împărtăşi.

Găsesc zidită în fiinţa mea ziua aceea de sfinţenie, încât nimic nu mă poate despărţi de ea. E ziua cea mai fericită pe care am trăit-o, deşi îmi murea cel mai scump om din viaţă. Dar tocmai el, în ziua aceea, mi-a transmis starea de plinătate lăuntrică ce mă însoţeşte şi azi. Cred că am fost în ceruri. Cred că am fost şi eu lângă Hristos, fiindcă Hristos era prezent în Valeriu. Credinţa lui mi-a dat putere. Dragostea lui Valeriu m-a supus deplin dragostei lui Hristos”.

Un alt mărturisitor, Marin Naidim, într-o evocare scrisă în 1992 la un moment dat a simţit nevoia să precizeze: „Toţi îl vorbesc numai de bine, fie că l-au cunoscut personal, fie din auzite. Eu l-am cunoscut personal şi mărturisesc şi eu că cele spuse sunt adevărate; aşa era, aşa a fost, fără nicio discuţie şi fără îndoială. Pe el nu l-a făcut erou un simplu act de curaj de o clipă, ci o întreagă serie de eroisme de fiecare zi; el a murit puţin câte puţin în fiecare zi şi menţinându-se tot timpul pe poziţie creştină”.

Scurta sa viaţă a fost punctată de multe întâmplări care ne relevă diverse faţete ale personalităţii sale duhovniceşti şi pun în lumină multitudinea de virtuţi pe care Valeriu Gafencu le-a dobândit în anii grei de temniţă.

Când se vorbeşte despre noul mucenic Valeriu, cea mai evocată întâmplare biografică este episodul în care acesta - animat de dragostea pentru aproapele său şi de spiritul jertfirii de sine - renunţă la streptomicina care i-ar fi putut prelungi zilele, în favoarea pastorului Wurmbrand. Dar în biografia sa descoperim şi alte întâmplări parabolice- unele s-ar zice de o mai mică importanţă. Însă măreţia modelelor umane se reflectă, de multe ori, în întâmplările mici, cotidiene, cum se reflectă lumina incandescentă a soarelui în boabele plăpânde de rouă.

Mulţi dintre cei care au pătimit alături de Valeriu în temniţele antonesciene, iar mai târziu în cele comuniste, mărturisesc puterea blândă, dar totodată fermă, a harului dumnezeiesc ce sălăşluia în fiinţa sa, putere care anihila intenţiile diabolice ale prigonitorilor şi răufăcătorilor. Spre exemplu, în colonia de la Galda, un hoţ care evadase din Aiud a vrut să îi fure puţinele-i bunuri. Trezit din somn, Valeriu mai întâi l-a întrebat ce doreşte, apoi l-a condus, ţinându-l de mână, la şeful coloniei. Hoţul a mers spăşit, deşi avea asupra lui un cuţit pe care îl luase special pentru situaţia în care va fi descoperit sau prins.

Tot în colonia de la Galda, pronia dumnezeiască l-a acoperit pe Valeriu, ocrotindu-l de gloanţele unor hoţi care doreau să prade via. Deşi aceştia trăseseră de la mică distanţă, gloanţele, pur şi simplu nu şi-au atins ţinta.

Valeriu era un practicant asiduu şi sporit al Rugăciunii lui Iisus. Dobândise Rugăciunea inimii. Se dedicase rugăciunii numelui lui Iisus încă din anul 1943, când fiind izolat în Zarca Aiudului, în condiţii de exterminare [fusese supus unui regim de înfometare şi i se interzisese contactul cu familia] începe să rostească permanent stihul, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”Octavian Anastasescu - fost deţinut politic- ne-a mărturisit odată că Valeriu Gafencu, în închisoarea sanatoriu de la Târgu-Ocna, l-a iniţiat în practica Rugăciunii lui Iisus. Tot el ne-a încredinţat de darul înainte-vederii, de care se învrednicise Valeriu. Acesta îi prorocise că va fi eliberat din închisoarea de la Târgu-Ocna, dar şi că, după o vreme, va dobândi darul dumnezeiesc al rugăciunii neîncetate: - Fii atent, i-a spus Valeriu, va veni un moment în viaţa ta când fără să provoci inima, ea va cânta singură rugăciunea şi tu o vei auzi”.

Aceste cuvinte se vor adeveri după ieşirea lui Octavian Anastasescu din închisoare. În timpul unei anchete conduse de 5-6 securişti, dintr-odată Octavian Anastasescu conştientizează că este martorul unui fenomen care depăşea graniţele experienţelor obişnuite, comune: „Parcă am fost învăluit într-un fel de sferă luminoasă, va mărturisi el mai târziu. Am simţit un parfum ceresc, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte. În timpul acesta, îmi auzeam inima cântând rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Mă simţeam foarte uşor, ca şi cum legile gravitaţiei fuseseră suspendate”.

Pentru cititorul comun, unul dintre cele mai importante episoade din viaţa mucenicului Valeriu Gafencu este momentul în care i s-a arătat Maica Domnului. Era în noaptea Naşterii Domnului, ultimul Crăciun pe care Valeriu avea să îl petreacă pe pământ. „Am ridicat privirea- îi va mărturisi el prietenului său, Ioan Ianolide- şi la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezenţa ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârşit. Atunci Ea mi-a spus: - Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea dar vor fi spulberate. Fiul meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!

De la Valeriu ne-au rămas texte foarte variate ca formă şi conţinut: scrisori trimise familiei, din temniţă, poeme, dialoguri purtate cu Ioan Ianolide, pe care acesta le-a încredinţat, după mulţi ani, hârtiei. Dintre cele din urmă o să vă citez aici un mic fragment, care şi-a păstrat prospeţimea, în ciuda trecerii inexorabile a timpului.

Învinuit de un camarad că ar acorda o importanţă prea mare, ba chiar exclusivă, vieţii sale interioare şi problemelor sufleteşti în defavoarea aspectului social al creştinismului, Valeriu Gafencu îi răspunde: „Soluţia pe care o dau omenirii creştinii este spiritualitatea creştină, şi ea este o concepţie integrală de viaţă. Nu e îngăduit a ne rezuma la o viaţă lăuntrică neglijându-ne semenii, dar nu se poate nici croi o lume fără a avea o viaţă duhovnicească. Spiritualitatea creştină înseamnă guvernarea Duhului Sfânt. Strădaniile noastre duhovniceşti lăuntrice sunt o pregătire pentru o vieţuire duhovnicească în societate. A sări peste ele înseamnă a merge spre dezastru, căci Îl părăsim pe Hristos. Dacă creştinismul n-ar fi şi viaţă lăuntrică, el n-ar respecta omul şi n-ar cunoaşte libertatea lui. Trăirea lăuntrică se îngemănează cu orânduirea socială”.

Merită să reflectăm asupra acestor cuvinte care ne învaţă dreapta măsură, atitudinea corectă pe care trebuie să o adopte creştinul de astăzi, situat faţă în faţă cu problemele stringente ale vremii: să ne ferim de egoismul spiritualizat (concentrat asupra eului propriu, indiferent la cele ce se petrec în lume), dar şi de activismul social al cărui fundament şi ţintă finală nu este Hristos şi mântuirea omului.

Cine va avea curiozitatea să citească „Dialogurile cu Valeriu” va descoperi în ele multe elemente de teologie socială şi o viziune creştină organică menită să răspundă la multe dileme care neliniştesc în prezent conştiinţa creştinilor.

Ciprian Voicilă 

divider



Valeriu Gafencu – portrete şi mărturii

Încercările teribile, suferinţele, torturile şi procesele de „reeducare” au însemnat pentru mulţi din cei întemniţaţi de către comunişti un prilej de aprofundare a credinţei, de recurs la singura libertate de care mai dispuneau: cea întru Hristos. Traseul lui Valeriu Gafencu însă, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit luna aceasta 65 de ani,  a fost oarecum diferit. Cei care au intrat în închisori doar sub regimul comunist au întâlnit în el o personalitate duhovnicească care era deja gata formată. Valeriu Gafencu a fost în primul rând un model şi un îndrumător pentru toţi cei care l-au cunoscut în acele împrejurări. Condiţiile dure, de exterminare, din temniţele comuniste au fost pentru el un prilej de mărturisire a credinţei, de afirmare a unei atitudini de maximalism spiritual, refuzând orice compromis şi, în cele din urmă, prilej de mucenicie. Vocaţia de a merge pe calea lui Hristos şi-a descoperit-o însă mai devreme, în anii detenţiei antonesciene, când a acumulat acel bagaj spiritual pe care şi l-a potenţat apoi printr-o dăruire necurmată către cei din jur.

Închis de către regimul Antonescu pentru singura vină de a fi făcut parte din Frăţiile de Cruce, deşi nu încălcase nicio lege, şi meditând la sensul acestei încercări, Valeriu Gafencu trece în vara lui 1943 printr-un proces de purificare, de metanoia. Ştiindu-se nevinovat la nivelul unei morale sociale, şocul acelei încarcerări l-a făcut să descopere semnificaţiile duhovniceşti ale păcatului. A ajuns astfel, după propria mărturisire, la o stare de conştiinţă permanentă a păcatului, până la un nivel subtil, insesizabil pentru majoritatea oamenilor şi totodată la o stare de har, de bucurie a vieţuirii în Hristos.

