Fundatia George Manu

Editorial
* Neam şi mântuire
Opinii
* Institutul Elie Wiesel şi lovitura în obrazul BNR - dramă în 4 acte -
Aniversari
* 90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan
Evenimente
* Memoria rezistenţei – rezistenţa prin memorie
* Seară închinată Profesorului George Manu la Constanţa
* Frăţia Ortodoxă Sf. Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă
* “Sfinţii închisorilor”, la Lugoj
* Expoziţia Comunismul în România
* Târgul de carte Gaudeamus Cluj
* Simpozionul Internaţional “Să ne cunoaştem trecutul pentru a ne proiecta viitorul”
* Pelerinaj la Sighet – 2016
* Monumentul Ţăranului Român, sfinţit la Zoreni de mitropolitul Clujului
Articole generale
* Sfinţii Închisorilor - Lucrare susţinută în cadrul Simpozionului „Golgota Neamului Românesc”
* Colectiv # 6 luni, 64 morţi şi dezinfectanţi diluaţi
* 150 de ani de la fondarea Dinastiei Regale Române
Istorie
* Mărturisitoare ale credinţei şi iubirii în temniţele comuniste
* Martirii Maramureşului
* Războiul civil din Spania (1936-1939) IV
* Flori de aur din Maramureş (24)
* De vorbă cu Petru Codrea (8)
* Victor Silaghi, martirul-simbol din ianuarie 1941
Cultura
* Percepţia eminesciană actuală şi corectitudinea politică
* Nostalgia paradisului (IV) -recenzie de Septimiu Bucur, “Gândirea”, an XIX, Nr. 4, aprilie 1940
Spiritualitate
* Sfinţii Închisorilor – Sfinţii de lângă noi
* Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (IV)
Literatura
* Cronică de carte: Marius Ianuş, Vino Măicuţă! Flori duhovniceşti pentru Măicuţa Domnului ediţia a II-a, Editura Garofina, 2014
In memoriam
* Ion Gavrilă Ogoranu, la 10 ani de la trecerea sa la Domnul
* Comandantul Horia Sima
* † Virgil Totoescu
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XIX Nr 5 mai 2016


Neam şi mântuire

Proiectul „Catedralei Mântuirii Neamului”  merge înainte, însoţit însă de un cor al contestărilor pe diverse voci. Gama lor se întinde de la lozinca scurtă şi penetrantă, de genul „vrem spitale, nu catedrale” sau „Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici”, la argumentaţii elaborate cu pretenţii teologice, care pun în discuţie însăşi denumirea aleasă. După ce s-a exprimat într-o emisiune TV că „mântuirea nu se face pe neamuri”, prin urmare catedrala nu poate fi „a mântuirii neamului”, dl Gabriel Liiceanu revine pe contributors.ro cu o justificare teologică a punctului său de vedere („Există catedrale ale „mântuirii neamului”?). Creştinismul ar fi caracterizat tocmai prin universalitate, iar „orice revenire la ograda unui neam este o trădare a mesajului evanghelic și o cădere înapoi (tribală) în istoria speciei. În raport cu mântuirea (dar nu și cu istoria profană), „neamul” este un termen revolut.” Dl Liiceanu îl citează în sprijinul său şi pe părintele Rafail Noica cu o precizare asupra caracterului strict personal al mântuirii creştine: „Ce înseamnă să ne mântuim ca neam? Dumnezeu este Persoană și vorbește ca persoană. Tu, suflete, care mi-ai pus această întrebare, tu ești cel care te mântuiești. (…) Neamul nostru se cheamă Cristos. Sau, dacă vreți, neamul  nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu.” Teza mântuirii pe neamuri ar fi, în opinia dlui Liiceanu, echivalentă cu erezia etnofiletistă, condamnată de Biserică în anul 1872, iar denumirea aleasă pentru „Catedrala Mântuirii Neamului” de către Patriarhul Miron Cristea ar ţine de o epocă azi revolută, cea a naţionalismelor care şi-au atins apogeul în a doua parte a secolului 19 şi prima parte a secolului 20. Cu o satisfacţie abia disimulată, dl Liiceanu ne reaminteşte că noţiunea de „neam” ar fi un cuvânt de origine … maghiară (iar DEX-ul pare să îl confirme), nefiind de fapt altceva decât termenul neaoş pentru „naţiune”, ale cărei semnificaţii sunt strict limitate la sfera civică, la totalitatea cetăţenilor unui stat. Care nu sunt în mod obligatoriu toţi ortodocşi sau nici măcar credincioşi, ca atare nu pot fi „mântuiţi cu forţa”.

Cam acestea ar fi pe scurt, argumentele dlui Liiceanu, care pretind să tranşeze definitiv problema şi au drept scop nemărturisit să …  mântuiască o entitate de ordin colectiv din ghearele unei prezumtive rătăciri teologico-dogmatice cât se poate de pernicioasă. Căci demersul dl Liiceanu denotă, fie şi involuntar, un caracter soteriologic-comunitar sui-generis. El poate fi citit şi în cheia „mântuirii” unui „neam” (cu o identitate lingvistică, culturală, etc. precis conturată) dintr-o posibilă eroare gravă. De ce nu? Totul depinde doar de perspectiva abordată şi de sensurile pe care suntem dispuşi să le acordăm termenilor cu care operăm. Cum putem circumscrie această comunitate căreia i se adresează dl Liiceanu? Poate printr-un termen curent în limbajul bisericesc, folosit mai ales în acatistele închinate Maicii Domnului, care este invocată drept ocrotitoare a „neamului creştinesc” – dar pe care îl privim aici ipostaziat în particularitatea sa românească.

În principiu corectă în sfera de înţeles pe care o atribuie noţiunilor folosite, argumentaţia dlui Liiceanu îşi vădeşte totodată limitele şi insuficienţa. Răstălmăceşte sensurile fireşti şi face asociaţii nefireşti. Tabloul de ansamblu pe care pretinde a-l desena nu depăşeşte stadiul de caricatură - pe undeva, un mijloc uzual atunci când intenţiile reale sunt mai degrabă de ordin polemic. Se impun aşadar o serie de nuanţări corective, pe care rândurile următoare încearcă să le aducă.

În teologia ortodoxă, sensul primordial al termenului de „mântuire” e dat de refacerea comuniunii omului cu Dumnezeu, de restaurare a naturii umane desfigurate de păcat, de actualizare a chipului divin din om şi de transfigurarea lui întru strălucirea asemănării cu Creatorul. Privită în acest înţeles, mântuirea nu poate avea decât un caracter personal. Totuşi, dl Liiceanu ocultează complet (într-un duh cu iz mai degrabă protestant) dimensiunea comunitară a mântuirii. Nu ne mântuim sub forma unor atomi umani izolaţi, ca indivizi solitari, ci ca persoane integrate într-o comunitate. Aceasta este, bineînţeles, la modul cel mai general, Biserica Universală sau „neamul creştinesc” (iată cum termenul rustic şi aparent vetust de „neam” dovedeşte a avea semnificaţii mai bogate şi mai profunde, de ordin ontologic şi metafizic, decât substitutul plat şi secularizat de „naţiune” pe care ni-l propune în schimb dl Liiceanu).

Cunoscuţi teologi ortodocşi contemporani redau aspectul comunitar al mântuirii creştine în termenii următori:

„După chipul şi asemănarea existenţei trinitare, persoana este chemată să asume în mod unic, în comuniune cu toate celelalte, umanitatea lui Hristos: în comuniune înseamnă în participarea la „mişcarea de dragoste” a Treimii, împărtăşire şi multiplicare a vieţii divino-umane. Dragostea nu numai psihologică, ci ontologică din epistolele ioaneice este cea pe care s-ar cuveni să o evocăm aici.(…) În această perspectivă, conştiinţa personală –nu individuală- nu este conştiinţă de sine, ci conştiinţa comuniunii”. (Olivier Clément, „Viitorul Bisericii”, Ed. Patmos 2014, pp. 87-88)

 „Biserica este constituită prin comuniune, prin modul concret de comuniune între oameni. Acest mod urmăreşte o realizare dinamică a unităţii dintre oameni, nu ca grupare convenţională, ca rezultat al unei ideologii sau ca manieră de a trăi, ci ca fapt existenţial: unitatea ca adevăr ontologic al omului, ca mod de existenţă al omului „după natură” şi „după adevăr”.”(Christos Yannaras, „Adevărul şi unitatea Bisericii”, Trinitas 2008, p.17)

În termeni ecleziologici, comuniunea aceasta are un caracter universal, cuprinzând trupul întregii Biserici a lui Hristos. În plan concret ea este însă experiată în cadrul unor biserici locale, cu caracter naţional. Experienţa cotidiană a comuniunii pentru creştinul tipic se împlineşte la nivelurile parohiei, episcopiei, mitropoliei, patriarhiei, într-un spaţiu caracterizat printr-o unitate de limbă şi printr-o conştiinţă identitară comună. Adică în cadrul neamului din care face parte. Sau a naţiunii sale, înţeleasă însă în sens ontologic, iar nu civic. Părintele Constantin Galeriu lămureşte lucrurile într-un interviu acordat lui Răzvan Codrescu:

„Este naţiunea o realitate sau o simplă convenţie? Este naţiunea de la Dumnezeu sau de la oameni? Şi atunci, dacă naţiunea este o convenţie omenească, ea are o valoare relativă, ca toate lucrurile omeneşti; dar dacă este realitate rânduită de Dumnezeu, atunci înseamnă că ea face parte integrantă din ordinea creaţiei dumnezeieşti, este bună în sine, iar a o nega sau a o dispreţui este cel puţin nedrept.

Pentru gândirea şi sensibilitatea ortodoxă, naţiunile, naţiile, neamurile, sau oricum le-am spune, nu numai că sunt ceva real şi nu artificial, dar ele nu au doar realitate istorică sau biologică, ci şi realitate spirituală şi morală. Prin urmare, specificul naţional, cu toate notele lui componente, nu este ceva inventat –nici interesat, nici dezinteresat- de oameni, ci ceva dat, concret, obiectiv. Desigur, acolo unde o naţiune, în cadrul unui stat naţional, este majoritară, acest fapt e firesc să se reflecte în toate. Părintele Arhiepiscop Bartolomeu Anania are dreptate când zice: „Dacă există stat naţional, trebuie să existe şi Biserică naţională”, adăugând că Biserica Ortodoxă Română este Biserică naţională, indiferent de opoziţia unuia sau altuia.

Totul este mai simplu decât pare: pentru orice gândire sănătoasă, aşa cum un om depozitează în memoria lui o anumită experienţă de viaţă, în funcţie de care îşi modelează personalitatea, tot aşa şi neamurile sunt legate de o tradiţie proprie, care se reflectă în specificul fiecăruia. Umanitatea răspunde –a răspuns dintotdeauna- chemării lui Dumnezeu într-o formă sau alta, în funcţie de particularităţile persoanelor şi grupurilor concrete care o compun. Întrucât nu există umanitate pură, necondiţionată de nimic, ci numai umanitate întrupată în naţiuni, răspunsurile sunt diferite ca formă, chiar dacă asemănătoare ca fond.

Unii zic că religia este exclusiv ceva din cer, iar naţiunea exclusiv ceva de pe pământ, aşa că între ele n-ar exista punct de întâlnire. Dreapta credinţă vede însă realitatea în mod teandric: asta înseamnă că cerul şi pământul comunică prin lucrarea harului dumnezeiesc; nu sunt două niveluri între care să fie o ruptură, ci două vase comunicante, prin voia înţeleaptă a lui Dumnezeu. Religia cheamă la o existenţă mai înaltă, de dincolo de lume, dar ea, religia, lucrează în lume -  şi impregnează lumea. Capătul e dincolo, dar calea e aici. (…)

Unii invocă, pripit, aşa-numitul „filetism”, adică erezia de a pune naţiunea deasupra religiei. Dar aici nu-i câtuşi de puţin vorba de filetism. Filetismul este o marginală problemă bulgărească a secolului trecut. Nici un adevărat creştin nu va pune nu zic naţiunea, dar nimic altceva mai presus de Dumnezeu. Naţionalul se poate subsuma religiosului, dar nu i se poate supraordona, nici substitui. În cazul nostru, a spune „Biserică naţională” nu înseamnă a pune naţionalul mai presus de religios, nici a exagera iubirea de neam, ci doar a defini o stare de fapt cu vechi rădăcini istorice, în virtutea căreia tocmai ceea ce nu este trecător (spiritualul) înnobilează ceea ce este trecător (secularul).” (Părintele Galeriu, în Răzvan Codrescu, „Cartea îndreptărilor – o perspectivă creştină asupra politicului”, Ed. Christiana, 2004, pp. 184-186)

Dincolo de interpretarea sa profund reducţionistă a „naţiunii”, dl Liiceanu mai greşeşte atunci când atribuie termenului de „mântuire” din denumirea „Catedralei Mântuirii Neamului” acel înţeles suprem pe care-l conferă teologia, şi care de fapt nu se aplică neamurilor. Mai greşeşte şi atunci când ia de bună (evident, pentru că îi convine) teoria originii maghiare a cuvântului „neam”.  Un intelectual de talia domniei sale e dator să se informeze înainte de a se lansa în afirmaţii şi a emite judecăţi.

Dacă ar fi făcut-o, ar fi putut afla că însuşi PF Daniel explică astfel semnificaţia denumirii catedralei: „[este] vorba de Catedrala Mântuirii Neamului, adică de catedrala izbăvirii poporului român din situaţii dificile. Numele de Catedrala Mântuirii Neamului a fost sugerat după ce românii au trecut prin experienţa Războiului pentru independenţă (1877), iar apoi, după experienţa Primului Război Mondial şi după Unirea cea mare din 1918, acest nume fiind, de fapt, o manifestare de recunoştinţă sau de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului românesc de asuprire şi înstrăinare. Mântuirea în expresia «Catedrala Mântuirii Neamului» nu se referă la mântuirea ontologică a omului în Hristos, pentru că această mântuire nu depinde de locul unde este amplasată o biserică ortodoxă. Mai precis, când vorbim de «Catedrala Mântuirii Neamului» nu înseamnă că ea este singurul loc în care se mântuiesc românii, ci ea este simbol al recunoştinţei pentru mântuirea sau izbăvirea românilor de mari şi multe primejdii şi necazuri. Mântuirea, în limba greacă «soteria», înseamnă izbăvire sau eliberare dintr-o situaţie dificilă, dar şi vindecare de o boală. Când spunem că Iisus Hristos este Mântuitorul sau Eliberatorul omului de păcat şi de moarte, înseamnă că El este şi vindecător de păcat şi de moarte. Iar în limba latină cuvântul «salvator» poate fi înţeles şi ca vindecător, pentru că salus, salutis înseamnă, în acelaşi timp, sănătate şi mântuire. Deci când vorbim despre Mântuirea Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominaţie străină şi dobândirea libertăţii de-a trăi în comuniune naţională exprimată mai ales în unirea tuturor provinciilor româneşti într-un singur Stat naţional. Aceasta era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron şi a contemporanilor săi care doreau o Catedrală nouă.” („Glasul Bisericii”, Revista oficială a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, anul LXVII (2008), nr. 10-12 (octombrie-decembrie), pp. 175-185.)

Cum rămâne cu etimologia maghiară (susţinută şi de DEX) a cuvântului „neam”, pe care dl Liiceanu ţine cu orice preţ să ne-o amintească? Adevărul e că nu reprezintă decât o teorie discutabil­ă. O înrudire lingvistică de acest gen se poate explica fie prin împrumutul dintr-o limbă în cealaltă (necesitând însă o explicaţie coerentă şi plauzibilă pentru a identifica sensul real al acestui transfer – de ce împrumutul ar fi avut loc în această direcţie şi nu invers?), fie printr-o origine comună, mai îndepărtată, dintr-un idiom străvechi. Există şi teorii alternative, care infirmă argumentat originea maghiară a cuvântului „neam”.

„Referitor la termenul neam, Alexandru Pele notează imposibilitatea provenienţei din maghiară, provenienţă căreia i se opune nu numai argumentul de ordin fonetic că vocala magh. e nu se diftonghează în nici un împrumut; în plus, magh. nem însuşi are o origine nesigură; s-a încercat reconstruirea cuvântului maghiar pe baza unuia oset, fără ca măcar să se poată demonstra că triburile maghiare nomade ar fi tranzitat Caucazul de Nord şi Georgia, unde se întâlneşte această limbă iraniană, de unde maghiarii să fi… pescuit termenul. Diversitatea de forme sub care este atestat de-a lungul timpului magh. de azi nem vorbeşte de la sine despre cât de fixat în limbă şi cât de vechi ar putea fi respectivul cuvânt în ungureşte. Extrem de rar se întâmplă ca semantismul limbii-bază să fie mai sărac decât cel al limbii care a împrumutat. În ungureşte, nem are sensurile de neam, rudenie, specie, gen; nu, ba. În româneşte, neam înseamnă persoane înrudite prin sânge sau prin alianţă, rude, partea de pământ pe care o lucrează o familie, popor, naţiune, generaţie, specie, gen, categorie, boieri, clasă boierească; deloc, nimic. Am reprodus definiţiile din dicţionare; în Română, se mai pot identifica şi alte sensuri, din derivate, din onomastică sau din toponimie. Comparând semantismul în cele două limbi, se vede că din maghiară lipseşte şi un sens mai vechi (teren lucrat de o familie). Se observă, ca o curiozitate, prezenţa în ambele limbi a omonimiei cu un adverb de negaţie.

Alexandru Pele propunea ca etimon pentru rom. neam latinescul nemus şi, logic, pentru magh. nem etimonul rom. neam. Noi considerăm termenul neam ca fiind autohton. Dacă fonetic, ar fi fost posibilă o evoluţie de la lat. nemus la rom. neam (prin diftongare, ca şi prin apariţia unei forme rotacizate, ream), semantic se constată din nou o mai mare bogăţie a limbii Române faţă de latină, dar şi un număr mai mare de derivate pe teren Românesc. (…)

În latină, întâlnim sensurile de pădure sfântă (la Tacitus şi Plinius), de ogor, păşune (la Vergilius), de vie şi arborii care o susţin (la acelaşi). La elini, mai avem şi o serie de toponime care se revendică de la nemos, cum este vestita Nemea (iniţial pădure, apoi şi localitate în Argolida), dar avem şi o dezvoltare verbală de la aceeaşi temă, desemnând locuirea în păduri (retragerea din faţa vrăşmaşilor în codru, unde se va locui o vreme, până la trecerea pericolului?).

În Română, putem identifica în seria de toponime ale derivatului Neamţ semnificaţia iniţială de pădure (sacră) a termenului neam. Să ne amintim, în acest context, că “pe lângă rolul lor mitic, pădurile sacre au avut în antichitate şi un rol civil; au fost locuri de convocare şi de adunare a poporului, de înjghebare de târguri, de refugiu, de bejenii” (Romulus Vulcănescu). Neam are şi sensul de ţarină, teren lucrat de o familie, aflător într-o poiană, înconjurată de pădure. Este firesc şi deloc singular ca numele locului să treacă asupra locuitorilor sau proprietarilor; deci, o familie avea un neam pe care-l lucra, era năimită; după calitatea pământului deţinut, o familie era de neam bun, de neam prost, de neam mare. O familie care deţinea mai multe neamuri a devenit una de neam, una boierească; de neam, prin urmare nemiş, cu variantele locale nemeş şi nămiş, atestat prima dată într-un document moldovenesc de la 1495, de unde ungurescul nemes.

Cât despre adverbul de negaţie omonim, Al. Graur et comp. au de demonstrat o înrâurire a maghiarei asupra latinei şi portughezei, care înregistrează acest adverb cu acelaşi sens!…

Dacă, pentru Al. Graur, Alexandru Niculescu şi alţii, rom. neam provine din magh. nem, asta este pentru că aceşti cercetători au aruncat la coş ETYMOLOGICUM MAGNUM ROMANIAE a lui B. P. Hasdeu, în care stă scris, încă de la 1886, un avertisment şi o morală: “Este poznaşă metoda acelora care, oricând una şi aceeaşi vorbă se găseşte în graiul românesc şi la vreunul din popoarele învecinate, se grăbesc a susţine că românii au împrumutat de la alţii, ca şi cum de la români nimeni nu putea să împrumute nimic”.

După cum s-a văzut, ideea de neam (ca naţiune, sinonim imperfect) se purcede cu momentul în care tot mai multe neamuri (ţarini) ajung în posesia aceluiaşi grup, indivizii căruia devin, prin asociere (bazată pe înrudirea de sânge, cel mai probabil), neamuri (rude). Aşa se conturează apartenenţa grupurilor (uniunilor tribale) la o unitate superioară, Neamul (ca naţiune). Iată cum un cuvânt desluşeşte apariţia unei conştiinţe, dar implică şi o continuitate spaţială şi temporală a aceleiaşi populaţii în Spaţiul carpatic, continuitate atât de des combătută. O posibilă resuscitare peste timp a semnificaţiei originare a termenului neam (pădure sacră) apare, s-ar putea spune, în sintagma biserică de neam, sinonimă cu biserică dintr-un lemn. Adică biserici construite din lemnul unui arbore (sfânt).” (Octavian Blaga, „Neam: cuvânt şi idee”)

În rezumat, dl Liiceanu se războieşte cu teza „mântuirii pe neamuri” (pe care nu ştim cine o susţine la modul serios) mai mult din intenţia de a ataca simbolul Catedralei prin false asocieri şi îşi arată din nou resentimentele faţă de noţiunea de „neam”, inclusiv prin aluzii la pretinsa etimologie a acesteia. Cam la asta se reduce în esenţa sa mesajul unui text cu pretenţii. Trăim sub zodia libertăţii de exprimare, încât oricine poate să spună orice. Numai că, pentru a fi relevant pentru conştiinţa Bisericii, un mesaj trebuie să întrunească alte calităţi. Pe care scrierea dlui Liiceanu, prin înţelegerea superficială şi voit deformată a Ortodoxiei, nu le arată, ea rămânând o simplă diatribă subiectivă şi nimic mai mult.

Bogdan Munteanu 

divider



Institutul Elie Wiesel şi lovitura în obrazul BNR - dramă în 4 acte -

Institutul

La începutul lunii mai 2016, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” a transmis presei o declaraţie prin care reprezentanţii săi se arătau deranjaţi de o iniţiativă recentă a Băncii Naţionale a României.

În 15 aprilie 2016, BNR a lansat în circuitul numismatic o serie de 3 monede comemorative intitulată „Guvernatori ai Băncii Naţionale a României - Ion I. Câmpineanu, Mihail Manoilescu şi Ion I. Lapedatu”. Cele 3 monede sunt realizate din aur, argint şi bronz şi înfăţişează chipurile celor 3 guvernatori. Deşi emisiunile erau în circulaţie încă din 15 aprilie 2016, Institutul Elie Wiesel a reacţionat în data de 5 mai printr-o declaraţie în care îşi arată dezacordul faţă de includerea lui Mihail Manoilescu în seria numismatică:„Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” consideră că această omagiere a lui Mihail Manoilescu poate să contribuie la promovarea unui model antidemocratic al naţionalismului xenofob şi antisemit şi, totodată, aduce atingere memoriei victimelor fascismului din România şi Europa.

În lucrările sale, Mihail Manoilescu a dezvoltat o pledoarie în favoarea dictaturilor fasciste din Germania şi Italia, totalitarismului, partidului unic şi ideii mussoliniene a corporatismului. De asemenea, acesta a militat explicit şi sistematic împotriva parlamentarismului, pluripartidismului, votului universal şi democraţiei. Revista „Lumea Nouă” (1932-1942), pe care Mihail Manoilescu a condus-o, a reprezentat o tribună pentru propaganda fascistă şi rasistă. Susţinerea pe care Manoilescu a acordat-o Mişcării Legionare nu a constat doar în contribuţii la dezvoltarea doctrinară a acestei organizaţii fasciste, ci a inclus şi candidatura sa la alegerile parlamentare din 1937 pe listele Partidului Totul pentru Ţară.

Mihail Manoilescu, ca membru în guvernul condus de Ion Gigurtu şi în calitate de publicist adept al naţionalismului integral, a fost un susţinător activ al procesului de românizare care a constat în excluderea evreilor din viaţa politică, economică şi culturală a României prin confiscări, exproprieri, disponibilizări şi restrângerea drepturilor profesionale ale acestora.

În contextul recrudescenţei naţionalismului extremist în întreaga Europă, apreciem că valorile democraţiei pot fi protejate numai prin reconsiderarea critică a trecutului traumatic şi nu prin glorificarea acestuia.”Mihail Manoilescu, unul dintre marii gânditori economici ai României şi ai lumii nu merită sa fie onorat pentru calitatea sa de guverator al BNR pentru că Institutul Elie Wiesel este deranjat de apartenenţa lui la Mişcarea Legionară!

Mihail Manoilescu a făcut parte din Mişcarea Legionară, deţinând demnitatea de senator legionar, a finanţat ziarul „Buna Vestire”, a fost un susţinător al legionarismului şi nu s-a dezis niciodată de acest fapt. Dar aceste lucruri nu îl incriminează cu NIMIC nici în faţa legilor în vigoare ale ţării, nici în faţa istoriei, nici în faţa bisericii şi nici în faţa societăţii!

Ceea ce reprezentanţii INSHR nu vor să amintească este verticalitatea sa de om politic şi economist ce nu a ezitat să i se opună regelul Carol al II-lea (al cărui partizan fusese) în momentul în care regele hotărâse salvarea Băncii Marmorosch-Blank de la faliment prin intervenţia BNR - fapt care a dus la destituirea lui Manoilescu din funcţia de guvernator al BNR.

Nu se vorbeşte nici de extraordinara sa gândire economică care a fost implementată cu succes în America de Sud, Brazilia fiind un exemplu elocvent în acest sens, practic economia modernă a Braziliei îşi datorează fundamentele lucrărilor de specialitate ale lui Mihail Manoilescu.

Cu atât mai puţin se vorbeşte despre mărturiile creştine pe care Mihail Manoilescu le-a răspândit în toată România prin conferinţele sale, prin articolele redactate pentru „Foaia Diocezană” sau „Lumea Nouă”. Cum să se vorbească astăzi despre un ministru de externe care, obligat fiind să semneze Dictatul de la Viena în numele ţării sale, leşină (la propriu) văzând noua hartă a Europei şi graniţele României mutilate de expansiunea maghiară!

Sigur că nu se vorbeşte nici despre faptul că Manoilescu a intrat în atenţia comuniştilor imediat după actul de la 23 august. Arestat în 1944 (fără să fie judecat), este eliberat după 14 luni de detenţie, la finele anului 1945. După ce regimul comunist se foloseşte de expertiza lui economică între 1945 şi 1948, va fi din nou arestat şi de această dată tot fără a fi învinuit în mod oficial, fără să fie judecat. Trece prin temniţele Jilava, Ocnele Mari şi Sighet unde ajunge grav bolnav. Lipsit de îngrijiri medicale, va pleca la Domnul din temniţa Sighet la 30 decembrie 1950.Încă un lucru care ar fi meritat spus dacă tot se vorbea despre Manoilescu: comuniştii i-au intentat în 1951 un proces finalizat cu o condamnare de 15 ani pentru un om pe care regimul comunist îl omorâse cu un an înainte de începerea procesului!

Mihail Manoilescu îşi doarme somnul de veci într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor de la Sighet, în timp ce Brazilia îl priveşte ca pe salvatorul economiei sale moderne, iar România este pălmuită pentru că îndrăzneşte să bată o monedă comemorativă cu chipul său!

Muzeul

Declaraţia făcută de reprezentanţii Elie Wiesel a fost susţinută şi completată de cea a Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington care a transmis o scrisoare lui Mugur Isărescu. Potrivit presei, Radu Ioanid se declară împotriva demersului făcut de BNR şi, totodată, atrage atenţia BNR şi guvernatorului său că nu este prima dată când instituţia pe care o conduce omagiază „politicieni români recunoscuţi drept fascişti şi antisemiţi”.

Afirmaţia lui Radu Ioanid este cel puţin bizară, ea vizând, tot potrivit presei, tocmai pe fostul Patriarh Miron Cristea în onoarea căruia BNR a emis o monedă comemorativă în 2010. Asta este culmea vânătorii de fantome fasciste: să acuzi de fascism un Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române care din poziţia sa de preşedinte al consiliului de miniştri a fost un binecunoscut adversar al legionarilor, având pe conştiinţă asasinate şi întemniţări politice (în 1938-1939)!

Faptul că BNR este dojenită de o instituţie din afara graniţelor ţării, de o instituţie străină de România şi care nu are nici o legătură cu politica monetară, cu economia, cu stabilitatea financiară etc este, în esenţă, un atac la suverantitatea statului român.

Ambasada

În 13 mai a reacţionat şi Ambasada SUA - probabil din cauza lipsei de reacţie a BNR care până la acea dată nu a făcut nici o declaraţie oficială pe subiect.„Ambasada SUA îşi exprimă dezamăgirea cu privire la decizia Băncii Naţionale a României de a-l onora pe Mihail Manoilescu, fostul guvernator al Băncii Naţionale din perioada interbelică, prin lansarea unei monede omagiale. Manoilescu a promovat şi a contribuit activ la ideologia fascistă şi sentimentul antisemit în România, care în final au condus la cea mai întunecată perioadă a acestei ţări. În timp ce Ambasada SUA recunoaşte dreptul României de a sărbători tradiţiile instituţiilor sale, aceste celebrări nu trebuie să includă imagini ale unor persoane care au fost condamnate de către istorie şi care, prin faptul că sunt onorate, sunt validate. Această practică contravine fundamentului instituţional democratic al României, promovării statului de drept şi protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.”Cu ce drept stabileşte ambasadorul Hans Klemm care a fost „cea mai întunecată perioadă a acestei ţări”? Cine a scris istoria care, potrivit ambasadei SUA, l-a condamnat pe Manoilescu? Cu siguranţă nu e vorba despre istoria românilor, dar nici istoria americanilor nu este. A cui o fi?

Ambasadorul Hans Klemm îşi depăşeşte cu mult atribuţiile şi demonstrează o cunoaştere superficială a istoriei României, dar şi a istoriei recente a ţării sale. În timp ce Manoilescu murea în temniţele comuniste, legionarii şi alţi luptători anticomunişti aflaţi în exil erau antrenaţi de trupele NATO şi CIA pentru a lupta împotriva comunismului din România. Acelaşi comunism care l-a întemniţat şi ucis pe Mihail Manoilescu. Arhivele online ale CIA povestesc numeroase detalii în acest sens, iar colaborarea americanilor cu oamenii lui Horia Sima apare negru pe alb.

Şi atunci cum se face că dl ambasador hotărăşte să nu privească spre cei aproape 50 de ani de comunism din România atunci când stabileşte, după ureche, care a fost „cea mai întunecată perioadă a acestei ţări”. Unul din atributele unui stat suveran este acela de a bate monedă - vreţi să ne dictaţi pe cine avem voie să punem pe moneda comemorativă?

Domnule ambasador, la aproximativ o săptămână de la reacţia dvs. de contestare a iniţiativei BNR, a fost înregistrată la DNA o plângere penală pe numele dvs. Sunteţi acuzat de comiterea infracţiunilor de cumpărare, respectiv trafic de influenţă. Nu este treaba noastră să ne pronunţăm în legătură cu aceste acuzaţii. Vreau să înţelegeţi însă că dvs. vă puteţi apăra, aveţi şi imunitatea care vă protejează. Cine îl apără, cine îl protejează astăzi pe Mihail Manoilescu pe care dvs. îl incriminaţi şi etichetaţi, decupând istoria României după ureche? Ce legătură are Ambasada SUA cu o monedă comemorativă pe care apare un om mort acum 66 ani? De ce Ambasada SUA este singura ambasadă care reacţionează la unison cu INSHR în această problemă?

Guvernatorul

În aceeaşi zi în care dl ambasador Hans Klemm a reacţionat susţinând punctul de vedere al Institutului Elie Wiesel şi al Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, BNR a emis un comunicat de presă:„Includerea în emisiunea numismatică a lui Mihail Manoilescu, care a deţinut demnitatea de guvernator al BNR în anul apogeului Marii Crize Economice, într-un context global şi european caracterizat de transformări profunde, a vizat exclusiv activitatea sa în fruntea băncii centrale şi cea în domeniul cercetării economice şi financiare la nivel mondial.

BNR analizează în prezent semnalele recente referitoare la această emisiune numismatică. Totodată, BNR va face demersuri pentru stabilirea unor proceduri de lucru cu instituţii reprezentative de specialitate în vederea evitării unor potenţiale situaţii regretabile în viitor…Reafirmăm că, în niciun caz şi sub nicio formă, emisiunile numismatice ale BNR nu doresc să rănească sentimentele nimănui, cu atât mai puţin să aducă atingere memoriei vreunei comunităţi sau să transmită mesaje având caracter ofensator, xenofob ori discriminator. Întreaga activitate a Băncii Naţionale a României este orientată fără excepţie în spiritul respectului faţă de valorile umanităţii, ale democraţiei şi multiculturalismului.”Apreciem faptul că BNR nu a retras de pe piaţă emisiunea numismatică, însă dorinţa de a stabili o procedură de lucru cu anumite instituţii pentru a preîntâmpina situaţii similare este de-a dreptul îngrijorătoare şi ofensatoare.

Înţelegem că BNR nu vrea să rănească sentimentele nimănui, dar cu sentimentele noastre, ale românilor cum rămâne? Noi românii suntem răniţi, pălmuiţi şi loviţi în mod constant prin intervenţiile Institutului Elie Wiesel. Sentimentele noastre naţionale şi creştine sunt călcate în picioare.

Reprezentanţii INSHR, prin vocile domnilor Cioflâncă, Florian, Climescu etc, au susţinut în mod repetat că legea 217/2015 nu este o lege a cenzurii, că neo-legionarii şi anticomuniştii nedemocratici manipulează opinia publică încercând să dea impresia că legea va impune cenzura culturală. Cu toate acestea, reacţiile Institutului dovedesc contrariul. BNR a emis moneda pentru a-l omagia pe Manoilescu exclusiv în calitatea sa de fost guvernator al BNR. Atât. Nu se omagia opţiunea lui politică, nici suferinţa din temniţele comuniste, nici măcar statutul său de mare economist al lumii. În realitate INSHR încearcă să impună o interdicţie totală asupra omagierii persoanelor incorecte politic, chiar şi în cazurile în care omagierea vizează strict opera lor ştiinţifică, economică, culturală sau religioasă.

Încet, încet Institutul Wiesel reuşeşte să devină un organism de cenzură la nivel naţional, având drept decizional în toate domeniile. Prin legea 217/2015 Institutul poate controla toate numirile de străzi, pieţe, şcoli etc, din toate oraşele, comunele, satele din ţară. Poate obliga oricând o primărie să schimbe un nume care nu îi convine sau să anuleze o cetăţenie de onoare. Folosindu-se abuziv de legea 217/2015 Institutul a reuşit să subordoneze şi ambasadele României (vezi cazul Şiugariu, Ambasada României în Slovacia). Acum şi BNR îi va cere acordul pentru emiterea de monede? Instituţia BNR nu are capacitatea de a decide singură pe cine poate să omagieze, trebuie cerut ajutorul unor instituţii „de specialitate”?

Nici o instituţie din ţara asta, nici un om politic nu reuşeşte să spună odată pentru totdeauna STOP?

Emisiunea numismatică este disponibilă în toate reprezentanţele BNR din ţară. Nu vă îndemn să o cumpăraţi, numărul seriilor de numismatice emise de BNR este de 150 bucăţi, iar preţul e prohibitiv, 1920,00 lei. Nici vorbă de răspândire masivă în rândul populaţiei, aşa că INSRH poate respira uşurat, doar românii foarte bogaţi şi pasionaţi de numismatică vor aşeza la loc de cinste moneda cu chipul lui Mihail Manoilescu.

Cezarina Condurache 

divider



90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan

La împlinirea a 90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan (1926-2002), oferim cititorilor câteva din creaţiile sale poetice, compuse în anii de detenţie.

Rusalii

Rusalii cu mame ce plâng pe la porţi

Prin ramuri de nuc, prin ramuri de tei,

Cu inimi ce-aşteaptă pe vârfuri de stei

Întoarcerea fiilor morţi

Din temniţa anilor grei.

Rusalii cu pacea scrâşnită-n văzduh

Prin ramuri de nuc, prin ramuri de tei,

Ce - aşteaptă cu inima strânsă - n potir

Minunile Sfântului Duh

Ori mirul vieţii de veci?

Rusalii cu mame ce plâng pe poteci

Prin ramuri de nuc, prin ramuri de tei.…

Dar dă-ne, rugă-mu-te, Spirite Sfânt

Rusalii cu flăcări să fulgere-n vânt

Să ardă zăbranicul anilor grei

Să zboare spre ceruri năpraznicul cânt

Prin ramuri de nuc, prin ramuri de tei.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Memoria rezistenţei – rezistenţa prin memorie

ŞCOALA ALTFEL 2016

Fundaţia Profesor George Manu a desfăşurat şi în acest an numeroase activităţi închinate tinerilor în cadrul Săptămânii Naţionale Şcoala Altfel. Pe parcursul săptămânii 18-22 aprilie am fost prezenţi alături de elevi şi profesori din licee şi scoli generale, în Bucureşti şi în afara lui.

Proiectele derulate au fost următoarele:# Concurs de eseuri “Eroii neamului în memoria prezentului”# Scrisori de astăzi către temniţele comuniste de ieri# Simpozionului “Golgota Neamului Românesc”# Atelierul de creativitate “Îngeri, zmei şi joimăriţe”Concursul de eseuri a fost realizat în licee, subtemele alese de copii şi profesori vizând în special: sfinţii închisorilor, rezistenţa anticomunistă şi fenomenul Piteşti.

Scrisorile au fost realizate şi în licee şi în şcoli generale, copiii alegându-şi ca destinatari ai mesajului lor, atât pe eroii căzuţi în războaie, cât şi foşti deţinuţi politici.

Simpozionul “Golgota Neamului Românesc”, aflat deja la a doua ediţie, a avut loc şi anul acesta tot în cadrul Liceului Alexandru Ioan Cuza din Bucureşti, sub coordonarea dedicatei profesoare de istorie Janina Burlacu. In acest an ne-am bucurat şi de participarea unei echipe de la Colegiul Tehnic Mihai Bravu din Bucureşti, în cadrul Simpozionului. In total au existat 9 echipe care au susţinut tot atâtea lucrări însoţite de suport video. Atelierul de creativitate realizat de Ciprian Voicilă a fost activitatea cea mai dorită de copii şi profesori, ea realizându-se atât în şcoli generale, cât şi în licee. Elevi au avut astfel ocazia să asculte poveşti, legende şi tradiţii legate de sărbătoarea Sfintelor Paşti. Totodată au învăţat să încondeieze ouă şi să deseneze modele tradiţionale româneşti.

In paginile revistei noastre vom publica o parte din lucrările elevilor. Mulţumim tuturor - elevi, profesori, inspectori, prieteni - care au susţinut şi s-au implicat în activităţile derulate în Săptămâna Altfel.

Cezarina Condurache 

divider



Seară închinată Profesorului George Manu la Constanţa

Manifestările dedicate Profesorului George Manu au continuat şi în luna mai. Alături de prietenii de la Colegiul „Sfinţii Martiri Brâncoveni” am organizat la Constanţa o seară comemorativă închinată Profesorului.

Miercuri, 11 mai, Curtea Brâncovenească a găzduit evenimentul ai cărui invitaţi au fost Părintele Marius Vişovan şi Ciprian Voicilă, alături de foştii deţinuţi politici constănţeni, supravieţuitori ai detenţiei comuniste şi „beneficiari” ai binefacerilor introduse de George Manu în rândul colegilor săi de suferinţă (tehnica de comunicare în sistem Morse, sistemul de comunicare prin noduri de aţă etc).

Au luat cuvântul foştii deţinuţi politici Puiu Nicolau, George Cuşa, Mirel Stănescu, Alexandru Mihalcea şi Gicu Iancu. Alături de noi s-a aflat şi Bădica Corneliu Marcu de la Focşani, a cărui luare de cuvânt a întregit în chip fericit manifestarea noastră.

Mulţumim tuturor celor prezenţi, celor care au luat cuvântul şi celor care s-au implicat în organizarea evenimentului.

Puiu Nicolau: „Obiectivul principal al întâlnirii noastre este prezentarea personalităţii profesorului George Manu. Fundaţia Culturală Profesor George Manu a fost înfiinţată la Bucureşti, în anul 1994. Numele Fundaţiei reprezintă un omagiu adus fizicianului creştin, de renume mondial, George Manu, fost deţinut politic plecat la Domnul din temniţa Aiudului, în anul 1961.”Pr. Marius Vişovan: „George Manu a fost şi un mare savant, recunoscut, consacrat, un nume care nu poate fi şters din istoria ştiinţei şi culturii româneşti şi europene şi, în acelaşi timp, un martir. A dăruit totul pentru Dumnezeu, totul pentru neamul românesc, inclusiv cariera strălucită pe care ar fi putut-o avea cu foarte puţine compromisuri, dacă le-ar fi făcut. Noi încercăm după puteri, să-l salvăm de la uitare şi să-l punem pe George Manu acolo unde merită, pentru că sufletul românesc nemuritor se regăseşte într-o asemenea minunată personalitate.”

Ciprian Voicilă: „George Manu a fost un model deplin. Un model deplin este o personalitate care împlineşte condiţiile excelenţei din mai multe unghiuri. Aş menţiona numai trei perspective: prima este cea intelectuală, a doua este cea etică, iar a treia este cea creştin-martirică. Faptul că profesorul Manu era un spirit extraordinar de interdisciplinar, deschis atât către ştiinţele umaniste, cât şi către domeniul real reiese din varietatea extraordinară a lecţiilor pe care le preda în Zarca Aiudului: engleză, istorie, geografie, literatură, filosofie, noţiuni de drept, fizică şi matematică. Profesorul Manu nu a suplinit doar nevoia de cultură a unor tineri smulşi din mediul lor şcolar, dar şi-a dat seama că furnizându-le o cultură occidentală, în opoziţie totală faţă de cultura ideologizată de bolşevici, va contribui substanţial la viitorul românilor şi al României.” George Cuşa: „Când a murit George Manu, în aprilie 1961, eu eram în Aiud şi mă aflam în celulă cu patru figuri mari: Petre Ţuţea, Petre Pandrea, părintele Sofian Boghiu şi avocatul Nae Cojocaru. Nu am aflat imediat de moartea lui pentru că George Manu era izolat la Zarcă. Am aflat mai târziu, pe când eu însumi mă aflam la izolare. Atât eu cât şi Gicu Iancu şi Puiu Nicolau ne mândrim că am fost contemporani şi colegi de închisoare cu George Manu.”

Mirel Stănescu: „Nu l-am cunoscut pe George Manu, dar vreau să vă vorbesc despre activitate Fundaţiei George Manu Constanţa în care am fost implicat de la înfiinţarea ei, din 1995. Filiala Constanţa a Fundaţiei George Manu s-a înfiinţat pentru popularizarea adevăratelor valori culturale şi istorice ale neamului nostru unele până acum cenzurate sau necunoscute.”

Alexandru Mihalcea: „Este foarte greu să te gândeşti la George Manu, om de o modestie exemplară şi, în acelaşi timp, o mare valoare, fără să îl asociezi cu imaginea unei alte peronalităţi de acelaşi calibru sufletesc, mă refer aici la prinţul Alexandru Ghika. Dintre cei care au trecut prin Aiud, dintre toţi acei oameni exemplari care au refuzat reeducarea, cei mai cunoscuţi datorită forţei personalităţii lor sunt George Manu şi Alexandru Ghika. George Manu a fost o valoare europeană, fiind singurul care ar fi avut posibilitatea să impună România în harta inovaţiilor ştiinţifice de fizică atomică.”

Gicu Iancu: „Am executat un mandat de 12 ani la Securitate, Închisoarea Militară, Jilava, Gherla şi Aiud. La Aiud am avut onoarea să stau în celulă cu dl. arhitect Niculiţă Goga - primul preşedinte al Fundaţiei George Manu. Dl. Goga avea o cultură vastă şi, ca şi George Manu, încerca să cultive şi să educe tinerele generaţii, avea un caiet cu câteva mii de cuvinte în limba germană după care ne preda.”

Corneliu Marcu: „Nu reuşim să vorbim despre toţi cei care în închisori au fost formidabili, au trăit ca sfinţii. Mă refer acum la unii dintre machedoni. Am fost foarte apropiat de Aristide Zdru, o figură deosebit de impozantă şi frumoasă. Era ca un haiduc coborât din munţi să înveţe carte la noi, în Ţara Românescă, care a fost închis odată cu grupul Paragină. Acest sfânt al Pindului a trăit în închisoare 15 ani, ţinând post negru lunea, miercurea şi vinerea. Această jertfă formidabilă a neamului românesc, suferinţele prin care au trecut atât de mulţi oameni care au fost ţinuţi în viaţă de Dumnezeu ca să mărturisească, au fost rânduite tocmai pentru ca cei tineri să înţeleagă că trebuie să reînalţe neamul românesc pe culmile lui cele mai înalte.”

 

divider



Frăţia Ortodoxă Sf. Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă

Lângă bătrânii singuri!

În data de 27 aprilie 2016, Filarmonica „Paul Constantinescu” din Ploieşti a găzduit un eveniment cultural special: Concertul simfonic „Vă place Ceaikovski?”, sub bagheta magică a dirijorului Radu Postăvaru şi avându-l, la pian, pe câştigătorul concursului de pian „George Enescu” (ediţia 2014), solistul Josu de Solaun, din Spania. ... Şi, pentru că era Săptămâna Mare, am întâlnit oameni cu suflet mare, care s-au gândit şi la persoanele singure din centrele Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Prahova! Doamna Nicoleta Barac - organizatoarea evenimentului, domnul director al Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploieşti, Vlad Mateescu - gazda evenimentului, precum şi reprezentanţii Frăţiei Ortodoxe „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de Biruinţă” s-au gândit să ofere o seară magică şi au invitat beneficiari ai centrelor pentru persoane adulte care să asiste la concert. În final, aceştia au primit flori, cozonaci şi daruri care au adus un zâmbet sincer, mulţumire şi recunoştinţă pe chipurile lor. Atât beneficiarii cât şi reprezentanţii Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Prahova mulţumesc acestor oameni minunaţi!!! Ne dorim ca acea seară să reprezinte începutul unei frumoase colaborări şi prilejul de a oferi bucurii - şi pe viitor - cât mai multor copii şi adulţi din centrele instituţiei noastre!

 

divider



“Sfinţii închisorilor”, la Lugoj

La invitaţia prietenilor din Liga Tineretului Creştin Ortodox Lugoj am organizat, în data de 19 mai 2016, conferinţa “Sfinţii Inchisorilor - Sfinţii de lângă noi”. Invitaţii noştri au fost sociologul şi sciitorul Ciprian Voicilă şi fostul deţinut politic craiovean Cornel Boiangiu. Conferinţa a avut loc în amfiteatrul Universităţii Europene Drăgan.