Condiţiile detenţiei din penitenciarul Aiud anteriori lui 1948, când comuniştii au preluat controlul deplin asupra ţării, deşi aspre în privinţa frigului sau a hranei, s-au dovedit a fi propice înfiripării între legionarii şi fraţii de cruce închişi acolo de către regimul antonescian a unei comunităţi de vieţuire creştină după reguli aproape monastice. E vorba, desigur, de grupul „misticilor de la Aiud”, care prin asceză, rugăciune, studiu şi viaţă în comun, s-au format şi s-au desăvârşit pe plan creştin, ei devenind astfel adevărate faruri călăuzitoare pentru cei pe care aveau să-i întâlnească ulterior în închisorile comuniste. Iar mărturiile celor care au supravieţuit atestă la unison unul şi acelaşi lucru: că dintre toţi membrii acelei comunităţi de viaţă creştină din vatra Aiudului, Valeriu Gafencu a fost cel care s-a distins prin fervoarea şi înălţimea trăirii la care a putut ajunge, în urma strădaniilor sale adumbrite de aripa harului divin.

În cele ce urmează voi prezenta câteva mărturii concrete despre cel care a fost Valeriu Gafencu, pentru a înţelege mai bine această imagine care se conturează în mod unanim în amintirile celor care l-au cunoscut. Chiar dacă Valeriu Gafencu începe să fie cinstit în Biserica noastră pe o scară tot mai largă, de multe ori discursurile despre el se reduc la nivelul unor consideraţii vagi şi abstracte despre mărturisire şi spirit de jertfă, la clişee pioase cu aplicabilitate universală. Or, aici e vorba de un om concret, a cărui imagine particulară trebuie reconstituită cu fidelitate. E nevoie să ştim şi de ce anume îl cinstim pe acest tânăr al cărui destin şi-a aflat o împlinire dincolo de planul lumesc.

Mărturiile şi fragmentele de scrisori prezentate în cele ce urmează provin (cu o singură excepţie) din volumul „Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor din România” de Nicolae Trifoiu (Ed. Napoca Star, ediţia a III-a, 2005)

Fragmente din scrisori ale lui Valeriu Gafencu către familie

29 ianuarie 1946

Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!” Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr. Ei, bine. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite?! Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat. Ce este viaţa?! După mult zbucium, după multă durere trăită – paharul suferinţelor mi se umpluse –, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!” Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un singur om mi-a spus: „Meriţi a fi sărutat!” Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi mi-am continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu.

 

20 Februarie 1945

Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile. Trăiesc pe revărsarea unor adevărate valuri de dragoste, care îmi copleşesc toată fiinţa pătrunsă de conştiinţa nimicniciei mele ca om pe pământ. Stau căzut în faţa icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toţi ai mei, părinţi, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi. (...) Mă lupt cu păcatele. Şi cu cât mă adâncesc mai mult în mine, cu atât găsesc altele noi. Dar cu ajutorul Domnului le birui. Am căpătat o seninătate sufletească permanentă şi mă mulţumesc cu darurile pe care mi le dă Dumnezeu, căci sunt nepreţuite. Vă mărturisesc iarăşi acelaşi lucru: trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi şi durere, acolo o găsesc mai dulce, mai adâncă. Trăiesc cu conştiinţa omului păcătos. Trăiesc pe Dumnezeu, Izvorul tuturor bucuriilor vieţii.

 

20 Noiembrie 1945

Mă preocupă în mod deosebit problema păcatului. Din iunie 1943, când am trăit prima zguduire sufletească provenită de pe urma conştiinţei păcatului, mi-am dat seama că pe măsură ce mă adâncesc mai mult în mine însumi, descopăr noi păcate. În adâncul cel mai tainic al inimii am găsit izvorul nesecat al vieţii, dragostea. Mi-am dat seama că am nesocotit acest dar. Am spus atunci: „am greşit!”. În pământul păcatelor mele îngropasem tot ce sădise Dumnezeu mai preţios în mine. Pentru nesocotirea acestui dar sfânt, iubirea, mă simt răspunzător de toate păcatele semenilor mei, din toate timpurile şi locurile. Dar sunt un om fericit, cel mai fericit om! Simt dragostea lui Dumnezeu la tot pasul, ocrotirea şi grija Lui pentru mine. Vreau să nu mai trăiesc pentru mine, ci să trăiesc pentru iubire, să contribui la fericirea tuturor, cu darul lui Dumnezeu. Prin mântuirea semenilor mei, să-mi mântuiesc propriul suflet. Ah! Cât sunt de fericit! Cum poate trăi omul, această fiinţă micuţă, atâta fericire?

 

28 mai 1946

Caut umilinţa, căci îmi foloseşte mult la frângerea inimii. Lupta împotriva egoismului este foarte grea. Înţeleg că omul adevărat este acela care a reuşit să-şi înfrângă iubirea de sine. Trebuie să lupt împotriva tendinţei de singurătate şi în acelaşi timp trebuie să lupt împotriva realizării de relaţii personale care ar putea purta pecetea egoismului, adică să fug de satisfacţia pe care o încearcă sufletul atunci când simte şi pe alţii participând la viaţa şi darurile sale personale. O singură atitudine este valabilă: o viaţă înaltă creştină de necontenită rugăciune. Adică ce faci să fie curat - orice faptă, orice gând sau vorbă, orice relaţie, muncă, odihnă, totul să fie stare de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu. Păcatul a fost biruit de Iubire.

*

Figură spirituală, luminoasă

În camera aceea, alături de Valeriu, am prins şi eu aripi sufleteşti cum nu avusesem înainte. El mi-a dat puterea să realizez practic taina pocăinţei adânci, pe care, teoretic, o cunoşteam bine, de mult timp. El m-a condus spre „rugăciunea lacrimilor“, ce spală sufletele de necurăţiile acumulate de-a lungul anilor, şi mi-a deschis drumul naşterii din nou: metanoia. (Alexandru Virgil Ioanid, p.119-120

Mi se părea că din el emană, fără încetare, un fluviu de iubire și o energie luminoasă, ce mă făceau să mă gândesc la aura din jurul Sfântului Serafim de Sarov. Era, fără îndoială pentru mine, o personalitate charismatică. (Alexandru Virgil Ioanid, p.123)

Încă de la primul contact m-a impresionat profund imensa bunătate pe care o degaja întreaga sa fiinţă şi mai ales lumina din ochii lui albaştri. Avea un chip îndumnezeit. (Aristide Lefa, p.104)

El era grav bolnav, dar întreaga lui fiinţă radia fericire lăuntrică, pe care nici unul din noi n-o aveam. Chiar şi faţa lui părea scăldată în lumină. (Radu Constandache, p.132)

Datorită înaltei trăiri creştine, el avea privirea senină, faţa îi radia de iubire, smerenie şi blândeţe şi –transfigurat- semăna cu sfinţii zugrăviţi de Grigorescu la Mănăstirea Agapia. (Bucur M. Negulescu, p.144)

Spiritual transfigurat, tot trupul ca într-o stare extatică, aproape permanentă, neputând să-ţi dai seama dacă ceea ce spune, aceea şi vede în duh, sau dacă duhul vorbeşte prin el, în cuvinte care se fac lumini. Viaţa lui părea un zbor permanent spre înălţimi, greu îl puteai urmări. (…) Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere. (Virgil Maxim, p.90)

Gura era chipul bucuriei sale lăuntrice. Un zâmbet care este greu de definit îi înflorea pe buze. Era fericire şi era durere în zâmbetul lui, dar din ele două se răspândea lumină, bucurie, putere lăuntrică. (…) Când spasme şi dureri mari îl congestionau se crispa o vreme, dar chemând tainic numele lui Hristos depăşea suferinţa şi renăştea cu un zâmbet proaspăt, viu, strălucitor, venit din altă lume. Adesea spunea că este greu, că este chinuitor, dar niciodată n-a spus că el face un efort ca să stăpânească suferinţa, ci că darul şi mila lui Dumnezeu îl ridică dincolo de ea şi îl fac fericit. Vorbirea lui cu Dumnezeu era necurmată, şi cu atât mai intensă şi mai evidentă cu cât boala îl dobora şi viaţa lui intra în veşnicie. (…) Pielea lui căpătase o transparenţă neobişnuită. Deşi era slab, avea tenul catifelat, mai bine zis frumos colorat în tonuri domoale şi pure. Mâinile – ca de altfel tot trupul - îi erau slăbite. Nu putea nici să mănânce singur, dar când ridica mâna, din degetele lui se răspândeau lumini. Aceste lumini erau sesizate de toată lumea, dar la moduri diferite, în funcţie de ochiul lăuntric al fiecăruia. Atât temnicerii şi reeducaţii cât şi prietenii erau impresionaţi de „ceva” din Valeriu, dar puţini au ştiut că acel „ceva” era Hristos. (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos)

*

Valeriu Gafencu îşi cedează streptomicina pastorului Richard Wurmbrand, care era într-o stare la fel de gravă ca a sa

… făcuse gestul incredibil de a ceda un medicament care îi fusese destinat şi care i-ar fi salvat viaţa, unui coleg într-o situaţie la fel de disperată ca a sa, pastorul Richard Wurmbrand, care trăieşte şi azi. (Sandu Angelescu, p.103)

Acesta [Valeriu] i-a mulţumit şi, fără să-i spuna nimic, s-a hotărât la rândul său să-l dea lui Richard Wurmbrand, a cărui stare de boală era încă critică, cu toate că el era cel puţin tot atât de bolnav. (Aristide Lefa, p.108)