Conferinţa a fost deschisă de părintele protopol al Lugojului, Ion Cerbu care a cântat, împreuna cu toată asistenţa, Hristos a Inviat! Invitaţii noştri au vorbit timp de câteva ore despre apariţia sfinţilor din închisori, despre nevoia de modele pe care tânăra generaţie o resimte tot mai acut. Ciprian Voicilă a punctat în numeroase rânduri necesitatea cunoaşterii istoriei adevărate, arătând că fiecare familie trebuie să-şi cerceteze înaintaşii şi propria istorie ca parte din istoria neamului. Discursul a fost presărat cu numeroase exemple de sfinţi, eroi şi martiri ai Banatului, Ciprian a dezvăluit tinerilor existenţa locurilor memoriei anticomuniste - locuri atât de numeroase în toata zona Banatului - indemnându-i să le cerceteze şi să le cinstească. Doctorul Cornel Boiangiu a emoţionat publicul atât prin împărtăşirea experienţelor sale carcerale, cât şi prin recitarea numeroaselor poezii învăţate în temniţele comuniste. Au luat cuvântul atât dr. Nicolae Colţoiu, care a adus o mărturie în plus asupra nedreptăţilor comise de regimul comunist, cât şi participanţii la conferinţă, care au adresat o serie de întrebări invitaţilor. Mulţumim LTCOR Lugoj pentru invitaţie şi pentru tot ajutorul acordat în organizarea evenimentului.

Cezarina Condurache 

divider



Expoziţia Comunismul în România

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi Fundaţia Konrad Adenauer România au organizat între 18 mai - 1 iunie 2016, expoziţia Comunismul în România, care prezintă, în imagini reprezentative, istoria momentelor cheie ale perioadei 1944-1989. Într-o primă etapă, expoziţia propune vizitatorilor săi o privire asupra fenomenului represiunii şi rezistenţei anti-comuniste, urmând ca în toamna acestui an să includă şi alte secţiuni legate de perioada totalitară. Astfel, expoziţia permanentă a viitorului Muzeu al Comunismului va acoperi teme precum ideologia, cucerirea puterii în România, Securitatea, ţărănimea, politici demografice, politica externă, viaţa cotidiană ori evenimentele din decembrie 1989.La vernisajul din 18 mai, care a avut loc în foaierul Ateneului Român, au luat cuvântul Andrei Dimitriu (Filarmonica ”George Enescu”), Radu Preda (IICCMER) şi Sven-Joachim Irmer (Fundaţia Konrad Adenauer).

Preşedintele executiv al IICCMER, dl. Radu Preda: „Despre sensul unei expoziţii despre comunism, părerile sunt împărţite. Pentru unii este prea târziu, în timp ce pentru alţii este prea devreme. Este foarte greu să eviţi extremele, astfel încât să nu fii acuzat de un anticomunism de salon sau, dimpotrivă, să nu te faci fără sau, mai grav, cu voia ta, artizan al amneziei. Nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării natura criminală a regimului. Aici nu mai trebuie să negociem, pe principiul că a fost o idee bună, dar aplicată rău. Un muzeu al crimelor comunismului documentează fără putere de tăgadă faptul că acest regim a omorât. Şi n-a omorât un om, n-a omorât doi, n-a pus pe fugă doar pe Rege sau pe alţi mii de oameni care au luat calea exilului, ci a omorât sistematic zeci de mii de oameni”.„E dificil să ajungem la un consens istoric pentru că tot trecutul recent al României nu a cunoscut o decantare pe care ar fi meritat-o (…) Este limpede că acest trecut cu toate extremele sale ne aparţine tuturor şi de aceea Institutul îşi aduce contribuţia pentru ca această istorie să fie cunoscută mai bine. Fără ură şi fără instrumentalizare ideologică. Inclusiv prin aceasta expoziţie încercăm realizarea unui minim consens istoriografic. (…) O ţară nu se îndreaptă prin uitare, ci prin terapie. Iar noi suntem aici o parte, sper, consistentă a acestui act terapeutic”.„Trebuie să înţelegem că a cunoaşte mai bine perioada comunistă reprezintă o lecţie esenţială pentru democraţie. Tinerii pot învăţa cel mai simplu ce este democraţia prin contrastul absolut, adică văzând ce s-a întâmplat în lipsa acesteia. Scopul final al unui viitor muzeu al crimelor comunismului nu este să hrănească anticomunismul, ci să hrănească iubirea geloasă de libertate (…) Noi încercăm să facem o investiţie în conştiinţa civică a României de mâine”.

Sven-Joachim Irmer, Directorul Reprezentanţei KAS din România şi Republica Moldova: „Fundaţia Konrad Adenauer şi IICCMER s-au preocupat în permanenţă să vadă cum pot stârni interesul în rândul generaţiei următoare pentru tematica comunismului. Motivul pentru care ne-a preocupat pe noi ca fundaţie să ajungem la generaţiile tinere cu această temă reiese din faptul că pe agenda universităţilor şi şcolilor nu se află comunismul. Fundaţia noastră şi-a dorit să fie într-adevăr partener al IICCMER şi nici nu ne-ar fi stat bine altfel, însă credem că ne putem aduce contribuţia prin prisma experienţei pe care a avut-o Germania în raportarea la cele două sisteme totalitare din secolul trecut. Vedem în colaborarea cu partenerii de aici ceva normal şi un semn al solidarităţii europene, şi trebuie să fie ceva normal să vorbim între noi în Europa şi despre lucrurile rele, şi despre trecut, nu doar despre progres economic şi moneda comună. Face parte din normalitate ca într-o ţară care a trecut printr-o dictatură comunistă să ne gândim cum să ne raportăm din punct de vedere instituţional la trecut. (...) Pe termen lung avem interesul să se înfiinţeze un muzeu al comunismului, dar (…) fără voinţa politică a tuturor partidelor, acesta nu va fi posibil. De aceea, apelul meu către clasa politică este să se aşeze la masă cu partenerii noştri şi să facă ceva înainte ca amintirea trecutului comunist să cadă în uitare”.

 Sursa: http://www.iiccr.ro

divider



Târgul de carte Gaudeamus Cluj

In perioada 20-24 aprilie Fundaţia Profesor George Manu a participat, alături de Editura Evdokimos, la Târgul de carte Gaudeamus Cluj Napoca. Târgul s-a desfăşurat într-un pavilion expoziţional amplasat în piaţa Matei Corvin. In cadrul Târgului de carte am avut şi o triplă lansare de carte, în data de 20 aprilie. Evenimentul s-a bucurat de prezenţa Pr. Marius Vişovan, a domnului Erast Călinescu şi a fostului deţinut politic, dr. Traian Neamţu, fost preşedinte al AFDPR Cluj Napoca. Părintele Vişovan a făcut o scurtă prezentare a cărţilor lansate “Sfintii Inchisorilor. 28 de biografii exemplare“, “Chipuri ale demnităţii româneşti. Eroi ai neamului şi sfinţi ai închisorilor“, “Cealaltă faţă a exilului“. Totodată, Părintele Marius Vişovan a arătat că toţi mărturisitorii din temniţele comuniste, indiferent de vârstă, profesie, culoare politică sau confesiune religioasă au urmat cuvintele Sf. Apostol Pavel: “nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Chiar dacă unii dintre ei au fost călugări sau au devenit mai târziu călugări, cu toţii au depus mărturia credinţei în mijlocul unei lumi frământate, de multe ori ostile idealului creştin.

Erast Călinescu a subliniat câteva aspecte legate de ultima sa carte “Cealalta faţă a exilului“. Dr. Traian Neamţu a împărtăşit celor prezenţi câteva amintiri, lupte şi suferinte trăite în sistemul concentraţionar românesc. Lansarea a fost completată în chip strălucit de un mesaj transmis de Părintele Profesor Vasile Gordon, de la Biserica Sf. Ilie-Gorgani din Bucureşti, care a fost citit de Alina Ioana Deac.

Clujeni au fost extrem de receptivi şi interesul pe care l-au manifestat faţă de cărţile editate şi promovate de Fundaţia şi Editura noastră au fost peste aşteptări, pe întreaga durată a târgului, standul nostru fiind punct de atracţie pentru mii de clujeni, mulţidintre ei, veniţi special în căutarea noastră. Le mulţumim tuturor!

Cezarina Condurache

Mesajul Pr. Prof. Vasile Gordon Carte frumoasă, cinste cui te-a scris/ Încet gândită, gingaş cumpănită;/ Eşti ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis...Evoc prima strofă din poezia „Ex libris” a lui Tudor Arghezi, întrucât cuvintele ei se potrivesc şi acestei cărţi prea frumoase, pe care domnul Erast Călinescu ne-o oferă tuturor, cu generozitatea-i cunoscută. Cu regretul că nu pot fi la Cluj în ziua lansării, rog să fie citite câteva rânduri din partea mea. În aceste momente în care scriu, am în faţă exemplarul pe care mi l-a dăruit autorul, îndată după tipărire, cu următoarea dedicaţie: „Părintelui Vasile Gordon, cu drag şi deosebită preţuire, o amintire de la Erast (Crăciun, 2015)”.

Vin acum şi mărturisesc, la rândul meu, că domnul Erast îmi este foarte drag şi apropiat, mai ales că mi-a acordat încrederea de a-i fi duhovnic, de o bună bucată de vreme. Prezenţa domniei sale în biserica noastră, Sf. Ilie-Gorgani, este, pe cât de discretă, pe atât de binefăcătoare pentru misiunea mea de preot. Domnia sa, dimpreună cu ceilalţi camarazi, mai vârstnici ori mai tineri, de acelaşi crez şi ideal creştin şi patriotic, reprezintă pentru noi şi o întărire a bunelor convingeri, acum, într-o vreme în care o parte a mass-mediei, a istoriografiei şi a politicii româneşti continuă să răstăl-măcească istoria şi idealurile Mişcării Legionare. Cât despre volumul „Cealaltă faţă a exilului”, mă asociez întrutotul mărturisirii inspirate făcută de fratele Ciprian Voicilă: văd şi eu cartea ca pe o fascinantă călătorie iniţiatică, prin locuri pline de farmec şi har. Lecturând, fiecare dintre noi va poposi, desigur, acolo unde-i va fi drag. În ce mă priveşte, aş evoca un singur popas: Schitul Rarău, unde domnul Erast l-a întâlnit pe ieroschimonahul Daniil, fostul scriitor Sandu Tudor, într-o vreme iniţiatorul şi sufletul mişcării spirituale a Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, prin anii ’45- ’48 ai veacului trecut. Pomenirea acestei personalităţi duhovniceşti, martirizat în închisoa-rea de la Aiud în anul 1962, ca şi descrierea feno-menului în sine, reprezintă pentru noi nu doar o pagină de jurnal sacru, ci o invitaţie la rugăciune şi teologhisire, după modelul distinşilor membri ai Rugului Aprins…Felicitări şi mulţumiri pentru carte, dar şi pentru ţinuta d-voastră demnă, domnule Erast! Salutări şi mulţumiri tuturor celor care au organizat lansarea cărţii, totodată, tuturor celor care sunteţi de faţă la acest binecuvântat eveniment!

 

divider



Simpozionul Internaţional “Să ne cunoaştem trecutul pentru a ne proiecta viitorul”

Pe 14 mai Liceul tehnologic “Dimitrie Gusti” din Bucureşti a organizat Simpozionul Internaţional Interdisciplinar cu tema “Să ne cunoaştem trecutul pentru a ne proiecta viitorul”, cu secţiunile Literatura, Istorie - Ştiinte sociale, Religie, Familia mea în comunism. Proiectul s-a adresat elevilor şi profesorilor coordonatori din licee şi şcoli gimnaziale şi urmăreşte scoaterea din uitare a suferinţelor îndurate în închisorile comuniste de o întreagă generaţie aflată la răscruce. Această generaţie a lăsat moştenire o mărturisire jertfelnică pentru ţară, neam, credinţă şi poate constitui un model spiritual şi cultural pentru tineri. Programul Simpozionului a inclus vizitarea Expoziţiei „Semnal”, lansarea volumului cu ISSN cuprinzând lucrările simpozionului, susţinerea lucrărilor, discuţii.

Sursa: http://www.didactic.ro

 

divider



Pelerinaj la Sighet – 2016

Pe 14 mai a.c. a avut loc la Sighetu Marmaţiei pelerinajul naţional anual al Bisericii Greco-Catolice la mormintele martirilor din sinistra închisoare din localitate, în primul rând ale celor 4 episcopi catolici, încă neidentificaţi în gropile comune din Cimitirul Săracilor de la Ciarda (periferie a oraşului aflată foarte aproape de graniţa cu Ucraina).

Coloana celor aproape 2. 000 de pelerini au parcurs pe jos în procesiune (în ciuda vremii nefavorabile) traseul de 2 km de la închisoarea din Sighet (actualul muzeu Memorial) până la Ciarda, unde Sfânta Liturghie a fost celebrată de 6 episcopi (5 greco-catolici şi un romano-catolic) şi peste 100 de preoţi, precum şi călugări şi călugăriţe. Printre participanţi s-au numărat şi seniorii camarazi maramureşeni Petru Codrea, Ioan Ilban, Grigore Hotico, Melania Riţiu şi alţi veterani ai rezistenţei anticomuniste. O prezenţă excepţională a fost cea a preşedintelui AFDPR, Octav Bjoza.

În cuvântul de mulţumire adresat participanţilor, episcopul greco-catolic al Maramureşului, PS Vasile Bizău a salutat şi prezenţa la liturghie a foştilor deţinuţi politici, mărturisitori ai idealului creştin şi naţional în închisorile comuniste.

Cei 4 episcopi catolici morţi la Sighet sunt: Anton Durcovici (†1951), Valeriu Traian Frenţiu (†1952), Ioan Suciu (†1953) şi Tit Liviu Chinezu (†1955) - ultimii doi împletindu-şi destinul de credinţă şi jertfă cu cel al Mişcării Legionare.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Monumentul Ţăranului Român, sfinţit la Zoreni de mitropolitul Clujului

Eroii din localitatea bistriţeană Zoreni, comuna Sânmihaiu de Câmpie, căzuţi la datorie în cele două Războaie Mondiale au fost comemoraţi pe 21 mai 2016, în prezenta Arhiepiscopului şi Mitropolitului Clujului, Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei.

Cu acest prilej s-a desfăşurat o ceremonie militară şi religioasă, în cadrul căreia a fost dezvelit Monumentul Ţăranului Român şi plăcile comemorative cu numele eroilor satului, monumentul fiind opera sculptorului Alexandru Gavrilaş. La activitate a participat oficialităţi locale şi judeţene, preoţi, militari, istorici, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, alături de invitaţi şi cetăţeni din localitate.

Evenimentul a debutat cu acordarea onorului militar, salutul Drapelului de Luptă, intonarea Imnului Naţional al României, dezvelirea monumentului cu plăcile comemorative şi oficierea serviciului religios de IPS Andrei, împreună cu un sobor de preoţi. În încheiere, ierarhul a adresat celor prezenţi un cuvânt de învăţătură. Au fost rostite mai multe alocuţiuni în care s-au reiterat greutăţile prin care a trecut ţăranul român de-a lungul timpurilor, dar în acelaşi timp s-a amintit şi de curăţenia spirituală şi morală şi de simplitatea omului din satul românesc.

La final s-a depus o coroană de flori din partea autorităţilor publice locale, judeţene şi a garnizoanei Bistriţa, iar garda de onoare, formată din militari ai Brigăzii 81 Mecanizată “General GRIGORE BĂLAN” a defilat în ritmurile Muzicii Militare a garnizoanei Bistriţa. Ulterior, cei prezenţi la activitate au asistat la lansarea volumului “Cartea Zoreniului” şi la un spectacol artistic, oferit de primăria comunei Sânmihaiu de Câmpie.

 Sursa: NapocaNews

divider



Sfinţii Închisorilor - Lucrare susţinută în cadrul Simpozionului „Golgota Neamului Românesc”

–fragmente -Diana Dumitru, clasa XG, Maria Mihalache, clasa XIG, Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti

●Argument Sfinţii Închisorilor: un subiect controversat, plin de întrebări, un subiect plin de mistere al istoriei noastre recente. În urma unor experienţe personale, ne-a fost stârnit interesul în mod deosebit pentru acest subiect. Considerăm că aceste pete negre din trecutul ţărilor comuniste, nu trebuie date uitării, deoarece au însemnat ani grei şi plini de suferinţă pentru salvarea credinţei şi a speranţei. Am aprofundat acest subiect din diferite materiale: cărţi, site-uri, dar am avut prilejul să intervievăm câteva persoane ce au avut un rol important pe timpul comunismului. Prin prisma unor amintiri, am obţinut informaţii suplimentare din experienţele de neuitat ale acestora. Ne-am propus intervievarea lor, deoarece au trăit activ în timpul comunismului. Am încercat să folosim diverse metode specifice istoriei orale pentru a afla opinii. Acestea sunt uneori contradictorii, dar fiecare subiect îşi prezintă varianta de răspuns în funcţie de cum a trăit comunismul.

● Cine au fost Sfinţii Închisorilor?

Ei bine, au fost oameni la fel ca noi, numai că ceea ce îi deosebeşte de ceilalţi este faptul că au încercat să schimbe o ideologie comună a secolului XX, comunismul, dar, odată cu împotrivirea faţă de acest regim politic, au apărut şi consecinţele: întemniţarea acestora. Deşi povestim o pată neagră din istoria României, am reuşit să adunăm mărturii ale unor persoane care au trăit şi au suferit în aceste timpuri de exterminare a spiritului patriotic.

Iată caţiva dintre aceşti oameni ce au rezistat şi au avut curajul de a lupta pentru salvarea patriei:Vasile Jacques Iamandi

A trăit întreaga viaţă în umbra morţii. Nu s-a temut de ea, ba chiar a căutat-o. Şi culmea, asta l-a făcut „nemuritor”. Nemuritorul Jacques, cum îl numesc apropiaţii pe Vasile Jacques Iamandi, un erou cu o poveste incredibilă: a supravieţuit unui război în Indochina, lagărelor sovietice şi închisorilor comuniste, după 30 de ani, s-a întors din exilul în Canada în patria pe care a păstrat-o totdeauna în suflet. A ajuns la 86 de ani, cu împăcarea şi senitătatea omului care n-a făcut niciun compromis. O viaţă la care n-a ţinut deloc, dar pe care a trăit-o din plin.

Interviu cu fostul deţinut politic - Vasile Jaques Iamandi

În data de 6 decembrie 2015, am reuşit să organizăm o mică excursie la fostul penitenciar din Piteşti, unde am avut norocul de a-l avea ca invitat pe fostul deţinut politic Vasile Jaques Iamandi. Acesta a fost amabil să ne acorde un scurt interviu cu privire la ceea ce a întâlnit pe tot parcursul încarcerării sale prin diferite penitenciare comuniste.

1. Ce a făcut cel mai mult să reziste asupra presiunii la care erau supuşi, pe lângă credinţa pe care o aveau? Ce i-a determinat atât de mult să reziste? În primul rând, era ceva... nu vă puteţi imagina prin ce au trecut oamenii ăştia. Nu au considerat că salvarea este prin suicid, dar nici nu puteai să te sinucizi pentru că te păzeau tot timpul şi, totuşi, sunt câţiva care au considerat că au evadat, sinucigându-se. Dar oamenii aveau, în primul rând, un sâmbure de educaţie şi bun-simţ din copilărie. Erau nişte tineri care au rezistat acestui experiment care era pus la punct prin Comitetul Central.

2. Sperau că vor ieşi, că vor fi salvaţi?

Nu te mai gândeai la ieşire atuncea. Te gândeai doar să îţi salvezi pielea. Ieşirea era un vis. În puţcăriile prin care am trecut erau doua categorii: unii care sperau că vor ieşi mâine şi alţii care considerau că mâine vor muri. Pentru că omul era de neclintit. Nimeni nu şi-a imaginat ce se va întâmpla.

3. A reuşit să schimbe mai multe mentalităţi pentru oamenii care au rămas neschimbaţi?

Da.

Constantin Voicescu Părintele Constantin Voicescu s-a născut în Bucureşti, în anul 1924. Rămas orfan de la vârsta de 7 ani şi-a petrecut copilăria în orfelinat. Părintele Constantin Voicescu a fost trimis să înveţe la Şcoala Normală din Buzău. Aici intră împreuna cu alţi colegi în Frăţia de Cruce, motiv pentru care va fi arestat în anul 1942. A fost condamnat de Curtea Martială a Corpului 5 Armata Ploieşti la 3 de închisoare corectională.

Interviu cu Irina si Ileana Voicescu, fiicele a fostului deţinut politic Constantin Voicescu

1. Cum aţi văzut, mic copil fiind, arestarea tatălui dvs?

Irina Voicescu Gordon: Ultima dată cand l-au luat pe tata a fost în ziua în care am împlinit 1 an, pe 30 oct.

1958 şi l-am văzut în vara anului 1964 (deci aproape de 7ani)! Ştiam că este la Spital şi nu avem voie să-l vedem. În fiecare seară făceam rugăciunile, iar la sfârşit sărutam poza lui tata care era pusă alături de icoane, pe noptieră.

2. Cum l-aţi primit înapoi? Cu bucurie sau ca pe un străin?

Irina Voicescu Gordon: Copiii doamnei Cazacu erau la grădiniţa unde eram şi eu. Cred că ea ieşea mai repede de la muncă decât mama, mama venea totdeauna târziu, era printre ultimii care mă lua. Şi când a venit, parc-o văd, tot aşa cu faţa zâmbitoare ca mama, tot aşa râdea. Deci am ştiut de la ea, de la doamna Cazacu că a venit tata, că era acasă.”...”Am bătut cu mama la uşă şi am intrat. Tata era în pat cu picorul în gips, ras în cap... N-am sărit aşa spre el, eram un copil foarte timid şi el era străin, numai din poze îl ştiam. Eram extrem de emoţionată. M-am dus spre pat şi tata m-a luat şi m-a sărutat pe frunte. Aşa ne săruta tata, pe frunte. Pe urmă am stat şi am vorbit.... .

3. Pe timpul ispăşirii sentinţei tătalui dvs, aţi primit vreo veste? Aţi putut să-l vizitaţi, să-i trimiteţi pachete?

Irina Voicescu Gordon: În ultimul an avea voie să primească pachete, iar eu i-am trimis o poză cu mine costumată balerină pe dosul căreia i-am desenat o casă şi mi-am scris numele. Înaltul Bartolomeu Anania, la vederea pozei, zicea: Irina Balerina...

4. Ce l-a ajutat cel mai mult pe tatăl dvs. în lupta pentru supravieţuire?

Ileana Voicescu: Întrebarea este... Aş putea spune, cu răspuns inclus, ne aşteptam cu toţii şi aşa se întamplă, sigur că l-a ajutat credinţa, ştiu sigur că a fost educat de mic în credinţa ortodoxă, era practicant, copil cuminte. Dar în primul rând Dumnezeu, şi colegii de închisoare erau uniţi prin credinţă, amicitie, frăţire. În afară de asta firea lui l-a ajutat foarte mult pentru că era un om foarte vesel, foarte deschis, un om simplu simpatic, optimist, pozitiv. Aşadar Dumnezeu, omenii, prietenii...

5. V-a povestit cumva daca l-a trădat vreun prieten în închisoare?

Ileana Voicescu: Nu, nu mi-a povestit niciodată, nu mi-ar fi zis probabil că l-au trădat. Nu puteai după o săptamână, două, o lună de tortură să nu ajungi să spui tot. Îmi spunea doar că se salva şi nu ii trăda pe ceilalţi dând vina pe cel care ştia că decedase în închisoare ca să nu fie obligat să-i trădeze şi pe ceilalţi.

Ileana Voicescu: Iar despre tortură, ei bine, nu mi-a zis nimic niciodată. Eu foarte târziu am aflat că a făcut închisoare, pe la 12 ani. Ştiam că oricum comunismul e ceva negativ, dar nu ştiam că se petrecuseră ororile acelea şi când eram mai mică şi când am crescut auzeam că povestea tata, coborând tonul, la masă, la invitaţi şi începea să povestească aşa „Când eram eu în pension...” Şi depăna amintiri care, culmea, erau extrem de plăcute, povestea despre prietenii lui.