Când a sosit pastorul [Wurmbrand] la Târgu Ocna, nimeni nu ştia cum îl cheamă cu adevărat şi care era ciudata poveste a vieţii lui. Toţi l-am considerat un biet om ce-şi trăia ultimele zile, plin de rănile produse de tuberculoza ganglionară şi osoasă, răni ce puroiau fără încetare. (Aurelian Guţă, p.119)

Adus [Wurmbrand] în stare de mizerie fiziologică, cu 22 plăgi TBC osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea ţine pe picioare, când a sosit la Târgu Ocna. (…) Din cauza stadiului avansat al maladiei, a fost plasat în camera celor mai gravi bolnavi, camera 4, unde se afla şi Valeriu Gafencu. (Alexandru Virgil Ioanid, p.125)

Valeriu Gafencu, deşi într-o stare gravă, a cedat-o [streptomicina] evreului Richard Wurmbrand, care avea tuberculoză generalizată, salvându-l astfel de la moarte. (Gheorghe Penciu, p.142)

Wurmbrand era grav bolnav de TBC pulmonar, osos şi ganglionar (la fel ca şi Valeriu). (Ion Popescu, p.148)

Concordanţa acestor mărturii este frapantă. Valeriu Gafencu şi Richard Wurmbrand se aflau într-o stare similară, de o gravitate comparabilă. Şi totuşi, Valeriu îşi dăruieşte streptomicina care i-ar fi putut salva propria viaţă aproapelui său, un evreu convertit la protestantism. Într-o altă mărturie despre acest gest (care a avut loc în mod indiscutabil, deşi urmaşii lui Richard Wurmbrand îl pun la îndoială), Nicolae Itul afirmă că faţă de cei apropiaţi Valeriu şi-ar fi motivat atitudinea cu argumentul că starea sa ar fi oricum una fără scăpare, încât cedarea medicamentului salvator unuia care ar putea beneficia cu adevărat de el nu ar constitui altceva decât un gest firesc, ţinând de raţionalitate. Numai că, punând cap la cap toate mărturiile de mai sus, reiese limpede că a fost vorba de un gest jertfelnic şi nu de un calcul de oportunitate. Căci amândoi, Valeriu şi Wurmbrand, conform unanimităţii acestor mărturii, se aflau într-o stare asemănătoare. De salvat, se putea salva doar unul din ei, datorită cantităţii limitate a medicamentului. Astfel, Valeriu a ales jertfa, cu toate că ar fi putut alege şi altfel, având poate reale şanse de salvare. Numai că, în categoriile în care gândea şi simţea în acel moment Valeriu Gafencu, el nu putea să nu meargă până la capăt pe drumul pe care îl începuse cu câţiva ani mai devreme. Un drum al cărui punct final nu este altcineva decât Hristos.

Bogdan Munteanu 

divider



Niciodată Ortodoxia nu a însemnat nesimţire

Niciodată Ortodoxia nu a însemnat nesimţire. Niciodată Ortodoxia nu a însemnat lătrat în haită. Niciodată Ortodoxia nu a ridicat pumnul la arhiereu ca să dovedească că are dreptate.

Sunt convins ca nu ştiu tot ce se poate şti. Poate că am greşit, poate că nu respect canoanele ca preot, sunt sute de canoane pe care sunt convins că nici nu le-aş putea respecta, dar îmi respect jurământul înaintea lui Hristos. Iar eu am spus înaintea lui Hristos că toată viaţa mea o voi dărui lucrării Duhului Sfânt în mijlocul poporului. Mie nu mi-a dat arhiereul în momentul hirotoniei o carte, mi-a dat TRUPUL LUI HRISTOS şi mi-a spus: ai grijă, ACESTA se va cere de la tine la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

În raport cu Euharistia n-am să fiu ecumenist niciodată, dar în raport cu modul cum prezint Euharistia poporului am obligativitatea de a nu face nici un rabat de a o putea să o vestesc oricui, oriunde şi oricând, indiferent de situaţie. Sunt bucuros că-s ortodox, dar nu am nici o nevoie de a umili pe nimeni că nu e. Nu pot decât să-i spun că-l iubesc în virtutea evangheliei lui Hristos. S-a supărat cineva pe mine şi mi-a spus: - Bă, am auzit că ai spus că îl iubeşti pe papă. Nu a subliniat pe care dintre ei.

Problema mai gravă este ca eu n-am citit în Evanghelie, poate o fi şi nu am văzut eu, NU-mi aduc aminte să scrie în Scriptură: “URÂŢI-VĂ UNII PE ALŢII”.

Şi am mai învăţat ceva: eu în Decembrie ‘89 am fost militar al Armatei Române. Eu ştiu cum este când în spatele tău este poporul tău, indiferent de etnie, de limbă sau credinţă. Nu poţi să RUPI PE FELII România doar pentru că nu ne convine cum e feliată.

Iar când am depus jurământul pe drapelul ţării mele, am depus jurământul pe drapelul tuturor românilor care cred în integritatea statului român. De aceea, cu tot respectul pentru cei care sunt convinşi că au dreptate, îi rog pe ceilalţi care ştiu că s-ar putea să nu aibă dreptate, să ne îngăduie să fim ceea ce am fost dintotdeauna: Martorii iubirii lui Hristos în mijlocul poporului. Hristos ne iubeşte mai mult decât ne închipuim noi.

Şi eu cred, în continuare, că e mai de preţ să ţii în mână VIAŢA decât moartea, că e mai principial să fii preot decât cârtitor şi că e mai de preţ să-ţi pui pieptul la bătaie ca să-i mântuieşti pe oameni decât să-i huleşti. E principiul meu. S-ar putea să n-am dreptate. O să murim şi o să vedem. Mi-e teamă că n-o să murim şi o să vedem. Şi mi-e teamă că n-o să murim şi unii n-or să vadă.

Asta-i frumuseţea Bisericii. În Biserică se acceptă să gândeşti. Biserica este un spaţiu unde NU există DELICT DE GÂNDIRE, decât atunci când acel delict de gândire te rupe şi te aşează în erezie.

Vă dau o temă, sufletească: vă rog frumos să vă rugaţi pentru noi să rămânem legaţi de UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLICĂ BISERICĂ. Să nu începem să credem că succesiunea apostolică nu mai are importanţă sau să nu jignim cumva crezând că e mai important ce gândim noi, decât ceea ce gândesc ceilalţi.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula Sursa: www.facebook.com/Preoţi-Slujitori

divider



De vorbă cu părintele Jean Boboc (III)

Red.: Părinte, dorisem sa vǎ întâlnim înainte de sărbători, dar aceasta nu a fost posibil, dat fiind călătoria Dvs. în Statele Unite. Ce aveaţi de făcut la Unchiul Sam? Sunteţi nostalgic după anii petrecuţi în America?

P.J.B: Nu nostalgic, deloc, eu trǎiesc în momentul prezent. M-am întors în Statele Unite, în principal, pentru a-mi revedea prietenii. După ce-am trăit şi lucrat acolo mult timp, am păstrat prietenii fidele şi apoi a trebuit să consult documente la Universitate şi sa vizitez unele librării pentru lucrările mele actuale.

În New York, un val uman a invadat inima Manhattan-ului. Potrivit presei, erau mai mult de cinci milioane de turişti veniţi la New York în această perioadă de Crăciun. Am văzut o mulţime uriaşă grăbindu-se către Rockefeller Center, acest templu în aer liber al francmasonilor şi iluminaţilor, cu simboluri şi statui păgâne, al cărui Atlas monumental susţine lumea (globul pământesc); toate acestea, plasate în mod deliberat în faţa bisericii Sf. Patrick.

Francmasoneria este, evident, o contra-biserică (adică împotriva bisericii). Ignoranţa crasă a masei de turişti nici măcar nu distinge provocarea blasfematoare a ansamblului arhitectural. În nepăsare, fără nicio grijă, se face patinaj pe gheaţă în faţa clădirii Rockefeller, acest turn Babel, impasibil la mediul ideologic. Există acolo un spectacol de iluminare extraordinară. Un spectacol, sunet şi lumină, pe tema păgână a copacului, toate acestea foarte comerciale, dar cuvântul Crăciun (Christmas) era evident, absent.

Red.: Reveniţi puţin deziluzionat!

P.J.B.: Nu, deloc. Din contră, am văzut multe semne pozitive. Mai întâi, New York-ul s-a schimbat mult şi oraşul a devenit mult mai sigur. Ne putem simţi mult mai sigur decât odinioară, de la renovarea cartierelor sensibile. De asemenea, America profundă vrea să întoarcă pagina neagră a decadenţei sale din perioada Barack Obama. Printre prietenii mei, aproape toţi au votat pentru Donald Trump, fie pentru că au stimă pentru succesul acestui om de afaceri, ceea ce este - în sine - foarte american, fie din repulsie pentru Hillary Clinton, care a reprezentat pentru ei sistemul, corupţia, minciuna, sectele, mişcările LGBT şi altele. Se întâmplă ceva care pare să fie o punere în discuţie a unui anumit statut (establishement) a influenţei letale a presei şi a derutării democratice. Într-adevăr, există semne care nu înşală. Sunt foarte sensibil la anumite probleme care permit să evalueze, să judece starea morală a unei ţări şi problema avortului este acum în discuţii intense în SUA.