6. A reuşit vreodată cumva să treacă peste, să dea uitării „anii negri” din viaţa sa?

Ileana Voicescu: Păi hai să vedem cumva, am şi răspuns mai devreme, tatăl meu nu a fost afectat în mod negativ de această experienţă, au ieşit mai buni, ca să te laşi afectat înseamnă că ai un spirit destul de labil, ori ei au avut mare grijă de spiritul lor, nu s-au lăsat afectaţi. După ce a ieşit, i-a fost clar că trebuie să se facă preot datorită patrafirului pe care l-a găsit şi l-a ascuns în haină. Muncea în acelaşi timp, student eminent la teologie şi avea şi trei copii.● Concluzie

Acest experiment negru a încercat distrugerea sulfetului şi mentalităţii omului, reuşind în cazul unora, dar în mare parte eşuând. A eşuat deoarece o persoană nu poate să fie schimbată dacă nu vrea. Modul de terorizare a naţiunii a acestui sistem politic a lăsat amintiri negre, dar nu a dat roade în exterminarea spiritului oamenilor. Trebuie să înţelegem că numai datorită acestor persoane am ajuns unde suntem acum. Într-un fel, aceştia ar trebui consideraţi nişte eroi, deoarece sunt nişte luptători.

 

divider



Colectiv # 6 luni, 64 morţi şi dezinfectanţi diluaţi

Au trecut 6 luni de la tragedia Colectiv. In data de 9 mai 2016 un sobor de preoţi au săvârşit parastasul după rânduială. In zorii zilei de Inviere am fost acolo. Locul era pustiu, o maşină de poliţie păzea lumânările care ardeau în faţa fostului Club Colectiv.

Erau sute de candele aprinse, semn că în noaptea aceea sute de oamenii trecuserî pe acolo pentru a vesti Invierea sufletelor mistuite în incendiul Colectiv. Lângă fotografiile celor plecaţi erau ouă roşii şi cozonac. Hristos a Înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le...6 luni şi 64 de morti, încă niciun vinovat condamnat. Zeci de părinţi distruşi, zeci de tineri care reînvaţă să trăiască purtând pe corp dar mai ales în suflete urmele flăcărilor şi durerea.

La 6 luni după moatea lor am aflat şi noi că în spitalele din România dezinfectanţii sunt diluaţi chiar şi de mii de ori! Ministerul Sănătăţii a anunţat în mod oficial că 50 de spitale din 22 de judeţe ale ţării şi din Capitală au folosit dezinfectant diluat. Tot Ministerul Sănătăţii a anunţat că în ultimii 5 ani a identificat 57.088 infecţii nosocomiale în spitale.

SRI-ul a anunţat public că ştia de problema dezinfectanţilor transmiţând în ultimii 5 ani nu mai puţin de 503 informaţii legate de infecţiile intraspitaliceşti şi de problema deinfectanţilor, informări trimise preşedintilor României, prim-miniştrilor, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, miniştrilor Sănătăţii, altor miniştri şi responsabili din domeniul securităţii naţionale.

Toţi factorii de decizie ştiau şi nu s-a făcut nimic! Cine răspunde? Au trebuit să moară 64 de tineri pentru ca durerea şi revolta să fie atât de mari încât să scoată la iveală mizeria ascunsă sub preş de autorităţi. Brusc patronul firmei care comercializa dezinfectanţii problema moare într-un accident de maşină, deşi era filat de SRI, urmărit de toate serviciile şi agentiile care il puteau urmări, nimeni nu spune nimic, nimeni nu a văzut nimic, nimeni nu a ascultat nimic.

Vor fi de ajuns cele 64 morţi cumplite pentru a reforma un sistem de sănătate aflat în putrefacţie şi o clasă politică indiferentă şi coruptă?

Nu-i uităm # Nu renunţăm

Impreună rezistăm # Colectiv

 

divider



150 de ani de la fondarea Dinastiei Regale Române

Maiestate, În numele foştilor deţinuţi politici din Maramureşul istoric, al celor care au murit în oribila închisoare din Sighet, a celor asasinaţi pe munţi, pe văi şi în casele maramureşene şi a noastră a tuturor celor care mai suntem încă în viaţă pentru a mărturisi despre prigoana din închisorile comuniste, vă urăm un bun sosit şi vă mulţumim din suflet pentru faptul că aţi poposit pe acest pământ, că aţi revenit pe acest pământ sfânt al Maramureşului, devenit legendar pentru lupta de rezistenţă împotriva comunismului. Totodată, Maiestate, vă urăm din suflet ani mulţi, fericiţi, sănătate, putere de dăruire pentru acest popor pe care l-aţi iubit şi-l veţi iubi şi pentru care trăiţi. La mulţi ani Maiestate, întru mulţi ani trăiască Regele!

# discurs rostit de Aurel Vişovan la Sighet, în 1997, cu ocazia vizitei MS Regele Mihai I şi a Reginei Ana

 

divider



Mărturisitoare ale credinţei şi iubirii în temniţele comuniste

Amintirea perioadei comuniste, în care au suferit mii de români, închişi în zecile de închisori şi penitenciare, e o durere, dar şi o contemplare. Această filă însângerată a istoriei noastre ne aminteşte azi şi mâine că jertfa niciodată nu este în zadar. Suferinţa femeilor a fost una aparte însă. Cu trupurile lor firave, slăbănogite de frig şi de bătăi, femeile încarcerate au suferit condiţii ce n-are putere cuvântul să le descrie. Despre aceste noi mărturisitoare se cuvine să ne aducem aminte în această duminică.

Imediat după 1945, penitenciarele au fost specializate pe anumite categorii de deţinuţi. Spre exemplu, intelectualii, adică toţi cei care îşi luaseră licenţa, au fost trimişi la Aiud, studenţii au fost trimişi la Piteşti, elevii au fost trimişi la Târgşor, reprezentanţii miliţiei şi jandarmeriei au fost trimişi la Făgăraş, elita politică interbelică şi o serie întreagă de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, Catolice şi Greco-Catolice au fost trimişi la Sighet, în timp ce femeile au fost trimise mai ales la Miercurea Ciuc, la Dumbrăveni şi Mislea. Acestea trei au fost dedicate mai cu seamă femeilor.

Condiţiile de detenţie

Deţinutele femei, înainte de a ajunge să execute pedeapsa în penitenciarele destinate, treceau prin Jilava. În cadrul Fortului 13 era un sector dedicat femeilor. Anchetele se desfăşurau la închisorile din zona în care erau arestate. De fapt, multe dintre aceste femei au trecut prin diverse temniţe înainte să ajungă la penitenciarele speciale. Anchetele erau foarte dure. De multe ori nu erau deosebite de cele ale bărbaţilor. Erau bătute, erau torturate… Odată încheiată ancheta, sentinţele erau de obicei foarte mari: pentru opozanţi, 15 ani, altele mergeau până la pedepse mai mici, mai exista şi aşa-numita închisoare corecţională de câţiva ani. Condiţiile în penitenciarele în care ajung nu diferă de cele în care erau internaţi bărbaţii. Sunt foarte aglomerate… Spre exemplu, la Mislea erau 12 celule, unele dintre ele având circa 60 de paturi, 60 de locuri. Erau supraaglomerate... Penitenciarul ajungea la un moment dat să aibă dublul numărului de persoane decât ar fi trebuit să conţină. La fel se întâmpla şi la alte lagăre. Condiţiile de detenţie, extrem de grele. Pentru cele mai mici încălcări ale regulamentului erau trimise la „izolator”, nişte camere foarte mici, de 2 m lungime pe 1 m lăţime, pline de igrasie, în care nu aveau pat, nu aveau sobă şi erau obligate să stea în picioare. Mobilierul din camere era extrem de sărăcăcios: nişte saltele, ca la Dumbrăveni, umplute cu nişte paie putrede, nişte zdrenţe din păr de cal în loc de pături, un hârdău mare pentru necesităţi, foarte mare şi greu de cărat - pe care deţinutele erau obligate să-l care -, încă unul pentru apă, un lighean, o cană şi cam asta era tot... Încălzirea, absolut improprie. De exemplu, la Miercurea Ciuc, alimentarea sobelor din cadrul celor 12 celule era concepută de asemenea manieră, încât nu se putea face din interiorul camerei, ci numai de pe culoar, motiv pentru care deţinutele niciodată n-au avut acces la sobă, nu puteau alimenta soba, şi chiar şi atunci, foarte rar, iarna foarte târziu, când dădea frigul foarte puternic, şi doar câteva ore pe zi, chiar şi atunci când era încărcată soba, nu încălzea decât la circa 1 m distanţă. Camerele, nu doar cele de la izolator, arătau ca nişte cavouri, cu o aerisire doar în partea de sus a camerei, şi aceea zăbrelită, astfel încât foarte puţină lumină străbătea în interior. Când erau pedepsite şi trimise la izolator, primeau mâncare o dată la trei zile, iar sancţiunile puteau să meargă până la şapte zile. Mâncarea era sub orice critică, într-un singur caz, la Mislea, ori la Dumbrăveni, la una dintre cele două, mâncarea cel puţin era curată. Pentru că altfel, primeau ceva arpacaş, un fel de terci, marmeladă, cantităţi infime evident, nişte cartofi, mazăre, varză. Varza era adesea putrezită, plină de gărgăriţe. Din când în când, primeau ceea ce se cheamă un fel de „carne”... Erau de fapt capete de vacă şi resturi de burtă de vacă. Uneori şi acelea erau alterate...Iar în ceea ce priveşte igiena, aveau dreptul să se spele o dată pe săptămână, atât! Şi fiind foarte multe şi de multe ori duşurile insuficiente, cu bucăţica de săpun pe care o primeau pe săptămână, care era tare ca o piatră, trebuia într-un timp extrem de scurt să se spele din cap până în picioare, ceea ce, evident, era aproape imposibil, mai ales că li se cerea ca în exact acelaşi timp să-şi spele şi puţinele haine pe care le aveau. În aceste condiţii, multe deţinute au murit în detenţie. Da. Cam astea ar fi condiţiile în care au trăit aceste femei.

Artă şi iubire maternă

În contextul menţionat, pentru a crea diferite obiecte, deţinutele foloseau sârmă ghimpată, pe care o obţineau din gardul penitenciarului, pe care apoi cu multă migală încercau să o îndrepte şi să o transforme într-un fel de ac. Era interzis să foloseşti ac. Ac primea o dată pe săptămână întreaga cameră şi acul se dădea din mână în mână dintr-o parte a celulei în cealaltă pentru a-şi petici hainele. Dacă acul nu era returnat gardienilor, deţinutele aveau mari probleme, erau trimise la izolator. La Miercurea Ciuc, la percheziţie, dacă se găsea un ac, automat îţi puneau cătuşe, lanţuri la picioare şi erai trimisă la izolare, motiv pentru care multe dintre deţinute fabricau ace din sârmă ghimpată, sau făceau rost de un ac pe care îl ascundeau în tivul de la haine. Deci era corp delict. Foloseau pânză de casă, batiste, fire din prosoape, oase şlefuite, oase pe care le mai găseau în mâncare şi apoi le şlefuiau îndelung pentru a căpăta forma dorită. De multe ori, luau din puţina marmeladă avută pentru a o folosi la decor, la decorarea unor obiecte, sau reciclau diverse obiecte pe care deja le aveau cu ele, pentru a decora cu elementele viu colorate alte obiecte.

Ceea ce diferenţiază obiectele confecţionate de femei de cele făcute de bărbaţi este această categorie de obiecte: obiectele făcute pentru copii mici. Bărbaţii făceau şi ei o serie întreagă de artefacte. Majoritatea religioase, crucifixuri sau madone. Uneori realizau şi jocuri, genul şah, sau semne de carte, dar majoritatea, cel puţin, erau obiecte religioase. Niciodată n-am întâlnit haine pentru copii. În schimb, femeile confecţionau astfel de hăinuţe. Acest gen de obiecte aduc în prim plan un aspect care este adesea cu totul trecut sub tăcere, şi anume faptul că femeile suferă în condiţii specifice. Unele dintre ele au născut la închisoare, unele dintre ele au lăsat copii mici acasă...De multe ori avem tendinţa să înţelegem suferinţa ca pe un fenomen unitar, care este trăit indistinct de către toţi deţinuţii şi deţinutele din închisorile comuniste. Or, astfel de obiecte ne atrag atenţia că lucrurile nu stau aşa. Femeile, având corpuri diferite, suferă în chip diferit. Suferinţa femeilor nu este din perspectiva asta câtuşi de puţin identică cu cea a bărbaţilor. În cazul întemniţatelor, mulţi dintre gardienii care le păzeau erau tot bărbaţi, nu erau femei! Şi anchetele, interogatoriile erau ţinute tot de bărbaţi!

Mai există astăzi şi alte obiecte făcute pentru copii. În Muzeul din Sighet este expusă o păpuşă. Este şi un prosop, care era folosit pentru ştergerea copiilor. Unele dintre femei pur şi simplu şi-au pierdut minţile în momentul în care, după ce au născut la închisoare, autorităţile le-au luat copiii şi i-au dus la orfelinat. Dramele la care astfel de obiecte fac referire nu le întâlnim la penitenciarele de bărbaţi.

Hainele pentru femei nu sunt pur şi simplu nişte obiecte exterioare corpului, ci, aşa cum arată antropologii, spre exemplu Jean-Pierre Warnier, ele pot fi considerate o a doua piele. Ele sunt cele mai aproape de corp şi sunt cumva parte integrantă din trup. Tocmai de aceea, în sala dedicată femeilor de la Muzeul Sighet, o haină poate să ajungă să reprezinte în absenţă corpul unei persoane. Ia pe care a purtat-o Elisabeta Rizea (foto) este practic un înlocuitor simbolic al persoanei în carne şi oase. Din perspectiva asta, obiectele pentru copii, mai ales pentru copiii de acasă, sau pentru copiii pierduţi, care ajung în orfelinate, aceste hăinuţe ajung un fel de substitut simbolic pentru absenţa micuţilor. Frapant în cazul femeilor deţinute, spre deosebire de bărbaţi, este faptul că absolut toate obiectele stau sub ceea ce s-ar putea numi „semnul armoniei şi înfrumuseţării“.

Libere, deşi încarcerate

Păstrăm de la ele câteva obiecte funcţionale miniaturale: semne de carte, medalioane din os, plăcuţe de os cu motive vegetale, un săculeţ pentru pâine, mici picturi religioase decorate din marmeladă şi folosite drept icoane. Frapant este faptul că toate aceste obiecte din categoria să-i spunem „funcţională”, deşi foarte, diferite între ele, exprimă o anume armonie. Toate au model, toate sunt executate cu foarte, foarte mare migală şi grijă. Până şi sacul acela de pâine, care avea o utilizare să spunem banală, până şi acela este înfrumuseţat cu floricele. Toate aceste lucruri se confecţionează cu fire scoase din haine, din reciclarea unor haine cu care au venit la închisoare, lucru extrem de dificil pentru că orice haină considerată a fi în plus de către gardieni era imediat confiscată, trimisă la magazie, iar persoana deţinătoare, pedepsită. De exemplu, un semn de carte era făcut din fire scoase de la un prosop şi împletite. Atât săculeţul pentru pâine, cât şi alte obiecte erau folosite ca daruri, confecţionate pentru a fi folosite la ceva, dar totodată realizate pentru a fi dăruite în diverse ocazii. Lucrul este important pentru că există o întreagă circulaţie a acestor obiecte între persoane din cadrul penitenciarului, pentru că ele au contribuit la crearea şi sunt mărturia unei solidarităţi. Ele sunt dovada dragostei faţă de o persoană, o dragoste manifestată în obiect şi transmisă prin intermediul obiectului. Prin aceste artefacte se creează noi solidarităţi în grupuri care de fapt nu se cunosc. Unele deţinute se cunoşteau încă din libertate, dar multe dintre persoane nu s-au văzut niciodată. În interiorul penitenciarului, femeilor le era interzisă orice formă de manifestare a dragostei. Era interzis să oferi unei colege de cameră din propria ta raţie de mâncare, aşa insignifiantă cum era, intervenea pedeapsa imediat. În acest context, astfel de obiecte, darurile şi circulaţia lor de la o persoană la alta au reprezentat un element foarte important. Timpul este un alt element-cheie în a înţelege aceste obiecte. În contextul închisorii, durata de confecţionare era foarte lungă. Trebuia să te fereşti, să nu fii văzut sau să nu fii turnat de cineva din cameră că te ocupi cu aşa ceva. Dura să obţii materia, apoi să faci rost de nişte obiecte cu care să prelucrezi materialul, materia primă obţinută, că era pânză, marmeladă sau os. Astfel de obiecte religioase nu erau pur şi simplu nişte simboluri ale credinţei, ale identităţii religioase a persoanei care confecţiona obiectele. Aceste femei nu fac obiecte doar de dragul de a lucra ceva ca să nu stea degeaba, ci îşi manifestă pur şi simplu exterior simbolic credinţa. În momentul realizării lor, obiectele deşteaptă în persoana care le elaborează senzaţia libertăţii. Pe lângă faptul că puteau să înfrumuseţeze corpul, confecţionarea şi contemplarea acestor obiecte reprezenta totodată un prilej de a evada din contextul din care deţinutele se aflau. În loc să evadeze din lumea respectivă, în loc să o nege, femeile pur şi simplu transformau ceea ce exista. Un buzunăraş aplicat pe o zeghe formează împreună un nou obiect. Nu e nici doar buzunăraş, nici doar zeghe, devine zeghe cu buzunăraş. Din momentul acela este un nou obiect, avem de-a face cu un act de transfigurare, se naşte un nou obiect. Femeile iau din lumea în care se află o serie de elemente, adaugă altele pe care ele le confecţionează şi astfel creează o cultură materială, creează obiecte totalmente noi. Se nasc noi obiecte, căci femeile creează un nou repertoriu de elemente, ele metamorfozează vechi obiecte în unele noi, le reciclează, scot fire şi creează, împletesc noi obiecte din cele vechi.

În raport cu zeghea şi cu universul carceral, femeile introduc un nou univers cromatic, radical diferit şi ca bogăţie, şi ca ordine. Ele creează o nouă geometrie. Obiectele ce ies din mâinile lor participă şi întreţin o economie a darului, o circulaţie, o extindere, o prelungire a dragostei de la persoană la persoană. Această economie a darului se constituie într-o formă de rezistenţă. Ele însă nu se mulţumesc pur şi simplu cu un act de rezistenţă, cu o defensivă, ci pur şi simplu transfigurează contextul în care se află. Combinând obiectele, reciclându-le, se creează „altceva” ce reflectă o „artă” doar de ele ştiută. Şi mai important este însă că obiectele confecţionate de femei încetează la un moment dat, în decursul biografiei lor, să mai fie doar obiecte asociate cu experienţele carcerale, devenind astăzi, măcar în parte, obiecte legate de suferinţa acestor femei pentru Hristos. Ele devin obiecte care se asociază cu noii mărturisitori şi mărturisitoare.

Cu alte cuvinte, obiectele îşi continuă biografia, biografia lor nu încetează odată cu încetarea represiunii, biografia lor nu încetează nici măcar cu dispariţia celor care le-au confecţionat sau utilizat. A vorbi astăzi despre aceste femei care au suferit foarte mult în închisorile politice, a le aduce acum în atenţia noastră echivalează cu un act similar Învierii.(Fragmente din conferinţa „Povestea obiectelor confecţionate de femei în închisorile politice comuniste”, susţinută la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti de Radu-Alexandru Dragoman, cercetător în cadrul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan“ al Academiei Române; transcriere şi adaptare de Ionuţ Aurelian Marinescu)

 Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Martirii Maramureşului

“… Munţii Maramureşului gem/ Blestem, de potop şi de pară/ Pe toate năpârcile ce-au năvălit în ţară/ Pe toate domniile cu sufletul de fiară…” (Aurel Vişovan, Rapsodia Maramureşului)

Unul dintre centrele rezistenţei anticomuniste din România, Maramureşul istoric, a dat un important prinos de jertfe pe altarul valorilor creştine şi al libertăţii naţionale. Preoţi şi învăţători, călugări şi călugăriţe, intelectuali, studenţi şi elevi, precum şi mulţi ţărani luminaţi şi dârji au luptat şi suferit în munţi, închisori şi lagăre mărturisind credinţa în Dumnezeu şi în destinul creştin al neamului românesc. Numărul lor este probabil de ordinul miilor, dar dispariţia fizică a multora înainte de 1989, cât şi răspândirea în alte zone ale ţării face imposibilă o statistică exactă. Lor li s-au adăugat un mare număr de soţii, mame, fiice, surori sau rudenii ale celor implicaţi direct în lupta anticomunistă, care au fost prigonite prin arestări, anchete, bătăi, uneori detenţie efectivă de câteva luni (fără judecată), pierderea locului de muncă, percheziţii, presiuni şi şicane, măsuri discriminatorii la adresa copiilor, etc. În afara celor direct persecutaţi, o mare parte a populaţiei maramureşene a manifestat în măsuri diferite o rezistenţă pasivă, refuzând integrarea deplină în “noua ordine” comunistă, ceea ce a atras Maramureşului epitetul de “mic-burghez şi contrarevoluţionar” .

Momentele fierbinţi ale rezistenţei maramureşene au fost: lupta împotriva anexării la URSS (dec. 1944-apr. 1945), prigoana împotriva membrilor partidelor istorice (în special PNŢ) după falsificarea alegerilor din 1946, arestarea majorităţii membrilor Grupului Legionar Maramureş, în august 1948, prigoana împotriva Bisericii Greco-Catolice (cultul majoritar atunci în Maramureş) începând cu octombrie 1948, rezistenţa din munţi (1948-1953) în care s-au unit luptători de toate orientările, persecuţia împotriva ţăranilor care refuzau colectivizarea (până în 1962). Pe mai mulţi dintre eroii maramureşeni îi regăsim în prima linie a rezistenţei, în mai multe din aceste prigoane, apărând toate valorile identitare sau civile (libertate şi integritate naţională, democraţie, credinţă, proprietate) pe măsură ce acestea erau atacate. Fără a avea pretenţia exhaustivităţii sau a unor clasificări nepotrivite, din lista elitei rezistenţei anticomuniste nu pot lipsi Ilie Lazăr, Ioan Bilţiu Dăncuş, preot Ioan Dunca Joldea, Aurel Vişovan, Vasile Popşa, Gheorghe Rednic, Ion Bohotici, precum şi multe alte nume mai puţin cunoscute, dar care trebuie salvate de uitare şi cinstite, cel puţin pe plan local (în cele două lucrări ale mele pe acest subiect, “Mărturii ale rezistenţei anticomuniste din Maramureş” şi “Maramureşul în lupta anticomunistă” am reuşit să conturez sumar câteva zeci de biografii ale eroilor maramureşeni, dar efortul de cercetare merită continuat). Şi pentru toţi cei trecuţi la cele veşnice să înălţăm rugi fierbinţi către Atotputernicul Dumnezeu ca, primindu-i în gloria Sa, să-i facă mijlocitori cereşti pentru maramureşenii de azi şi pentru tot neamul românesc.

Mai avem printre noi 20 de seniori nonagenari şi octogenari (dar cu o tinereţe spirituală remarcabilă!) pe care-i respectăm şi cu care ne mândrim (în paranteză, localitatea de naştere şi domiciliul actual): preot Ioan Bota (Rona de Jos - Cluj), Vasile Bizău (Dragomireşti - Franţa), Melania Riţiu (Săpânţa-Bucureşti), Maria Ionescu (Dragomireşti), sora Pelagia Iusco (Ieud - Roman/ Neamţ), Mihai Şofron (Sighet - Braşov), Grigore Şofron (Sighet - Cluj), Vasile Kindriş (Ieud - Sighet), Nistor Man (Şieu - Tg. Mureş), Grigore Hotico (Ieud - Baia Mare), Găvrilă Dunca (Ieud -Timişoara), Ioana Petrovan (Ieud - Dragomireşti), Ioan Ilban (Dragomireşti - Sighet), Petru Codrea (Vadu Izei - Sighet), Ioan Pop-Arvinte (Breb - Timişoara), Ion Bogdan (Dragomireşti - Satu Mare), Ion Bizău (Ieud - Blaj/ Alba), Ioan Dunca (Ieud - Vişeu de Sus), Gheorghe Bărcan (Săliştea de Sus - Cluj), Aurel Vlad (Dragomireşti - SUA).

Urmărind numele comunelor natale ale seniorilor pomeniţi, vedem că două localităţi se repetă mai des: Ieud şi Dragomireşti. Nu este o întâmplare. Dacă fiecare sat maramureşean şi-a dat tributul său de luptă şi suferinţă, focarul rezistenţei anticomuniste a fost această axă Ieud-Dragomireşti, pe valea Izei (cele două localităţi sunt foarte apropiate) unde populaţia s-a implicat masiv în sprijinirea acţiunilor de rezistenţă şi de aici numărul mult mai mare de persoane arestate şi condamnate. Explicaţia stă parţial în hotarul muntos al celor două comune situate la poalele Ţibleşului, prielnic acţiunilor de partizani, dar există şi aspecte mult mai profunde. Dragomireştiul era centrul de plasă al văii superioare a Izei, cu pondere economică şi administrative, iar Ieudul, un sat de mare tradiţie spirituală (există şi azi biserica de lemn de la 1364!), renumit şi prin familiile numeroase, dar şi prin unitatea şi dârzenia locuitorilor săi. Ambele localităţi au dat un număr mare de intelectuali care fac cinste Maramureşului şi ţării.

Şi oraşul Sighet a dat un număr important de luptători anticomunişti, dar aici se cuvine o precizare. Spre deosebire de satele maramureşene care (în ciuda secolelor de dominaţie străină) şi-au păstrat caracterul predominant românesc, în Sighetul tradiţional (situaţie valabilă până în anii ’60) românii nu erau majoritari (dintr-un complex de motive, discriminările din perioada austro-ungară fiind unul dintre ele). Grupul etnic cel mai numeros îl constituiau în perioada interbelică evreii (majoritatea stabiliţi relativ recent, în a doua jumătate a sec. 19), care împreună cu maghiarii (stăpânii de până mai ieri) reprezentau circa 70% din populaţie. Centrul oraşului era locuit masiv de alogeni (care deţineau comerţul şi meşteşugurile), românii locuind la periferii, zona numită Locul Târgului fiind cartierul românesc cel mai important (capela greco-catolică care deservea zona fiind amenajată în casa eroului paşoptist Ioan Buteanu, unul din prefecţii lui Avram Iancu). Aici au copilărit Aurel Vişovan, fraţii Vasile şi Ion Popşa, fraţii Mihai şi Grigore Şofron, Ioan Rus, Mihai Vlad, Alexandru Fonta, etc. Practic toţi “fraţii de cruce” sigheteni locuiau la mai puţin de 1 km de Aurel Vişovan! Spune şi asta ceva despre atmosfera locului şi momentului… Într-o Românie debusolată, Maramureşul (deşi nu este un pol de putere politică sau economică) reprezintă un reper autentic. Există încă resurse de credinţă şi jertfă, există încă români curaţi pentru care neamul românesc înseamnă ceva. Ceva sacru pentru care merită să lupţi şi să te sacrifici, pe temelia martirilor de ieri şi cu speranţa în Înviere!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Războiul civil din Spania (1936-1939) IV

Textul de faţă este o sinteză a lucrării istoricului spaniol contemporan Luis E. Togores - “Historia de la Guerra Civil Espanola” (deocamdată ne-tradusă în limba română), completată cu unele consideraţii legate de implicarea românească, precum şi de contextul general european al epocii. Îl oferim cititorilor la împlinirea a 80 de ani de la producerea acestui eveniment major nu doar pe plan politic şi militar, ci şi cu importante implicaţii spirituale. (M.V.)

Situaţia conflictului în anul 1938

Anul 1938 este anul decisiv pe plan militar, victoriile naţionaliste pe mai multe fronturi făcând practic ireversibilă evoluţia conflictului; când trupele lui Franco au atins coasta Mediteranei, zona republicană a fost ruptă în două - strategic vorbind soarta războiului era pecetluită, chiar dacă el se va mai prelungi artificial câteva luni din considerente politice.

În ciuda ajutorului militar masiv franco-sovietic care continuă să sosească, republicanii sunt depăşiţi pe toate planurile - majoritatea liderilor politici şi militari republicani nu mai cred în victorie; unii propun negocierea unei capitulări sub patronaj internaţional, alţii caută salvarea individuală prin părăsirea teritoriului Spaniei. Guvernul republican pierde treptat controlul armatei pe care o avea în subordine (generali sau ofiţeri refuză ordinele, unităţi întregi se predau inamicului, etc), confruntându-se în final chiar cu o lovitură de stat militară intra-republicană.

Singura forţă politică care vrea prelungirea cu orice preţ a războiului civil este Partidul Comunist susţinut de Moscova (care devine forţa dominantă a coaliţiei republicane); izbucnirea probabilă în viitorul apropiat a unui război în Europa ar putea determina trupele franceze să intervină în Spania în ajutorul republicanilor. Într-un efort propagandistic disperat guvernul republican încearcă să-şi atragă simpatia populaţiei de pe teritoriul pe care-l mai controla promiţând încetarea represiunilor şi a reformelor dure anarho-marxiste; se încearcă chiar un dialog cu Biserica Catolică. Era ne-credibil şi prea târziu.

Momente importante în anul 1938

30 ianuarie - primul guvern Franco este format la Burgos (deţinea controlul a circa 60% din suprafaţa ţării)

5 februarie - ofensiva victorioasă a naţionaliştilor pe valea râului Alfambra21 februarie - naţionaliştii eliberează Teruel (cucerit recent de republicani la 8 ianuarie)

6 martie - republicanii scufundă crucişătorul Baleares, una dintre cel mai importante nave ale flotei naţionaliste9 martie - marea ofensivă a generalului Yague în regiunea Aragon; naţionaliştii traversează râul Ebro şi se apropie de Lerida (o vor cuceri pe 4 aprilie)

5 aprilie - Franco renunţă pe moment la ofensiva asupra Barcelonei pentru a nu provoca o posibilă intervenţie franceză în favoarea republicanilor

6 aprilie - Negrin formează un nou guvern republican având ca principală forţă Partidul Comunist

15 aprilie - trupele naţionaliste conduse de generalul Alonso ating coasta Mediteranei la Vinaroz tăind astfel în două zona republicană - moment de mare importanţă strategică

21 mai - contraatacul forţelor republicane lângă Lerida se soldează cu un mare eşec

13 iunie - naţionaliştii cuceresc Castellon de la Plana. În retragere, trupele republicane masacreză sute de civili din oraş

20 - 24 iulie - ofensiva naţionalistă a generalului Queipo de Llano în Extremadura

20 septembrie - ca urmare a crizei sudete (între Germania şi Cehoslovacia), Franco proclamă neutralitatea Spaniei naţionale în cazul unui război în Europa

22 septembrie - încercarea republicană de a cuceri Cordoba eşuează

16 noiembrie - după 4 luni de lupte grele, trupele republicane se retrag dincolo de râul Ebro; cea mai mare bătălie a războiului civil se încheie cu victoria naţionaliştilor

23 decembrie - trupele naţionaliste din nord încep ofensiva asupra Cataloniei.

(va urma)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Flori de aur din Maramureş (24)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)“Eram tot la Cluj, în ’49… într-o zi Ioan Virag al nostru, cel mai vârstnic dintre sigheteni (avea 25 de ani) deveni palid şi începu să transpire. N-avea poftă de mâncare, se topea văzând cu ochii. Nu exista niciun mijloc eficace de a-l salva. Lipsă de aer, înghesuială, nicio asistenţă medicală. Noi nu sesizam mirosul pestilenţial din încăpere, întrucât ne obişnuiserăm cu el. Dar când se deschidea uşa, gardianul se dădea la o parte spre a evita duhoarea cadaverică ce ieşea din cameră. Am făcut tot ce era în putinţa noastră, de la frecţii cu apă, până la alegerea unui colţ de cameră unde presupuneam că este aer mai mult. Nimic… toate au fost în zadar. Aici nu era vorba de o simplă răceală ci de o tuberculoză galopantă ce s-a declanşat brusc şi deosebit de agresiv. De acum aveam doi bolnavi de aceeaşi boală: Virag al nostru şi tânărul orădean Murgoci, în vârstă de numai 17 ani. Vedeam cum moartea le dădea târcoale celor doi în cercuri tot mai strânse, iar noi ceilalţi nu-i puteam ajuta cu nimic. Pe mine decorul acesta mă înduioşa până la lacrimi.

După multe rugăminţi şi insistenţe disperate la toţi gardienii, cei doi au fost duşi la infirmerie. Infirmeria era o cameră cu patru saltele pe care bolnavii puteau să se odihnescă lejer şi să aibă mai mult aer curat… Cât priveşte medicamentele, nu exista nici măcar un antinevralgic sau o banală aspirină. Recomandările medicului se reduceau la sfaturi date bolnavilor şi constatări privind evoluţia bolii. Când bolnavul ajungea în agonia morţii, era dus la clinică să aibă o moarte “plăcută”. După cel mult două - trei zile cadavrul celui trecut de hotarul lumii acesteia era dus la morgă pentru identificare, apoi după alte două - trei zile dispărea şi cadavrul. Surorile lui Virag au aflat că fratele lor era internat la clinică, astfel că au mers la Cluj să-l vadă. Cu toată graba lor, nu l-au prins în viaţă…Ioan Virag fusese singurul din lotul maramureşean care nu era nici elev, nici student. Era notar în comuna Ocna Şugatag şi dacă nu survenea arestarea, urma să se ocupe de organizarea grupului de adulţi, componenta cea mai slab reprezentată din Grupul Legionar Maramureş.”

(Gheorghe Andreica, Cu ghiozdanul la închisoare)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



De vorbă cu Petru Codrea (8)

Unul dintre ultimii supravieţuitori ai “Frăţiei de Cruce” din Sighetu Marmaţiei, deţinut politic în închisorile comuniste, Petru Codrea este prezent an de an la comemorarea de la Târgşor (închisoare unde a suferit alături de elita liceelor ţării), precum şi la alte manifestări închinate memoriei luptătorilor anticomunişti.( M.V.)Rep: Ce impresii v-a făcut închisoarea

Târgşor?P.C. : Localitatea Târgşor e aproape de Ploieşti şi găzduia atunci închisoarea pentru minori, majoritatea elevi din elita liceelor ţării. Camaradul Gheorghe Andreica, care a scris o carte intitulată “Târgşorul Nou-închisoarea minorilor” evaluează la 80 % ponderea noastră, a celor din “Frăţiile de Cruce”, restul fiind de orientare ţărănistă, liberală etc. Era şi un grup separat, al poliţiştilor condamnaţi pentru activitatea din regimurile trecute.

Ceea ce ne-a impresionat de la început a fost atmosfera total diferită de celelalte închisori prin care am trecut. Aici nu exista regim de celulă, dormeam în nişte încăperi mari (foste ateliere), iar ziua ne plimbam liber prin curte. Personalul administraţiei era în general binevoitor, cu vechea educaţie, încă necontaminată de brutalitatea comunistă. Nu-l vom uita niciodată pe Moş Dumitrache, care s-a purtat foarte frumos cu noi.

Atmosfera se va schimba însa după încercarea de evadare, parţial reuşită, a lui Lupeş şi Măzăreanu, iar apoi la scurtă vreme am fost trimişi la Canal.

 

divider



Victor Silaghi, martirul-simbol din ianuarie 1941

Lovitura de stat organizată şi executată de generalul Ion Antonescu în ianuarie 1941 cu sprijinul armatei germane nu a avut ca singură consecinţă eliminarea legionarilor din guvern şi administraţie şi aruncarea acestora cu zecile de mii în închisori. Ea s-a soldat pe moment şi cu multe victime din populaţia civilă (persoane fără legatură cu conflictul) - aproximativ 800 de români şi 120 de evrei, ucişi din ordinul lui Antonescu sau al subordonaţilor acestuia, cu scopul de a crea haos pentru a justifica “reprimarea rebeliunii”. Deşi propaganda antonesciană a încercat să pună aceste victime pe seama legionarilor, niciun legionar nu a putut fi vreodată dovedit ca având vreo legătură cu aceste crime. Dimpotrivă, atât mărturiile directe din acele zile, cât şi descoperiri documentare recente (acordurile secrete între Antonescu şi comunişti) dovedesc existenţa unui plan bine organizat în laboratoarele serviciilor secrete antonesciene conduse de Eugen Cristescu. Au existat însă morţi şi din rândul legionarilor, acolo unde armata a forţat evacuarea acestora din prefecturi şi alte instituţii (deşi în majoritatea judeţelor ordinele lui Antonescu n-au fost executate). Cel mai cunoscut dintre cei ucişi atunci, devenit martirul-simbol al prigoanei din ianuarie 1941, a fost comandantul legionar Victor Silaghi, ardelean din judeţul Satu Mare, la graniţa de nord-vest a spaţiului românesc. Fiu de martir al cauzei naţionale

Victor Silaghi s-a născut în 1906 în comuna Nadeş (jud. Arad) ca fiu al preotului greco-catolic Izidor Silaghi. Familia s-a mutat ulterior la Nojorid (jud. Bihor) şi apoi Bicău (jud. Satu Mare), parohii pe care părintele Silaghi le-a păstorit succesiv. El a fost ucis la Seini (pe atunci în jud. Satu Mare) de trupele bolşevice maghiare, la scurtă vreme după Marea Unire de la 1 decembrie 1918.Părintele Izidor Silaghi a fost arestat la 18 februarie 1919 de către o patrulă a secuilor bolşevici, fiind închis la castelul lui Ujfalussy Miklós din comuna Pomi (judeţul Satu Mare), sub acuzaţia că i-a jurat pe oameni pe România Mare şi pe regele Ferdinand şi că a colectat bani de la oameni pentru un steag românesc. A fost împuşcat a doua zi, în 19 februarie în drum spre Seini, aproape de malul Someşului. A fost apoi aruncat în apele râului, de viu se pare, moartea survenind în urma înecului. Fusese mutilat şi jefuit de bunurile de valoare pe care le avea asupra sa. Varianta prezentată de soldaţi era că, profitând de neatenţia paznicilor, părintele Izidor a evadat, reuşind să treacă la armata română. Anchetatorii nu au putut afla numele soldaţilor care l-au arestat pe părintele Silaghi. S-a aflat că banda de asasini era condusă de plutonierul Rapolti. De fapt, secuii l-au dus în seara zilei de 19 februarie spre bacul de peste Someş, unde înainte de a-l trece râul l-au bătut cu sălbăticie, după cum a mărturisit podarul. După trecerea râului, la un interval de 20 de minute s-a auzit o împuşcătură, secuii întorcându-se fără preot. Soţia sa a bătut în zadar, mai întâi la porţile conacului Ujfalussy, unde i s-a spus că soţul urma să „fie escortat la Curtea Marţială din Satu Mare, şi dacă s-ar afla nevinovat va fi eliberat”. Apoi, credincioasa soţie a bătut la porţile închisorilor din Satu Mare, Debreţin, Arad şi Seghedin. Nu mai putea să-l găsească pe cel ucis printre cei vii! Corpul neînsufleţit a fost găsit după 100 de zile, în dreptul localităţii Seini, în al cărui cimitir a şi fost îngropat în data de 31 mai 1919. Episodul găsirii cadavrului este legat de o vizită a părintelui Coriolan Târnovean la Seini. Acesta a auzit de la nişte copii că în Someş este un om legat de o răchită. Trupul a fost identificat, familia constatând că părintelui îi fuseseră luaţi banii, ceasornicul şi chiar inelul de logodnă. A fost recunoscut numai după „o bucată din albituri, pe care se găsea monogramul său”. Au participat la înmormântare toţi preoţii din protopopiat, în frunte cu Alexiu Berinde, protopopul de atunci. Au rămas în urma părintelui Izidor văduva şi cei şase copii minori (informaţii culese din lucrarea “Oameni din Seini”, de Claudiu Porumbăcean, Viorel Câmpean şi Kereskenyi Sandor)

Responsabilitate şi eroism Având o asemenea profundă şi dramatică moştenire spirituală, nu este de mirare că tânărul Victor Silaghi s-a regăsit pe deplin în lupta şi idealurile Mişcării Legionare, cea care, începând cu 1927, a dat glas tuturor durerilor şi speranţelor neamului românesc, dar nu s-a limitat la o atitudine de lamentare sau contestare sterilă, ci a propus şi soluţia - revoluţia spirituală prin evanghelizarea în profunzime a sufletului românesc, prin promovarea eroismului creştin în tineretul ţării, prin oferirea unei alternative morale faţă de clasa politică coruptă a României interbelice, în special a camarilei lui Carol al doilea. Victor Silaghi s-a aflat în prima generaţie a celor care l-au urmat pe Corneliu Zelea Codreanu, fiind apreciat de Căpitan pentru meritele sale şi promovat la gradul de comandant legionar, participând la toate bătăliile legionare din anii ’30. După moartea Căpitanului, când o parte din legionari au căzut pradă descurajării şi s-au retras din activitate, Victor Silaghi nu cedează şi se alătură lui Horia Sima în Germania în încercarea de refacere a coeziunii Mişcării şi reluare a luptei cu regimul criminal carlist. În timpul celor 4 luni de guvernare încrederea pe care Comandantul i-o arată se manifestă prin numirea sa în funcţia de şef al judeţului Prahova, una dintre cele mai puternice organizaţii legionare şi zonă-cheie a economiei naţionale.

Iată o sinteză a activităţilor de vârf ale lui Victor Silaghi în cadrul Mişcării Legionare, extrasă din lucrarea Cronologie Legionară, apărută în exil sub coordonarea lui Nicolae Roşca. “La 8 Noiembrie 1927, la Iaşi, legionarii depun primul jurământ pentru a lupta în cadrele “Legiunii Arhanghelul Mihail”: Corneliu Codreanu, Ion I. Moţa, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Hristache Solomon, Gh. Clime, Mile Lefter, Ion Banea, Victor Silaghi, Nicolae Totu, Alexandru Ventonic, Dumitru Ifrim, Pantelimon Statache, Ghiţă Antonescu, Emil Eremeiu, Ion Bordeianu, M. Ciobanu, Marius Pop, Mişu Crişan, Popa Butnaru, Budoiu, I. Tănăsache, Ştefan Budici, Traian Cotigă. Acestora li se încredinţează Săcuşorul cu Pământ.

La 17 Aprilie 1932, Ion Zelea Codreanu candidează la alegerile parţiale din judeţul Tutova. Se dă o luptă aprigă la care participă Caratănase, Doru Belimace, Victor Silaghi, Ion Antoniu, Andrei C. Ionescu şi Senatul Legiunii. Obţinând

5. 600 voturi, Ion Zelea Codreanu este ales deputat.

La 10 decembrie 1932, Corneliu Codreanu înfiinţează prin ordin de zi gradul de comandant legionar şi înaintează în acest grad, prima promoţie de legionari, pe următorii: Ion Banea, Ion Belgea, Ion Blănaru, preot Dumitrescu Ion, Andrei C. Ionescu, Victor Silaghi, Nicolae Totu, Traian Cotigă şi Tănase Antohi.

La 4 august 1933, la Casa Verde din Bucureştii Noi, are loc tăbăra legionară în scopul construirii unui cămin pentru legionarii răniţi. Primul comandant al taberei: Nicolae Constantinescu. Cea dintâi echipă, sub comanda lui Victor Silaghi, lucrează peste una sută mii de cărămizi.

La 25 august 1938 Victor Silaghi evadează din lagărul de la Miercurea Ciuc şi rămâne ascuns multă vreme în nordul Ardealului. În primăvara anului 1939 se refugiază în Germania. La 1 aprilie 1939, legionarii refugiaţi în Germania se stabilesc la Amalienhof, lângă Berlin. Grupul, completat cu cei veniţi mai târziu, în cursul lunilor aprilie şi mai, era format din următorii: Constantin Papanace, Miti Dumitrescu, Victor Silaghi, Nicolae Petraşcu, Gh. Dragomir-Jilava, Nicolae Şeitan, Titi Cristescu, Nicolae Horodniceanu, Nicolae Smărăndescu, Viorel Trifa, Stelian Stănicel, Alexandru Constant, Eugen Todorescu, Vereş Laurenţiu, Hanu Traian, Alexandru Stroiescu, Ilie Rotea, Virgil Mihăilescu, Popovici Alexandru, Ilie Smultea, locotenent Anghel Dragomir, Pavel Boaru. În mai 1939 are loc organizarea Comandamentului Legionar de la Berlin. El se compune din: preotul Dumitrescu-Borşa, Constantin Papanace, Horia Sima, Ion Victor Vojen, Victor Silaghi şi Alexandru Constant.

La 6 iunie 1939, Miti Dumitrescu şi Ilie Smultea se întorc din Germania în ţară, conduşi până la frontiera româno-ungară de Victor Silaghi.

Între 9 şi 13 octombrie 1940 un detaşament de 120 legionari echipaţi în cămăşi verzi, fiind invitaţi în Italia, sunt salutaţi de Duce şi li se face o primire entuziastă în mai multe oraşe. Conducătorul detaşamentului de legionari a fost comandantul dr. Victor Silaghi.”O stea pe cerul martirilor neamului românesc

Evenimentele din ianuarie ‘41 l-au găsit pe Victor Silaghi în prima linie a rezistenţei legionare împotriva loviturii de stat anti-constituţionale şi anti-româneşti, dând dovadă de acelaşi curaj, responsabilitate, spirit de sacrificiu. Moartea sa este relatată pe scurt în memoriile lui Horia Sima. Alături de el a fost ucis şi Badea Popescu, şeful Frăţiilor de Cruce din Ploieşti.“La Ploieşti s-a produs o altă tragedie. Victor Silaghi, comandant legionar de pe timpul Căpitanului, fusese numit de mine şef al organizaţiei Prahova. Însoţit de doi legionari a intrat la prefectura judeţului. Un sublocotenent zelos a dat ordin să se tragă... Silaghi a fost lovit mortal.” (Horia Sima, Era libertăţii, vol. II, pag. 235)Portretul moral şi moartea tragică a lui Victor Silaghi sunt redate de Fănică Anastasescu în ziarul “Cuvântul”, de joi, 23 ianuarie 1941 (ortografia şi majusculele aparţin textului original).“Întruchipare a bravurii şi bunătăţii, Victor Silaghi a căzut într’un ceas crunt. Cu atât mai crâncen, cu cât jertfa lui nu era de trebuinţă nici lui Dumnezeu, nici oamenilor. A fost unul din sufletele cele mai calde, dintre inimile cele mai puternice, care nu a cunoscut decât atitudinea pieptului deschis, a frunţii ridicate, cum şi a unei voioşii permanente - chiar în clipele cele mai grele. Un amestec de bunătate fără margini şi eroism cum nu mi-a fost dat să văd decât de puţine ori în viaţă.

Tot timpul prigoanei din 1933-1934 a stat alături de Căpitan, cu haitele gonacilor în spate, fiind mână dreaptă şi sentinelă neclintită. Apoi, în grupul marei prigoane, capturat şi închis la Miercurea-Ciucului a reuşit să evadeze - singurul evadat din lagăre - şi să continuie lupta cu aceiaşi credinţă, cu acelaşi optimism, cu aceiaşi îndârjire în ţară şi la Berlin, alături de d. Horia Sima, Comandantul Mişcării Legionare. Acum s’a prăbuşit într’o clipă cumplită. Aşa cum mintea nu poate înţelege, nici judeca, iar chadelul refuză să înţeleagă. S’a prăbuşit desigur cu acelaşi zâmbet la colţul buzelor şi al ochilor, cu aceiaşi privire caldă care, ar fi domolit şi o fiară.