Red.: Adică? Credeam această problemă clasată definitiv în Statele Unite…

P.J.B.: Adică, că nimic nu este jucat definitiv. Mai mult de 10 state din SUA sunt împotriva avortului. Texasul, de exemplu, caută atât de inteligent de a decreta chiar o lege care impune îngroparea foetuşilor avortaţi, adică, în acest caz, declaraţia obligatorie a decesului unui fǎt, adică a unei persoane care poartă un nume. Acest lucru înseamnǎ, evident, recunoaşterea legală a calităţii de persoană umană a foetusului. De altfel, de la intronizarea sa, preşedintele Donald Trump a semnat un decret privind interzicerea finanţării organizaţiilor internaţionale care promovează avortul. Şi acest lucru într-un mod foarte simbolic, deoarece el a semnat decretul a doua zi după cea de-a 44-a aniversare a lui “Roe V. Wade”, reper emblematic al Curţii Supreme care a legalizat avortul în 1973 în SUA. Suntem departe de ceea ce se întâmplă în Europa!

Red.: Se poate face cu adevărat o diferenţă între tratarea acestei probleme pe ambele coaste ale Atlanticului?

PJ.B.: Absolut! În timp ce pe de o parte, luptând împotriva lobby-urilor feministe şi a LGBT (apărate cu ardoare de Hillary Clinton), se încearcă să se revină la o poziţie morală, recunoscându-se sfinţenia vieţii şi dându-se fătului o înmormântare, se confirmă astfel umanitatea persoanei sale, pe de altă parte, ne cramponăm de o poziţie criminală şi se legiferează pentru a promova cu orice preţ dreptul la avort ca un nou drept al omului. Am avut deja ocazia să spun că “primul dintre drepturile omului este acela de a se naşte”, contrar politicilor scriitoraşilor Declaraţiei Universale, redactate în Loji.

In spaţiul european, avem în mod firesc contrariul. Politicienii de la Bruxelles, dintre care unii sunt revoluţionari marxişti şi, de asemenea, foşti membri ai Brigăzilor Roşii, oficial retraşi, dar dublaţi de câţiva homosexuali... promovează în mod constant inversarea valorilor. Nu uitaţi niciodată că toţi aceşti oameni deservesc Noua Ordine Mondială.

Îmi amintesc, de asemenea, ceea ce spunea fostul director al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), George Brock Ghisholm: “Pentru a stabili un guvern mondial, este necesar să se îndepărteze de la spirite (din spiritul oamenilor, n.n) individualismul lor, loialitatea acestora faţă de tradiţiile familiale, patriotismul naţional şi dogmele religioase.” Nu este aceasta ceea ce vedem astăzi? Iar când denunţ toate acestea ca fiind satanice, lăsaţi-mă să amintesc ceea ce a spus fostul Mare Maestru al Templului lui Set: “Aceasta este o nouă ordine mondială pe care dorim să o stabilim. Punem stapânire pe mass-media. Avem oameni de ştiinţă care lucrează pentru noi. Avem membri în fiecare domeniu. Oameni inteligenţi, ambiţioşi, care nu au nici sentimentul de vinovăţie, nici ruşine, care vor elimina complet murdăria eticii iudeo-creştine din stilul nostru de viaţă. Iar când aceasta se va face, aceasta va schimba lumea.”Exemplul Franţei este în mod special grăitor. Nu numai că legile fac totul pentru a promova avortul într-un mod care este greu de crezut, dar ei merg mai departe şi caută acum să pună botniţă la orice opoziţie, creând “le délit d’entrave”, adică “delictul de obstrucţie”. Acest “delict de obstrucţie” are consecinţe penale şi vizează pe cei care, într-un fel sau altul, doresc să influenţeze femeia să nu cearǎ un avort şi să o descurajeze de a-l face.

Aceasta reprezintǎ exact punerea în aplicare a recomandărilor făcute în Parlamentul European de către parlamentarul austriac, membră al LGBT, dna. Ulrike Lunacek, care a solicitat suprimarea clauzei de conştiinţă pentru medici. Cazul Dr. Katarzyma Jachimowicz, în Suedia, este un alt exemplu asemănător. Acest medic polonez instalat în Suedia de o lungă perioadă de timp a fost concediat şi i s-a interzis exersarea profesiei pentru refuzul său de a prescrie şi pune sterilet unei femei care a cerut aceasta. Cazuri similare sunt din ce în ce mai mult repertoriate în Scandinavia, o regiune care a fost, de asemenea, în vârful eugenismului. Aceste lucruri merg, de altfel, mână în mână. Medicul a făcut apel la această decizie şi am semnat petiţia internaţională în apărarea sa. Nu este suficient să punem diagnosticul unei situaţii, trebuie să fim de asemenea combativi şi să ne implicăm, dacă nu, devenim complici prin tăcerea noastră.

În Franţa, unde gravitatea crizei morale nu are ca echivalent decât decreştinarea sa, primul-ministru, în campania sa electorală, apără chiar PMA pentru homosexuali. Suntem într-o supralicitare permanentă unde spiritul critic, bunul simţ şi moral cel mai elementar au dispărut din peisajul politic. Suntem martori în Europa la o supracreştere a fărădelegilor.

Dar, aşa cum am spus, nu este totul pierdut. Marşuri pentru viaţă şi familie au loc în multe ţări şi conştiinţele se trezesc. De altfel, recentul marş pentru viaţă din Washington DC, cu participarea lui Mike Pence - noul vicepreşedinte al SUA - stabileşte tonul. Biserica urmează această mişcare. S-ar fi putut spera că ea, biserica, precede şi este iniţiatoarea acesteia. Esenţial este trezirea sa actuală.

Red.: Biserica este o forţă activă în acest domeniu care priveşte societatea civilă?

P.J.B.: Separarea bisericii de stat poate fi un lucru bun. Dar acest lucru nu este un motiv pentru Biserică să nu se pronunţe cu privire la problemele sociale şi, cu atât mai mult, să nu combată cu fermitate încălcarea şi inversarea valorilor creştine. Societatea civilă, iată încă un cuvânt care nu vrea să spună mare lucru. Societatea este una, iar acest lucru nu este o vânătoare rezervată. Da, Biserica are datoria de a acţiona şi ea reîncepe să vorbească, chiar dacă o face insuficient, după mine. Nu vreau să arăt decât trei evenimente recente foarte importante: “unul dintre noi”, declaraţia privind primul dintre drepturile omului şi condamnarea teoriei de gen. Adică, apărarea familiei tradiţionale. Eu spun familia tradiţională, deoarece Bruxelles ne explică că acum există mai multe tipuri de familie. Cu permisiunea dumneavoastră, mă voi exprima asupra acestor trei probleme.

– Prima. Iniţiativa cetăţenilor europeni în apărarea familiei şi în special pentru cea a embrionului, numit “unul dintre noi”, a adunat peste două milioane de semnături în timp record. Cred că am ridicat deja această problemă în timpul primului nostru interviu. Patriarhul României a sprijinit, de asemenea, această iniţiativă, în care s-au alăturat multe familii din România.

În faţa acestui succes important pentru apărarea familiei tradiţionale, parlamentarii «socialişti» europeni şi lobby-urile pe care le administrau s-au grăbit a face în aşa fel încât să le combatǎ, ca apoi să nu mai ţină cont de ele. Deputatul socialist belgian, Marc Tarabella, reuşeste în cele din urmă să dea o recomandare care distruge ordinul familiilor. Bruxelles nu are nicio autoritate asupra statelor membre pentru acest tip de decizie, dar aceastǎ presiune din partea UE serveşte drept alibi în unele state ca să adopte legi şi decrete. Trebuie remarcat faptul că în momentul în care UE adopta recomandarea “pro-avort”, Curtea Supremă a Portugaliei, în faţa unui caz de asigurare, a decretat calitatea de persoana a copilului în timpul sarcinii (fară sa fie născut). Problema este suficient de importantă pentru a cita textul, sau cel puţin articolul III din respectiva decizie: “Copilul nenăscut este o fiinţă umană... cu demnitatea unei persoane umane, indiferent (independent) de sistemul juridic al fiecărui stat de a recunoaşte sau nu calitatea de persoană juridică (legala)”1. Vedem aici cât de importantă este propunerea din Texas, cu privire la recunoaşterea persoanei juridice a fătului. După cum vedeţi, lupta este dură, dar nu este terminată.

– Al doilea punct se referă la drepturile omului. Desigur, toată lumea ştie că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este o fabricaţie creată de Revoluţia franceză şi de francmasonerie. Profesorul Xavier Martin, eminent specialist al epocii iluminismului, a studiat această problemă şi notează cu ironie că aceste faimoase drepturi relevă o “preferinţă naţională!” Într-adevăr, Constituţia din 24 iunie 1793 nu garantează “exercitarea tuturor drepturilor omului”, decât la “toţi francezii” (art. 3)2. Dar, fiţi siguri, totul s-a extins la nivel mondial şi, prin urmare, nu mai au un impact prea mare. Mi se pare că primul dintre drepturile omului este să se nască şi să nu fie ucis în pântecele mamei sale - în uter . Şi tocmai aceasta s-a adoptat, în cele din urmă, la Consiliul Ortodox din Creta, în Kolimbari, în luna iunie a anului trecut. În Scrisoarea enciclică, articolul 12 prevede: “Ea (Biserica Ortodoxă), spune că viaţa fiinţei umane este sacră şi are atributul de persoană de la concepţie. A fi născut este primul dintre drepturile omului”. Ea (Biserica Ortodoxă) subliniază sacralitatea vieţii şi calitatea omului de persoană, încă din momentul conceperii. Dreptul la naştere este primul dintre drepturile omului”3. Lucrul este în cele din urmă spus şi scris, ceea ce îmi dă acum un argument în plus, un argument cu autoritate când vorbesc despre aceste probleme.

– Al treilea punct este relativ la o luare de poziţie cu privire la teoria genului. Ştiti răul pe care îl generează aceasta tentativă a homosexualilor de a diferenţia sexul şi genul. Din păcate, această teorie şi-a făcut drum (loc) şi de fapt, caută să-i pervertească pe copii, pentru că UE o propune chiar şi în şcoli, sub presiunea lobby-urilor LGBT. Anul trecut chiar a fost organizată o zi în şcolile dintr-un oraş de provincie în Franţa, cerându-li-se părinţilor să trimită băieţeii lor la şcoală în “fustă”, în timp ce fetele vor fi în pantaloni. Naivii s-au gândit la o sărbătoare şi nu au înţeles ceea ce a fost la bazǎ: a insufla îndoiala şi partea ludică pentru a destabiliza construcţia psihologică a copiilor cu privire la identitatea lor sexuală şi de a îi face să accepte mai bine homosexualitatea. Sunt, de asemenea, fericit să aflu că în timpul celui de al cincelea Forum Internaţional catolic-ortodox, a fost scris la articolul 10 din actele sale că “şcoala nu ar trebui să fie un loc de experimentare a tezelor antropologice fără fundament ştiinţific, cum ar fi teoria de gen, sau a unor ideologii ecologiste care merg pâna la transumanism.”

Red.: Sunteţi deci satisfăcut şi credeţi că au fost făcute progrese în termeni de luări de poziţie?

P.J.B.: Există încă multe de făcut, sarcina este considerabilă. Dar noi asistăm totuşi cu plăcere la luările de poziţie ale Bisericii în favoarea familiei tradiţionale, împotriva avortului şi a teoriei de gen, cel puţin în Ortodoxie. Cu privire la problema transumanismului, de asemenea, atât de condamnat atât de Sinod, cât şi de Forumul catolic-ortodox evocat, avem posibilitatea de a vorbi altă dată. Ceea ce este remarcabil este faptul că mobilizarea vine de la bază, poporul credincios se trezeşte, nu mai acceptă să vadă că toate valorile fundamentale ale societăţii umane şi ale creştinismului sunt încălcate în numele modernismului şi post-modernismului, în numele secularismului şi permisivitǎţii unor părinţi ai Bisericii mai preocupaţi de viaţa lumii decât de viaţa pastorală şi apărarea adevăratei credinţe. Da, cred cu tărie că asistăm la o trezire a conştiinţelor şi acest lucru este, evident, lucrarea Duhului Sfânt. Sunt foarte fericit că Ortodoxia vorbeşte clar, în momentul în care romano-catolicismul s-a laicizat complet, din păcate, şi încearcă să se potriveasca gusturilor zilei. Vaticanul a găsit potrivit pentru a sărbători, la Stockholm, cea de a 500 aniversare a Reformei lui Martin Luther. Avem de ce să fim uimiţi atunci când ştim că în fruntea luteranilor suedezi se află o lesbiană şi luteranii norvegieni sunt în curs de a dezvolta o “liturghie” pentru a binecuvânta cuplurile de acelaşi sex? În timp ce anglicanii sunt în aceeaşi derivă. Biserica nu trebuie să ruleze în spatele societăţii civile, ci să o preceadă.

Red.: Părinte, nu vă temeţi ca o să se considere poziţiile sfinţiei voastre prea conservatoare? Lumea actuală s-a schimbat...

P.J.B: Absolut nu. Biserica are dogmele şi canoanele sale. Le respectăm şi suntem în Biserică; sau nu le respectăm şi suntem în afară Bisericii. Ortodoxia este intangibilă. Toate aceste probleme referitoare la familie, căsătorie, copii, sexualitate, au fost tratate cu multă înţelepciune de către Părinţii Bisericii. Toţi aceia care ar dori să schimbe dogmele şi canoanele, sau cel puţin să considere că suntem într-o eră post-patristică, sunt nu numai în eroare, ci şi în erezie. Spre deosebire de romano-catolicism, care opreşte perioada patristică la Sfântul Ioan Damaschinul, Ortodoxia consideră că perioada patristică este vie şi actuală. Părintele Dumitru Stăniloae şi Sf. Iustin Popovici, care sunt doi teologi dogmaticieni ai zilelor noastre, au schimbat ei ceva la tradiţie? Nu, au continuat în spiritul tradiţiei vii, fără a schimba o iotă din învăţămintele dogmei şi ale canoanelor. Spuneţi că lumea de astăzi s-a schimbat şi că ar trebui poate o adaptare la stilul de viaţă al contemporanilor noştri. Fără îndoială că lumea de astăzi s-a schimbat, dar nu în bine. Ce vedem? Egoismul, gustul banilor uşor obţinuţi, relativismul, hedonismul, violenţa, drogurile, depravarea, pedofilia, homosexualitatea, desfrâul, adulterul, divorţul, avortul, contracepţia, PMA, GPA, dispariţia etică, transumanismul etc. Toate acestea sunt relele acestui secol. Da, lumea de azi s-a schimbat. Şi este de fapt dificil de a trăi ca şi creştini în acest climat de permisivitate. Dar nimeni nu a spus că a fost uşor să fii creştin.

Vedeţi cum creştinii sunt persecutaţi în întreaga lume. In Europa, voinţa politică de a distruge creştinismul, de asemenea, ia rapid forma unei persecuţii. Şi eu nu ezit să solicit o insurecţie morală împotriva degradării valorilor tradiţionale. Nu vă faceţi iluzii. Ceea ce spuneam mai devreme despre Templul satanic a lui Set, voinţa de a eradica toate urmele iudeo-creştinismului, este în lucru. Totul începe cu pierderea de repere religioase şi a identităţii naţionale. Aşa că bătălia este pe acel plan.

Red: Părinte, am plecat de la problemele bioetice şi am ajuns la aspecte politice. Nu vi se pare ciudat să amestecaţi genurile?

P.J.B.: Viaţa este una. Şi toate relele provin de la aceeaşi persoană, tatăl minciunilor. Satana este cel care răsuceşte adevărul, care creează dubii asupra a ceea ce părea dobândit. Transformarea modelului de familie este exemplul paradigmatic cu aceste cupluri de homosexuali, cărora legiuitorul le oferă drepturi reproductive (genezice), civile şi sociale similare celor din familiile tradiţionale. Spargerea maternităţii în favoarea tehnicilor de reproducere, care nu au nimic de-a face cu conceptul biblic de un singur trup. “Şi ei vor deveni un singur trup”. Scandalul GPA, al cărui Comitet de etică este încredinţat unui transsexual - el sau ea - nu ştiu... este abominarea absolută.

Red.: Nu credeţi totuşi că este dificil să considerăm o întoarcere înapoi?

P.J.B.: Nu, nimic nu este definitiv, nimic nu este inevitabil. Am vorbit acum despre GPA. Ştiţi că Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a dat înapoi. Judecătorii europeni tocmai au dat dreptate Statului italian pentru retragerea unui copil obţinut prin GPA în străinătate, părinţilor “intenţionali” care nu au nicio legătură genetică cu el. Trebuie să ne luptăm împotriva acestei idei de ineluctabilitate pe care încearcă să ne-o impună nouǎ. Totul este o chestiune de voinţă. Astăzi, acest vag sentiment de ineluctabil a pătruns spiritele pentru a genera un fatalism mortifer. Havel însuşi a recunoscut imposibilitatea de revenire înapoi. “S-ar părea că lumea sfârşeste prin a ne depăşi. Este imposibil să se întoarcă înapoi”, gândea el. În schimb, viitorul nostru implică ca “conştiinţa noastră să ajungă din urmă inteligenţa noastră, altfel suntem pierduţi”, adaugând, “Noi trebuie să găsim o nouă relaţie, un nou respect pentru ceea ce ne transcende la infinit: universul, pământul, natura, viaţa”. Această viziune a lui Vaclav Havel, un fel de umanism nou, nu era creştină. Nu există nici o altă cale de întoarcere sau speranţǎ (nădejde) decât în renaşterea valorilor tradiţionale, în înrădăcinarea cultural naţională, în viaţă şi în credinţa strămoşească. Întoarcerea la Dumnezeu. Să nu uităm acest cuvânt a lui Petre Ţuţea: “Există Dumnezeu, orice altceva este contingenţă”.

note:1 Lisboa e Supremo Tribunal de Justiça, 3 de Abril de 2014.