Să dea Dumnezeu ca jertfa lui să fie ultima. O spunem aceasta cu sufletele încleştate că ne e amar de greu să ne gândim la moartea lui. Mai amar ca niciodată. O spunem totuşi, gândindu-ne la TARA ACEASTA CARE I-A FOST ATÂT DE DRAGÄ. şi pentru care şi-ar fi dat viaţa bucuros în luptă oricând. Dar prin aceasta nu suntem cu nimic mai puţin îndureraţi. (Fănică Anastasescu, “Cuvântul”, joi, 23 ianuarie 1941)Autorul îşi exprima speranţa ca jertfa lui Victor Silaghi să fie ultima, fără să ştie că, din chiar acea zi de 23 ianuarie, va începe o nouă şi cruntă prigoană. Tineretul curat al ţării, lovit până atunci de guvernele de obedienţă masonică va fi acum zdrobit în masă de un regim pretins naţionalist, iar supravieţuitorii vor fi predaţi comuniştilor.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Percepţia eminesciană actuală şi corectitudinea politică

”Eminescu rămâne întregul, cu toate potenţialităţile lui arheale, pe când ceilalţi, oricât de mari ar fi, se simt bine ca ramuri viguroase ale aceluiaşi trunchi, dând numai împreună ceea ce s-ar putea numi geniul naţional românesc. Aşadar, Eminescu are statura unui mit naţional. Mitul Eminescu este unul viu, autentic, de o extraordinară vitalitate” Theodor Codreanu

Arheitatea eminesciană în spaţiul cultural românesc, şi nu numai, prin impactul său asupra definirii şi perspectivei culturii noastre este astăzi o chestiune de notorietate, consacrată cu asupra de măsură de proba timpului. Este greu de imaginat cultura română fără Eminescu, aşa cum greu sunt de imaginat culturile altor popoare fără un Shakespeare, Dante, Goethe, Cervantes, Balzac, Tolstoi, Rabindranath Tagore, Whitman şi atâţia barzi care personalizează o cultură naţională, fie ea mare sau mică, majoră sau minoră. Pentru că toţi aceşti oameni sunt mari, nu numai prin ceea ce au creat, ci şi prin faptul că au reprezentat chintesenţa culturii lor naţionale, influenţându-le şi trasându-le traiectoria din perspectivă istorică. Zbaterea continuă în privinţa locului operei eminesciene în cultura noastră şi biografia scurtei sale vieţi − interpretate în fel şi chip − poartă în sine amprenta inconsecvenţei unei părţi a elitei noastre culturale care, din varii motive, nu şi-a găsit drumul, sau, mai bine zis, alunecă într-un cosmopolitism discutabil impus îndeosebi de corectitudinea politică, un adevărat marxism cultural al zilelor noastre (Theodor Codreanu − Eminescu incorect politic, Ed. Scara, 2014, pg. 7-19). Chiar dacă aceste dispute − nu rareori lipsite de onestitate − par fără sfârşit, ne consolăm totuşi cu ideea că tocmai ele ţin chestiunea eminesciană în actualitate. Cu toate acestea, ca unul dintre cei care vin din afara branşei, îmi permit să fac două observaţii: prima observaţie priveşte faptul că abordarea chestiunii trebuie făcută în limitele unei decenţe elementare, absolut necesară când vorbim despre omul care ne defineşte ca naţiune şi cultură, în care ne regăsim în toate ipostazele existenţei noastre, iar a doua, că trebuie ţinut cont de impactul unei atari atitudini asupra conştiinţei publice şi, de ce nu, asupra culturii însăşi.

O ilustrare nefericită a acestor aspecte o reprezintă, printre altele, şi emisiunea TVR 1 din 15 ianuarie 2016, dedicată zilei Culturii Naţionale şi aniversării a 166 de ani de la naşterea poetului, sub genericul: Poetul, sau mitul Eminescu?, emisiune de la care ne aşteptam la o portretizare cel puţin cuviincioasă a celui care, în memoria poporului său, a atins dimensiunea unui mit. În locul acestor îndreptăţite aşteptări, telespectatorii postului public de televiziune au avut parte de o parodie de cea mai jalnică speţă, în care totul sugera o persiflare a omului şi poetului, făcându-se ostentativ abstracţie de prozatorul, gânditorul, filosoful, sociologul, politologul şi jurnalistul Eminescu. Chiar de la începutul emisiunii moderatorul se întreabă de o manieră ipocrită − invocând o anume ”crispare”, ca ”într-o zonă de conflict” − dacă Eminescu mai reprezintă ceva pentru cultura română, dacă mai înseamnă ceva pentru generaţiile actuale şi, chiar mai mult, dacă mai este necesar în epoca transmodernismului şi corectitudinii politice, fără să-l deranjeze cu nimic faptul că prin Eminescu cultura română s-a aşezat la masa marilor culturi europene. Pusă problema în această perspectivă, răspunsurile nu puteau să vină decât din partea celor mai inoportuni interlocutori pe care o selecţie cât de cât raţională ar fi putut să-i găsească, bineînţeles, pentru a sluji acestui scop ignobil. Şi iată cum doi detractori de notorietate: H-R. Patapievici şi Lucian Boia, ne sunt prezentaţi la bordul emisiunii, fiecare din ei afişând o mină de suficienţă şi plictis, într-o poziţie rigidă de mască apoplectică, debitând preţiozităţi din turnul lor de fildeş, legate, chipurile, de muzicalitatea versului eminescian, de rolul memoriei şi educaţiei în rostirea eminesciană şi calitatea de poet romantic doar în limba sa şi nimic mai mult. Bineînţeles, nu putea lipsi Dan C. Mihăilescu, extrem de vocal pe parcursul emisiunii, care, deşi se ”exorcizează din interior” prin versurile lui Eminescu (ca o gargară cu apă de gură, n.n.), nu are nici o reţinere în a considera somnoroase păsărele, de pildă, ca fiind la nivel de grădiniţă, în opinia sa de o banalitate ”îngrozitoare” (pe care totuşi Sadoveanu o preţuia şi o recita cu inegalabila sa voce, n.n.).

Desigur, instanţa nu putea fi completă fără Ioana Bot, preocupată şi ea (în studiile sale) de ”greaua povară a mitului” pe care Eminescu trebuie să o poarte, “nici măcar din vina lui, ci a editorilor”, pe care însuşi Eminescu nu şi-ar fi dorit-o. Chiar şi fundalul emisiunii apare ca unul mai mult decât nepotrivit, dacă nu chiar umilitor prin lugubrul şi tendeţiozitatea sa funestă. În fapt un Eminescu cu înfăţişare decrepită, ros de boală şi epuizat de suferinţă, pe un fundal sonor sinistru; o tuse cavernoasă − tipică ftiziei − însoţită şi completată de nişte zgomote stranii şi, pe alocuri, de o animaţie piscicolă a cărei semnificaţie ar fi trebuit tradusă printr-o legendă de subsol. Şi totul într-un decor funebru sugerat de o cortină neagră, incomplet trasă. Pe acest fundal moderatorul pare că depăşeşte destul de uşor nota de crispare enunţată la începutul emisiunii, probabil şi datorită faptului că rutina emisiunilor sale − care de mult nu mai garantează sută la sută − îl ajută, mai ales atunci când acestea se arată a fi destul de goale de conţinut, frizând uneori chiar banalul. Ceea ce s-a dorit prin această emisiune transpare chiar de la începutul ei, regăsindu-se în trei tentative: demitizarea lui Eminescu printr-o acţiune demolatoare, reducerea lui la calitatea de poet naţional (romantic şi nu vizionar) şi, desigur, redarea lui în spaţiul public cu o nouă înfăţişare, dacă se poate cât mai aproape de crezul participanţilor la emisiune, adică a corectitudinii politice. Nota şi esenţa emisiunii era desigur demitizarea lui Eminescu pentru că mitul, chipurile, i-ar crea poetului o platoşă de inaccesibilitate, făcându-l greoi i inasimilabil pentru generaţiile tinere. În faţa unui interes redus pe care noile generaţii l-ar manifesta faţă de creaţia sa poetică − demonstrate de altfel de interviurile străzii, abil selectate de un ”corespondent de război”, mai familiar cu terorismul decât cu actul de cultură − trebuiau, desigur, găsite şi propuse soluţii adecvate. Or, primul pas nu poate fi decât demolarea mitului, idee nicidecum nouă, la care detractorii trudesc de decenii bune (Theodor Codreanu − Apusul mitului Eminescu?, ”Vremea nouă”, 15 ian. 2015).

Ca un făcut însă, mitul eminescian renaşte ca pasărea Phoenix, mai viguros şi mai definitoriu pentru cultura poporului său, cu atât mai mult cu cât astăzi, nici una din teoriile existenţiale, colportate cu asiduitate de adepţii teoriei luetice sau conspirative, nu a avut câştig de cauză în desfiinţarea omului Eminescu. Mai trebuie observat faptul că, în mod subversiv, din opera poetului participanţii la emisiune reţin doar creaţia poetică, şi aceasta doar pentru muzicalitatea ei, realizând o ”eufonie” valabilă doar în limba sa şi numai atunci când se pune accentul pe recitare din memorie şi mai puţin pe idee sau mesaj. În consecinţă, nici o referire la latura filosofică a versurilor eminesciene pentru care contemporanii, pe bună dreptate, îl etichetau ca ”cel mai poet dintre cugetătorii români şi cel mai cugetător dintre poeţii noştri” (Corneliu Botez − Postfaţă în ”Omagiu lui Mihail Eminescu”, Galaţi, 1909, pg. IV).

Atitudinea interlocutorilor capătă o tentă de-a dreptul persiflantă, atunci când vine vorba de latura cosmogonică a poemelor sale şi mai ales când este vorba de anticipaţia teoriei relativităţii pe care poetul o include chiar într-o formulă, nu foarte diferită de cea a lui Einstain. Nimic despre percepţia postumă exprimată atât de convingăor de A.D. Xenopol atunci când spune ”Eminescu a reuşit să coboare poezia în adâncurile cugetării filosofice”. Nici o vorbă despre proza fantastică şi doar în treacăt despre teatru în care Eminescu şi-ar fi văzut de fapt împlinirea (Ioana Bot). Ce să mai vorbim despre opera social-politică, o adevărată doctrină socială şi ideologică − la fel de definitorie pentru creaţia eminesciană ca şi opera poetică − din care s-au inspirat sau chiar şi-au asumat concepte şi idei mai toate regimurile, indiferent de culoarea lor politică. Motivul? Opera politică a lui Eminescu, în viziunea postmodernă a multiculturaliştilor zilelor noastre, nu este corectă politic, cum bine sublinia Theodor Codreanu care consacră o carte acestui subiect ”Eminescu, incorect politic”, un adevărat rechizitoriu pe această temă de la care orice abordare eminesciană ar trebui să plece. Pentru că lecturând această carte comilitonii corectitudinii politice vor avea surpriza să vadă adevărata dimensiune a operei eminesciene, trecută prin filtrul unor mari spirite de talia lui A.C. Cuza, Nicolae Iorga, Perpesicius, G. Călinescu, Dimitrie Vatamaniuc şi George Munteanu. Dincolo de percepţia lui Eminescu ca poet, care nu ar fi suficient cultivată la elevii de liceu − din vina profesorilor de liceu” (H-R. Patapievici) şi nu din vina curiculei educaţionale sau contribuţiei nefaste a unei părţi a criticii literare − apare necesitatea purificării poetului prin ”curăţarea de impurităţi a statuei sale” (Lucian Boia), sau şi mai imperativ ”deparazitarea, chiar despăducherea” (Dan C. Mihăilescu) de tot ceea ce opera poetului reprezintă în mentalul colectiv consacrată prin trecerea timpului. Pentru că până la urmă − se lamentează Ioana Bot (altă persoană sătulă de mitul poetului) − Eminescu nici măcar nu este vinovat. Vinovaţi sunt editorii, criticii şi, de ce nu, vinovată ar fi şi percepţia publică, care, neluând în seamă ”argumentaţia superioară” a unor corecţi politic, îşi i-au îndrăzneala să-l menţină pe piedestalul mitului.

Această îndrăzneală avea să-l enerveze până şi pe Andrei Pleşu care, într-o ditirambă tipică fizionomiei sale morale şi intelectuale, critică aspru şi fără menajamente vulgul, care, anual, îşi permite celebrarea poetului printr-o ”chermeză jalnică” prin care adună ”propriile noastre mizerii” şi le expune public. Această eminenţă cenuşie, aflată probabil încă în mrejele meditaţiei transcendentale, nu înţelege că totuşi România profundă se regăseşte în cântecul poetului, în patriotismul şi naţionalismul său curat, până la urmă în suferinţele şi aspiraţiile sale. Aşa se face că dascăli, elevi, studenţi, oameni de litere, instituţii, şcoli, oameni simpli − iubitori de neam şi ţară − participă la asemenea evenimente cu pietate şi respect, fără resentimente, obidă sau comandă politică. Preocuparea participanţilor la emisiune n-ar fi fost completă dacă n-ar fi inclus şi modul în care imaginea geniului culturii noastre ar trebui să fie redată spaţiului public. Răspunsul ar fi unul simplu în opinia lor; doar ca poet şi eliberat de impurităţile mitului. Aici ipocrizia atinge cote de-a dreptul cinice, ceea ce mă face să subscriu opiniei lui Theodor Codreanu care vede în finalitatea acestor demersuri o asemănare cu experimentul canadian, atunci când prin şocuri electrice un psihiatru dement încerca să obţină acea tabula rasa prin spălarea creierului, ca pe acest fond să reconstruiască noua personalitate (corectă politic, n.n.) (Lumină Lină/ Gracious Light, New York, an XXI, ian-martie, 2016). Idee bizară frizând zona psihiatrică pe care televiziunea publică se pare că o împărtăşeşte atunci când promovează asemenea emisiuni. ”Ridicol”, ar spune Eminescu. Dar, dincolo de promovarea unui asemenea tip de abordare, o întrebare se impune: pe cine servesc aceşti oameni? Şi, în egală măsură: cui serveşte, de fapt, postul public de televiziune?

Nota redacţiei: Autorul articolului de faţă atrage în mod corect atenţia asupra faptului că în emisunea TV respectivă s-au ocultat o serie de aspecte importante ale operei şi personalităţii lui Eminescu (în special cele ţinând de dimensiunea naţională), dar nu subscriem concluziei că emisiunea a însemnat o detractare a personalităţii marelui nostru poet. In special H.R. Patapievici s-a exprimat în nenumărate rânduri extrem de apreciativ la adresa acestuia, lămurind totodată şi faimoasa etichetă a “cadavrului din debara” care i-a fost (pe nedrept) atribuită ca vizându-l pe Eminescu din perspectiva proprie, în vreme ce H.R.Patapievici îi critica tocmai pe cei alergici la adevăratele tradiţii, ei fiind cei care de fapt îl privesc în acest mod infamant pe Luceafarul poeziei româneşti.

Valeriu Lupu  -doctor în ştiinţe medicale

divider



Nostalgia paradisului (IV) -recenzie de Septimiu Bucur, “Gândirea”, an XIX, Nr. 4, aprilie 1940

În vecinătatea icoanei interne pe care creatorul o desluşeşte ca o prefiguraţie a operei viitoare, se ridică problema inspiraţiei. Elementele misticii creştine se contopesc majestuos în concepţia personală a lui Nichifor Crainic. Socotim, fără şovăire, partea aceasta a lucrării ca paginile cele mai puternice ce s-au scris în româneşte despre misterul atât de dens al inspiraţiei.

Negreşit că primele adversităţi întâmpinate sunt cele ale pozitivismului care şi de astă dată a călcat triumfal în strachinile exagerării. Cele mai multe din interpretările recente fac din inspiraţia sclava chinuită a eredităţii patologice sau a tulburărilor fiziologice. Înclinaţia de a vedea în orice zămislire spirituală secreţia indirectă a cutărei glande îmbolnăvite sau rodul morbid al cutărui complex de inferioritate, a împins discuţia despre inspiraţie mai mult într-o sală de clinică decât în câmpul dezbaterilor estetice.

Îmbucurător este faptul că chiar în tabăra ştiinţifică se desprind semnele unei reacţiuni. Această reacţiune constă în reliefarea asemănărilor ce există între fenomenele inspiraţiei artistice şi fenomenele inspiraţiei mistice.

Cu alt orizont şi altă experienţă trăită, Henri Bremond a încercat să explice poezia prin mistică, inaugurând o metodă care a stârnit în Franţa aprinse discuţii. Bremond a constatat că mecanismul sufletului nostru e acelaşi, fie că e pus în mişcare de o forţă naturală, fie de una supranaturală. În Etudes sur la Psychologie des Mystiques, Joseph Maréchal, profundul analist al vieţii sfinţilor, întăreşte afirmaţia aceasta. El ne asigură că între modurile fundamentale ale activităţii psihologice omeneşti sunt „analogii de formă” şi „comunităţi de mecanism”.

Cercetătorii pozitivişti chiar când admit aceste fapte, le îngreunează cu o explicaţie falsă. Ei le aruncă pe seama unor factori maladivi, atunci când şi extazul mistic şi extazul artistic trebuie considerate ca întâmplări extraordinare –ce-i drept – însă nu mai puţin naturale şi „sănătoase”. Să identifici bunăoară izvorul genialei inspiraţii a lui Dostoievski în spuma epilepsiei, este tot una cu a spune că apele unui fluviu obârşesc din scurgerea canalurilor.

În actul inspiraţiei, Nichifor Crainic disociază două momente, în conformitate cu învăţatura creştină: înrâurirea mântuitoare a lui Dumnezeu şi gestul omului care primeşte această înrâurire. Din mărturisirile marilor artişti ai lumii, caracterul dualist al inspiraţiei reiese cu o neumbrită claritate. Esteticienii moderni teoretizează inspiraţia şi numesc extazul mistic tocmai cu notele specifice extazului mistic. Întâi: dispariţia lumii, apoi pierderea conştiinţei individuale şi pe urmă, intrarea în altă formă de conştiinţă. În fond, aceste trăsături se contopesc toate în supremul sentiment al dominaţiei transcendente pe care atât artistul cât şi misticul îl experimentează în clipele de inspiraţie. Prin sentimentul dominaţiei transcendente al sfântului sau al ascetului dualismul de care aminteam se menţine deci, şi în cele mai înalte contemplaţii. William James îl neagă, punând în loc „proiecţia inconştientului în marginile stricte ale imanenţei psihologice” (p.246), căutând să lămurească prin aceasta convertirea religioasă. Modul în care combate Nichifor Crainic teoria lui James îmbină vigoarea dialectică şi intuitivă cu o excepţională frumuseţe literară. Poate niciodată scrisul românesc n-a înregistrat o biruinţă atât de netă asupra unui aspect al filosofiei pozitiviste ca în aceste pagini cuceritoare. Perioada de incubaţie când, după James, se cufundă în sufletul viitorului convertit toate preocupările şi gândurile ca o flotă în ocean, e răspicat tăgăduită de Crainic. Căci sunt convertiri venite ca fulgerul –afirmă teoreticianul român - şi încă cele mai impresionante: apostolul Pavel şi Fericitul Augustin, de pildă. În cazul lor, şi al multora, proiecţia inconştientului dătătoare de iluzia sentimentului dominaţiei transcendente este o absurditate care nu poate să uzurpe dualismul real ce există în actul inspiraţiei. Datorită acestui dualism se invederează funcţiunea palidă a inconştientului în fapta creaţiei şi se întăreşte, din nou, adevărul că mintea -şi nu altceva- este „tronul lui Dumnezeu în sufletul omenesc”. Faţă de şcoala psihanalitică şi faţă de toţi aceia care consideră inconştientul singurul factor răspunzător de creaţia culturală, Crainic reabilitează rostul primordial al conştiinţei în sensul ideilor ortodoxe.

Pentru a fi cât mai convingător în expunerea sa critică şi pentru a lovi într-o concepţie de largă circulaţie, în ultimele decenii, Nichifor Crainic ia ca punct de plecare teoria lui C.G. Jung, care completează şi revizuieşte freudismul.

Jung plasează rădăcina tuturor creaţiilor artistice în inconştientul colectiv, mult mai vast şi mai profund decât inconştientul personal şi erotic al lui Freud. În ce constă el? În suma tuturor experienţelor, bune şi rele, care s-au depozitat în omenire, generaţie de generaţie, şi care ne sunt transmise nouă prin ereditate şi atavism. În acest uriaş inconştient toate amintirile s-au cristalizat în arhetipuri, care ies rând pe rând la suprafaţa conştiinţei, născând ceea ce se numeşte momentul inspiraţiei. Conştiinţa n-ar fi, aşadar, decât o roabă a arhetipurilor primitive ce izbucnesc din straturile subterane şi iraţionale ale sufletului uman. De unde rezultă că spiritul individual se pierde cu desăvârşire în actul creator, din cauza teroarei implacabile a inconştientului colectiv care îşi azvârle fantomele milenare în linia plastică a operei de artă, fără ca personalitatea artistului să participe cu ceva la această miraculoasă faptă.

Bazându-se pe principiile creştinismului, Nichifor Crainic apără şi postulează estetic, activismul conştiinţei în lucrarea plăsmuitoare.

Întreagă filocalia stă ca o nezdruncinată mărturie despre participarea activă a conştiinţei în clipa inspiraţiei. „A fi desăvârşit în sensul ortodox înseamnă a vedea propria-ţi minte strălucind suprafiresc în lumina lui Dumnezeu”. (p.262). De aceea omul nu poate fi unealta mecanică a subconştientului tocmai în momentul când tinde să fie mai aproape de tărâmul transcendenţei divine. În momentul acesta el nu e nici inconştient, nici conştient, ca de obicei, - ci supraconştient prin asimilare cu lumina frumuseţii necreate. Suprapersonalitatea şi supraconştiinţa sunt atributele care definesc inspiraţia artistică, singurele, dealtfel, în stare să confirme dualismul constatat prin acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu- adică sentimentul dominaţiei transcendente- şi funcţiunea activă a spiritului individual care receptează harul de sus.

După ce i-a stabilit esenţa şi „locul”, Nichifor Crainic caută izvoarele inspiraţiei. Geniul artistic, fiind o fiinţă care se mişcă în sectorul libertăţii ontologice, evident că resursele creaţiei sale nu se pot enumera cu precizie. H. Taine a făcut din artist sclavul rasei, al mediului colectiv şi al momentului istoric, limitându-i nepermis inspiraţia. Nichifor Crainic înşiră o sumedenie de posibilităţi care îi stau creatorului la îndemnână pentru a-şi închega din elemente disparate, unitatea operei, dar insistă cu deosebire asupra Bibliei ca izvor fundamental de inspiraţie. Lucrurile pe care le aminteşte cu prilejul acesta, fireşte în legătură cu literatura şi cultura noastră, sunt de o crudă justeţe.

Dispreţul faţă de creştinism care s-a cuibărit în sufletul modern al Europei şi care a făcut, între altele, ca Biblia să fie înlocuită cu antichitatea greco-romană în inspiraţia artistică, la noi a dat cele mai dureroase roade. Geniul păgânismului care aproape a monopolizat spiritul francez de la Racine şi Corneille încoace, se oglindeşte şi la noi în câteva încercări. De cele mai multe ori însă, el a slujit ca îndemn de a despuia creaţia literară de orice finalitate morală, lăsând-o să plutească în apele veştezi ale trivialităţii.

Crainic nu neagă, Doamne fereşte, că plăsmuirile culturale au nevoie de un mit care să le hrănească mereu cu seve fecunde. Nu tăgăduieşte că pentru a se salva de primejdia sufocării industrialiste şi pentru a-şi deschide un orizont de vastitate metafizică, tocmai ca o replică dată realităţii – creaţia artistică trebuie să aibă la rădăcina inspiraţiei un mit sau un simbol străvechi. Acest izvoare se pot găsi şi în afara antichităţii elene. Aşa bunăoară – spune Nichifor Crainic- în mitul etnic şi în misterul religios, dar nu întocmite după stranii reţete doctrinare, ci cum izbucnesc din vâna folclorică şi din experienţa densă a veacurilor. Este încă o ocazie binevenită ca directorul Gândirii să afirme importanţa primordială a etnicităţii şi a religiei (în cazul nostru a ortodoxiei) în procesul creaţiei culturale. Indirect, ideea aceasta este şi ea un argument viguros îndreptat în contra esteticii autonome. Discuţia e doar indicată; Crainic n-a avut răgazul s-o desfăşoare până la ultimele ei margini comparative. Ne-a arătat un drum care se cere adâncit fără oboseală, sub semnul intuiţiei lui pătrunzătoare.

Raportul dintre religie şi estetică apare neîndoios în lumina adevărurilor creştine. Dar Nichifor Crainic ne atrage necontenit luarea aminte că deşi acest raport se prezintă sub o înfăţişare atât de consistentă, totuşi nu poate fi vorba de o identitate. Concepţia sa despre cultură, despre natură, despre frumuseţea divină şi frumuseţea făpturii, demonstrează că una este religia şi cu totul alta, arta.

 (va urma)

 

divider



Sfinţii Închisorilor – Sfinţii de lângă noi

În Patericul egiptean citim următoarea întâmplare. Trei părinţi obişnuiau să îl cerceteze, an de an, pe Cuviosul Antonie cel Mare. Doi dintre ei îl întrebau, de fiecare dată, despre cum îşi pot mântui sufletele şi îi vădeau gândurile pe care le aveau. Al treilea părinte, însă, tăcea continuu, neadresându-i cuviosului nicio întrebare. După multă vreme, Avva Antonie îi spuse tânărului taciturn: „Iată, de atâta timp vii aici şi nu mă întrebi nimic!” Atunci fratele îi răspunse: „Îmi este suficient doar să te văd, părinte!” (Patericul egiptean, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 15)Ce putem învăţa din această, aparent, mică întâmplare? Eu cred că două învăţături pot fi desprinse din ea, înţelesuri de maximă importanţă pentru devenirea noastră spirituală şi duhovnicească: mai înainte de toate, cât de vitală este existenţa modelelor, iar mai pe urmă, faptul că, pentru edificarea spirituală, nu sunt atât de importante cuvintele, pe cât sunt de semnificative şi esenţiale faptele, acele acte prin a căror săvârşire devenim, cu adevărat, buni, virtuoşi, de folos semenilor noştri.

Dacă ne vom apleca - animaţi de dorinţa de a descoperi, în sfârşit, adevărul relativ la o serie de evenimente care au marcat istoria modernă a României - asupra întâmplărilor definitorii care au punctat traiectoria existenţială parcursă de Sfinţii Închisorilor (denumire generică prin care este desemnată o categorie extrem de cuprinzătoare de personalităţi - martiri pentru Hristos şi, deopotrivă, eroi ai neamului românesc care au trăit în tumultosul şi sumbrul secol XX, pătimind supliciile la care i-au supus trei dictaturi, de rău augur pentru destinul neamului românesc - carlistă, antonesciană şi comunistă), faptele lor exemplare şi editicatoare pentru noi, cei de azi, vor lăsa o urmă, o pecete de neşters în memoria şi, mai cu seamă, în inimile noastre. Aceste fapte, acte cu valoare parabolică, glăsuiesc de la sine. Ele nu au nevoie de niciun discurs complementar, explicativ, care să le în-temeieze. Este suficient să le re-memorăm iar şi iar, de fiecare dată când ne slăbesc puterile, când sufletul nostru istovit ameninţă să se prăbuşească la marginea drumului, un drum care, parcă, nu se mai termină. Revenim la vieţile Sfinţilor Închisorilor, cum revine eroul din basmele româneşti la apa vie, care îi reîntregeşte trupul sfârtecat şi îi restaurează sufletul şi fiinţa, în integralitatea sa.

Fiindcă văd destul de mulţi tineri în sală, vă voi rezuma aici câteva fapte de curaj culese din biografiile Sfinţilor Închisorilor. Curajul este o valoare aflată la mare preţ, mai ales în ochii tinerilor. Îndrăzneala este sinonimă cu juneţea, cu acea perioadă mirifică din viaţa noastră când viitorul ne îmbie cu posibilităţile lui ilimitate.

Saltul existenţial de la a dărui la a te dărui

În cazul Sfinţilor Închisorilor, virtutea curajului este însoţită de o trăsătură spirituală hristică: jertfelnicia, disponibilitatea sufletească de a te situa mai prejos de aproapele tău şi, în cele din urmă, de a renunţa la viaţa ta pentru a-i prelungi sau salva viaţa. Într-o lume sufocată de iubire de sine şi egoism este greu, dar nu imposibil, să dăruieşti dintr-ale tale. Sfinţii Închisorilor (ne-) au devenit repere morale şi duhovniceşti (şi) pentru că au făcut saltul de la a dărui (bunuri materiale sau spirituale) la a te dărui (a-i oferi celuilalt, în dar, nimic altceva decât pe tine însuţi, viaţa ta, fiinţa ta).

Din multele fapte de jerfelnicie ale martirilor trăitori în secolul XX am ales pentru această seară câteva. O să vi le (re-)povestesc pe scurt. Când citim mărturiile rămase de la cei care l-au cunoscut pe Valeriu Gafencu, una dintre întâmplările care ne impresionează profund este scena în care „Sfântul Închisorilor” (cum l-a denumit Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii) renunţă la streptomicina, care i-ar fi putut prelungi zilele, în favoarea pastorului Richard Wurmbrand. La fel se întâmplă când, pornind pe urmele lăsate în lume de Mircea Vulcănescu (filosof; sociolog; discipolul inegalabilului profesor de „nelinişti metafizice”, Nae Ionescu; membru marcant al Şcolii Sociologice întemeiate de Dimitrie Gusti), descoperim în mica şi afectuoasa apologie scrisă de ucenicul său, Ştefan Fay, („Sokrateion”, Humanitas, 1991, p. 148) momentul în care, închis la izolator, în condiţii de exterminare, Mircea Vulcănescu alege să se aşeze noaptea pe cimentul umed şi rece şi să se facă pe sine aşternut tânărului „bolnav de piept” Lăzărescu, salvându-i, astfel, viaţa şi tinereţea.

În romanul său autobiografic, Secretul Fortului 13, Marcel Petrişor, consemnează o scenă unică, fără termen de comparaţie în toată literatura concentraţionară, de la Varlam Şalamov la Soljeniţîn şi Vasili Grossman. La Jilava, în Casimcă (o închisoare în închisoare, aflată la 7 metri sub pământ, o adevărată „corabie a morţii”, cum avea s-o numească Părintele Gheorghe Calciu), zbirii comunişti îi închiseseră în aceeaşi celulă pe studentul medicinist Gheorghe Calciu, pe Marcel Petrişor, Iosif V. Iosif şi pe Constantin Orişan - fost conducător al Frăţiilor de Cruce pe ţară, remarcabil student în filosofie (a studiat o perioadă în Germania, unde l-a audiat pe fenomenologul existenţialist Martin Heidegger), remarcat în ţară de Lucian Blaga şi D.D. Roşca. Aici, într-o bună zi, studentul Calciu îşi taie venele, îşi strânge sângele într-o gamelă, şi îl forţează pe Oprişan să îl bea. Calciu voia, cu disperare, să îi prelungească viaţa prietenului său... şi modelului său (şi al celorlalţi camarazi de suferinţă din celulă) intelectual şi de conduită morală şi creştină. Părintele Calciu avea să mărturisească mai târziu: (Constantin Oprişan) „era un fel de inteligenţă genială. Omul acesta, tot ce făcea, făcea la perfecţie. Trecuse prin Piteşti. Fusese distrus fizic. Probabil că şi sufleteşte, dar, în orice caz, se refăcuse. Avea o credinţă aşa de adâncă şi o seninătate aşa de puternică, încât răspândea lumină în jurul lui ca sfinţii! Era desprins de toate cele lumeşti şi trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toţi i-a iertat şi mereu ne vorbea de iertare şi dragoste.” (Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Editura Christiana, 2007, p. 60)

Verticalitate morală şi coerenţă de sine

Tot în categoria faptelor de curaj intră acele întâmplări din biografiile Sfinţilor Închisorilor relevante pentru noi, cei de astăzi, sub aspect etic, moral. Ei şi-au păstrat rectitudinea morală, verticalitatea fiinţei, de multe ori plătind-o cu preţul propriei vieţi. Părintele Adrian Făgeţeanu povestea, după ieşirea sa din închisoare, cum a ales să mărturisească puterea crucii lui Hristos în faţa torţionarului orbit de furie dar şi de neputinţă: „Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Am ridicat iarăşi crucea şi el m-a călcat în picioare. După opt-nouă încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: «Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos!» Şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după şaizeci de lovituri nu mai simţeam nicio durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia.” (Fericiţi cei prigoniţi - martiri ai temniţelor româneşti, Editura Bonifaciu, 2008)Profesorul George Manu, o somitate intelectuală (specialist în fizică nucleară; şi-a susţinut teza de doctorat în Franţa, în anul 1933, intitulată Cercetări asupra absorbţiei razelor şi supervizată de Madame Curie), fost conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, a fost închis la Aiud şi supus unui tratament de exterminare continuă, fizică şi morală. Comuniştii sovietici i-au lansat „oferta” de a lucra la centrul atomic de la Dubna. Păstrându-şi coerenţa de sine şi acordul perfect cu crezul său anticomunist, căruia i-a slujit încă din tinereţe, profesorul a respins tentanta propunere. A refuzat, de asemenea, să semneze declaraţia prin care ar fi trebuit să se desolidarizeze de trecutul său anticomunist şi de Mişcare, în schimbul streptomicinei cu care îl tenta colonelul Crăciun (directorul închisorii Aiud, la acea vreme). Dacă ar fi primit un tratament adecvat, tuberculoza pulmonară, de care suferea profesorul, nu ar fi evoluat fatalmente în meningită tuberculoasă. Cu puţin timp înainte de sfîrşitul vieţii sale pământeşti, „rectorul Aiudului” avea să îi mărturisească arhitectului Nicolae Goga: „Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis”. Vieţile Sfinţilor Închisorilor sunt pline de asemenea întâmplări uimitoare pe care, citindu-le, reactualizăm în sufletele noastre virtuţile cardinale: redobândim credinţa în Dumnezeu-Atotţiitorul, retrezim în noi nădejdea în mai bine, reaprindem în inimile noastre candela dragostei pentru Dumnezeu şi aproapele nostru.

Valorile cardinale care i-au definit pe Sfinţii Închisorilor au fost dragostea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru neamul românesc. În viaţa noastră socială, curentă, s-ar zice că ambele noţiuni şi-au pierdut valoarea de schimb, viabilitatea. În realitate, lucrurile stau exact pe dos: cele două valori esenţiale pentru înţelegerea fenomenului spiritual al Sfinţilor Închisorilor au fost supuse la teste şi validate nu doar în timp, ci şi (mai ales) în veşnicie: este suficient să exemplificăm aici prin moaştele lor care au fost scoase la lumină din gropile comune de la Aiud sau Târgu Ocna, prin norul de mărturii despre minunile pe care le-au săvârşit nu doar în România, ci şi în Grecia sau... în Africa. Prin cultul Sfinţilor Închisorilor, care a căpătat amploare în ultimii ani.

Luptătorii anticomunişti din Banat şi testamentul lui Spiru Blănaru

Mă apropii de încheierea cuvântului meu, spunându-vă că noi, ce care i-am cunoscut pe eroii anticomunişti (fie direct, faţă către faţă, fie indirect, prin intermediul cărţilor despre ei), avem o datorie majoră: trebuie să le cultivăm memoria. Să îi cinstim, neuitându-i. Să îi căutăm în şirul străbunilor noştri. Să vorbim despre ei. Să scriem despre ei. Să căutăm, prin cimitire, locurile unde odihnesc rămăşiţele lor pământeşti, în aşteptarea Învierii de obşte.

Şi dumneavoastră aveţi aici mărturisitori anticomunişti şi eroi ai lui Hristos: Atanasie Berzescu - cel care ne-a lăsat o carte-mărturie, o frescă memorabilă despre rezistenţa anticomunistă din Banat („Lacrimi şi sânge. Rezistenţa anticomunistă armată din munţii Banatului”), Iosif Regman şi mai ales Spiru Blănaru, conducătorul grupurilor de partizani din munţii Banatului, cel care a produs pagube serioase în rândurile trupelor de securitate (în aşa grad, încât reprezentanţii Moscovei s-au plâns la ONU pentru faptul că „bandiţii de pe dealurile Teregovei... luptă cu arma în mână împotriva comunismului”). Despre el am aflat din minunatul volum Sfnţii Închisorilor. 28 de biografii exemplare, semnat de Cezarina Condurache şi apărut în 2015 la Editura Evdokimos. Tot aici am descoperit - reprodus din cartea de memorii a profesorului Atanasie Berzescu - testamentul său, asupra căruia merită să ne oprim şi să medităm: „Toţi suntem români şi trebuie să fim uniţi în faţa duşmanului. Deşi cel mai mare păcat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am reuşit să realizăm, în ciuda păcatului, unitatea între noi.

În faţa primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu toţii ne rugăm ca să scăpăm din drăceasca încleştare între bine şi rău. S-a realizat o prietenie, liantul fără de care nu va fi niciodată biruinţa.

Aş dori ca, la momentul potrivit, să ştie şi ai mei, de acasă, familia mea, prin ce am trecut şi care au fost condiţiile de viaţă şi şansele de biruinţă asupra comunismului. Ne-am împăcat cu gândul că va trebui să murim până la urmă. Eu, frate Tase, am certitudinea că voi muri şi-ţi încredinţez ţie aceste gânduri ale mele, nu ca pe un mesaj, ci ca unele frământări ale mele ca om. Fiul meu, dacă va mai apuca să scape cu viaţă, la fel şi soţia mea, aş vrea să cunoască prin ce am trecut.

Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Aş dori ca odată să fie liber, mare şi unit. Dumnezeu să fie cu el. Dezmembrările de partid să dispară. Poporul român s-a născut creştin. Avem obligaţia morală faţă de copiii noştri să le lăsăm moştenire dreapta credinţă a strămoşilor noştri şi răspunderea faţă de străbunii noştri, crescuţi în legea creştină.

Fă acest lucru, fratele meu, şi este de-ajuns pentru mine. Cei care vin după noi să ştie ce-am făcut şi ce-am gândit şi noi, în “<toiul beznelor adânci>>”.

Ciprian Voicilă 

divider



Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (IV)

Dialoguri cu Valeriu

„Valeriu Gafencu era un trăitor întru Hristos. Ceea ce îl caracteriza cu orice chip e că iubea fără alegere. Era o fiinţă iubitoare. Aici el ieşea niţel din fiinţa omenească. Fiinţa aceea pe care de fapt o doreşte Dumnezeu la noi toţi. Avea un zâmbet continuu, avea un zâmbet ascuns al inimii, şi îi trădează chiar şi figura zâmbetul acesta. O stare de existenţă a fiinţei tale şi în mod tainic sigur că este existenţa harului lui Dumnezeu în tine. O stare aşa de veghe continuă. El avea fără discuţie aceste aripi nevăzute. Ţinea foarte mult la marele Adevăr. Nu se pierdea, deşi era o fire sentimentală, poate prea sentimentală, dar nu era o fiinţă necontrolată. Era un îndrumător de fapte, nu de teorie, pentru cei care erau în jurul lui, era foarte odihnitor pentru că nu era nevoie de o explicaţie ca să ai o atitudine. Era de la sine înţeles că era acceptată şi trăită starea de lucruri. Se accepta ideea morţii.” (Părintele Arsenie Papacioc, https://www.youtube.com/watch?v=rXvUABxZbrk )

„Valeriu nu era un conformist. Spărgea formele cu cutezanţa duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale, vinovate de călcarea hotărârilor canonice. În libertatea duhului său, toate se includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, Om şi Dumnezeu. Acest urcuş direct la Hristos, ca intrarea în propria-ţi casă, unde legile şi regulile comportării şi manifestărilor, proprii numai ţie, te scutesc de formalism, părea sfidare la adresa Dumnezeirii. De aceea foarte puţini din cei ce l-au cunoscut au reuşit la început să-l înţeleagă. Târziu, când Dumnezeu mi-a făcut bucuria să pot aprofunda viaţa duhovnicească, am înţeles că marile spirite prin care şi în care lucrează harurile speciale nu pot fi judecate de la nivel lumesc sau chiar religios, ci numai după ce, cu setea integrării necondiţionate în Hristos, poţi, cât de cât, să te împărtăşeşti şi de înţelegerea altor spirite, Hristos ducându-te pe acelaşi drum, dar cu propriile tale picioare. Această libertate în duh, de care vorbeşte uluitor Sfântul Apostol Pavel, de a nu te mai judeca singur în ceea ce faci, lăsând să te judece Hristos - un stadiu în care nu tu lucrezi, ci harul lucrează în şi prin tine - o avea Valeriu.“ (Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)

Această alcătuire aparte a lui Valeriu Gafencu transpare şi din dialogurile sale purtate cu Ioan Ianolide, consemnate în volumul „Întoarcerea la Hristos“. Ele constituie rădăcina şi sursa de inspiraţie a ideilor pe care Ianolide le va dezvolta în scrierile sale ulterioare şi la care am facut referire în părţile precedente. Sunt abordate practic aceleaşi teme majore, pe care le vom trece în revistă printr-o succesiune de citate din aceste dialoguri.

Desăvârşirea interioară înainte de toate.

Mistica va rămâne centrul renaşterii creştine care se prefigurează, căci prin ea creştinul intră în comuniune cu Hristos, printr-un proces sufletesc treptat de curăţire şi desăvârşire. Se porneşte de la întoarcerea omului în sine însuşi spre a-L căuta pe Hristos şi se ajunge la unirea cu Dumnezeu prin dragoste. Trăirea lăuntrică transformă firea, umple mintea de cunoştinţă, întăreşte voinţa, curăţeşte inima şi face din om un purtător de Hristos. Spre deosebire de morală, care impune rigoarea unor porunci, mistica este un act viu, intim, de trăire în Duhul Sfânt. Fiind o „artă”, ea presupune un îndrumător, un povăţuitor. Acesta este un Avvă, un Părinte, care pe lângă faptul că administrează harul, are el însuşi o trăire lăuntrică şi o practică isihastă.

Trăirea lăuntrică e o treaptă obligatorie pentru o spiritualitate creştină menită să lucreze în chip teandric în societate şi în lume.

Soluţia pe care o dau omenirii creştinii este spiritualitatea creştină, şi ea este o concepţie integrală de viaţă. Nu e îngăduit a ne rezuma la o viaţă lăuntrică neglijându-ne semenii, dar nu se poate nici croi o lume fără a avea o viaţă duhovnicească. Spiritualitatea creştină înseamnă guvernarea Duhului Sfânt. Strădaniile noastre duhovniceşti lăuntrice sunt o pregătire pentru o vieţuire duhovnicească în societate. A sări peste ele înseamnă a merge spre dezastru, căci Îl părăsim pe Hristos. Dacă creştinismul n-ar fi şi viaţă lăuntrică, el n-ar respecta omul şi n-ar cunoaşte libertatea lui. Trăirea lăuntrică se îngemănează cu orânduirea socială. Acum însă suntem în ceas de mare cumpănă. Să ne pregătim pentru moarte, ca să câştigăm viaţa.

Creştinismul trebuie să rămână ancorat permanent în actualitate. Sfinţii şi martirii, cu deosebire cei contemporani, se constituie în repere vii şi modele demne de urmat.

– Valeriu, adesea vorbeşti despre actualitatea creştinismului. Cum o vezi?

– Hristos e prezent de-a pururi şi pretutindeni în istorie, în mod mistic, tainic şi prin conştiinţa şi lucrarea credincioşilor.

– Care ar fi mijloacele de actualizare a credinţei?

– Sunt mijloace spirituale, cum ar fi viaţa lăuntrică, strădaniile duhovniceşti, morala, virtutea, lupta cu păcatul, înnoirea lăuntrică, atmosfera duhovnicească, la care se adaugă învăţătura, cuvântul, creaţia, studiul, ştiinţa, artele, munca şi altele. Sunt însă şi mijloace de ordin organizatoric, care decurg din primele.

– Mai sunt sfinţi în lumea noastră?

– Acest secol a dat noian de sfinţi şi de martiri, numai că nu-i cunoaştem. Hristos este prezent şi activ în lumea de azi prin sfinţi, martiri, mărturisitori şi eroi. Dar lumea creştină de azi nu e solidară cu sfinţii ei, căci nu le poate urma exemplul. Dacă sfinţii de acum ar fi fost la începuturile creştinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, prin ei, către ei. Noi nu suntem creştini şi de aceea nu ne cunoaştem sfinţii.

– Ce înţelegi prin sfânt şi sfinţenie?

– Sfânt poate fi tot omul. Avem sfinţi rugători din pustie, avem sfinţi mărturisitori din arenele romane, avem sfinţi din catacombe şi temniţe, avem sfinţi împăraţi şi eroi, atleţi ai lui Hristos, avem sfinţi ai milosteniei, avem sfinţi clerici şi laici, şi din popor şi din elite. Toţi oamenii, în toate domeniile de viaţă, sunt chemaţi la sfinţenie, adică la o viaţă trăită în lumina Duhului Sfânt. Şi o precizare: sfinţiţii nu sunt neapărat şi sfinţi, ci numai investiţi cu iconomia harului dumnezeiesc. Lumea are nevoie şi de sfinţi, şi de sfinţiţi.

– Crezi că există ipocrizii ascunse în creştinism?

– Din păcate, omeneşte privind lucrurile, adesea creştinii şi-au explicat propriile neputinţe şi laşităţi prin tot felul de filozofii ori principii. Nu e admisibil să spui: „Eu mă rog, tu poţi să mori de foame”, sau „Eu contemplu pe Dumnezeu, lumea poate să rămână în mizerie”. Credinţa fără fapte e moartă.

(...)

– Care sunt, Valeriu, năzuinţele creştine de azi?

– Acum şi în viitor sunt necesare două procese creştine: unul de reîncreştinare a creştinilor şi altul de încreştinare a necreştinilor. Prin reîncreştinare înţelegem întărirea credinţei creştine, efortul de trăire autentic creştină, trepte de desăvârşire duhovnicească, comunitate creştină activă, solidară, frăţească şi definirea formulelor de viaţă creştină. Dar creştinătatea a pierdut rolul ei mesianic şi nu mai are forţa istorică necesară de polarizare, de îndumnezeire a lumii. În acest fel, ea lasă spaţiu liber pentru păgâni, atei şi iudei. Cine crede fără a fi şi un misionar, acela încă n-a cunoscut frumuseţea credinţei.

– Crezi, Valeriu, că tradiţionalismul, deci şi creştinismul, înseamnă trăire în trecut?

– Nicidecum. Creştinismul e actualitate, e Hristos în actualitate. Dacă viaţa e unică şi mereu nouă, cum am putea trăi în trecut? Şi dacă viaţa a ajuns la formele actuale, cum ar putea să nege trecutul? Prin tradiţie nu trăim în trecut, ci dăm continuitate Duhului Sfânt, acum şi în vecii vecilor. Cu discernământ, cu grijă, cu înţelepciune trebuie să învăţăm din tradiţie cele necesare în actualitate şi în viitor.

– Crezi, Valeriu, că putem trăi în perspectiva eshatologică, rupţi de lume, de istorie, de actualitate?

– O astfel de teorie este pe cât de absurdă, pe atât de ipocrită. Veşnicia începe acum. Numai dacă trăim veşnicia acum o vom avea eshatologic, altfel o pierdem. Deci creştinii fac istorie, dar nu se confundă cu istoria, căci numai năzuind necontenit spre veşnicie vom avea lumina şi puterea de a face din istorie trepte mereu noi, mereu mai sus către Împărăţia lui Dumnezeu.

– Ce este necesar pentru a zidi lumea creştină?

– E bine să ne orientăm după exemplul clasic al comunităţii apostolice: să cunoaştem bine învăţătura creştină pentru a-i vedea aplicabilitatea în actualitate; să ne unim într-o lucrare solidară, în lumina şi sub călăuzirea Duhului Sfânt; să trăim într-o comunitate obştească a dragostei, care să fie după voia lui Dumnezeu; să ne rugăm, să liturghisim, să ne unim cu Hristos, ca prin harul şi darul Lui să fim în Împărăţia Lui.