2 Xavier Martin, «Inégalités, discriminations : l’apport des Lumières», in Revue historique de droit français et étranger, n°1 janvier-mars 2012, p. 62

3 Enciclica Sinodlui din Creta, art. 12, 1- iunie 2016.

(va urma)

 

divider



Rostul suferinţei

Detenţia, înainte de orice, este o neîntreruptă suferinţă. Obiectiv, această suferinţă este de neevitat. Subiectiv, ea poate fi respinsă, după cum poate fi şi asumată. Respingerea echivalează cu un gest absurd, disperat, săvârşit într-o situaţie fără ieşire. La rândul ei, asumarea e altceva decât o simplă acceptare a ceva dat, altceva decât împăcarea cu ceva impus din afară, e efortul de asimilare a suferinţei, efortul de transsubstanţiere în propria fiinţă, efortul de a-i converti un sens soteriologic plenar. Convingerea că această suferinţă nu este, nu poate fi lipsită de sens, cu precădere în plan transcendent, dar şi în cel contingent, e factorul care mi-a salvgardat neprăbuşirea, temeiul supravieţuirii mele, ca om, atunci şi acum, aici şi acolo. Exhibarea şi, nu mai puţin, reducerea suferinţei la dimensiunile ei contingente, privarea de dimensiunile transcendente, prin încercarea de a-i găsi o soluţie juridică, eventual etică, e lucrul de care mi-e teamă, e motivul pentru care iubesc tăcerea. Frică de a mărturisi? Câtuşi de puţin. Inconfortul răscolirii amintirilor? Pudoarea? Dimpotrivă. Suferinţa, în măsura în care este a mea, ca amintire, oricât de ciudat ar părea, îmi este chiar reconfortantă. Reconfortantă dar şi intransmisibilă, de necomunicat, ca tot ceea ce ţine de fiinţă, de forul nostru intim. Încercarea de a o face ar echivala cu exhibarea, cu o perversiune, deci.

Nu alta e atitudinea ce se degajă din testamentul politic al gânditorului mucenic Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi”. Să nu ne răzbunaţi, pentru că răzbunarea, indiferent de felul cum e înţeleasă, ca instituire a dreptăţii, ca înseninare a conştiinţei, ca restabilire a stării de bine, dată fiind amploarea suferinţei, nu are cum se împlini. Încercarea, prin urmare, ar fi fără ieşire. Răzbunarea e a Domnului. A omului e jertfa răscumpărătoare. Admiţând că ar fi totuşi posibilă răzbunarea, ea nu ar face decât să răpească suferinţei calitatea de jertfă, motiv pentru care o resping. Apoi, de virtuţile profilactice ale memoriei, mă îndoiesc, ceea ce nu înseamnă că pledez pentru uitare. E ca şi cum aş pleda pentru răzbunare. Şi nu e câtuşi de puţin aşa. Suferinţa apoi, de-a lungul anilor, nu a fost şi nu e mereu aceeaşi. Atitudinea faţă de suferinţă, în timp, vrând-nevrând, se modifică şi ea. O, de câte ori nu am socotit şi eu că trebuie să fim răzbunaţi, de câte ori că nu. Am avut şi perioade când am încercat, cu tot dinadinsul, să uit, socotind că în acest fel se vor limpezi lucrurile. Cu existenţa ca spectacol, nu m-am împăcat. Am înţeles, poate devreme, poate târziu, că odată desprinsă de fiziologic şi chiar de moral, suferinţa va aparţine adâncului, va deveni sacră. „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre în faţa porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi întorcându-se să vă sfâşie pe voi”. Nu e vorba de nici un dispreţ, animalul fiind şi în mine, ci doar de decenţă, doar de lucruri ce ţin de lumea cea de taină. Clarificările, apoi, cer şi ele timp. „Să nu uităm!” repetă obsedant atâţia preoţi ai memoriei instituţionalizate. „Să nu uităm!”, dar nici să nu umplem pământul cu semne îndoielnice, timpul, cu ceremonii făţarnice, cărţile, cu ditirambi şi rechizitorii viscerale, întrucât toate acestea alterează şi substanţa şi sensul memoriei, acela de a zidi lăuntric şi numai după aceea acela de a fi avertisment şi pildă.

Viorel Gheorghiţă  (fragment din cartea „Et Ego”)

divider



Fundaţia “Profesor George Manu”. Principii şi atitudini

Situaţia creată în jurul comemorării lui Valeriu Gafencu ne face să reflectăm asupra mai multor situaţii şi principii pe care noi, reprezentanţii Fundaţiei Profesor George Manu, le consideram clare, cel puţin pentru cei care se află în jurul nostru şi pentru cei care se revendică de la Sfinţii Închisorilor şi luptă pentru cano nizarea lor. Văzând că lucrurile stau diferit şi că judecata şi bunul simţ se pierd câteodată în mândrie şi fanatism, ţinem să facem câteva precizări legate de principiile, activitatea şi poziţia noastră:FGM a fost înfiinţată în 1994 de numeroşi supravieţuitori ai temniţelor carliste, antonesciene şi comuniste, cu scopul de a oferi tinerelor generaţii informaţii despre lupta, biruinţa şi suferinţa neamului românesc încătuşat sub cele trei regimuri de dictatură.

Fundaţia „Profesor George Manu” s-a implicat în primul rând în cultivarea unor valori morale, adevăruri şi repere ale conştiinţei noastre naţionale, reprezentate de cei care au trecut prin prigoane, prin temniţe şi lagăre, prin munţi, luptând împotriva comunismului, prin deportări, prin exiluri dureroase. Aceşti oameni, prin atitudinea lor demnă, fără compromis, şi prin înalta lor trăire creştină în închisorile politice şi-au câştigat un loc de frunte între figurile de seamă ale identităţii româneşti. Al doilea front al luptei duse de Fundaţia Profesor George Manu a fost restabilirea adevărului istoric în ceea ce priveşte Mişcarea Legionară, de cele mai multe ori mistificat în mod interesat de cei care ne vor pieriţi ca neam şi ne vor Bisericile sfărâmate. Aşadar, acesta este profilul general al Fundaţiei, acestea au fost liniile trasate de întemeietorii ei şi pe aceste linii ne coordonăm şi noi astăzi nu numai activitatea din cadrul FGM, ci şi propriile vieţi. Astăzi, la 23 de ani de la înfiinţare, FGM este alcătuită şi condusă în majoritate de tineri. Chiar dacă membrii fondatori nu mai sunt fizic alături de noi, obligaţia noastră şi misiunea pe care ne-am asumat-o este aceea de a duce mai departe moştenirea lor. FGM consideră că închinarea de către BOR a anului 2017 memoriei apărătorilor ortodoxiei în temniţele comuniste reprezintă o recunoaştere oficială a luptei, suferinţei şi biruinţei foştilor deţinuţi politici şi eroi anticomunişti. Totodată, consideră că această decizie istorică este cel mai puternic şi categoric răspuns faţă de legea 217/2015, care prin apariţia ei dorea să se asi gure că toţi aceşti mărturisitori vor rămâne pentru veşnicie în temniţele memoriei. Fundaţia sprijină toate acţiunile şi implicarea Bisericii în această direcţie, considerându-le legitime şi superioare oricăror iniţiative private. Totodată, îndemnăm pe toţi membrii, prietenii şi simpatizanţii noştri să o facă, respectând întocmai programul şi conţinutul stabilit de Biserică pentru aceste manifestări. Biserica este fiinţa neamului, iar noi, ca mădulare ale neamului şi ale bisericii, trebuie să stăm în rânduială şi ascultare şi să avem grijă ca prin atitudinea noastră să nu încurajăm niciodată pe duşmanii (din interior sau exterior) Bisericii, care îşi permit să emită judecăţi, sentinţe sau contestări ale deciziilor BOR. Nu reprezintă scopul nostru, nici nu constituie misiunea noastră amestecul în problemele ce ţin de competenţa Bisericii şi nici contestarea deciziilor luate de Sfântul Sinod al BOR sau de forurile conducătoare ale altor Biserici. Nu ne ocupăm nici de relaţiile interconfesionale dintre Biserici sau de rezolvarea problemelor istorice dintre ele şi nu considerăm că este treaba noastră să ne exprimăm în vreun fel în aceste probleme. FGM nu este o organizaţie confesională, deşi suntem majoritar ortodocşi, avem în rândurile noastre şi un număr considerabil de greco-catolici (supravieţuitori ai infernului concentraţionar şi urmaşii lor) care ne sunt fraţi de luptă şi ideal, aşa cum au fost întotdeauna în Mişcarea Legionară, apoi în lupta din munţi, în temniţe, după eliberare sau în exil. FGM nu este o organizaţie politică, deşi bineînţeles că fiecare dintre noi avem opţiuni şi păreri pe care ni le şi expunem câteodată cu titlu personal în revistă. Dar ca instituţie, FGM nu face politică, nu susţine partide şi candidaţi.

FGM nu este o organizaţie caritabilă şi nu dorim să ne clădim imaginea pe ajutorarea semenilor noştri. Ajutorul, sprijinul şi intervenţiile pe care le facem în direcţia asta au fost şi vor rămâne întotdeauna private, pentru că ele nu sunt un mijloc de propagandă în beneficiul Fundaţiei, ci sunt obligaţii morale, creştineşti şi trebuie tratate ca atare.