– Valeriu, care sunt factorii care mântuiesc lumea?

– Am putea zice că e unul singur: Dumnezeu; şi n-am greşi, căci de la El este totul şi prin El se va desăvârşi lumea. Dar procedând astfel, n-am înţelege bine omul, viaţa şi natura. Deci sunt doi factori care decid destinul lumii: Dumnezeu şi omul, pogorârea lui Dumnezeu şi năzuinţa omului spre cer, harul dumnezeiesc şi voinţa omului. Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul este cheia mântuirii lumii.

Lupta pe care trebuie să o ducă creştinii e una pe plan spiritual, împotriva unor duşmani nevăzuţi dar şi văzuţi.

– Care sunt duşmanii spirituali ai comunităţii creştine?

– Răul, păcatul, patima, egoismul, lăcomia, avariţia, orgoliul, invidia, tendinţa de dominare, lenea, indiferenţa, ignoranţa, angoasa, neascultarea, incorectitudinea, necredinţa.

– Care sunt duşmanii materiali ai comunităţii creştine?

– Duşman nu este materia, ci înţelegerea şi folosirea greşită a materiei; nu este necesitatea vitală, ci denaturarea necesităţilor. Nu sunt rele legile şi formele, ci absolutizarea lor, nici ideile, căci ideile sunt bune, dar la locul şi la vremea lor; duşman nu este viaţa, fiindcă viaţa este scopul existenţei noastre, ci viaţa rău înţeleasă şi egoistă.

– Care sunt duşmanii din afară ai comunităţii creştine?

– Sunt interesele individuale care se opun comunităţii din egoism ori orgoliu, sunt interesele care se organizează colectiv pentru a-i apăra egoismul şi orgoliul, şi, în fine, sunt orgoliile şi egoismul care se organizează politic şi care minează comunitatea creştină.

– În faţa atâtor duşmani, ce trebuie să facă creştinii?

– Să lupte, să îndrăznească, să înfrunte pe toţi cei ce se opun binelui şi adevărului, răspunzând deopotrivă indivizilor, organizaţiilor şi tuturor formelor politice anticreştine.

– Trebuie să ajungă, deci, la puterea politică?

– Trebuie să impună respect şi libertate din partea puterii politice! Un popor cu o vie conştiinţă creştină va avea şi o guvernare pe principii creştine. Comunitatea însă să nu se confunde cu statul, pentru a nu se ajunge la tiranie şi la abuzuri.

– Ce e deci de făcut?

– Să formăm conştiinţa creştină a oamenilor.

Rădăcina crizei cumplite prin care trece omenirea o constituie îndepărtarea de credinţă. Vremurile pe care le trăim, sensul istoriei la care participăm sunt de natură apocaliptică. Izbăvirea nu poate veni decât prin întoarcerea la Hristos şi printr-o atitudine activă din partea creştinilor.

– Valeriu, care este fondul crizei de azi?

– Ateismul.

– Ce vezi în lumea de azi?

– Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă.

– De ce a lăsat Dumnezeu lumea să intre în criza în care se găseşte, după aproape 2000 de ani de creştinism?

– Criza nu e a lui Dumnezeu, nici a credinţei, ci a libertăţii conştiinţei oamenilor. Oamenii ultimelor secole au desacralizat lumea, au pustiit sufletele, au exacerbat senzualitatea, s-au lăsat pradă orgoliului materialismului şi ateismului. În acelaşi timp şi forţele satanice sunt mai ascuţite şi mai bine organizate în secolul 20 decât în primul veac creştin. Modul în care pier sfinţii ucişi de fiară în secolul 20 este cu mult mai draconic, mai pervers, mai total, mai bine studiat, mai cumplit decât felul în care au fost ucişi martirii primelor veacuri ale catacombelor. Milioanele de creştini de azi nu sunt la nivelul spiritual al catacombelor, dar în acest secol sfinţenia şi martiriul sunt mai mari ca oricând prin intensitate şi forme de manifestare. Duşmanii creştinismului, cei ce au provocat martiriul, vor acum să-i acopere existenţa şi să-L facă uitat pe Hristos în lume, dar se înşeală şi se dovedesc neputincioşi. Ei au reuşit să stăpânească lumea, dar au făcut sfinţi şi martiri. Au reuşit să închidă gura oamenilor, dar lumina sfinţilor n-au reuşit să o acopere. Dumnezeu lucrează în lume şi prin oamenii necredincioşi. Aşa pare a se descifra rostul crizei pe care o străbate secolul 20: curăţirea necesară unei trepte mai înalte de spiritualitate şi vieţuire.

– Care ar fi modalităţile de ieşire din criză?

– Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea.

Pacea nu poate fiinţa decât în adevăr. Ea nu poate veni decât de la Dumnezeu, prin biruinţa Sa atât asupra păcatului din suflet, cât şi pe plan eshatologic, asupra răului din lume.

– Valeriu, pacea este determinată de conştiinţă ori de putere?

– Este o greşeală a accepta pacea puterii fără adevăr. Nu se poate accepta pacea robiei! Nu se poate accepta pacea răului! Satana îţi oferă puterea lui dacă i te închini, dar toată puterea, în cer şi pe pământ, I-a fost dată lui Hristos, deci creştinii nu pot primi pacea ispititoare a lui satan.

– Valeriu, pacea e luptă?

– Pacea izvorăşte din biruinţa binelui asupra răului, fie la nivelul conştiinţei, fie la nivelul istoriei. Aici se află şi sensul războiului nevăzut al asceţilor, şi sensul apocaliptic al istoriei.

– Deci pacea trebuie să fie în necontenită ofensivă?

– Pacea trebuie să fie în ofensivă şi mereu vigilentă. Pacea lui Dumnezeu a coborât prin „ofensiva” întrupării Domnului Hristos şi prin „ofensiva” Duhului Sfânt, ce va lucra în lume până la a doua venire a Lui. Creştinismul este afirmare, căutare, cutezanţă, stăruinţă, muncă, luptă, putere de jertfă. Creştinii nu vor accepta decât pacea lui Hristos, oricât de multe sacrificii li se vor cere.

– Pacea trebuie apărată?

– Unii apără pacea lui Dumnezeu, alţii apără pacea satanei. Dar puterea fiarei apocaliptice va fi nimicită de puterea Mielului.

– Care sunt metodele de luptă creştine?

– În lupta de afirmare, creştinismul este spiritual şi deci liber. În apărare, creştinii sunt obligaţi adesea să răspundă agresorului cu armele lui: David a trebuit să-l ucidă pe Goliat, Sfântul Nestor l-a aruncat în suliţe pe Lie şi a primit mucenicia.

Despre atitudinea creştinilor în vremuri de urgie, cum au fost cele sub teroarea comunistă.

Acum trăim într-o epocă în care creştinii descoperă o altă cale de mărturisire: a nebuniei crucii, a jertfei pentru Adevăr. Vrăjmaşii lui Hristos au dezlănţuit cea mai mare şi mai crudă prigoană asupra creştinilor. Acum cine crede, trebuie să stea gata de moarte. Calea asta e un privilegiu spiritual de o mare frumuseţe, din care însuşi monahismul apare cu valori şi semnificaţii noi.

Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune. Lui Hristos i-a fost încredinţată toată puterea în cer şi pe pământ. Torturile la care suntem supuşi sunt uşi prin care Hristos reîmprospătează şi ridică mai sus Biserica şi lumea.

Biruinţa finală va fi a lui Hristos, atât pe plan lăuntric, cât şi exterior.

– Cum îşi poate afla omul împlinirea?

– Împlinirea omului este în comuniunea cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e chemat să aducă unitate în diversitate, să aducă ordine în istorie, să aducă sfinţenie în viață. Sfinţenia nu e ceva serafic, nepământean şi ezoteric, ci e deschiderea ce o face Hristos spre o lume trăită în Duhul Sfânt.

– Va primi lumea creştină a secolului 20 viziunea libertăţii creatoare şi mesianice?

– Evenimentele tragice prin care trece lumea modernă, vor crea condiţiile reîntoarcerii la credinţă. Trebuie să revenim la Duhul Sfânt, la Evanghelie, la forţa apostolică. Avem datoria să strigăm cu toată puterea Adevărul, pocăinţa şi întoarcerea lumii la Dumnezeu. Creştinismul renaşte în cuptoarele de foc şi tortură ale materialismului ateu. Satana va pierde, prin chiar metodele sale de lucru, lumea pe care credea că o va câştiga. Hristos apare limpede ca Mântuitor, ca Mesia, şi va fi urmat cu credinţă de oameni.

Caracterul mesianic al mesajului „sfinţilor închisorilor” se vădeşte în chip deplin şi în aceste gânduri ale lui Valeriu Gafencu. El răzbate cu putere din spatele zidurilor şi gratiilor care au reuşit să frângă doar trupurile, dar nu şi duhul lor viu, pătrunzător, capabil să trezească conştiinţele creştinilor zilei de azi şi ai celei de mâine.

 (va urma)

Bogdan Munteanu 

divider



Cronică de carte: Marius Ianuş, Vino Măicuţă! Flori duhovniceşti pentru Măicuţa Domnului ediţia a II-a, Editura Garofina, 2014

„Cine este Aceasta, ca zorile de albă şi curată?/ E Împărăteasa rugăciunii, e Rugăciunea întrupată./ Stăpâna Porfirogenetă şi Doamnă a Dimineţii/ Logodnica Mângâietorului, preschimbător al vieţii!/ Spre Tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!/ ia-ne şi pre noi părtaşi ai Sfântului munte Tabor./ Şi fă-te şi nouă/ umbră şi rouă,/ Tu, adumbrirea/ de dar,/ să-şi afle şi firea noastră înnoirea/ din zămislirea/ de har./ Ca să-ţi strigăm cu toată făptura/ într-o deplină închinăciune,/ Bucură-te tu Mireasă/ urzitoare de nesfârşită rugăciune!” (Sandu Tudor, Imnul acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului). Despre Maica Domnului nu se poate vorbi, altfel decât prin rugăciune şi prin poezie. Există rare cazuri când cele două căi se îmbină, în poezia creştină. Am preferat ca introducere la textul meu despre volumul lui Marius Ianuş, Vino, Măicuţă!, primul condac al minunatului Imn acatist compus de un sfânt al închisorilor, părintele ieroschimonah Daniil de la Rarău, Sandu Tudor pe numele său de mirean scriitor şi gazetar. Şi el, ca şi Ianuş, un căutător al lui Dumnezeu, după îndelungi rătăciri şi ocolişuri. În întunericul acestor căutări, Maica Domnului a fost mereu o lumină, mai îndepărtată sau mai apropiată, dar prezentă şi simţită. Cea mai sfântă decât toţi sfinţii nu a uitat niciodată să îşi reverse mila ei peste sufletele sincere şi nefericite, oricât de încărcate de păcate vor fi fost. Întreg volumul Vino, Măicuţă! este o chemare, un strigăt şi o rugăciune către Maica Domnului. Este strigătul unui suflet însingurat care nădăjduieşte, al unui suflet nefericit care crede. Se spune că minunile se produc în situaţii limită, că harul intervine atunci când omul este pe punctul de a ceda. Poeziile-rugăciuni de aici par scrise în stări-limită. „În noaptea cea amară tu eşti lumina noastră/ În cer şi pe pământ” („Veşmântul tău de duh să îmi atingă mintea”);„Umple-mi inima cu Duh Sfânt,/ dă-mi binecuvântarea ta…/ Rupe-mă cu totul de pământ/ şi nu mă lăsa!/ Măicuţa Domnului, nu mă lăsa! („Măicuţa Domnului, nu mă lăsa!”); „Dă-mi lumina unui zâmbet/ care să mă ridice din rău./ un zâmbet de la tine, al tău…” („Regina Îngerilor, roagă-te pentru mine !”); „Fă deasupra noastră/ semnul minunat!/ binecuvântarea,/ cea nebiruită ca marea” („Binecuvântarea”);„Din coroana ta de flori cereşti/ aş vrea să-mi zâmbeşti.” („Lumină nelumească”);„Durerea ta e frumoasă/ ca o Împărăteasă!/ Lacrimile tale sunt un tezaur/ din fire de aur” („Îngerii te adoră”);„Fii lângă noi în fiecare zi,/ în toată prigoana care va veni…” („Măicuţă îndurerată”).

Marius Ianuş a înţeles esenţialul: că această viaţă nu este decât o etapă trecătoare spre cealaltă viaţă, cea adevărată; iar un creştin nu se poate simţi decât străin şi nesigur în această lume, în închisoarea acestui corp care trăieşte o vreme şi apoi moare şi se descompune. Sufletul, însă, nu poate muri. Şi cu el, nici frumuseţea pe care a trăit-o şi a răspândit-o în jur: dragostea, prietenia, sensibilitatea, pasiunea, simpatia, inteligenţa, amintirile… Credinţa în Dumnezeu... Toate acestea rămân veşnic, într-un suflet care trăieşte veşnic. Aceasta este problema care a preocupat pe omul gânditor de la începuturi. Problemă căreia numai Iisus Hristos i-a adus răspuns şi dezlegare, prin învierea Sa. El este singura noastră speranţă, marea noastră dragoste, unica certitudine. Împreună cu El, Maica Sa şi sfinţii Săi. Steinhardt rezumă această idee în Jurnalul fericirii, prin sintagma aparent ilogică „aş prefera să rămân cu Hristos împotriva adevărului”. Aparent!„Tot iezuitul Auguste Valensin enunţă esenţialul când admite că, de i s-ar arăta, prin imposibil, pe patul de moarte, cu cea mai perfectă evidenţă, că s-a înşelat, că nu există supravieţuire, că nu există nici chiar Dumnezeu, nu i-ar părea rău că a crezut; ba s-ar şi socoti onorat că a crezut unele ca acestea, deoarece dacă universul este ceva imbecil şi vrednic de dispreţ, cu atât mai rău pentru univers, de greşit n-a greşit cel ce a gândit că există Dumnezeu, ci greşeala este a lui Dumnezeu că nu există; ce mai încoace şi încolo, nu izbutesc a găsi nimic în afară sau deasupra crezului pe care şi-l formulase Dostoievski şi pe care-l prezintă ca foarte simplu: cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii).

Această înţelegere îi locuieşte lui Ianuş gândurile şi versurile, după întoarcerea cu faţa spre Dumnezeu. Şi această înţelegere, departe de a îi da acea suficienţă mediocră şi greţoasă a creştinilor căldicei, este însoţită la Marius Ianuş de multă suferinţă. El scrie cu sângele lui fiecare vers. Obsesiile lui, drama lui, singurătatea lui, în loc să îl ducă la auto-distrugere, s-au îndreptat pe făgaşul credinţei şi, între copertele acestor cărţi, s-au transformat în versuri şi în rugăciuni.„Tu eşti lumina care risipeşte bezna vieţii./ Aş vrea să te văd la capătul vieţii mele./ Tu eşti prima strălucire adevărată a dimineţii./ Aş vrea să te văd la capătul vieţii mele./ Aş vrea să mă aştepţi şi să mă aperi când voi pleca,/ aş vrea să ştiu că mă vei feri mereu de rele/ în toate cele ale acestei vieţi şi după ea,/ când aş vrea să te văd, coborâtă din stele./ Aş vrea să te văd în clipa de la capătul vieţii mele./ Aş vrea să simt mângâierea despre care atâtea am auzit…/ Aş vrea să mă cureţi cu privirea ta de toate păcatele mele/ şi să te porţi cu mine ca şi cu un fiu destul de iubit./ Aş vrea să fiu atât de smerit/ încât să cobori pentru mine din stele” („Să te văd la capătul vieţii mele”). Ce ar mai fi de spus?

În aceste vremuri apocaliptice, în care diavolul deja sfâşie creaţia lui Dumnezeu, vremuri de alienare, pervertire, reeducare şi satanizare a omului, vremuri care pregătesc venirea Antichristului, nu ne rămâne decât să ne întoarcem spre icoana Preasfintei Fecioare Maria, şi să o chemăm în angoasele şi disperările noastre: Vino, Împărăteasă! Vino, Măicuţă!

Daniel Focşa - istoric

divider



Ion Gavrilă Ogoranu, la 10 ani de la trecerea sa la Domnul

În cursul acestui an au fost programate mai multe manifestări cu caracter religios, cultural-istoric, memorial dedicate împlinirii a 10 ani de la trecerea sa în eternitate.

Pe 24 aprilie 2016, s-a celebrat parastasul de 10 ani de la trecerea la cele veşnice a eroului luptei de rezistenţă anticomunistă, pentru libertatea şi demnitatea neamului românesc, Ion Gavrilă Ogoranu. Slujba de pomenire a fost oficiată în Biserica Greco-Catolică din Galtiu, comuna Sântimbru, judeţul Alba.

Pe 12 mai 2016, a avut loc vernisajul Expoziţiei Memoriale “Ion Gavrilă Ogoranu - Prezent!” , în Piaţa Universităţii.

Iubit de românii care nu încetează să-i descopere epopeea, prigonit în continuare de detractorii şi duşmanii săi, incriminat de o lege nedreaptă, Ion Gavrilă Ogoranu a coborât, la 10 ani de la moarte, în stradă. Fotografiile - unele dintre ele inedite - din arhivele Securităţii, instantaneele din prezenţele publice ale eroului după 1990, precum şi unele din atitudinile sale din ultimii 15 ani de viaţă au putut fi privite de public într-o expoziţie memorială fără precedent.

Au participat Octav Bjoza, Lucia Hossu Longin, Zoe Rădulescu, Dan Puric.

Evenimentul a fost organizat de Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu, Asociaţia Gogu Puiu şi Haiducii Dobrogei şi Fundaţia Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă.

 Sursa: http://ogoranu.ro

divider



Comandantul Horia Sima

În data de 25 mai 2016 s-au împlinit 23 de ani de când Horia Sima a trecut la Domnul. Ca în fiecare an, parastasul întru veşnica sa pomenire a avut loc la Biserica Sfântul Ilie Gorgani.

Misiunea actuală a poporului român

„Misiunea actuală a poporului românesc în lume, urmaşul direct al nemuritorilor traci, este de a contribui la realizarea sintezei între civilizaţia tehnică, de factură precumpănitor occidentală, cu valorile spirituale ale căror rădăcini au rămas în răsărit. Această nouă renaştere se va săvârşi sub semnul lui Hristos şi va avea ca urmare biruinţa Bisericii Creştine peste întreg pământul.” Horia Sima, 1 ianuarie 1966

 

divider



† Virgil Totoescu

Virgil Totoescu s-a născut la 23 iulie 1921 în comuna Călineşti, Suceava. Tatăl său, Gheorghe, era învăţător, iar mama, Lucreţia, casnică. La vârsta de 13 ani se apropie de Mişcarea Legionară, intrând într-o frăţie de cruce suceveană, ca frăţior.

În timpul liceului a devenit frate de cruce sub conducerea lui Ovidiu Găină, cel care peste ani, avea să conducă rezistenţa anticomunistă din munţii Bucovinei. În 1937 participă la tabăra de muncă de la Carmen Sylva unde îl cunoaşte pe Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu. După instaurarea dictaturii regelui Carol al II-lea şi asasinarea Căpitanului rămâne activ, pe aceeaşi linie de luptă şi credinţă.

Participă la acţiunea de la 3-6 septembrie 1940 de răsturnare a regelui Carol al II-lea, în grupul de bucovineni, alături de Ovidiu Găină, Dumitru Leonteş, Dragoş Hoinic etc. După lovitura de stat a Generalului Antonescu este încorporat. Deşi în 1942 trebuia să plece pe front în Crimeea, este oprit în ţară, ca instructor, participând la război doar pe frontul din Moldova. Pe timpul războiului familia lui s-a refugiat la Sighişoara.

După 1944 s-a ocupat de organizare şi conducerea frăţiilor de cruce în Sighişoara, Făgăraş şi Sibiu. A fost şeful legionar al regiunii Sighişoara şi a avut gradul de instructor legionar. Totodată, în iarna anului 1944, intră în legătură cu Ionel Golea care facea parte din unul dintre grupurile paraşutate în România de către guvernul legionar constituit la Viena. Împreună cu Ion Gligoraş formează un grup de rezistenţă anticomunistă la Sighişoara, în strânsă legătură cu rezistenţa anticomunistă de la Fetea.

În 14 mai 1948 au loc arestări masive în toată ţara. Totoescu, intuind dezastrul ce avea să urmeze, pleacă la Piteşti, unde se afla un frate al său. Cu puţină vreme în urmă Virgil Totoescu se căsătorise cu Hilda. În absenţa sa, organizaţia de la Sighişoara cade pradă Securităţii care descoperă existenţa grupului în urma unei percheziţii în casa unuia dintre membri. Sunt arestaţi rând pe rând toţi membrii grupului şi în legatură cu aceştia va cădea şi grupul de la Fetea. Este arestată chiar şi mama lui Virgil Totoescu şi tânăra lui soţie, care era însărcinată în 3 luni.

În scurtă vreme Securitatea îi dă de urmă în Piteşti unde îl şi arestează. A fost anchetat timp de aproape 1 an la Piteşti, Sighişoara, Mediaş apoi a fost judecat la Sibiu. Între timp, Hilda născuse o fetiţă pe care Virgil avea să o vadă pentru prima dată la vârsta de 14 ani.

A fost condamnat de Tribunalul Militar Sibiu la 12 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale. Pedeapsa o va executa în temniţele Suceava, Rădăuţi, Baia Sprie, Aiud, Gherla, Codlea. La Baia Sprie a spintecat măruntaiele pământului timp de 3 ani şi a fost martor al Învierii Domnului sub pământ, în impresionanta slujbă oficiată de preoţii deţinuţi politici, în primăvara lui 1952.La Aiud a ucenicit pe lângă grupul misticilor - legionari arestaţi din 1941 - având o evlavie deosebită pentru Traian Trifan. Tot în Aiud a stat timp de 6 luni în izolare la Zarcă, refuzând propunerea de colaborare făcută de colonelul Crăciun. Participând la greva din Aiud în 1956, este trimis disciplinar la Gherla.

La finalul condamnării de 12 ani va mai primi un supliment de pedeapsă, încă 24 luni din partea Ministerului de Interne pe care o va executa la Galaţi, Jilava, Periprava.

A fost eliberat la 25 mai 1962 şi a avut marea bucurie de fi întâmpinat de soţie şi fetiţă. Soţia îl aşteptase, iar fiica ştia că tatăl fusese condamnat pentru un ideal. După eliberare a revenit la Siret. Securitatea l-a convocat de câteva ori la discuţii, însă Totoescu a refuzat să mai meargă. A fost învăţător în Siret, aplecându-se asupra educaţiei tinerelor generaţii. La scurt timp după eliberare, familiei Totoescu i s-a născut un fiu care însă a fost chemat la Domnul cu mult înaintea tatălui său.

Rugător necontenit în temniţă, s-a aflat mereu în strana bisericii după eliberare. Biserica a fost un element esenţial în viaţa soţilor Totoescu. Virgil era ortodox, soţia sa Hilda era catolică, ambii au reprezentat pentru bisericile lor exemple de credinţă şi devotament.

După 1990 Virgil Totoescu s-a implicat puternic alături de foştii deţinuţi politici în toate încercările acestora de a descoperi tinerilor adevărata istorie. Membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, al partidului Pentru Patrie, al Fundaţiilor George Manu, Buna Vestire şi Ion Gavrilă Ogoranu s-a înconjurat în permanenţă de tineri. A străbătut ţara, ţinând conferinţe şi participând la comemorările închinate suferinţei cu care generaţia sa a primit botezul jertfei.

Virgil Totoescu a plecat la Domnul în data de 10 mai 2016. Senin la chip şi la suflet, a plecat după ce a slujit ţării, idealului şi bisericii aproape un veac. Familia, camarazii, ucenicii şi prietenii l-au condus pe ultimul drum.

Cezarina Condurache 

divider