Nu acceptăm segregarea memoriei bătrânilor noştri pe principii confesionale, de apartenenţă politică sau etnică. De la ei am învăţat că suferinţa, jertfa şi lupta pentru neam şi credinţă s-au purtat în comun: ortodocşi, greco-catolici şi romano-catolici, legionari, ţărănişti, liberali, simpli ţărani, români, maghiari, evrei, germani etc. Tot în comun le cinstim şi memoria şi încercăm să o transmitem cât mai fidel generaţiilor care vin după noi. Supravieţuitorii temniţelor, care ne-au fost îndrumători şi părinţi spirituali, au ştiut să păstreze acest duh al comuniunii de suflet şi credinţă până la sfârşitul vieţii lor. Au păstrat această memorie comună în cărţile pe care le-au tipărit, în învăţăturile pe care ni le-au dat, pe plăcile monumentelor pe care le-au ridicat, la comemorările anuale pe care le-au instituit, la înmormântări, conducându-i pe drumul spre cer pe camarazii lor. Şi nu, ăsta nu este ecumenism - aşa cum este el înfăţişat astăzi de cei care vor să ridice o biserică paralelă şi să o boteze ortodoxă, acesta a fost crezul lor creştin-naţional, dragostea pentru Neam şi Biserică şi frăţietate între cei care s-au angajat în lupta pentru Neamul şi Biserica noastră.

Cei care susţin alte principii, ignorându-le sau încercând să le schimonosească pe cele ale pătimitorilor şi supravieţuitorilor iadului bolşevic - revendicându-se totodată de la aceşti oameni - se află într-o gravă eroare istorică şi sufletească. Poate neştiinţa, poate mândria sau superficialitatea cu care s-au aplecat (sau mai degrabă nu s-au aplecat) să le cerceteze vieţile celor în cauză, i-au condus pe un drum greşit. Fiecare dintre noi alege unde doreşte să se situeze şi de cine să facă ascultare. Intrând în Fundaţie, fiecare dintre noi, ca persoană şi împreună, ca entitate, am ales să ne aşezăm pe urmelor înaintaşilor noştri, ale celor care acum nu mai sunt printre noi şi să ducem mai departe moştenirea lor, aşa cum ne-au lăsat-o, fără să o decupăm după propriile noastre idei sau interese, fără să o subordonăm politicului şi corectitudinii sale. Ca persoane, am ales să ne aşezăm fiecare sub ascultarea duhovnicului, adică sub ierarhie - orice creştin care merge la biserică, se spovedeşte şi împărtăşeşte stă (chiar dacă nu îşi dă seama), sub ascultarea ierarhiei de care aparţine.

Cei care înţeleg să meargă alături de noi pe acest drum trasat de mărturisitori, sunt bineveniţi oricând ca membri, prieteni şi susţinători. Cei care nu se regăsesc în lupta înaintaşilor noştri, cei care doresc să modifice principiile şi regulile aşezate de bătrânii noştri, nu se pot aşeza alături de noi. Nu putem merge împreună în faţa crucilor şi monumentelor ridicate de bătrâni, în datele şi locurile stabilite de bătrâni şi în loc de cinstire să aducem tulburare pentru cei vii şi pentru cei adormiţi. Nu putem admite propaganda - indiferent de natura ei - pe marginea mormintelor şi suferinţelor celor ce nu mai sunt.

Fundaţia “Profesor George Manu” 

divider



ÎMPREUNĂ PENTRU VALERIU GAFENCU

În 18 februarie 1952, Valeriu Gafencu trecea la Domnul în temniţa Târgu Ocna… La 65 de ani de la naşterea lui în cer, Valeriu Gafencu, dimpreună cu toţi pătimitorii şi mărturisitorii din temniţa Târgu Ocna, au fost comemoraţi şi omagiaţi ca apărători ai Ortodoxiei şi Sfinţi ai Inchisorilor. Manifestările de anul acesta au fost organizate de Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului, cu binecuvântarea IPS Ioachim. Joi, 16 februarie 2017, credincioşi din toate colţurile ţării au sosit la Târgu Ocna, în curtea Bisericii Sfinţii Impăraţi Constantin şi Elena, aflată lângă Penitenciar. Ziua a început cu oficierea Sfintei Liturghii de către un sobor condus de Arhim. Pimen Costea, vicar administrativ al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului şi de Pr. Ioan Bârgăoanu - protopopul Oneştiului. A urma slujba parastasului în curtea Bisericii şi la Troiţa lui Valeriu Gafencu. La finalul ei Pr. Pimen a citit cuvântul IPS Ioachim, pe care îl regăsiţi integral în paginile revistei noastre.

Au urmat două acţiuni derulate în paralel. In frunte cu Pr. Protopop Ioan Bârgăoanu, preoţii şi credincioşii au pornit într-o procesiune de la Troiţa lui Valeriu Gafencu şi până în centrul oraşului Târgu Ocna. In fruntea coloanei un tânăr purta o cruce pe care Mântuitorul era răstignit în zeghe de deţinut… Participanţii la procesiune au purtat icoane ale Sfinţilor din Inchisori, ale lui Valeriu Gafencu, Gherasim Iscu sau Ilie Lăcătuşu. In acelaşi timp, câteva zeci de persoane am participat la oficierea unui parastas în incinta Spitalului Penitenciar Târgu Ocna, în faţa fostei Camere 4 Spital în care a trecut la Domnul Valeriu Gafencu. Astăzi, respectiva camera nu mai funcţioneaza ca celulă, ci serveşte ca spaţiu pentru depozitarea bagajelor deţinuţilor. Sentimentele şi emoţia simţite îin acea cameră nu se pot reda în cuvinte.

După săvârşirea pomenirii la Penitenciar şi după terminarea procesiunii, participanţii s-au reunit la Casa de Cultură a oraşului Târgu Ocna, unde a avut loc o serie de evocări despre mărturisitorii din temniţa Târgu Ocna. Sala s-a dovedit neîncăpătoare pentru cei care doreau să asculte mărturii despre aceşti noi sfinţi ai pământului românesc. Părintele Ioan Bârgăoanu a prezentat invitaţii şi a dat cuvântul Pr. Pimen Costea, au urmat Pr. Prof. Vasile Gordon, Ciprian Voicilă - a ăarui cuvântare o puteţi citi integral în paginile revistei noastre - şi Pr Ştefan Neicu. Ziua îinchinată martirilor din Târgu Ocna s-a încheiat cu o masă oferită de Arhiepiscopie în cadrul Şcolii Naţionale de Pregătire a Agenţilor de Penitenciare Târgu Ocna . Aici am avut bucuria să vizităm capela în care slujeşte părintele Florin Smarandi, cel care va ridica în acest loc Biserica Sfinţilor Martiri şi Mărturisitorilor din Inchisorile Comuniste.

Ţinem să mulţumim şi pe această cale tuturor celor care s-au implicat şi au sprijinit comemorarea din acest an: IPS Ioachim şi Arhim. Pimen Costea, din partea Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, Pr Ioan Bârgăoanu, Protopopul Oneştiului, Primăriei Târgu Ocna, Casei de Cultură Târgu Ocna, Poliţiei şi Jandarmeriei care ne-au ajutat să desfăşuram procesiunea în condiţii optime, Pr. Florin Smarandi - preot capelan coordonator al preoţilor din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Pr. Paul Vamanu care ne-a condus în Penitenciarul Târgu Ocna pe urmele lui Valeriu Gafencu, Pr. Cristian Mazilu care de ani şi ani se îngijeşte de zona gropilor comune şi de Troiţa lui Valeriu Gafencu, Pr. Amfilohie Brânză şi maicilor de la Diaconeşti şi Paltinul-Petru Vodă, preoţilor şi credincioşilor sosiţi din toate colţurile ţării. Tuturor acestora le mulţumim şi le rămânem adânc recunoscători.

Pr. Pimen Costea: „Dacă am ales să rămânem în ţara asta aşa cum este ea, ne legăm sufletul de toţi ai neamului, de cei ce au fost, de cei ce vor fi şi de cei ce suntem. Ei sunt parte a acestui neam, cu bucuriile lor, cu tristeţile lor, cu lacrimile lor, cu sângele lor. Sunt parte a acestui neam, de aceea am ales să îi evocam astăzi, după ce am săvârşit Sfânta Liturghie în cadrul căreia i-am pomenit pe cei ce au lăsat pământului trupurile lor, aici, la Târgu Ocna, am făcut slujba de pomenire după aceea ca un prinos de recunoştinţă pe care ar fi trebuit să îl aducem în fiecare zi, pentru că suntem ceea ce suntem, în libertate, datorită jertfei lor.”

Pr. Prof. Vasile Gordon:„Socotim că este o zi a recunoştinţei şi dacă vorbim despre recunoştinţă, primul gand îl îndreptăm către bunul Dumnezeu… Ii mulţumim lui Dumnezeu pentru că în pronia lui desăvârşită, a preschimbat o suferinţă care nu se poate reda în cuvinte, într-o bucurie duhovnicească. A preschimbat-o în această comuniune a noastră cu mărturisitorii şi cu sfinţii închisorilor… Ne indreptăm acum gândul nostru către ei cu toată recunoştinţa, ca mărturisitori, ca sfinţi.”

Pr. Ştefan Neicu:„In închisorile comuniste, indiferent de starea socială, de statut, de vocaţie, toţi au fost una în martiriu, toţi au fost una în Hristos. De aceea cred că în închisorile comuniste mai mult ca în alte părţi s-a adeverit ceea ce spunea înţeleptul Solomon, că sufletele drepţilor, fiind în mâna lui Dumnezeu, chinul nu se va atinge de ele şi fiind pedepsiţi cu puţin vor lua mare răsplată, căci Dumnezeu i-a găsit vrednici.”

Redacţia 

divider



Sinaxarul Sfinţilor din Închisori: Traian Marian † 30 ianuarie 1987

Traian Marian s-a născut la 19 noiembrie 1909, la Codlea. Alături de prietenul său Traian Trifan se înscrie în Mişcarea Legionară la începutul anilor ‘30 şi îi va rămâne loial până la trecerea sa în veşnicie. Absolvent al Facultăţii de Drept, avocat, stabilit în Braşov, Marian va lua parte la toate momentele importante din viaţa Legiunii. Prigoanele vin peste Legiune şi peste membrii săi, Traian Marian este arestat în timpul dictaturii carliste, în 1938, şi va petrece un an şi jumătate în lagărul de la Vaslui. Eliberat în 1940, va lua parte la revoluţia legionară din 3-6 septembrie 1940, devenind şeful legionar al judeţului Braşov în timpul Statului Naţional Legionar (Traian Trifan era prefectul oraşului). În timpul loviturii de stat a generalului Antonescu, Traian Marian şi Traian Trifan, alături de legionarii braşoveni refuză, să predea Prefectura fără ordin scris prin care să fie revocaţi din funcţii. De îndată ce primesc confirmarea Bucureştiului cei doi predau Prefectura în cea mai perfectă ordine. Deşi la Braşov evenimentele din 21/23 ianuarie 1941 au decurs paşnic şi fără incidente, Traian Marian şi Traian Trifan vor fi judecaţi pentru participare la „rebeliune”. Arestat chiar a doua zi după predarea Prefecturii, Traian Marian ajunge deţinut politic în Cetăţuia Braşovului. Urmează procesul, de fapt o mascaradă, deşi colonelul Agricola declară în favoarea lor arătând că la Braşov predarea Prefecturii s-a făcut în condiţii perfecte, sentinţa îi va condamna pe cei doi prieteni la ani grei de închisoare.

Tribunalul Militar Braşov condamnă la 5 aprilie 1941 pe Traian Marian la 18 ani muncă silnică pentru “insurecţie armată“, cu descrierea faptei “a luat parte la rebeliune”. Traian Trifan va primi 16 ani de închisoare. Marian primeşte sentinţa mai mare datorită funcţiei sale de şef legionar al judeţului.

Începe periplul carceral al celor doi prieteni. De la Braşov vor ajunge în Aiud unde, datorită înaltei lor ţinute morale şi sufleteşti vor căptăta supranumele de “cei doi Titani”. Titanii vor deveni nucleul rezistenţei prin rugăciune şi în jurului lor se va forma grupul “misticilor” alcătuit în mare parte din fraţi de cruce, dar şi din legionari mai vechi. Întregul grup se va aşeza sub ascultarea Pr Vasile Serghie care le devine duhovnic - singurul preot legionar aflat la acea dată în jurul lor. Grupul din care vor face parte Anghel Papacioc, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Virgil Maxim etc începe să practice rugăciunea inimii.

Din Aiud Titanii vor ajunge disciplinar la închisoarea Suceava (după un popas la Văcăreşti) - pentru că au refuzat să meargă să lupte pe front pentru a se reabilita în faţa regimului Antonescu. Cei doi spun răspicat că ei doresc să îşi servească ţara, dar că nu au ce reabilita. Ajunşi la Suceava cei doi vor da încă un examen de moralitate. Apropiindu-se frontul de oraş, directorul general al închisorilor decide să predea deţinuţii în mâna ruşilor, dar autorităţile locale evacuează deţinuţii sub promisiunea că vor merge singuri şi se vor preda. Ceea ce se şi întâmplă. Traian Marian ajunge astfel la închisoarea Braşov unde se predă. De acolo va reveni în Aiud şi în coloniile de muncă ale penitenciarului. Va rămâne în Aiud până la eliberare în 13 septembrie 1954, păstrându-şi nealterată hotărârea şi tăria, refuzând compromisul şi reeducarea. Se va reîntoarce în Codlea unde avea rude - fratele său, Aurel Ma rian, era preot în Codlea la Biserica Înălţarea Domnului unde a slujit între 1944 şi 1993. Va trăi în modestie, cu sănătatea şubrezită. Deşi retras şi fără să activeze pe linie politică sau militantă, Securitatea l-a avut în permamenţă în vizor aşa cum reiese astăzi din documente (ex. din dosarul Pr. Papacioc). Era urmărit pentru activitatea avută în anii ’40 şi pentru legăturile create în temniţă cu grupul „misticilor legionari”. Mormântul acestui mare mărturisitor pentru Hristos şi neamul românesc se află în cimitirul de la Codlea. În veci pomenirea lui!

Cezarina Condurache 

divider



† Mircea Tarcea (1929-2017)

Născut la 22 ianuarie 1929, la Hunedoara, în familia învăţătorilor Gheorghe şi Sofia. Absolvent al liceului Decebal din Deva, a fost arestat în 1947 la vârsta de 18 ani, imediat după absolvire, pentru că ar fi participat la o şedinţă a Frăţiilor de Cruce în parcul din Deva. Deşi acuzaţia nu a fost probată, Mircea petrece în spatele gratiilor 16 luni pentru “tăinuire de infractor”. În timpul acesta a stat la închisoarea Deva şi Sibiu. Ajuns acasă, află că tatăl fusese scos din învăţământ şi că le fusese confiscată şi ultima bucată de pământ. Îşi continuă studiile la Cluj. Din cauza antecedentelor penale un reuşeşte să rămână prea mult în serviciile şi aşa modeste pe care reuşea sa le obţină. În 1958 urgia comunistă loveşte din plin familia Tarcea. Gheorge Tarcea (care mai executase o condamnare între 1952-1957) este arestat şi condamnat de Tribunalul Militar Cluj la temniţă grea pe viaţă pentru “crimă de insurecţie armată” şi “apartenenţă la Mişcarea Legionară”. Ulterior i se comută comdamnarea la 25 de ani de muncă silnică. Gheorghe Tarcea trece la Domnul în 1963 în temniţa Aiudului.

La câteva luni de la arestarea tatălui este arestat şi Mircea Tarcea, în august 1958. Va fi condamnat de Tribunalul Militar Braşov la 20 de ani muncă silnică pentru “uneltre împotriva orânduirii sociale”. I se impută că ar fi cântat de Crăciun împreună cu tatăl său colindul lui Radu Gyr… Execută detenţia la Deva, Jilava, Galaţi, Salcia şi Periprava. Va fi eliberat în iunie 1964 în baza decretului general de graţiere a foştilor deţinuţi politici.

După eliberare s-a angajat în diverse întreprinderi fie la calculul salariilor, fie la planificarea muncii. S-a căsătorit cu Eugenia Marcu care i-a dăruit trei copii. După 1990 a fost extrem de activ în cadrul AFDPR Hunedoara. Prin osteneală şi multă hotărâre a reuşit să împlinească un vis de pe vremea detenţiei: ridicarea unei biserici în memoria eroilor şi martirilor neamului românesc - Catedrala Eroilor din Hunedoara. Tot el a ridicat prima troiţă la Aiud, în curtea Monumentului. Mircea Tarcea a trecut la Domnul în 11 februarie 2017 şi a fost înmormântat la Hunedoara.

În veci pomenirea lui!

Cezarina Condurache 

divider



† Vasile Chindriş (1927-2017)

A trecut la cele veşnice camaradul Vasile Chindriş din Sighetu Marmaţiei (1927-2017), penultimul supravieţuitor al grupului de partizani din Muntii Ţibleşului (numit şi grupul Pop-Oniga). Născut la Ieud-Maramureş, Vasile Chindriş (în unele documente apare în forma Kindriş, cu ortografia din timpul stapânirii maghiare) va participa în 1945 la mişcarea de rezistenţă împotriva anexării Maramureşului la URSS (Ieudul fiind unul din polii rezistenţei româneşti, sub conducerea preotului Ioan Dunca-Joldea), apoi în 1950 se alătură grupului de rezistenţă armată anticomunistă “Ţibleşul” format din maramureşeni şi lăpuşeni (condus de Nicolae Pop şi preotul greco-catolic Atanasie Oniga, ambii împuşcaţi de Securitate), grup care va activa până în 1953, când majoritatea membrilor sunt arestaţi. Anchetat la Vişeu, Baia Mare şi Satu Mare, Vasile Chindriş este judecat şi condamnat la Oradea şi execută 11 ani de detenţie politică la Jilava, Capu Midia, Aiud, Valea Nistrului, Baia Sprie, Gherla.

Grupul “Ţibleşul”, format din liberali, ţărănişti, legionari şi simpli ţărani constituie un exemplu de unitate a forţelor naţionale în lupta anticomunistă. Ultimul supravieţuitor este doamna Aristina Pop Săileanu, domiciliată la Bucureşti (fiica liderului grupului, Nicolae Pop). Mai sunt în viaţă actualmente 17 seniori din generaţia rezistenţei anticomuniste din Maramureşul istoric, mărturisitori ai idealului creştin şi naţional.

Înmormântarea a avut loc la 2 februarie 2017 la Sighetu Marmatiei. Ceremonia a fost oficiată de preoţii greco-catolici Vasile Florea, Ioan Codrea şi Marius Vişovan, care au evidenţiat în luările lor de cuvânt tăria de caracter şi spiritul de jertfă al generaţiei mărturisitorilor idealului creştin şi naţional precum şi amploarea deosebită a rezistenţei din Maramureş.

Vasile Chindriş - prezent!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider