Fundatia George Manu

Editorial
* Preşedintele şi guvernul
Opinii
* Cancer politic sau cancer moral?
Aniversari
* 13 ianuarie 1937 – jertfa de la Majadahonda şi înţelesul românesc al morţii
Evenimente
* Librăria Sophia - Lansare de carte „Crăciun întemniţat”
* Vernisajul expoziţiei „SFINŢI, TEMNIŢE, TORŢIONARI”
Articole generale
* Ultimii supravieţuitori ai prigoanei antonesciene
* Crăciun întemniţat, Crăciun îndurerat, Crăciun în spatele gratiilor...
* Marx + Freud = Noua ideologie a corectitudinii politice
* Noutăţi editoriale - Evdokimos şi Fundaţia George Manu
* Despre Frăţiile de Cruce la Valle de los Caidos
* Ion Moţa şi Vasile Marin – jurământul unui neam
* Frăţia Ortodoxă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe
Istorie
* Un document de arhivă privind „rebeliunea legionară”
* Flori de aur din Maramureş (32)
* De vorbă cu Petru Codrea (16)
* Din Temniţele Memoriei - 24 ianuarie 1959 - Centenarul Unirii Principatelor sărbătorit de exilul românesc din Spania
* Sinaxarul Demnităţii Româneşti: Prof. Vasile Christescu † 26 ianuarie 1939
* Viscolul (Iarna 1951-1952, Poarta Albă)– Brigada K-4 elevi –
Cultura
* Umanismele – decadenţă şi reconstrucţie (I)
Spiritualitate
* 2017 AN OMAGIAL AL APĂRĂTORILOR ORTODOXIEI ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE - A învinge amnezia
Literatura
* Eminescu din perspectivă religioasă (IV)
Manifestari - Comemorari
* 14-15 Ianuarie 2017 – Majadahonda. 80 de ani de la jertfa Moţa-Marin. Manifestări comemorative
* Comemorarea eroilor şi victimelor loviturii de stat a Generalului Antonescu
In memoriam
* In memoriam Ioan Petrovan (1934-2016)
* Mihai Şofron (1928-2017)
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XX Nr 1 ianuarie 2017


Preşedintele şi guvernul

Geneza guvernului Grindeanu, aprobat de Parlament pe data de 4 ianuarie, are o poveste ale cărei detalii dezvăluie o mulţime de gesturi bizare, lipsite de transparenţă, tărăgănări şi subterfugii din partea preşedintelui Klaus Iohannis. Şi totuşi, intenţia arogantă a PSD-ului de a graţia corupţii şi de a reduce instituţiile anticorupţie (chiar dacă acestea au acţionat adesea selectiv) la un rol decorativ, a indignat o mulţime de români. Străzile marilor oraşe au fost pline de manifestanţi. Printre ei şi … preşedintele Iohannis, care astfel a mai reuşit să bifeze o bizarerie, posibilă doar în România: un preşedinte care manifestează împotriva guvernului propriei ţări. Mai jos o cronologie comentată a ultimelor evenimente politice din România.

27 decembrie 2016. Dilema preşedintelui Iohannis

În comentariul pe marginea rezultatului alegerilor parlamentare publicat de revista noastră se afirma despre PSD că „a constituit întotdeauna răul cel mai mare din România postdecembristă. (…) E de presupus că va practica şi în viitor acelaşi stil oportunist de a face politică la mai multe capete, jucând atât cartea „valorilor europene” dar, dacă va fi cazul, şi cartea antiglobalistă. Ceea ce determină atitudinea acestui partid nu sunt valori sau convingeri ideologice, ci exclusiv încrengăturile propriului interes.”

Confirmarea acestor aprecieri (dacă se mai îndoia cineva) a venit curând. Oare câţi din cei care au votat PSD-ul ar mai fi făcut-o, dacă ar fi cunoscut dinainte cine ar urma să fie propunerea de prim-ministru a partidului care a câştigat detaşat alegerile?

Prin nominalizarea lui Sevil Shhaideh, o persoană „de-a casei”, liderul PSD, Liviu Dragnea, a încercat o manevră abilă, care s-ar putea însă întoarce împotriva lui şi chiar mai mult, să stârnească nişte valuri pe scena politică a căror dimensiune ar putea deveni necontrolată.

Preşedintele Klaus Iohannis, printr-o declaraţie lapidară, a respins această propunere, în uralele tuturor celor care nu au putut accepta ca România să fie prima ţară din Uniunea Europeană condusă de un premier de religie islamică. Respingerea s-a făcut printr-un discurs sec, din care a lipsit orice motivaţie, lăsând terenul deschis diferitelor speculaţii. Se pare că e vorba de orientarea politică a soţului doamnei Shhaideh, de origine siriană, care a lucrat ani de zile în Ministerul Agriculturii sub regimul Assad. Ar fi ceva probleme şi cu fraţii acestuia, unul având interdicţie de intrare în UE. Toate aceste informaţii –sau zvonuri- pot fi găsite pe internet, căci din partea preşedintelui nu a venit nici confirmarea, nici infirmarea lor.

Or tocmai aici, în această (a câta?) tăcere prezidenţială, se ascunde o posibilă capcană pe care nu ştim cum o va putea evita.

Cei care susţin această mişcare a lui Klaus Iohannis, (indiferent de motivele care îi animă) invocă sus şi tare faptul că gestul său este perfect constituţional. Anume că premierul s-ar desemna în urma unui proces de negociere, care ar putea dura până când se ajunge la un consens. Adevărul e că textul constituţional e ambiguu şi nu conţine o reţetă limpede. Dar ce ne facem în situaţia ipotetică a unui preşedinte fixat pe o poziţie de blocaj permanent, respingând în mod deliberat şi nemotivat toate propunerile care i se fac? Nici această situaţie nu e prevăzută de litera Constituţiei, dar e limpede că spiritul ei nu poate susţine un comportament arbitrar şi obstrucţionist al preşedintelui.

Iată şi argumentul constituţional al PSD-ului, peste care nu poate fi trecut cu uşurinţă. Anume, e vorba de un fragment din Decizia Nr.80/2014 a Curţii Constituţionale (începând cu pagina 139 a documentului). Culmea e că la vremea respectivă PSD-ul a încercat să impună o serie de de modificări parşive ale Constituţiei (văzându-le, rămân la părerea că acest partid a fost tot timpul „răul cel mai mare” în România ultimului sfert de veac). Printre altele, a încercat să formuleze şi un „algoritm” de desemnare a premierului, care l-ar fi degradat pe preşedinte la calitatea de simplu figurant, menit doar să aprobe rezultatul ieşit în urma schemei. Anume, preşedintele ar fi mai întâi obligat să numească un premier din partea partidului cu cele mai multe mandate parlamentare (evident,  PSD-ul având mari şanse să fie perpetuu în postura aceasta). Dacă sunt două la egalitate, atunci din partea partidului cu mai multe voturi primite (acele fracţiuni de procent în plus, care nu s-au mai materializat în noi mandate de parlamentari). Abia în al treilea rând ar urma ca preşedintele să desemneze un premier din partea unei coaliţii care ar întruni majoritatea parlamentară (acesta ar fi de fapt, în mod firesc, criteriul nr.1). CCR-ul a respins această încercare de şmecherie ieftină a PSD-ului. Numai că în această motivare, printre altele, se spun următoarele: „319. De aceea, Preşedintele României, neputând avea rol de decident în această procedură, ci de arbitru şi mediator între forţele politice, are doar competenţa de a desemna drept candidat pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului.”

E adevărat că textul Constituţiei e ambiguu şi lasă loc diferitelor interpretări, dar aici avem de-a face tocmai cu o precizare, cu o explicitare din partea CCR a articolului 103, care se referă la modalitatea alcătuirii guvernului în urma alegerilor parlamentare.  Unii analişti au vehiculat la TV argumentul că Decizia 80/2014 nu poate fi invocată în contextul de faţă, căci se referea la o cu totul altă situaţie. Şi totuşi, avem de-a face cu o interpretare concretă a articolului 103, care spune că preşedintele trebuie să accepte propunerea venită din partea majorităţii parlamentare. Subînţelegem aici faptul că el nu poate să refuze în mod arbitrar această propunere (a se vedea cazul preşedintelui perpetuu obstrucţionist descris mai sus).

Atunci când s-a vehiculat numele lui Liviu Dragnea ca posibil prim-ministru, preşedintele Iohannis a fost cât se poate de explicit. A spus că nu va nominaliza o persoană condamnată penal, căci aceasta ar contraveni legilor ţării (o lege votată, culmea, tot de către PSD, pe vremea lui Adrian Năstase). Prin urmare, lui Klaus Iohannis îi revine obligaţia de a-şi explica gestul, de a invoca legea în virtutea căreia a luat decizia în cauză. Un preşedinte care se simte dator faţă de români şi faţă de interesul naţional, trebuie să dea dovadă de sinceritate şi transparenţă.

Aici apare o adevărată dilemă pentru el.

Dacă rămâne la o atitudine fără alte explicaţii, cu aparenţă de arbitrar, riscă să se poziţioneze în afara Constituţiei.

Dacă ar prezenta motivaţia reală a deciziei sale, ar păşi pe o pantă alunecoasă, într-o zonă plină de echivoc, cu o posibilă tentă înspre „incorectitudinea politică”. Da, a respins propunerea ca premier a unei femei de religie islamică, posibil pe motive de siguranţă naţională. Această asociere între o anumită religie şi posibile ameninţări la siguranţa naţională e o temă tabu a „corectitudinii politice”, care refuză nu doar orice generalizări pe tema aceasta (care oricum sunt nejustificate), dar care refuză până şi acceptarea unui anumit grad de corelaţie între cele două entităţi.

Iată care e posibila motivaţie a tăcerii care nu îl dezminte nici de data aceasta pe Klaus Iohannis. În loc de explicaţii, ne oferă o ridicare din umeri, urmată cel mult de un: „ghinion!”.

Totuşi, oricât i-am susţine gestul pe care l-a făcut acum, suntem datori să-i solicităm şi o justificare a lui. Ar fi bine să o facă de bunăvoie, iar nu la ameninţările PSD-ului, căci atunci ar fi forţat de posibila neconstituţionalitate a atitudinii sale.

A, s-ar putea cumva ca această justificare să poată avea conotaţii „incorecte politic”? – Ghinion! Adevărul trebuie spus însă până la capăt, orice ar fi!

30 decembrie 2016. Preşedintele desemnează, în fine, un premier

În urma respingerii fără explicaţii a variantei Shhaideh, PSD (de fapt Liviu Dragnea, pentru a fi mai explicit) a venit cu o nouă propunere de premier în persoana lui Sorin Grindeanu. Fost ministru al comunicaţiilor în 2015, preşedinte executiv al PSD Timiş şi preşedinte al Consiliului Judeţean Timiş. Bineînţeles, noua propunere a ocupat numaidecât centrul atenţiei opiniei publice, încât marile semne de întrebare ale atitudinii prezidenţiale faţă de cea precendentă s-au estompat, ieşind din actualitate.

Reacţia preşedintelui Iohannis a fost iarăşi una stranie, pentru a nu o numi altfel. Mai întâi a anunţat că „se mai gândeşte”, că va da răspunsul dacă acceptă sau nu această nouă nominalizare abia după Anul Nou. O tactică evidentă de tărăgănare, aparent inexplicabilă. În orice caz, lipsită de orice transparenţă. Singura explicaţie logică e aceea că preşedintele a dorit să ceară undă verde de la vreo Înaltă Poartă din afară. E unica ipoteză plauzibilă, dar una totodată revoltătoare. Dacă în cazul lui Sevil Shhaideh ar mai fi de înţeles o consultare cu partenerii din NATO, în cazul lui Sorin Grindeanu nu poate exista nicio justificare. De vreme ce Grindeanu nu are niscai schelete prin dulap, nu există absolut niciun motiv pentru a fi respins sau de a condiţiona hotărârea prezidenţială de anumite directive externe. România e un stat suveran, iar nu un paşalâc.  Rezultatul alegerilor trebuie respectat, chiar dacă nu ne convine şi cu atât mai puţin e nevoie de „aprobări” venite de aiurea. Chiar dacă nu ne place PSD-ul, ideea ca decizia privind numirea şefului guvernului rezultat în urma unor alegeri democratice şi corecte să se ia în afara ţării, e totuşi una umilitoare şi inacceptabilă.

Din fericire pentru el, preşedintele Iohannis se pare că a primit OK-ul suficient de repede, încât în dimineaţa zilei de 30 decembrie a anunţat că acceptă nominalizarea lui Sorin Grindeanu, pe care îl desemnează ca premier. De data aceasta nu a mai găsit de cuviinţă să facă anunţul personal, ieşind în faţa presei (deşi e vorba de un eveniment de importanţă capitală pentru ţară), ci s-a mulţumit să dea un scurt comunicat. Mai mult, i-a trimis noului premier un SMS de felicitare de pe telefonul său privat, fapt ce a stârnit din nou nedumeriri şi chiar ilaritate (se pare că mesajul a fost trimis înainte de comunicatul oficial). Căci destinatarul, fireşte, s-a comportat cu precauţie, neştiind în prima fază dacă e vorba de un mesaj autentic sau de o glumă a vreunui coleg. 

4 ianuarie 2017. România are guvern

În fine, guvernul Grindeanu a trecut de Parlament. Ca o ironie a sorţii, doamna Sevil Shhaideh ocupă postul de Ministru al Dezvoltării (portofoliu pe care l-a mai deţinut şi în 2015) precum şi funcţia de vicepremier. Fireşte, o mică „răzbunare” a lui Liviu Dragnea la adresa refuzului prezidenţial. Acest refuz ar pretinde aşadar cu atât mai mult explicaţii clare din partea lui Klaus Iohannis. Fireşte, preşedintele nu are competenţa de a respinge anumiţi miniştri, el poate doar desemna (sau nu) premierul care îi este propus. Dar, dacă a considerat-o pe Sevil Shhaideh nepotrivită pentru funcţia de premier, pe motive de siguranţa naţională, aşa cum s-a insinuat, de ce tace acum? Ca vice-premier nu mai ameninţă secretele de stat ale României? Sau le-ar fi ameninţat atunci cu adevărat dacă ar fi fost prim-ministru?

Sunt contradicţii logice, care însă par să nu conteze pentru scena politică românească. Poate că cei care pretind explicaţii coerente şi o cât mai mare transparenţă sunt totuşi prea naivi. Căci între timp tămbălăul şi sforăriile politichiei balcanice merg nestingherite înainte.

22 ianuarie 2017. Zeci de mii de români au ieşit pe străzi. Printre ei şi preşedintele Iohannis

Primele săptămâni de guvernare pesedistă au demonstrat fără dubii care sunt de fapt priorităţile acestui partid. Proiectul unei ordonanţe de urgenţă având drept scop graţierea a largi categorii de infractori, ţelul nemărturisit dar cât se poate de transparent fiind de a-şi elibera propria clientelă politică condamnată pentru corupţie, a stârnit un val de indignare printre români. Zeci de mii de oameni au ieşit pe străzi în toate marile oraşe ale ţării. În mijlocul mulţimilor a coborât şi preşedintele Iohannis, care a ştiut să profite cu abilitate de acest nesperat prilej oferit cu generozitate şi inconştienţă chiar de către adversarii săi politici. A fost o mişcare riscantă şi nu deasupra oricăror controverse, dar mânată  de un deziderat legitim. Iată cum setea de putere a PSD-ului s-ar putea întoarce iarăşi împotriva sa. Gafele anterioare ale preşedintelui Iohannis ar putea trece în uitare, iar ieşirea sa în arenă ar putea motiva românii indiferenţi, care în decembrie s-au abţinut la vot. Conjunctura aceasta i-ar putea oferi unui preşedinte cu o imagine ofilită, cantonat în mediocritate şi obedient comandamentelor corectitudinii politice, un nesperat „reset”. E drept, până la viitoarele alegeri prezidenţiale mai e multă vreme. Dar dacă PSD-ul va continua cu politica aceasta de frondă, în dispreţul oricărei idei de drept şi de justiţie,  nu va face decât să-şi întărească adversarii şi să trezească din amorţeală românii care deveniseră scârbiţi de oferta politică actuală.

Bogdan Munteanu 

divider



Cancer politic sau cancer moral?

Că PSD-ul este ceea ce este şi face ceea ce face, pe linia de continuitate Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, nu-i nici de mirare şi nici de comentat (dacă nu ne propunem să pierdem timpul degeaba). Dar marşul triumfător al stîngii neocomuniste (deghizate în salopete social-democrate) nu ar fi fost posibil de-a lungul atîtor ani, în noile cadre democratice, fără sprijinul unui electorat troglodit şi fără complicitatea unor părţi însemnate din clasa politică sau din clasa intelectuală. Nu propria forţă întreţine politic PSD-ul, ci lipsa tot mai acută a unei opoziţii credibile şi viabile, asociată, nu o dată, cu cel mai abject oportunism. Dar dacă troglodeala mai poate încă reprezenta o circumstanţă atenuantă pentru masa de votanţi, nimic nu poate scuza ticăloşia unor politicieni - pretins democraţi şi anticomunişti - care se pretează să fie, în mod repetat, „tovarăşi de drum” ai pesedismului (ajuns, astfel, să cîştige chiar şi cînd pierde). Constanţi clienţi parazitari ai puterii stîngiste şi ai mafiilor adiacente, ei n-au pus niciodată vreun principiu deasupra interesului (personal sau de gaşcă), dar au întreţinut butaforia unui pluralism democratic în măsură să ducă de nas şi forurile europene, şi pe „cetăţeanul turmentat” de acasă. Dintre aceşti profitori fără scrupule ai scenei publice postdecembriste, două cazuri simptomatice s-au (re)

ilustrat cu pregnanţă în ambianţa postelectorală de la cumpăna dintre ani: Călin Popescu-Tăriceanu (devenit trădătorul de profesie al oricărei iluzii de dreapta) şi Victor Ciorbea („avocatul poporului” transformat - prin „autosesizare”! - în vajnic „avocat al diavolului”). Doi monştri morali produţi nu de pepiniera pesedistă, ci de jalnica noastră „opoziţie anticomunistă” întruchipată de aşa-zisele „partide istorice”: Călin Popescu-Tăriceanu de către PNL (pe care are tupeul să pretindă a-l reprezenta încă), iar Victor Ciorbea de către PNŢ-CD (acum dispărut, practic, de pe scena politică). La bilanţul de aproape trei decenii al opoziţiei noastre „de dreapta”, unii ca aceştia sînt rămăşiţele ei funcţionale. Tot restul nu este decît decor de carnaval. La prima vedere, problema pare una politică. La o analiză mai atentă, nu-i greu de observat că, de fapt, cei doi nu reprezintă, dincolo de retorica demagogică, nici un fel de poziţii doctrinare sau ideologice, nici vreo atitudine civică efectivă, ci doar cel mai ordinar pragmatism proteic. În realitate, problema lor (şi a lumii noastre în genere) nu este atît una de ordin politic, cît una de ordin moral. Or, cîtă vreme criteriile morale nu-şi vor recăpăta ponderea cuvenită în conştiinţa publică, iar trădarea şi efracţia vor fi recompensate instituţional, nimic nu poate îndrepta viaţa noastră politică - nici dinăuntrul, nici din afara ţării. Rectitudinea comportamentală este singura care ar putea defini esenţial o dreaptă autentică, abia apoi în măsură să se impună şi politic, pe mîna ei şi a unui electorat responsabil, iar nu ca excrescenţă parazitară a stîngii dominante. Politicianismul lipsit de orice dimensiune morală, indiferent de etichetele sub care s-ar prezenta, nu poate duce decît la haos civil şi la disoluţie naţională. România nu are un viitor decent decît în măsura în care va înţelege această miză şi va refuza să-şi mai îngraşe, la urne şi nu numai, viermii de hazna.

Răzvan Codrescu sursa: razvan-codrescu.blogspot.de

divider



13 ianuarie 1937 – jertfa de la Majadahonda şi înţelesul românesc al morţii

13 ianuarie 1937 este ziua în care mureau la Majadahonda - în lupta împotriva comuniştilor care ameninţau să cucerească Spania şi, finalmente, să strângă ca într-un cleşte Europa creştină - Ion Moţa şi Vasile Marin.

Moartea lor nu a fost una comună, nici una întâmplătoare. Cei doi prieteni au ales moartea în schimbul vieţii, crezând cu tărie că partea lor netrăită de viaţă va fi primită de Dumnezeu ca ardere de tot şi că jertfa lor va face să dăinuie temeliile unei Românii, dar şi ale unei Europe creştine. Jertfa de sine, asumarea morţii în numele unui ideal care ne înfioară şi astăzi prin măreţia sa reies explicit şi limpede din ultimele rânduri încredinţate celor apropiaţi - dar peste timp şi nouă, generaţiilor viitoare - de cei doi eroi de la Majadahonda. Într-una dintre scrisorile sale testamentare, Ion Moţa scria: Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?! (...) Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El! Ionel Moţa moare înfăşurat în drapelul românesc, pe care stătea scris: Legiunea Arhanghelului Mihail. Îl luase - notează Nicolae Totu, cel care le-a descoperit în tranşee trupurile neînsufleţite - pentru a-l pune în vârful baionetei la atac sau defilare, când cuceream un oraş. Cu el speram să intrăm şi în Madrid.

Dintr-o scrisoare - pe care Vasile Marin i-o scrie pe 23 noiembrie 1936 soţiei sale Ana-Maria - transpare imboldul lăuntric, motivaţia interioară care l-a determinat să îşi părăsească existenţa fericită de familist şi o carieră profesională care se anunţa strălucită pentru a înfrunta ciuma roşie care acaparase Spania: N-am făcut actul acesta - scrie el - din disperare sau aventură, ci perfect lucid. Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre. L-am făcut cu acelaşi drag ca şi când ar fi fost vorba de ţara mea. (Vasile Marin - Crez de generaţie, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997)Jertfa lui Moţa şi Marin avea să constituie exemplul, modelul sacrificial care va fixa nivelul ultim de aspiraţie pentru o întreagă generaţie de mucenici şi mărturisitori din secolul XX. Apropiindu-se de capătul vieţii sale pământeşti, Ioan Ianolide îi scrie Anei-Maria Marin: Bărbaţii aceia, pe care împreună îi iubim (Notă:.

se referă la cei doi eroi de la Majadahonda) şi îi stimăm au marcat viaţa şi sufletul generaţiei mele, a prietenilor mei şi a mea personal. Prin ei am cunoscut adevărata chemare creştină. Sunt de atunci aproape patru decenii. (Ioan Ianolide - Deţinutul profet, Editura Bonifaciu, 2009)Mărturiile celorlalţi membri ai echipei legionare plecate să lupte alături de trupele lui Franco sunt lipsite de echivoc: Spania acelor ani devenise terenul pe care se confruntau apărătorii unei lumi ordonate, al cărei centru şi garant ultim era Dumnezeu, şi revoluţionarii anarhisto-comunişti care prin metoda terorii continue, a revoluţiei permanente inoculată lor de noii idoli telurici - Neceaev, Lenin, Troţki - nimiceau oponenţii reali sau imaginari ai utopiei negre pe care aleseseră să o slujească: semănau moartea în aşteptarea instaurării pe pământ a unei societăţi perfect egalitare, din care trebuia să dispară nu doar exploatatorii sau diferenţele de clasă socială ci şi ierarhiile, proprietatea privată şi mai ales credinţa în Dumnezeu. Pentru bolşevici, credinţa în Dumnezeu constituia cea mai reacţionară idee care stătea în calea revoluţiei proletariatului.

Această atmosferă anarhică şi antihristică, de sfârşit de lume, este surprinsă în imagini plastice, sugestive în paginile scrise de părintele Ion Dumitrescu-Borşa: Pe pământul Spaniei începuse războiul între fiii aceluiaşi neam, împărţiţi în două tabere. Tabăra lui Satan, comunismul, care pusese stăpânire pe conducerea ţării, întindea arma spre uciderea celor rămaşi în credinţa lui Hristos şi în dragostea de Patrie. Generalul Franco, ajutat de cei mai demni şi cinstiţi generali, ridica steagul naţionalismului şi declara războiul Crucii. Bolşevicii din Rusia au luat chiar ei, efectiv, comanda. Trimit armate, maşini de război, muniţii şi încep să omoare preoţii şi să dărâme bisericile. (Cf. Ion Dumitrescu-Borşa - Cea mai mare jertfă legionară)

Semnificaţiile creştine şi metafizice ale jertfei de la Majadahonda

Motivul creştin al sacrificiului de sine străbate ca un fir roşu întreaga spiritualitate a poporului român. Balada Meşterului Manole şi Mioriţa sunt creaţiile populare în care tema sacrificiului şi-a găsit cea mai înaltă expresie artistică. Cuvintele Mântuitorului - dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă (In. 12, 1, 24) - au reverberat în sufletul neamului nostru, contribuind la configurarea portretului nostru interior de români, de latini ai Orientului (Mircea Eliade).

În această lume perisabilă, supusă permanent schimbării, orice lucru material sau ideal, pentru a fi durabil, reclamă un sacrificiu: o casă, un oraş, un stat, un locaş sacru, izbăvirea neamului omenesc - în cele din urmă - depind de capacitatea de jertfă a omului sau a Fiului Omului.

Mircea Eliade analizează această credinţă străveche a românilor, mitul românesc al morţii , cum îl numeşte el, într-un articol publicat pe 14 septembrie 1944. Referindu-se la modul în care erau întâmpinaţi în satele lor eroii căzuţi în luptele de la Mărăşti şi Mărăşeşti, din 1917, savantul român concluzionează: În conştiinţa populară, moartea pe câmpurile de bătălie are valoarea religioasă a unui sacrificiu şi, precum orice sacrificiu religios, moartea pune colectivitatea în contact cu Dumnezeu, fapt care justifică şi răscumpără colectivitatea în faţa divinităţii. (Cf. articolul Un mit românesc al morţii, în Mircea Eliade, Jurnal portughez şi alte scrieri, vol. 2, Humanitas, 2006, pp. 378-383)Eroii anticomunişti Ion Moţa şi Vasile Marin dobândiseră acest înţeles românesc al morţii sacrificiale. Ei şi-au dat viaţa pe frontul de la Majadahonda convinşi fiind că prin jertfa lor ispăşesc păcatele neamului românesc, sperând într-o Românie a viitorului, o ţară sfântă ca soarele de pe cer.

Credinţa în puterea sacrificiului de sine, împărtăşită de Moţa şi Marin, este consonantă cu aceea a Căpitanului: Ţelul final nu este viaţa, ci învierea. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor, având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, învierea din morţi, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam (Corneliu Zelea Codreanu - Pentru legionari)

Părintele Stăniloae despre Ion Moţa

Părintele Dumitru Stăniloae mărturisea într-un interviu: Am fost solicitat după 90 de nişte tineri să scriu ceva depre Ion Moţa: eu cred că Moţa, care era băiatul protopopului din Orăştie, era foarte creştin; şi el s-a dus, într-adevăr, ca să apere Occidentul de comunism (Cf. Fabian Seiche - Martiri şi mărturisitori români din secolul XX, Editura Agaton, 2010, p.65)

În loc de concluzie

Ce rost mai are ca la început de 2017 să amintim aceste fapte eroice din alte vremi şi să punem în lumină înţelesurile lor? Mai poate românul zilelor noastre să vibreze când descoperă sub cenuşa trecutului aceste rămăşiţe de memorie colectivă? Îşi mai poate înălţa privirea peste zarea imediatului, a vieţii de zi cu zi, dominate de legile şi capriciile economicului? Îşi mai poate da un sens, mai poate trasa un rost vieţii sale văduvite de taină, mister, transcendent? Pe termen scurt, aparent nu. Pe termen lung, orice exerciţiu de anamneză, de reamintire are efecte profilactice: ne întăreşte identitatea (personală şi colectivă), dar şi imunitatea împotriva viruşilor internaţionalismului de orice fel: marxist-cultural, globalist-eclectic, obedient-corect politic, unionist-european.

Ciprian Voicilă 

divider



Librăria Sophia - Lansare de carte „Crăciun întemniţat”

În data de 20 decembrie 2016 a avut loc în Bucureşti, la Librăria Sophia, lansarea volumului de memorii „Crăciun intemniţat”. Volumul, coordonat şi îngrijit de Cezarina Condurache, reuneşte 33 de mărturii despre Crăciunul petrecut în temniţă, în prigoană, pe front, în exil sau după eliberare. Dintre acestea, 22 aparţin supravieţuitorilor urgiei comuniste, aflaţi încă în viaţă, iar 10 au fost alese din paginile lăsate în urmă de foştii deţinuţi politici trecuţi la cele veşnice.

Deşi în pragul sărbătorii Naşterii Domnului, publicul a umplut până la refuz librăria. Invitaţii noştri au fost Pr. Nicolae Bordaşiu, Vasile Jacques Iamandi, Ciprian Voicilă şi Crenguţa Hariton. Seara a început prin prezentarea volumului, realizată de scriitorul Ciprian Voicilă. Părintele Bordaşiu şi Jacques Iamandi au dezvăluit publicului câteva din amintirile legate de Crăciunul petrecut în temniţă. Actriţa Crenguţa Hariton a recitat colinde compuse de Petru Baciu, Valeriu Gafencu, Pr. Constantin Voicescu şi Aurel Vişovan.

Spre bucuria noastră, între participanţii la lansare s-au aflat încă trei mărturisitori, ale căror istorii trăite se regăsesc în paginile cărţii noastre: foştii deţinuţi politici Nina Moică şi Florin Popescu şi seniorul Erast Călinescu, reprezentant al exilul românesc. Spre finalul lansării cei trei au luat cuvântul, aducând mai aproape de sufletul nostru praznicul Naşterii Domnului. Pentru că ne aflam în săptămâna Crăciunului şi colindele erau la vremea menită lor, am încheiat seara cu cel mai cunoscut colind născut în bezna detenţiei comuniste „A venit şi aici Crăciunul”. Minunatul colind compus de Radu Gyr, cântat şi iubit în toate temniţele, a fost adus la Sophia de corul de elevi al Liceului Alexandru Ioan Cuza, condus de doamna profesor Ştefania Ciungu. Alături de copii, au colindat toţi cei prezenţi, închinând colindul şi minunata seară petrecută împreună memoriei tuturor foştilor deţinuţi politici.

Redacţia 

divider



Vernisajul expoziţiei „SFINŢI, TEMNIŢE, TORŢIONARI”

Sfinţi ai Închisorilor, scene impresionante din timpul detenţiei politice, temniţe, chipuri de torţionari şi sentimente transpuse pe hârtie... toate alcătuiesc o expoziţie realizată de elevi talentaţi, frumoşi şi sensibili, o expoziţie care trezeşte memoria neamului din somnul unei uitări impuse voit de regimul comunist.

Vernisajul a avut loc în data de 14 decembrie 2016 la şcoala Generală Corbeanca, cele 28 de lucrări fiind expuse pe holul şcolii. În jur de 200 de elevi, profesori şi părinţi au fost prezenţi la deschiderea expoziţiei. Autorii lucrărilor ne-au expus pe rând motivaţia şi semnificaţia desenelor. Colinde pentru sufletele celor plecaţi la Domnul în toiul beznelor comuniste au răsunat pe holurile şcolii.

Mulţumim celor cinci artişti ai noştri - elevi ai Şcolii Generale Corbeanca, prietenei dragi prof. Elena Nicorescu pentru coordonarea proiectului şi întregului personal didactic pentru sprijinul acordat! Nu în ultimul rând, mulţumiri preoţilor Cosmin Manea şi Adrian Ciobotoiu pentru prietenia cu care ne înconjoară şi seniorului nostru Erast Călinescu - care a povestit celor prezenţi la vernisaj întâlnirea lui cu viitorul torţionar de la Piteşti, Eugen Ţurcanu, pe vremea în care amândoi erau elevi şi urgia bolşevică nu se abătuse încă peste ţara noastră...

Cezarina Condurache 

divider



Ultimii supravieţuitori ai prigoanei antonesciene

Lovitura de stat a generalului Antonescu din 21-23 ianuarie 1941, înfăptuită cu concursul direct al armatei germane, a avut ca şi consecinţe, pe lângă cei 800 de morţi din acele zile şi declanşarea unei prigoane în masă asupra tineretului legionar, aruncând în temniţe şi lagăre zeci de mii de elevi şi studenţi cu condamnări aberant de mari (în unele cazuri mărimea condamnării depăşea vârsta condamnatului!) singurele acuzaţii reale fiind în imensa majoritate a cazurilor doar participarea la o manifestaţie de stradă, cântarea de cântece legionare sau numai prietenia cu alţii deja arestaţi. Regimul dur la care au fost supuşi în închisorile antonesciene - frig, foame, bătăi, umilinţe, a fost foarte asemănător cu cel de mai târziu din temniţele comuniste cu diferenţa notabilă că acum aveau încă dreptul la asistenţă religioasă - liturghiile din capelele închisorilor, la care participau şi preoţii deţinuţi, fiind de multe ori momente de mare înălţare sufletească şi încurajare a pătimitorilor. Mulţi din cei cunoscuţi sub numele generic de “sfinţii închisorilor” (Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Traian Trifan, etc) şi -au început acum suferinţa devenită sfinţitoare, continuând-o apoi (în unele cazuri, fără întrerupere) sub regimul comunist.

Trecerea anilor şi urmările grave ale detenţiei au făcut ca astazi să mai fie în viaţa doar câţiva seniori legionari supravieţuitori ai prigoanei antonesciene. Lista poate fi incompletă, cerem scuze celor care despre care nu avem cunoştinţă dar ar fi meritat sa fie prezenţi în acest articol. Îi asigurăm pe toţi de respectul şi veneraţia noastră. Petru C. Baciu (foto 1) - născut în 1922 la Bacău, arestat de două ori de regimul antonescian pentru apartenenţa la Mişcarea Legionară, execută detenţia la Galaţi şi Văcăreşti. După 1944 activează ca partizan anticomunist. Arestat în 1948 va cunoaşte 13 ani de detenţie comunistă la Jilava, Piteşti Aiud, Canal, Oneşti, Borzeşti, Periprava. Va fi din nou arestat între 1975-1977 şi închis la Bacău şi Aiud.

Marin Răducă (foto 2) - născut în 1921, arestat în 1942 pentru apartenenţa la Frăţiile de Cruce, va fi închis la Aiud în celulă cu Gafencu şi Ianolide; va fi separat de grupul misticilor pentru că făcea parte din tabăra care credea că rezistenţa se poate face pe latura de organizare legionară. Face aproape 20 de ani de închisoare (cu o pauză între 1954-1957). Trece prin Aiud, Braşov, Ploieşti, Sibiu. Spre finalul detenţiei petrece mulţi ani la Zarcă - se eliberează de acolo cu decretul, printre ultimii (30.07.1964)Eugen Dimitriu (Dimitrov) (foto 3) - născut 1923 la Cetatea Albă, condamnat 2 ani pe timpul lui Antonescu, rearestat de comunişti în 1948 pentru crima de uneltire - activitate legionară în centrul studenţesc Iaşi, la vremea aceea era student. Trece prin Aiud, Piteşti (reeducarea), Jilava, Tg Ocna (ajunge aici bolnav de TBC, este cel care a stopat reeducarea la Tg. Ocna spărgând geamurile şi urlând până s-a adunat populaţia locală în faţa închisorii).

Constantin Tache Rodas (foto 4) - născut în 1924, condamnat în 1942 de regimul Antonescu pentru activitatea in cadrul FDC Ploieşti, la 15 ani detenţie pentru “rebeliune”, eliberat cu un decret de graţiere în 1944, rearestat peste câteva luni ajunge în lagăr la Slobozia de unde evadează; arestat de comunişti pentru activitate legionară în 1948-1956 trece prin Ploieşti, Târgşor, Poarta Albă, Peninsula, Piteşti, Gherla. Altă arestare între 1958-1964 execută detenţia la Ploieşti, Jilava şi Aiud. Eliberat printre ultimii din Zarcă.

Ionel Panaitescu (foto 5) - medic, detenţie pe timpul lui Antonescu la Jilava şi Suceava.

Vasile Bizău din Dragomireşti - Maramureş, elev la Iaşi, a cunoscut o scurtă detenţie în 1941 fiind acuzat de regimul antonescian de participare la “rebeliune”, judecat şi achitat. Ulterior a reuşit să părăsească ţara şi după lungi perioade prin lagărele germane s-a înrolat în Armata Naţională a Guvernului de la Viena, fiind ultimul supravieţuitor al “grupului Korneuburg”(unitate de elită pregătită pentru paraşutare în ţară).

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Crăciun întemniţat, Crăciun îndurerat, Crăciun în spatele gratiilor...

Crăciun întemniţat, Crăciun îndurerat, Crăciun în spatele gratiilor… fără lumină, fără căldură, fără mâncare, fără cei dragi… doar nedreptate, durere şi rugăciune.

Începând din vremea regelui Carol al II-lea, continuând cu regimul antonescian şi culminând cu cel comunist, duşmanii politicii oficiale a statului au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Vina lor? L-au iubit pe Hristos şi neamul românesc - şi au fost dispuşi să lupte şi să se sacrifice pentru idealul şi principiile lor. S-au opus bolşevizării României prin căile prin care au putut: luptând cu arma, cu condeiul sau cuvântul. Vorbim despre acei oameni care au înţeles încă din primele decenii ale secolului trecut că, dacă vor intra trupele ruseşti la noi în ţară şi vor ieşi învingătoare în numele diavolului, nu vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza. Câtă dreptate au avut! Sute de mii (milioane?) de foşti deţinuţi politici au trăit ani de-a rândul (unii chiar 23 ani!) sărbătoarea Naşterii Domnului în bezna temniţelor. Cu toţii aveau acasă familii, părinţi, soţi, soţii sau copii. Dorul de ei, grija pentru ei şi teama că nu îi vor mai vedea erau cu siguranţă copleşitoare. Iar cei rămaşi acasă - în aceeaşi măsură victime ale comunismului - treceau prin aceeaşi tragedie, neştiind dacă cel întemniţat mai este în viaţă, dacă va mai fi vreodată îmbrăţişat de mama care îl plângea în fiecare clipă, de soţia care se stingea de durere, sau de copiii care nu-şi mai aminteau chipul mamei sau al tatălui închis...Rugăciunea le ostoia durerea celor aflaţi dincolo şi dincoace de gratii. Alături de ea, colindul mângâia inimile nemângâiate. Spre deosebire de colindele tradiţionale - izvoare de bucurie, cele născute în temniţe sunt triste - izvoare de lacrimi. Colindătorii noştri nu se pregătiseră pentru Naştere spovedindu-se în biserică, ci la ţeava îngheţată a caloriferului. Ei nu mai purtau în mâini steaua sau sorcova, ci cătuşe cu lanţuri grele de fier. Nu mai aveau căciuli şi cojoace, ci zeghe rupte şi zdrenţuite. Nu colindau în jurul bradului, ci între priciuri de închisoare. Nu îi mai aştepta masa de sărbătoare, ci terciul subţire alături de turtoiul mucegăit... Cei mai mulţi dintre foştii deţinuţi politici au trecut de mult la Domnul, unii în temniţe, alţii luptând în munţi, alţii trimişi pe front în prima linie pentru a fi eliminaţi, alţii deportaţi în domicilii obligatorii, alţii, după eliberare, roşi de bolile căpătate după gratii, iar alţii, departe de ţară, într-un exil amar. Mulţi au apucat să scrie despre anii luptelor şi încarcerării, dar cei mai mulţi nu au avut acest răgaz. Dar dreptatea Lui Dumnezeu mare este! De aceea încă mai avem între noi supravieţuitori, eroi ai demnităţii româneşti care să mărturisească pentru generaţiile de astăzi, dar şi mai important, pentru cele de mâine care nu vor mai avea binecuvântarea de a afla adevărul din gurile lor. Această carte îşi propune să scoată din uitare pătimirile lor şi să le aducă la cunoştinţa tinerilor, care au dreptul la memorie. Cei mai mulţi nici nu îşi dau seama câtă nevoie au de memorie, câtă nevoie au să intre în comuniune cu sufletul neamului. Nu aveţi în faţă o carte de poveşti dintr-un trecut îndepărtat şi depăşit. Aveţi în faţă 33 de mărturii vii despre adevăr, credinţă şi demnitate, care împletesc în prezent trecutul cu viitorul neamului nostru. Citindu-le, veţi descoperi că eroii încă mai sunt printre noi, că martirii şi mărturisitorii trec uneori pe lângă noi pe stradă, de cele mai multe ori neştiuţi şi neobservaţi de o societate încă anesteziată de comunism şi neocomunism.

Trăim astăzi în libertate (atâta câtă este şi cât o mai fi) şi suntem liberi să întâmpinăm Naşterea Domnului mergând la biserică, pregătindu-ne casele de sărbătoare, aşezând pe mese bucate şi cântând colinde împreună cu cei dragi. Binefacerile de care ne bucurăm noi se datorează în mare măsură şi lor, supravieţuitorilor, mărturisitorilor. Cu preţul vieţii şi libertăţii lor l-au apărat pe Hristos şi identitatea românească, ca să ni le lase moştenire nouă şi celor care vor veni după noi. De aceea vă cer tuturor celor care veţi parcurge rândurile de faţă, să spargeţi zăvoarele care îi ţin pe aceşti oameni captivi în temniţele memoriei. Căutaţi-i şi împărtăşiţi-vă din duhul celor care mai sunt în viaţă. Celor care au adormit întru nădejdea vieţii veşnice, citiţi-le cărţile şi cercetaţi-le mormintele. Avem dreptul la memorie, la adevăr, la istorie, la demnitate. Dar în acelaşi timp avem obligaţia să ducem mai departe moştenirea primită de la seniorii pătimitori în temniţele carliste, antonesciene, comuniste. Mulţumim tuturor celor care au dat curs rugăminţii noastre de a mărturisi în paginile acestei cărţi despre Crăciunul întemniţat. Mulţumim totodată colegilor şi prietenilor noştri care ne-au ajutat să ducem proiectul la bun sfârşit. Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos să lumineze sufletele noastre şi, aşa cum steaua a călăuzit pe cei trei magi, tot aşa să ne călăuzească şi pe noi, ca să nu ne pierdem niciodată calea către credinţa şi memoria neamului nostru.

Cezarina Condurache 

divider



Marx + Freud = Noua ideologie a corectitudinii politice

În 2015 a văzut lumina tiparului, la Editura Rost, o carte necesară şi binevenită: Corectitudinea politică - „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale. Volumul este coordonat de William S. Lind, Andrei Dîrlău şi Irina Bazon, fiind prefaţat de editorul său, Claudiu Târziu. Cartea este structurată în două părţi. În prima, putem citi câteva texte fundamentale, semnate de o serie de gânditori conservatori - William S. Lind, Raymond V. Raehn, T. Kenneth Cribb, Jr.; Jamie McDonald; Gerald L. Atkinson; Roger Kimball, texte privind esenţa noii ideologii a corectitudinii politice (Ce este ea? Care sunt rădăcinile ei intelectuale şi istoricul ei cultural? Ce metode aplică adepţii ideologiei corectitudinii politice în domeniile lor de interes? Cum recunoşti discursul corect politic? Cum poţi lupta împotriva corectitudinii politice?), dar şi manifestarea ei în învăţământul superior, în istoria de dată recentă, în literatura postmodernă, în mass-media.

Corectitudinea politică - în ce constă; înţelesurile ei vechi şi noi

Gânditorul american de orientare conservatoare William S. Lind consideră că noua ideologie, a corectitudinii politice, este o boală „mortal de serioasă” fiindcă „încearcă să altereze virtualmente toate regulile, oficiale şi neoficiale, care guvernează relaţiile dintre oameni şi instituţii. Ea vrea să schimbe comportamentul, gândirea, chiar şi cuvintele pe care le folosim. Într-o măsură semnificativă, deja a reuşit s-o facă. Iar cine controlează limbajul, controlează, de asemenea, şi gândirea”. Potrivit lui Lind, dacă pentru marxiştii clasici această sintagmă - „corectitudine politică”- desemna „Linia Generală a Partidului”, pentru adepţii ei contemporani nouă, adică pentru marxiştii culturali, ea semnifică „Linia Generală a Sistemului în America, astăzi”. Avem de a face cu o nouă ideologie totalitară (care a cucerit Statele Unite ale Americii în ultimii patruzeci de ani, prin înlocuirea culturii clasice americane cu una ideologică şi ideologizantă) şi care nu suportă concurenţă ideatică sau concretă: „Cu toate că au existat şi există unii americani care au crezut sau cred în ideologii, America însăşi nu a avut niciodată o ideologie oficială, de stat - până acum. Dar ce se întâmplă azi americanilor care sugerează că există diferenţe între grupurile etnice, ori că rolurile sociale tradiţionale ale bărbaţilor şi femeilor reflectă firile lor diferite, ori că homosexualitatea este greşită din punct de vedere moral? Dacă sunt figuri publice, ei trebuie să se târască în noroi şi să se înjosească cerându-şi nesfârşite scuze ipocrite. Dacă sunt studenţi la universitate, ei riscă judecăţi arbitrare… Dacă sunt angajaţi ai unor corporaţii private, riscă să-şi piardă locul de muncă. Şi care a fost crima lor? Că au contrazis noua ideologie de stat a Americii - „Corectitudinea Politică”, scrie în continuare William Lind. Pentru cel care îndrăzneşte să gândească într-o manieră incorectă politic şi mai ales să rostească ceea ce este interzis să rosteşti, „rezultatul este în mod inevitabil lagărul de concentrare, gulagul şi mormântul” (Lind).

Corectitudine politică, adică marxism cultural

Miza autorilor volumului este să arate că în spatele sintagmei „corectitudine politică” se ascunde, de fapt şi de drept, o nouă formă de marxism: marxismul cultural. Când spui „corectitudine politică”, eventual când iei atitudine în numele ei, efectul ei la nivel discursiv sau practic este mult mai mare - fiindcă se presupune că tu aperi un principiu moral, etic - mult mai mare decât dacă ai vorbi sau - şi mai grav - ai acţiona în numele unei ideologii totalitare, care a făcut milioane de victime numai în Rusia. Coordonatorii cărţii pun în lumină faptul că ideologia marxistă a supravieţuit, în timp, prin efortul unor intelectuali de a traduce marxismul din limbajul economiei în cel al culturii. Primul dintre aceştia a fost comunistul Antonio Gramsci, care a activat în acest sens încă din anii 20. Ca o paranteză: Gramsci - fost angajat al Internaţionalei Comuniste între 1923 şi 1924 - elaborase celebra teorie despre hegemonia culturală prin care marxiştii trebuie să îşi exercite dominaţia culturală asupra celorlalte comunităţi umane, cu concursul instituţiilor sociale, ceea ce ar fi dus, în final, la crearea omului nou… comunist. Gramsci constatase, printre altele, că muncitorii nu vor rezona la chemările lor revoluţionare atâta vreme cât îşi vor păstra un suflet creştin. Mai târziu, în 1923, un număr de intelectuali marxişti, în frunte cu Georg Lukacs, a înfiinţat Institutul pentru Studii Sociale, al cărui scop final era această traducere a marxismului, din sfera economiei în cea a culturii, şi care avea să rămână în istoria culturală a Europei interbelice şi postbelice ca Şcoala de la Frankfurt - din care fac parte şi Wilhelm Reich, Erich Fromm, Herbert Marcuse, Theodor Adorno. În opinia lui Lind, „Şcoala de la Frankfurt l-a combinat pe Marx cu Freud, iar mai târziu (a suferit) alte influenţe, au adăugat lingvistica pentru a crea „Teoria critică” şi „deconstructivismul”. Acestea, la rândul lor, au influenţat puternic teoria educaţiei, iar prin intermediul instituţiilor de învăţământ superior au dat naştere la ceea ce azi numim corectitudine politică. Descendenţa e clară şi linia se poate reconstitui mergând înapoi drept până la Karl Marx”. Traducând ideologia marxistă din economie (unde teoriile lui Marx şi ale ciracilor săi s-au dovedit falimentare) în cultură, artizanii ei au reuşit să salveze marxismul: este dezolant să vezi cum America, mai întâi, apoi principalele state europene au fost cucerite de ultima variantă de marxism, marxismul cultural. Americani şi europeni care gândesc, în plin secol XXI, în categorii marxiste şi care exercită presiune asupra persoanelor şi comunităţilor care refuză acest tip de gândire!

Micile mari amănunte din biografiile reprezentanţilor Şcolii de la Frankfurt

Cu atât mai important mi se pare, în acest context, să citim capitolul: „Rădăcinile istorice ale corectitudinii politice”, în care Raymond Raehn întocmeşte fişe bio-bibliografice principalilor reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt. Din ele aflăm multe amănunte interesante şi semnificative. Astfel, despre Georg Lukacs aflăm că după publicarea volumului Istorie şi conştiinţă de clasă, el a fost recunoscut ca al doilea teoretician marxist, ca importanţă, după Karl Marx. În anul 1919,Lukacs este ales vicecomisar pentru cultură; în timpul dictaturii lui Bela Kuhn iniţiază „terorismul cultural”, dar şi un curs de educaţie sexuală prin care copiii erau stimulaţi să înveţe şi să practice „iubirea liberă”, să desconsidere monogamia şi valorile familiei tradiţionale şi să refuze autoritatea Bisericii. Raehn citează câteva afirmaţii ale lui Lukacs, din care reiese, încă o dată, caracterul nihilist, antihristic al ideologiei marxiste (despre care a scris magistral Părintele Serafim/Eugen Rose în „Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu”): „Orice mişcare politică menită să aducă bolşevismul în Occident va trebui să fie demonică”. „Am văzut distrugerea revoluţionară a societăţii ca reprezentând singura şi unica soluţie pentru contradicţiile culturale ale epocii”. „Odată abandonată unicitatea sufletului, nimic nu se mai poate împotrivi dezlănţuirii forţelor diabolice ce stau ascunse în toate actele violente necesare instaurării revoluţiei”. Psihanalistul Wilhelm Reich, un alt reprezentant al Şcolii de la Frankfurt, a elaborat teoria „sex-economiei”, combinând freudismul cu marxismul economic. În lucrarea sa, Psihologia de masă a fascismului, apărută în 1933, scria: „Familia autoritară reprezintă statul autoritar în miniatură. Caracterul autoritar al omului rezultă, în esenţă, din sedimentarea inhibiţiilor sexuale şi a fricii în substanţa vie a impulsurilor sexuale. Imperialismul familial este proiectat ideologic în imperialismul naţional… Familia autoritară (…) constituie o fabrică unde iau fiinţă ideologia şi structurile reacţionare”. Herbert Marcuse, reprezentant de marcă al Şcolii de la Frankfurt,a emigrat în America în anii 30. Cartea sa, Eros şi civilizaţie, apărută în 1955, este considerată drept documentul fondator al curentului contracultural din America. În această carte, îl traduce pe Marx în limbajul psihanalitic al lui Freud, sugerând că acea societate egalitară visată de Marx poate fi realizată în fapt prin eliberare sexuală totală. Potrivit lui Raehn, Marcuse „a introdus ideologia Şcolii de la Frankfurt în colegiile şi universităţile americane”, a afirmat că „singura modalitate prin care putem evada din unidimensionalitatea societăţii industriale moderne este eliberarea componentei erotice din om, a instinctelor senzuale, ca revoltă împotriva raţionalităţii tehnologice”, el fiind şi cel care „a furnizat legitimitatea intelectuală necesară pentru realizarea revoltei sexuale adolescentine, inventând şi sloganul „Faceţi dragoste, nu război!” (Make love, not war!) Theodor Adorno, poate cel mai cunoscut reprezentant al Şcolii de la Frankfurt, emigrat şi el în America în anii 30, a scris mai multe cărţi devenite de referinţă în domeniul ştiinţelor socio-umane, printre care Personalitatea autoritară (1950). Aici, în acest text, opune caracterul autoritar, modelului revoluţionar dezirabil, susţinând că primul ar fi „produsul capitalismului, al creştinismului, al conservatorismului, al familiei patriarhale şi al represiunii sexuale”. Toţi aceşti factori la un loc au produs, după Adorno, fascismul şi antisemitismul în Germania. Toţi reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt, prin cercetările lor sociale, desfăşurate în mare parte în Germania, înainte de emigrarea lor în Statele Unite, au avut ca scop dinamitarea tradiţiei şi a valorilor tradiţionale: ideea de ierarhie, de continuitate, creştinismul şi fundamentul creştin al culturii occidentale, ideea de autoritate ş.a.m.d. În a doua parte a cărţii Corectitudinea politică - „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale sunt incluse un text despre aplicarea ideologiei corectitudinii politice în domeniul istoriei (Roger Kimball - Desfiinţarea istoriei: de ce relativismul este greşit?), un text cu caracter general semnat de Theodor Codreanu (De la marxism la „corectitudinea politică”), două texte consistente de Irina Bazon (unul despre relaţia dintre ideologia corectitudinii politice şi curentele sub - sau contraculturale, Corectitudinea politică şi erodarea valorilor maturităţii, iar celălalt despre agresiunea simbolică şi mediatică exercitată de minorităţile sexuale, grupate sub marca LGBT, asupra Muzeului Ţăranului, cu prilejul difuzării filmului Copiii sunt bine-mersi, pe data de 21 februarie 2013, în sala Horia Bernea, în cadrul campaniei „Luna istoriei LGBT”). Tot în a doua parte a volumului veţi găsi câteva texte ample, consistente, scrise cu nerv polemic de Andrei Dîrlău, grupate sub două titluri cuprinzătoare: Freudo-marxismul ca nouă utopie şi despre Corectitudinea politică, noul avatar al marxismului cultural. Prin amabilitatea lui Andrei Dîrlău, am contribuit şi eu la acest volum, printr-un text redus ca dimensiuni, în care am simţit nevoia să prezint un personaj mai puţin cunoscut în România, dar care a avut un rol decisiv în popularizarea psihanalizei freudiene în Statele Unite şi mai ales în ceea ce am numit freudizarea maselor: Edward Bernays, nepotul după mamă al lui Sigmund Freud; „părintele” relaţiilor publice şi al tehnicilor de propagandă în masă, inventator al tehnicilor de manipulare uzitate de la el încoace atât în reclamele cotidiene, cât şi  mai ales!- în campaniile electorale din America sau Europa. Cartea ale cărei linii generale am încercat să le trasez aici merită citită mai ales de cei care vor să cunoască această nouă ideologie totalitară, care încet, dar sigur cuprinde şi România. În această categorie de fapte intră: campania agresivă de promovare a homosexualităţii în instituţii de prestigiu ale statului (în curând şi în învăţământul secundar), cu largul concurs al unor ambasade din România; presiunea fără precedent exercitată de reprezentanţi ai minorităţilor sexuale din România, pentru redefinirea conceputului de căsătorie (se vrea, cu orice preţ, căsătorie = parteneriat civil, ceea ce reprezintă un real pericol pentru reprezentanţii şi apărătorii familiei tradiţionale); încercarea de excludere a lui Dumnezeu din spaţiul public, prin transformarea orei de religie, în programa şcolară a învăţământului de stat, în disciplină opţională. Ideologia corectitudinii politice pătrunde şi prin sistemul universitar din România, afectându-l profund. Este suficient să amintesc aici că o serie de gânditori „canonici” ai ei sunt predaţi într-o manieră necritică în toate facultăţile de ştiinţe socio-umaniste: Michel Foucault („A supraveghea şi a pedepsi”, „Istoria sexualităţii”, „Anormalii”), Jacques Derrida („părintele” deconstructivismului, despre care veţi găsi un capitol consistent în volumul prezentat aici), Simone de Beauvoir (cartea sa „Al doilea sex” este cartea de referinţă pentru tot ceea ce înseamnă studii de gen, feminism etc.), Edward Bernays (cărţile sale despre relaţiile de P.R., cristalizarea opiniei publice, propagandă etc. sunt folosite ca manuale în facultăţile de jurnalism, ştiinţele comunicării, sociologie, politologie).

Ce arme avem împotriva corectitudinii politice?

În faţa acestei realităţi sumbre, putem, fiecare în parte, şi toţi laolaltă, când va fi cazul, să facem ceva: mai întâi să o demascăm, apoi să ne opunem ei. „Dacă putem da în vileag adevăratele origini şi natura corectitudinii politice, scrie William Lind, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei”. Tot el ne oferă şi armele prin care putem lupta împotriva corectitudinii politice: „Mai curând, cei care doresc să învingă marxismul cultural trebuie să-l combată frontal. Trebuie să utilizeze cuvinte pe care el le interzice şi să refuze să folosească acele cuvinte pe care el vrea să le impună; de reţinut, de pildă, că a spune sex (masculin/feminin) e mai bine decât gen. Ei trebuie să proclame de pe acoperişuri realităţile pe care el încearcă să le suprime. Mai ales, cei ce vor să combată corectitudinea politică trebuie să se comporte potrivit regulilor tradiţionale ale culturii noastre, nu conform noilor reguli confecţionate de marxiştii culturali. Doamnele să fie soţii şi mame, înainte de a fi poliţai sau soldaţi, iar bărbaţii să deschidă în continuare uşa doamnelor. Copiii nu trebuie să fie avortaţi, nici să se nască în afara căsătoriei părinţilor”. În finalul acestui articol îmi permit să vă sugerez să citiţi această carte în paralel cu altele. În acest fel veţi avea o perspectivă mai largă asupra ideologiei corectitudinii politice, ca formă de nihilism. Pentru înţelegerea dictaturii pe care o poate exercita această nouă ideologie, vă recomand să citiţi Edward Behr - O Americă înfricoşătoare, în care veţi găsi o mulţime de fapte culese mai ales din campusurile universitare americane. Filosoful marginal şi marginalizat Alexandru Dragomir o recomanda tinerilor spre lectură, socotind-o „o carte teribilă”. Este, într-adevăr, teribilă, când te gândeşti că ideologia nou-apărută şi susţinută masiv de stat poate face victime similare în România. De asemenea, vă recomand, ca o completare, Criza spiritului american, scrisă de conservatorul Allan Bloom care, investigând gândirea noilor generaţii de studenţi, a descris multiplele faţete ale fenomenului pe care îl etichetează ca fiind nihilism educaţional, universitar, în variantă… americană. Bloom dovedeşte, cu argumente greu de respins, că aşa-zisa valoare a toleranţei (valoarea capitală a ideologiei politice) este o non-valoare pentru că este goală de sens, nu are niciun conţinut. Pe student îl învaţă să fie tolerant… şi atât. Nu îl învaţă să urmeze un model cultural şi comportamental, aşa cum a făcut-o de două mii de ani cultura creştină. În fine, vă recomand, încă o dată, cartea Părintelui Serafim Rose, citată mai sus, pentru înţelegerea corectitudinii politice ca produs de dată relativ recentă al procesului de apostazie care a început odată cu Renaşterea, s-a manifestat virulent în timpul Revoluţiei Franceze (1789) şi a cunoscut o amploare fără precedent în timpul revoluţiei bolşevice din Rusia. Dar despre rădăcinile nihiliste ale bolşevismului vom mai avea ocazia, să vorbim, într-un număr viitor.

Ciprian Voicilă , sociolog

divider



Noutăţi editoriale - Evdokimos şi Fundaţia George Manu

Aspazia Oţel Petrescu - Strigat-am către Tine, Doamne...„Prigonitori şi călăi, vă ascultăm fără să vă urâm cum ne acoperiţi cu invective şi insulte după ce ne-aţi trecut prin flăcările iadului. Vă ascultăm minciunile, calomniile, dispreţul, dezonoarea „emanate” de răutatea voastră, fără să osteniţi. Vă iertăm şi uneori, în clipe de graţie, ne rugăm pentru voi. Eu nu vă pot contempla ca pe oricare dintre fraţii mei deoarece voi înjosiţi în mine condiţia de om şi-mi ofensaţi iubirea. Mi-e milă de voi pentru că nu vă gândiţi că este un timp pentru orice. Este un timp pentru viaţă şi este un timp pentru moarte. Este un timp pentru faptă şi este un timp pentru răsplată. Mi-a trebuit mult timp să vă pot ierta. M-am rugat şi am postit ca să nu vă urăsc. Vă iert din toată inima pentru ce ne-aţi făcut şi mă rog să nu vă ardă adevărurile ce le-aţi ascuns şi nu le-aţi recunoscut şi lacrimile ce nu le-aţi plâns, dar trebuia să le plângeţi.” Aspazia Oţel Petrescu

Prezenţe Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu

În 18 decembrie 2016 am participat la “Târgul de Crăciun” organizat de Parohia Buna Vestire Corbeanca. Cărţile noastre au fost primite cu dragoste şi interes, iar noi ne-am bucurat de compania unor unor oameni minunaţi! Mulţumim Părintelui Cosmin Brânzea pentru invitaţie şi familiei Nicorescu pentru iniţiativă!

Redacţia 

divider



Despre Frăţiile de Cruce la Valle de los Caidos

La finele anului trecut colegul nostru Călin Gabor a fost invitat să vorbească spaniolilor despre Frăţiile de Cruce. Mulţumim pentru iniţiativa prietenei noastre Carmen Cendàn Lasheras, care iubeşte şi promovează valorile şi memoria neamului românesc!

In ziua de 29 decembrie 2016, câteva familii spaniole ne-am reunit în incomparabilul ansamblu de la Valle de los Caidos, lângă Madrid. După ce am asistat la slujba călugărilor benedictini, ne-am îndreptat către una din încăperile Escolaniei (Escolanía de la Abadía Benedictina de Santa Cruz del Valle de los Caídos este o şcoala de muzică benedictină), unde Călin Gabor urma să ne vorbească despre Frăţiile de Cruce - organizaţiile de tineret ale Mişcării Legionare.

După o scurtă introducere privind viaţa şi opera Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, ne-a descris teribilele prigoane şi torturi prin care au trecut, fără însă a le putea fi înfrântă voinţa, atât legionarilor veterani, cat şi adolescenţilor din Frăţiile de Cruce (minori, copii de 14 ani!). Cu toţii am fost mişcaţi de angajamentul, credinţa şi militantismul acestor tineri şi copii.

Călin i-a dat drept exemplu fiilor noştri, care ascultau emoţionaţi şi atenţi ca noi toţi. S-a bazat pentru această expunere pe lucrarea lui Nicolae Roşca, a cărei traducere, din păcate, deocamdată nu există în limba spaniolă.

Ziua s-a încheiat cu o masă frăţească în aer liber, sub un plăcut soare iernatic care ne-a permis să continuăm discuţia cu Călin şi să cunoaştem mai îndeaproape impresionanta epopee legionară, viaţa şi moartea acestor români exemplari, cărora noi spaniolii trebuie să le fim atât de recunoscători. Cu toţii ne-am dat întâlnire în ianuarie, la comemorarea Moţa şi Marin, cei doi eroi care au venit în Spania pentru a apăra credinţa.

Un salut respectuos camarazilor români!

Carmen Cendàn Lasheras,  Spania

divider



Ion Moţa şi Vasile Marin – jurământul unui neam

Chiar dacă, an de an, jertfa celor doi eroi ai creştinătăţii se comemorează în Spania, la Majadahonda, Moţa şi Marin sunt omagiaţi şi pomeniţi şi acasă: Bucureşti, Cluj, Timişoara, zeci de biserici, mănăstiri au înălţat parastase şi rugăciuni pentru ei.

Sâmbătă, 14 ianuarie 2017, a avut loc pomenirea lor şi la Bucureşti, în Biserica Sfântul Ilie Gorgani. La 80 de ani de la urcarea lor în cer, Moţa şi Marin se întorc în biserica atât de dragă lor, biserica în care au găsit mângâierea biruinţelor, biserică în care s-au rugat şi împărtăşit înainte de a pleca pe frontul spaniol, biserică în care au fost prohodiţi la întoarcerea lor acasă, biserică martoră a unui jurământ.

In sicrie de metal îmbrăcate în cetini de brad trupurile lui Ionel Moţa şi Vasile Marin au pornit în veşnicie din Biserica Ilie Gorgani. În urma lor, însoţindu-i cuminte şi ordonată, venea o mulţime impresionantă, îndurerată, responsabilizată prin gestul lor. Mulţime care în faţa sicrielor lor rostea, după Corneliu Codreanu, jurământul Moţa-Marin:”Să trăim în sărăcie, ucigând în noi poftele de îmbogăţire materială. Să trăim o viaţă aspră şi severă, cu alungarea luxului şi îmbuibării. Să înlăturam orice încercare a exploatării omului de către om. Să jertfim permanent pentru ţară. Să apărăm Mişcarea Legionară cu toată puterea noastră împotriva a tot ce ar putea s-o ducă pe căi de compromisuri sau compromitere; sau împotriva a tot ce ar putea să-i scadă măcar înalta linie morală. MOŢA ŞI MARIN, JURĂM!”Aşa au rostit zecile de mii de oameni care veniseră să însoţească în moarte spre viaţă pe cei doi comandanţi legionari. Cine erau cei care au făcut un jurământ aşa de greu? Mulţi erau legionari, mulţi erau şi simpatizanţi, dar la fel de mulţi erau doar români neîncadraţi politic, care s-au ataşat sufleteşte de valorile neamului în faţa acestei jertfe zguduitoare, jertfă de sânge pentru ca inima neamului să continue să bată.

Şi-au ţinut ei jurământul? Cu siguranţă, cei mai mulţi şi l-au ţinut. Şi noi putem da astăzi mărturie că au fost sute, mii şi zeci de mii de români care:

– au trăit în sărăcie din cauza confiscărilor, abuzurilor şi naţionalizărilor;

– au dus o viaţă aspră şi severă în umbra gratiilor celulei, în bordeiul din Bărăgan sau făcându-şi pat în munţi, sub ramurile brazilor;

– au uitat cu desăvârşire cuvintele ”lux” şi ”îmbuibare”, purtând zeci de ani zeghe rupte de deţinuţi, păcălindu-şi foamea cu terci şi arpacaş;

– au încercat cu preţul vieţii şi sănătăţii fizice şi morale să înlăture exploatarea omului de către omul nou de tip bolşevic, de tip satanic;

– s-au jertfit permanent pentru ţară, îndurând zeci de ani de închisoare, loviri şi nedreptăţi după eliberare şi mai îndură şi astăzi, pe lângă indiferenţa semenilor, şi batjocura impusă de legi şi memorii străine neamului nostru;

– au apărat Mişcarea Legionară, respingând compromisul, demascarea, reeducarea, stând mereu gata de moarte, gata de jertfă;

– au dat nenumărate mărturii asupra înaltei lor linii morale şi ne-au lăsat moştenire sute de mii de pagini scrise cu lacrimi despre o istorie interzisă a neamului;

La 80 de ani de la urcarea în veşnicie a lui Moţa şi Marin, putem spune că jurământul a avut un conţinut profetic. După 3 dictaturi satanice (carlistă, antonesciană şi comunistă) şi o democraţie actuală atipică, cu iz de neocomunism, putem spune răspicat că DA, neamul românesc şi-a ţinut jurământul făcut conştient sau sentimental în faţa sicrielor depuse la Biserica Sfântul Ilie Gorgani. Neamul - prin fiii săi cei mai buni - şi-a ţinut jurământul faţă de martirii săi. MOŢA-MARIN - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



Frăţia Ortodoxă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

In ajutorul măicuţelor de la Mănăstirea Suzana Cu ajutorul lui Dumnezeu, 50 de români cu suflet frumos s-au strâns din nou pentru a da o mână de ajutor unei mănăstiri sărace din Prahova, dar mai ales pentru că se simt bine atunci când se reîntâlnesc. Atunci când am înfiinţat această organizaţie, nu mă aşteptam ca între membrii ei să crească atâta dragoste nefăţarnică. Ne iubim atât de mult, încât timpul dintre acţiuni pare că se târăşte şi de abia aşteptăm să vină ziua de sămbătă, să ne strângem din nou din toată ţara, să ne îmbrăţişăm şi să producem bucurie prin faptele noastre.

Ziua de 10 decembrie am început-o cu Sfânta Liturghie şi apoi ne-am împărţit pe echipe, care au tras tare până seara. Fraţii au fost atât de vrednici, încât au refuzat să meargă la masa de prânz, pentru a împlinii cât mai multe treburi. La lăsarea serii am reuşit să terminăm şi după ce am mulţumit lui Dumnezeu, am intrat la masă, unde chipurile fraţilor străluceau de fericire pentru că au reuşit să împlinească ce şi-au propus. După masă am cântat câteva cântece patriotice şi apoi am plecat către casele noastre, nu înainte de a ne îmbrăţişa şi de a ne face planuri pentru viitor. Am lăsat măicuţelor un pomelnic cu numele fraţilor, dar şi al susţinătorilor noştri, astfel încât ochii maicii stareţe s-au umplut de lacrimi văzând ca deşi s-a muncit extraordinar, fără nicio plată, fraţii au contribuit generos, atât la pomelnic, cât şi la o importantă cantitate de alimente adusă în dar sfintei mănăstiri.

Veniţi, fraţilor, aproape, să fiţi şi voi învăluiţi de dragostea Frăţiei!

 

divider



Un document de arhivă privind „rebeliunea legionară”

În cele ce urmează publicăm fragmente dintr-o scrisoare a lui Horia Sima, datată 6 februarie 1941 şi adresată Reichsführerului SS, Heinrich Himmler. Documentul este cunoscut de istorici şi poate fi găsit în arhivele germane în fondul NS 19/1944, p. 1-13. O menţiune a sa însoţită de un rezumat sumar de câteva rânduri apare şi în G. Köpernik, „Faschisten im KZ – Rumäniens Eiserne Garde und das Dritte Reich” (Frank&Timme, 2014), p.106.  La acea dată comandantul Mişcării Legionare se afla în clandestinitate (ascuns la Sibiu), fiind dat în urmărire de Generalul Antonescu. Acesta, în urma loviturii sale de stat în care a beneficiat de sprijinul armatei germane, i-a îndepărtat pe legionari de la guvernare în ianuarie 1941. Scrisoarea fiind redactată în limba română, e de presupus că nu a fost trimisă ca atare. Se simte că e vorba de un text mai puţin elaborat, scris în pripă, sub presiunea împrejurărilor. El constituie mai degrabă o fixare provizorie a unui punct de vedere, dar e totodată şi o evocare „la cald” a evenimentelor din ianuarie 1941 din perspectiva lui Horia Sima. În memoriile sale, acesta nu menţionează textul din 6 februarie (probabil pentru că nu a fost trimis ca atare), ci doar un memoriu ulterior, care în mare ar putea să aibă un conţinut similar (totuşi, din câte ni se dă de înţeles, mai puţin critic la adresa lui Antonescu), trimis depotrivă lui Hitler şi lui Himmler. Acest text ar fi fost redactat şi trimis în primăvara lui 1941, în perioada refugiului în Germania, iar despre ecoul său Horia Sima ne spune că a fost unul extrem de negativ. Interesant este faptul că această din urmă scrisoare pare a nu figura în arhivele germane. Köpernik nu menţionează în cartea sa acest document decât prin citarea memoriilor lui Horia Sima, considerând însă relatarea acestuia drept credibilă şi reproducând-o în rezumat (p.122). Prin urmare, e foarte probabil ca acest memoriu să nu se mai găsească în arhive. Totuşi, cum a ajuns acolo o scrisoare în limba română care, evident, nu putea fi trimisă destinatarului în această formă? Un răspuns plauzibil ni-l oferă un alt document din arhivele germane, în fondul NS 19/2789, p. 7. E vorba de o scrisoare a lui Andreas Schmidt, liderul Grupului Etnic German din România, datată Braşov, 5 august 1943, în care se explică natura unor documente trimise în Germania. E vorba de câteva texte găsite printre lucrurile lăsate în ţară de Horia Sima, refugiat în Germania în urmă cu mai bine de doi ani. Printre acestea s-ar afla scrisoarea originală a lui Himmler către liderul legionar (document cunoscut, datat 5 decembrie 1940, în care acesta îndemna la o conciliere între legionari şi Antonescu) şi traducerea unei luări de poziţie redactate de Horia Sima în clandestinitate, înainte de a părăsi ţara în primăvara lui 1941. Bănuim că e vorba de textul adresat lui Himmler şi datat 6 februarie 1941, care în introducere face referire la scrisoarea primită de la acesta în decembrie 1940. Lucrurile par astfel să se lege: Andreas Schmidt a trimis în vara lui 1943 probabil atât originalul scrisorii lui Himmler aflat în posesia lui Horia Sima cât şi proiectul de răspuns al acestuia, redactat în limba română, pe care l-a însoţit şi de o traducere în germană. Din acest text publicăm mai jos fragmentele relevante cu privire la desfăşurarea evenimentelor din ianuarie 1941, calificate de către Horia Sima drept lovitură de stat a Generalului Antonescu, cu sprijin german.

Redacţia

 

Regimul legionar de la începutul lui (14 septembrie 1940) până la lovitura de stat din 21 ianuarie 1941

 La acest capitol nu voi face un istoric al guvernării, căci ar fi foarte lung. Voi prezenta numai câteva aspecte caracteristice ale acestei guvernări.

A) Concepţia greşită sau, mai bine zis, lipsa orcărei concepţii asupra ideii de stat totalitar. Pentru Generalul Antonescu statul e identic cu o cazarmă, fără să-l intereseze substanţa vie a statului care e naţiunea.

B) Generalul Antonescu a dat asalturi repetate pentru a obţine şi conducerea Mişcării Legionare. Eu personal oricând aş fi acceptat acest punct de vedere, dacă Generalul Antonescu ar fi dovedit înţelegere pentru lumea nouă, pentru ca unitatea să fie deplină.

C) O prelungire fără termen a pedepsirii vinovaţilor regimului trecut. Nici într-un an de zile nu s-ar fi terminat anchetele în curs. Nici până astăzi nici unul dintre cei vinovaţi de prăbuşirea ţării, de jefuirea ei, sau de asasinarea legionarilor nu au fost pedepsiţi de Generalul Antonescu.

D) Anturajul nefast de unde izvorau toate ideile asupra conducerii statului. Mihai Antonescu, cel mai intim sfetnic al Generalului, a făcut parte din partidul liberal, [… porţiune ilizibilă] democraţiei perfide şi a scris tratate de drept internaţional în care a atacat Germania. În jurul Generalului s-a creat o nouă camarilă, de aceeaşi structură sufletească ca şi a Regelui Carol II. (adică anglofilă şi cu tendinţe iudeo-masonice).

E) Prin intermediul acestui anturaj nefast, iudeo-masoneria a început o campanie de insinuări şi intrigi pe lângă Generalul Antonescu cu scopul evident de a-l îndepărta de Mişcare. Aceste intrigi se refereau fie la viaţa Generalului Antonescu, pe care noi legionarii am vrea să-l suprimăm, fie la tendinţele ascunse ale Mişcării de a-l înlătura pe Generalul Antonescu de la cârma statului. Deşi s-a convins de nenumărate ori că aceste zvonuri sunt false, totuşi a început să creadă în ele.

F) Ori de câte ori Generalul Antonescu se afla în mijlocul legionarilor, la manifestaţii şi întruniri, părea să fie câştigat sufleteşte de Mişcare. Îndată ce trecea în cercul intim al anturajului său, se schimba şi avea atitudini contrare Mişcării.

G) Lipsă de linie şi de atitudine clară în activitatea lui politică. Amânări, promisiuni neîndeplinite, ezitări.

H) Atacuri continui împotrive Mişcării, pe tema aşa ziselor dezordini ale legionarilor. Aceste dezordini nu erau în fond decât mici nereguli şi puţine la număr, provocate de trecerea de la un sistem de guvernare la un alt sistem de guvernare.

I) După întâmplările de la Jilava din noaptea din 26/27 noiembrie când au fost suprimaţi de legionari asasinii lui Codreanu, încrederea Generalului în Mişcarea Legionară a scăzut şi mai mult şi s-a aşezat pe o poziţie aproape de ostilitate.

K) De aici încolo ţinta lui a fost ca treptat, treptat să elimine Mişcarea Legionară din guvernare. În acest scop a căutat să-şi asigure sprijinul Berlinului, ca autoritatea lui şi dreptul lui de a decide în ţară să fie recunoscut fără de rezervă de Berlin, pentru ca astfel să poată lovi în Mişcarea Legionară. Pentru acest scop a utilizat două metode. Întâi prezentarea la Berlin a Mişcării Legionare ca o mişcare dezordonată, anarhică şi în care s-au infiltrat elemente comuniste, lucruri false din temelii. În al doilea rând, Generalul Antonescu a fost prezentat ca fiind şeful Mişcării Legionare. În realitate Generalul Antonescu n-are nimic de-a face cu Mişcarea Legionară, fiind numai în colaborare politică cu ea. Ştim că la Berlin Generalul Antonescu a făcut o foarte bună impresie şi s-a bucurat de întrega încredere a Führerului. Această încredere a utilizat-o Generalul Antonescu ca să lovească Mişcarea Legionară, după ce s-a ridicat pe morţii şi pe mormintele acestei Mişcări.

În favorarea planului de a ne elimina de la conducerera statului, au intervenit şi trimiterile de trupe germane în România din ultimul timp. Germania are nevoie de linişte în România. Generalul Antonescu şi-a dat seama că Reichul îl va sprijini pe el şi pentru acest motiv împotriva Mişcarii Legionare. Generalul Antonescu având toate aceste avantaje şi noi neavând posibilitatea să informăm la timp Berlinul, a considerat potrivit momentul să îndepărteze Mişcarea de la conducerea statului, după ultima întrevedere cu Führerul la Obersalzberg.

Expunerea evenimentelor de la 21/23 ianuarie 1941

Antecedente

Pentru o bună lămurire e necesar să amintesc câteva fapte anterioare. Cam prin ianuarie 1941, directorul general al Poliţiilor, legionarul Alexandru Ghica, a ordonat descinderi şi perchiziţii la francmasoni, descoperind un material extrem de bogat şi care dovedea legăturile francmasoneriei româneşti cu comunismul şi serviciul de spionaj englez. Francmasoneria românească, din care făcea parte toată pătura politică care a condus ţara dela război încoace, era descoperită. Alarmată, francmasoneria a început să lucreze şi mai intens. A doua zi după aceste perchiziţii, Generalul Antonescu înlocuieşte pe Ghica, Directorul Poliţiilor, cu un francmason, colonel activ. M-am opus şi Generalul Antonescu a revenit. În acelaşi timp, pentru a contrabalansa propaganda engleză făcută în ţară cu ajutorul jidanilor, jidoviţilor, şi a grecilor împotriva Germaniei şi împotriva Italiei, mai ales după războiul cu Grecia, propagandă ce începuse să prindă şi să dezorienteze lumea, am hotărât ca în ziarele legionare să se lămurească publicului ce înseamnă Anglia şi dominaţia ei pentru libertatea popoarelor mici. Totodată am ordonat ca în toate oraşele din ţară să se ţină conferinţe şi întruniri, la care persoane autorizate să vorbească despre lupta Germaniei naţional-socialiste şi Italiei fasciste pentru instaurarea unei noi ordini europene. Aceste întruniri s-au ţinut în ziua 19 ianuarie 1941 şi am avut un succes mare. Aşadar sunt trei fapte precise care precedă lovitura Generalului Antonescu de la 21 ianuarie: descoperirea francmasonilor, campania ziaristică împotriva Angliei şi marile adunări pentru Germania şi Italia.

Duminică 19 ianuarie 1941, în timp ce Mişcarea Legionară ţinea marile ei adunări în toată ţara, am aflat de asasinarea Maiorului german Doering de către Grecul Sarandos. Acesta venise în România cu un paşaport turcesc şi termenul de şedere îi expirase încă din vara anului 1940. Prin felurite intervenţii a reuşit totuşi să rămână în ţară. În ultimele luni însuşi Alexandru Rioşeanu, subsecretarul de stat de la interne şi ministrul care se ocupa cu poliţia şi siguranţa statului, s-a interesat de Grecul Sarandos şi a intervenit la Siguranţă ca să i se acorde termenul de şedere.

Generalul Antonescu era la Predeal. El s-a reîntors în Capitală luni 20 ianuarie 1941. În loc să pedepsească pe adevăraţii vinovaţi, pe Alexandru Rioşeanu care avea în subordine Poliţia şi Siguranţa, şi Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret, care avea ca misiune tocmai secţia spionajul străin, a fost îndepărtat Generalul Petrovicescu, Ministrul Internelor, cu motivări absolut neserioase. (Între altele comunicatul preşedenţiei consiliului învinovăţea pe generalul Petrovicescu că nu s-a îngrijit să fie un post de sergent de stradă la Hotelul Ambasador unde locuiesc ofiţerii germani ca şi cum armata germană are nevoie de paza sergenţilor de poliţie română.)

Cine este Generalul Petrovicescu? Un distins militar şi un caracter desăvârşit. E suficient să amintesc un singur fapt ca să dovedesc caracterul şi ţinuta de onoare a acestui om. În procesul din 1934 al lui Corneliu Zelea Codreanu, în care Căpitanul era învinuit ca autor moral al asasinării lui Duca, Generalul Petrovicescu a fost delegat ca procuror militar. În loc să acuze, cum aşteptau duşmanii Mişcarii legionare, Generalul Petrovicescu a cerut achitarea Căpitanului şi a tuturor celorlaţi legionari învinuiţi.

De ce a fost înlăturat Generalul Petrovicescu? Întâi, Generalul Antonescu era în continuare vechiul său plan de a-şi crea un regim personal, prin înlocuirea treptată a elementelor legionare din guvern. În al doilea rând, pentrucă toate cauzele, în legătură cu asasinarea maiorului Doering, se îndreptau împotriva lui Rioşeanu, omul de încredere al Generalului Antonescu (există documente în acest sens), Generalul Antonescu şi anturajul lui au voit să-l salveze pe Rioşeanu şi, mai mult decât atâta să arunce bănuiala asupra Gărzii de Fier.

În faţa acestei situaţii grave, de a se zvârli în chip evident asupra Mişcării Legionare vinovăţia asasinării maiorului Doering, studenţimea a reacţionat. În aceeaşi zi, 20 ian. 1941, Viorel Trifa, preşedintele studenţimii din întrega ţară, a lansat un manifest împortiva lui Rioşeanu şi Eugen Cristea. Seara a fost o mare demonstraţie a studenţimii în Bucureşti la care au participat peste 10.000 persoane. S-a manifestat împotriva lui Rioşeanu şi Eugen Cristescu, a fost salutată Garda de Fier şi conducătorii ei, iar la încheiere enorma masă de oameni s-a îndreptat spre Palatul Preşedinţiei, unde i s-a făcut manifestaţia Generalului Antonescu, conducătorul statului. Nu s-a întâmplat nici un incident. Totul a decurs în perfectă ordine.

A doua zi, marţi 21 ian. 1941, în loc să caute o soluţie de echilibru şi împăcare, Generalul Antonescu continuă cu măsurile de eliminare ale legionarilor din viaţa de stat. În zorii zilei înlocuieşte pe toţi prefecţii legionari din ţară cu prefecţii militari, îndepărtează pe Alexandru Ghica, Directorul Poliţiilor, şi pe Radu Mironovici, Prefectul poliţiei Capitalei, care de asemenea erau legionari. Înainte de a afla de aceste schimbări şi înainte ca legionarii să-şi dea seama de situaţia creată, Generalul Antonescu ordonă ca toate clădirile publice din întrega ţară să fie ocupate cu forţa militară. Ne-am aflat în faţa unei lovituri de stat. Generalul Antonescu n-a mai încercat nicio formulă de înţelegere ci a ordonat pur şi simplu armatei să evacueze clădirile de legionari şi să tragă la nevoie, fără ca să dea posibilitate lumii din provincie şi din capitală să se orienteze asupra situaţiei. Generalul Antonescu ştia apoi că Mişcarea Legionară a venit la conducerea statului printr-o revoluţie şi că nu putea pleca de la cârma ţării fără nicio prevenire, fără nicio explicaţie, şi că oricând se putea întâmpla un conflict cu armata.

Cert este că armata a tras întâi. La Prefectura Poliţiei Capitalei, legionarii stau paşnici prin curte. Apar tancurile armatei; trag în mulţime, cad doi morţi şi numeroşi răniţi. La Ploieşti, comandantul legionar Victor Silaghi, unul dintre întemeietorii Mişcării Legionare, fost refugiat în Germania, şeful delegaţiei legionare care a reprezentat mişcarea la serbările tineretului italian la Padua în 8 oct. 1940, a fost împuşcat. El s-a dus paşnic cu încă un legionar la Prefectura Poliţiei, pentru a se interesa de situaţie şi pentru a linişti spiritele. La Brăila cad 11 morţi legionari.

Aflând aceste rezultate tragice, Generalul Antonescu s-a cutremurat şi a avut un moment de criză. Mi-a trimis vorbă că el este gata să părăsească conducerea guvernului şi să rămână numai conducător al statului. Să-i prezint lista noului guvern cât mai în grabă. Prin Constantin Grecianu, Ministrul României la Berlin, i-am trimis o listă, cu majoritatea legionară. N-a dat nici un răspuns precis, dar era dezorientat. Impresia lui Grecianu a fost că aşteaptă legătura cu Berlinul şi un cuvânt decisiv de acolo. În timpul acesta, legionarii din ţară, neştiind care e situaţia, fără ordin propriu zis, s-au întărit în clădirile publice şi au pus astfel stăpânire pe majoritatea judeţelor. Armata a fraternizat cu ei sau a rămas neutră. În capitală se desfăşurau manifestaţii uriaşe. Lucrurile păreau că se liniştesc.

Miercuri,  21 ian. 1941, a fost o zi groaznică. Generalul Antonescu a dat ordin din nou ca să se tragă fără milă şi să fie atacate toate clădirile în care se aflau legionarii, inclusiv sediile legionare. Era plin de curaj şi extrem de hotărât. Luptele au durat toată ziua, până noaptea târziu. A refuzat orice convorbiri cu noi. Dimpotrivă, a dat ordin să fim urmăriţi şi arestaţi. Nu ştiam cauza acestei schimbări.

În noaptea de 22/23 ian. 1941 am aflat-o. Armata germană primeşte ordin să sprijine pe Generalul Antonescu în acţiunea lui de a restabili ordinea.

Îndată ce am aflat, am dat un comunicat prin care ceream încetarea luptelor. Aceasta s-a petrecut în 23 ian., la ora 5 dimineaţa. Am trimis totodată pe Nicolae Pătraşcu, secretarul general al Mişcării şi pe Dr. Victor Biriş ca să comunice şi verbal ordinul meu legionarilor. În acelaşi timp, domnul Ministru Neubacher cu domnul Bolschwing şi împreună cu Vasile Iasinschi, Ministrul muncii, s-au dus la preşedinţia Consiliului şi au comunicat Generalului Antonescu hotărârea mea ca legionarii să se retragă din luptă şi din consecinţă, cerem ca armata să înceteze focul.

Care era situaţia la 23 ian. ora 5 dimineaţa?

1. Generalul Antonescu a dat o lovitură de stat, cu scopul de a elimina Mişcarea din guvern.

2. Am fost atacaţi. Legionarii au fost în legitimă apărare.

3. Legionarii nu au fost orientaţi asupra situaţiei şi nici eu nu am avut contact în timp util cu ei. Nimeni nu s-a gândit să pregătească ceva împotriva Generalului Antonescu, omul căruia Führerul îi acordase încrederea. Legionarii s-au apărat din instinct şi au refuzat să cedeze în faţa forţei poziţiile lor.

4. Primi morţi au căzut de la legionari.

5. Hotărârea Generalului Antonescu de a proceda cu toată energia împotriva legionarilor a fost determinată de atitudinea armatei germane. Miercuri dimineaţa, când Generalul Antonescu a pornit cu toată puterea contra noastră, el cunoştea ordinul Berlinului.

6. În loc să mi se dea la cunoştinţă această dispoziţie către armata germană, miercuri dimineaţa, Generalul Antonescu, sigur pe sine, ordonă continuarea măcelului.

7. Legionarii au depus armele în urma intervenţiei germane. Ei n-au fost înfrânţi. Nu armata română a restabilit ordinea, ci însuşi legionarii, în momentul în care am aflat cu o întârziere cu mai bine de 24 ore care este voinţa Führerului.

8. În momentul în care am dat ordinul de retragere, eram stăpâni aproape în toată ţara, aveam cele două posturi de radio în mână, iar în Bucureşti avem poziţii inatacabile.

Deşi Generalul Antonescu a cunoscut comunicatul meu dat în noaptea din 22/23 ian., totuşi armata a continuat să tragă cu o violenţă crescândă, joi în 23. ianuarie. În ziua aceasta a fost cel mai mare număr de morţi. S-a tras în lumea depe stradă. S-a tras în legionarii cari ieşeau de la Prefectura Poliţiei şi evacuau clădirile ocupate. Au fost ucise foarte multe femei şi foarte mulţi copii. Adevăratul măcel s-a petrecut aşadar după ce s-a ştiut precis voinţa noastră de a ne retrage, spre a dovedi că armata a restabilit ordinea şi pentru a cădea cât mai mulţi dintre noi. Elementele masonice din armată şi-au deslănţuit atunci toată forţa.

Armata germană din România s-a purtat admirabil şi şi-a dovedit sentimentele ei de camaraderie faţă de legionari. Sub protecţia ei s-au retras şi au scăpat dela moarte o mulţime de legionari. Ofiţerii şi soldaţii germani au înţeles situaţia şi au arătat mereu o vădită simpatie legionarilor.

Adaug câteva precizări.

Legionarii nu au ocupat clădirile publice, cum afirmă comunicatele oficiale, ei s-au întărit în clădirile publice pe care le aveam în calitate de conducători ai lor: Miniştri, Prefecţi, Poliţişti. S-a afirmat apoi că armata a fost contra legionarilor. O parte, nu, este adevărat. O altă parte a fraternizat însă cu legionarii, iar cea mai mare parte a stat în expectativă şi a refuzat să execute ordinul Generalului de a trage în legionari. Între acei care s-au ataşat Mişcării sunt şi doi Generali, comandanţi de corp de armată, Coroamă şi Dragalina.

Cu mare lux de amănunte s-a scris în ziare de devastările şi furturile legionarilor. Nu legionarii, ci populaţia periferică a Bucureştilor, profitând de lipsa forţelor de ordine, a devastat o serie de prăvălii jidoveşti, lucru normal în asemenea împrejurări. Hainele şi alimentele aflate la sediile legionare aparţin vastei organizaţii “Ajutorul legionar”, care corespunde cu WHW.

S-a vorbit apoi de înarmarea legionarilor. Pentru cei care cunosc şi trăiesc într-un stat totalitar această acuză provoacă mirare.

Generalul Antonescu vrea să acrediteze părerea că lupta lui nu este îndreptată împotriva Legiunii ci împotrive unor elemente rebele din Legiune şi că adevărata Mişcare Legionară este alături de el. Adevărul este că lovitura Generalului Antonescu s-a îndreptat contra întregii Mişcări Legionare, între el şi Mişcare nefiind decât o legătură de colaborare politică.

Horia Sima, 6 februarie 1941

 

divider



Flori de aur din Maramureş (32)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. ( M.V.)“La Satu Mare, prin ’61, după rejudecarea procesului, cu ceilalţi tineri maramureşeni….

În celulă domnea o atmosferă de familie reîntregită. Aveam un program variat destul de organizat. A fost adus la noi în celulă şi părintele Vasile Hotico, preot greco-catolic din Maramureş, cunoscut de noi dinainte de arestare. Dimineaţa recita tot ce se putea din Sfânta Liturghie, apoi ne învăţa şi alte rugăciuni. Urmau ore de matematică, în care rezolvam multe probleme, dupa cum ni le aminteam. S-au dovedit a fi toţi buni matematicieni. Nistor Man, care era un mare iubitor de istorie, ne ţinea prelegeri în acest domeniu. Cursurile de limba italiană îmi reveneau mie care predasem această limba în 1946-1947 la liceul din Sighet, unde eram profesor suplinitor de fizică şi chimie. Altă dată le-am povestit “studenţilor“mei că la Baia Mare, singur în celulă, săptămâni întregi am încercat să calculez distanţa de la Pământ la Venus cu ajutorul a două triunghiuri asemenea, apreciind distanţa pe care cea mai strălucitoare planetă o parcurge între două fante mici de deasupra uşii…” (Aurel Vişovan, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



De vorbă cu Petru Codrea (16)

Unul dintre ultimii supravieţuitori ai “Frăţiei de Cruce” din Sighetu Marmaţiei, deţinut politic în închisorile comuniste, Petru Codrea este prezent an de an la comemorarea de la Târgşor, (închisoare unde a suferit alături de elita liceelor ţării) precum şi la alte manifestări închinate memoriei luptătorilor anticomunişti. (M. V.)Rep: În noiembrie 1957 Aurel Vişovan a fost eliberat şi a stat acasă la Sighet timp de două săptămâni, după care a fost din nou arestat. L-aţi întâlnit în acea perioadă?P.C.: Am auzit că a fost eliberat şi că s-a întors la Sighet. Oraşul fiind mic, o asemenea noutate nu putea trece neobservată. După 9 ani în care nu s-a ştiut nimic despre el (mulţi îl credeau mort), vestea întorcerii a stârnit o anumită emoţie, pozitivă pentru unii, negativă pentru alţii … Securitatea avea acum o preocupare în plus, fiind omul cu trecutul politic cel mai periculos din judeţ. El însă nu era dornic de o asemenea popularitate… era slab şi grav bolnav, şi-a petrecut zilele acelea mai mult pe la medici. Ţin minte că ne-am văzut o singură dată, pe stradă, ne-am privit, ne-am salutat şi am trecut fiecare mai departe. Tensiunea era maximă. Am aflat mai târziu că şi întâlnirile pe care le-a avut cu alţi foşti camarazi în acele zile au fost interpretate ca “reorganizare legionar㔺i au devenit cap de acuzare la cel de-al doilea proces în care au fost implicaţi o parte dintre noi.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei - 24 ianuarie 1959 - Centenarul Unirii Principatelor sărbătorit de exilul românesc din Spania

Pentru a marca împlinirea celor 100 de ani de la Unirea Principatelor Române, „românii liberi” - sintagmă folosită de legionarii din exilul spaniol - au lansat o emisiune specială de vignete poştale compusă din blocuri a câte 4 timbre (cu valori de 15, 25, 50, 75 bani) în două culori, şi o coliţă.

A fost imprimat şi un carnet filatelic din al cărui conţinut cităm:„Astăzi, la aniversarea Centenarului creării statului român modern, românii exilaţi cer dreptate şi libertate pentru poporul lor. Lumea liberă care aplaudă cu entuziasm libertarea cucerită de cele mai mici comunităţi de culoare din Africa şi Asia, nu poate permite ca însuşi leagănul civilizaţiei, ţări cu tradiţie milenară să rămână în prizonieratul celei mai inumane sclavii.”

 

divider



Sinaxarul Demnităţii Româneşti: Prof. Vasile Christescu † 26 ianuarie 1939

Născut în 1902 la Bucureşti, Vasile Christescu a fost unul dintre cei mai străluciţi arheologi şi istorici ai antichităţii pe care i-am avut în perioada interbelică. Doctor în istorie, cu studii aprofundate la Roma şi Berlin, Christescu s-a ataşat cu tot sufletul Mişcării Legionare ajungând la gradul de comandant legionar.

Prezent în toate bătăliile Legiunii (membru al grupului “Axa”, candidat al Partidului Totul Pentru Ţară, prezent la marşuri, tabere de muncă şi conferinţe, colaborator al mai multor publicaţii legionare etc), Christescu va fi vânat şi arestat de regimul carlist în primăvara lui 1938, dar reuşeşte să evadeze.

În libertate se dedică reorganizării Mişcării, devenind şeful Comandamentului Legionar de Prigoană, alături de Horia Sima (oct. 1938). Câteva luni mai târziu va fi prins şi asasinat în chip bestial de agenţii Siguranţei - la 26 ianuarie 1939. Trupul său a fost dus la IML, apoi la Crematoriul “Cenuşa” unde a devenit urna nr. 4472...În 1940, în timpul Statului Naţional Legionar, se descoperă urna cu cenuşa profesorului Christescu care va fi dusă şi înhumată în cimitirul de la Predeal, cu onorurile cuvenite. În veci pomenirea lui!

Cezarina Condurache 

divider



Viscolul (Iarna 1951-1952, Poarta Albă)– Brigada K-4 elevi –

În după amiaza aceea cerul era senin, sticlos, limpede. Frigul teribil, fără exagerare. Vânt cumplit, penetrant până la oase.

Debarcaţi din vagoane, aruncându-ne noi ochii spre punctul nostru de lucru situat deasupra „gării” pe o coastă de deal,ca toate rampele de descărcare, ne-a fost dat să asistăm la un spectacol care ne-a umplut inimile de optimism: nu se va lucra! Explicaţia:În mod normal, o locomotivă de 5O.

OOO - „REŞIŢA”, cu aburi, foarte puternică, urca pe rampă prin împingere zece vagoane basculante model şi fabricaţie sovietică, 32 tone gol, fără probleme. De data asta am văzut un spectacol care, deşi gratuit, merita toţi banii: cinci locomotive de modelul amintit, nu reuşeau, cu tot efortul lor gâfâit,opintindu-se şi pufnind din răsputeri, să urce pe rampă nu zece, doar cinci vagoane. Şi era o scârţâială, un concert strident pe fondul şuieratului aburului scăpat din supape, o opinteală jalnică. Eşec total şi jenant al tehnicii de vârf din acea vreme. Semigarnitura s-a întors jos, la bază, resemnată.

Dar noi am urcat după cuviinţă la locul nostru, sus, pe rampă, ne-am reamenajat adăposturile - două gropi, una pentru noi, a doua pentru oştenii escortei, am înteţit focurile în ambele gropi şi, la adăpost de vânt şi perpeliţi la flacără, ne-am pus pe aşteptat.

Ce aşteptam? Să treacă timpul. Între timp, omorând acelaş timp. Să-mi fie iertat aparentul paradox. Acolo timpul este un factor extrem de important când se referă la zile, ceasuri, minute… Când e vorba de ani, se modifică datele problemei.

Am înţeles, fiind deja experimentaţi, că din cauza temperaturii extrem de scăzute, a frigului crâncen, ecartamentul liniilor ferate se îngustase în asemenea măsură, încât nici nu ar mai fi trebuit să încerce. Era - în cele din urmă - o chestiune de fizică elementară. Dar sistemul funcţiona după alte reguli: trebuia să se facă totul!... şi s-a făcut. Adică s-a încercat, nu s-a reuşit, în acest fel dovedindu-se imposibilitatea activităţii, pentru justificarea stagnării producţiei etc… Din punctul nostru de vedere şi normal şi convenabil.

Instalaţi în legea noastră, focurile ardeau optimist - chiar entuziasmant -, şantierul practic mort. Rău pentru stăpâni, invers pentru noi. Vântul şuiera concertând prin sârmele sistemului de iluminare şi ce o mai fi fost, noi ne bălăceam în tihnă neruşinată în groapa nostră, perpelindu-ne pe toate părţile la căldura furată de la patrie, care patrie la rândul ei ne furase libertatea şi adolescenţa - tinereţea, eram cumva chit, soldaţii aşişderea. Nu vedeam nicio ameninţare de nicăieri. De fapt era, dar nu o sesizam. Câte unul pe rând, păzeam orizontul: nu cumva să apară vreun ofiţer călare (le plăcea să se grozăvească pe cal) şi să-şi surprindă oştenii de pază în flagrant delict de fraternizare cu infractorii. Nu s-a întâmplat.

Schimbaţi din două în două săptămâni, oştenii din escortă şi şefii de escortă - obişnuit cam în aceleaşi formaţii - îl aveam din nou ca şef de escortă pe sergentul Munteanu. După câteva ore scurse în felul descris, ne-a scos „la suprafaţă” din bârlogurile nostre confortabile. Zgribuliţi în vântul tăios, am ascultat comunicatul pe care-l reproduc aproximativ, foarte aproape de exact.

– Băieţilor, am vorbit cu şeful celuilalt cordon - eram două brigăzi pe acest şantier în schimburile doi şi trei, separate oarecum, şi ei sunt de acord. Dacă şi voi sunteţi. Dat fiind faptul că după regulament, în cazul că timp de patru ore nu este asigurat lucrul, avem dreptul să ne întoarcem în colonie. Mijloacele de transport la ora asta nefiind asigurate, nu putem să o luăm către „casă” decât pe jos. E distanţă, e frig, alegeţi!

Am ales imediat. Aşa că, iniţial în gară, cele două cordoane cu cele două brigăzi unificate au devenit una şi cu escortele unificate, am ieşit în şosea şi, oarecum automat, am intrat în cadenţă de marş. Favorizaţi de vântul care bătea din spate, „cu toate pânzele sus”, am încins un marş de toată frumuseţea. La un moment dat, chiar şi oştenii din escortă, defavorizaţi de faptul că erau obligaţi să meargă pe marginea şoselei, unde zăpada nu era bătătorită, ne-au cerut să mai domolim ritmul. Ceea ce am făcut cu generozitate, păstrând totuşi o cadenţă stabilă, de marş „întins”. Nu ştiu cât a durat, nu simţeam oboseala - încă! - şi am ajuns la poarta Porţii Albe, intrând în colonie sub privirile mirate ale celor de serviciu la intrare. Aflând de unde veneam, nu le venea să creadă că am parcurs atâţia kilometri, cam 20, nu mai sunt sigur, într-un interval de timp atât de scurt. Oricum, precierile lor nu contau pentru noi.

Cei care erau la rând au luat-o spre bucătărie, au adus cina, am consumat-o la repezeală şi am purces în regim de urgenţă spre ceea ce, pentru orice deţinut care se respectă, constituie o ocupaţie de bază: somn! Cât poţi apuca,deoarece nu se ştie niciodată…Am dormit precum buştenii, fără să avem habar cum fusese noaptea.

Dimineaţa, cei mai matinali dintre noi, când au încercat să iasă din baracă au rămas stupefiaţi: nu se putea! Intrarea era blocată cu zăpadă. Ne-am trezit cu toţii şi cu mare dificultate au fost deschise două ferestre, îngheţate şi blocate şi acestea. S-au strecurat afară câţiva, înarmaţi cu lopeţi şi cazmale luate din debaraua plantonului, degajând uşa. Ne-am făcut un fel de coridor prin nămeţii uriaşi de zăpadă îngheţată, total contrariaţi: de unde a apărut? Aseară nu era!

În ziua aceea nu s-a ieşit la muncă. Toată suflarea care însuma aproximativ 12.OOO de deţinuţi, adunaţi pe platoul mare al coloniei, aliniată pe secţii şi brigăzi, staţiona disciplinată sub gerul crâncen, sticlos-senin, ca cel din ziua precedentă. Eternul vânt tăios se strecura prin cele mai neînsemnate - aparent - orificii, până la pielea celor ce aşteptau să se termine odată numărătoarea, care părea că nu se mai sfârşeşte. Deosebirea de ziua precedentă consta doar în zăpada adunată în troiene dezordonate, înlăturată cât s-a putut de pe pltoul de adunare. Trebuia să se facă loc dublei ceremonii zilnice a apelului. (Numărătorii).

În rest, frig crâncen şi tropăială pe loc spre încălzirea mădularelor. Şi informare! Am aflat astfel prin viu grai, cu posibilele inexactităţi, variante etc… în vreme ce apelul nu se mai termina, ce se petrecuse. A fost cutremurător! (Cu adevărat, nu ca în leşinatele nostre canale de televiziune).

Viscolul s-a declanşat brusc, fără avertisment, cam la ora când se înlocuiau la punctele de lucru, schimbul doi cu schimbul trei. Determinând o bulibăşeală atroce. Nici nu s-a putut efectua practic schimbul. Cei din „doi” simţind ameninţarea, au luat-o spre colonie cu toată viteza posibilă, cei din „trei” s-au întors din drum. Brigăzi după brigăzi se îndreptau spre colonie prin iadul de zăpadă fulgerată orizontal de vântul năpraznic. Nu se vedea la trei paşi, afirmau cei ce avuseseră nenorocul de a fi prinşi în vârtej.

Deţinuţii, solidari cum le era felul, în rânduri reglementare de câte cinci, strânşi între ei de braţe cu toată tăria pe care ţi-o insuflă primejdia, se deplasau în grupuri compacte. Dar gărzile erau net defavorizate în această situaţie. Se străduiau cât puteau să se ţină de o formaţie aproape invizibilă, probabil terorizaţi şi de gândul că prizonierii ar putea profita şi să plece fără învoire, ceea ce lor le-ar aduce automat, drept recompensă, puşcăria. De nedorit, căci a trece la condiţia celor pe care-i păzeau era neproductiv din orice punct de vedere, plus groaza de a nu fi desprinşi din formaţie şi aruncaţi de vânt cine ştie unde, posibil în moarte prin îngheţ.

O brigadă a trecut în formaţie compactă peste una din nenumăratele linii ferate care împânzeau Canalul. Fatalitatea a făcut ca o garnitură de vagoane ce apucase să fie golită de schimbul doi, să se întoarcă cu locomotiva în spate (era ceva obişnuit în şantiere) pentru a economisi timpul şi manvrele greoaie. Feroviarul, care în mod obişnuit şi, cred, obligatoriu era plasat pe ultimul vagon, în cazul acesta, devenit primul, care semnaliza cu fanionul mecanicului cursul, ori nu mai era acolo, ori nu a văzut, cert este că a intrat peste ultimul rând al brigăzii, masacrând cinci oameni. Nici nu s-a ştiut ce s-a petrecut, decât dimineaţă, când au fost adunate zdrenţele congelate a cinci deţinuţi politici, eliberaţi în eternitate.

O altă brigadă a avut o aventură din care, dacă erau ticăloşi, ieşeau altfel. Numai că nu erau ticăloşi. Ce s-a petrecut? Ajunseseră destul de aproape de colonie şi orbecăiau - ca toţi ceilalţi - strânşi în rânduri de câte cinci, când careva dintre ei a auzit strigăte disperate de ajutor, ce abia se distingeau în vacarmul vijeliei:

– Fraţilor! Nu mă lăsaţi!

S-au desprins, ultimul rând al brigăzii, cinci deţinuţi, descoperind că în belea căzuse puşcaşul mitralior, totdeauna ultimul în formaţie. Beleaua era o groapă pe care probabil nu o observase, nici nu era cum, scrântindu-şi glezna. Incapabil să se extragă prin mijloace proprii din gaura nenorocită, cerea disperat ajutor camarazilor săi, care ori nu-l auzeau, ori erau prea panicaţi ca să se gândească la semenul lor, ignorându-l: „Scapă cine poate”! L-au scos cum au putut de acolo, doi l-au luat pe sus, unul i-a luat arma, altul sacul cu muniţie şi, ataşându-se brigăzii, chinuit şi opintindu-se din greu, s-au prezentat la poarta coloniei cu efectivul complet, predându-l pe soldat, puşca mitralieră şi cartuşele aferente, autorităţilor fericite.

O brigadă care lucra la un punct încă şi mai îndepărtat decât al nostru a fost pur şi simplu dispersată. Un grup de 22-23 de inşi, fără nicio escortă, au nimerit la o baracă unde, zărind lumină, au cerut adăpost pentru noaptea aceea. Dar „civilii” de acolo, prea înspăimântaţi de ideea de a ajuta nişte deţinuţi neescortaţi, i-au refuzat. Au avut şansa să găsească pe aproape o baracă nenorocită şi abandonată unde s-au aciuit şi şi-au încropit focul, aşteptând ziua, care a venit odată cu potolirea viscolului. După care, din baraca celor ce-i refuzaseră, au telefonat la colonie, anunţându-i că… Iar aceştia au trimis prompt după ei un camion basculant Skoda, cu escortă(!?!) spre a fi aduşi „acasă”.

Între timp, noi dârdâiam de zor pe platou, aşteptând să se încheie odată numărătoarea care părea că nu se va termina în vecii vecilor. (Cum spuneam mai sus, minutele uneori par mai lungi decât orele!?! O fi ştiut el, d-l. Einsten ceva privitor la relativitate!) Se ştia de cei ucişi de tren, se ştia de cei care telefonaseră, cerând mijloc de transport, trimis prompt cu escortă cu tot, dar lipsea UNUL! Unul singur, care nu ieşea la număr!

Când, în sfârşit, am simţit că între „oficiali” se aşterne destinderea: Gata! Sunt toţi!

Ce se întâmplase? Un deţinut a fost literalmente „luat de vânt” şi dus... nici el nu ştia unde. Dar norocos, a nimerit în Poarta Albă - sat şi zărind el prin haosul apocaliptic o geană de lumină, a dat de o casă unde a bătut, cerând ajutor. Oamenii, oarecum surprinzător, l-au primit. Omul a explicat că prin iadul acela nu are şanse să nimerească colonia, dar că nici nu intenţionează să evadeze. Doar că-i roagă să-l adăpostească în noaptea aceea, iar dimineaţă se va prezenta la puşcărie, fără să le cauzeze prejudicii.

A fost omenit cum se cuvine într-o casă de creştini, i-au dat şi ceva „tărie” ca să se desmorţească mai uşor şi mai repede, mâncare şi culcare. S-a trezit mai târzior şi ca să nu plece ca de la o casă pustie, iar l-au omenit cu de-ale mâncării şi udăturii, că deh… Neobişnuit sau dezobişnuit, alcoolul a avut efect imediat şi, după cum s-a constatat, temeinic. Apoi, omul a luat-o, clătinându-se uşor pe picioare nesigure, spre domiciliul deocamdată stabil: Colonia de Muncă Poarta Albă. Cei de la poartă au observat o arătare ciudată îndreptându-se spre ei şi nici ambalajul în care era împachetat nu era cine ştie ce arătos. Stupoarea a fost când arătarea s-a prezentat regulamentar, cu dreapta orientată spre înălţimi, neregulamentar şi arătătorul indicând spre cer ceva văzut numai de el.

– Sunt deţinutul politic… din secţia… brigada..., şi-a declinat identitatea şi adresa exactă, euforica arătare.

– Du-te! A fost răspunsul oficialilor, fără a mai pune întrebări suplimentare privitor la grava încălcare a regulamentelor, prin consumarea strict interzisă a băuturilor alcoolice de orice fel. Încălcare prevăzută cu sancţiuni extradure. Şi omul „s-a dus”, clătinându-se uşor pe aleea principală, un fel de bulevard al locului, cu dreapta şi arătătorul îndreptate spre înălţimi, zâmbind din toată făptura lui - se părea - şi bolborosind el ştie ce, pe sub privrile amuzate şi foarte probabil invidioase a aproximativ 12.OOO de deţinuţi. Apoi doritul ordin:

– Gherghicene! Liber!

Gherghiceanu, trompetul excepţional de talentat al coloniei, fost subofiţer de muzică militară, pe care-l cunoştea toată suflarea, a executat prompt ordinul. Devenind… liberi să plecăm la barăcile noastre, devenite cămine primitoare şi calde.

Astfel s-a încheiat terifiantul episod al viscolului scurt, dar teribil, din acea iarnă - desigur, nu unicul - , într-o aiureală amestecată, din care nu a lipsit o undă de umor.

În ceea ce ne priveşte pe noi, cei din Brigada K-4, ne-am considerat pe bună dreptate nişte băftoşi. Iniţiativa salutară a sergentului Munteanu, ne-a scutit de multe probabile necazuri.

După consumarea acestui episod, administraţia coloniei a avut „bunăvoinţa” de a anula pedeapsa generală, una din multele, a suspendării pachetelor şi vorbitoarelor pentru „toată lumea”, aplicată în urma nu mai ştiu cărui pretext, aşa, pentru a mai îmbunătăţi mizeria. Un timp, tratamentul „politicilor” s-a mai îmbunătăţit şi ne-am grăbit să profităm, deoarece experienţa ne şoptea că lucrurile bune nu durează.

Nici nu a durat cine ştie cât.

Ion Dunca 

divider



Umanismele – decadenţă şi reconstrucţie (I)

Câteva definiţii

Umanismul, potrivit dicţionarelor, este o: „mişcare socială şi culturală apărută în sec. XIV, ca expresie a luptei împotriva feudalismului şi a învăţăturii scolastice, care a promovat ideea încrederii în valoarea omului şi a perfecţionării sale, a militat pentru dezvoltarea liberă şi multilaterală a personalităţii umane, pentru o cultură laică (în spiritul vechii culturi clasice) etc.“, prin generalizare, „atitudine de încredere în valoarea omului“; ori: „mişcare culturală şi orientare progresistă a gândirii din epoca Renaşterii, apărută ca expresie a luptei împotriva feudalismului şi scolasticii, care a însemnat o puternică afirmare a preocupării faţă de om, promovând, în opoziţie cu ideologia şi cultura medievală, o cultură militând pentru dezvoltarea multilaterală a personalităţii, pe baza culturii antice“, dar şi: „ansamblul ideilor şi concepţiilor care exprimă aprecierea demnităţii şi libertăţii omului, grija faţă de om şi de valorile materiale şi spirituale ale existenţei sale, caracterizat prin cerinţa dezvoltării continue şi multilaterale a personalităţii umane“, prin extindere: „atitudine, manifestare umanitară sau umană“.

Aşadar, o mişcare de militantism ideologic şi cultural, care opunea interesele unor oameni noi, intereselor altor oameni, învechiţi. Un exemplu: la 1492, când ia sfârşit stăpânirea islamică a peninsulei Iberice şi odată cu sfârşitul „Epocii de aur“ pentru evreii spanioli, regii catolici Isabela de Castilia şi Ferdinand de Aragon pornesc inchiziţia spaniolă şi le impun evreilor să aleagă între a se converti la creştinism şi a rămâne unde au locuit, sau a fi expulzaţi de pe teritoriul spaniol şi portughez. Majoritatea alege să emigreze în nordul Africii, în Italia, în Orientul Apropiat, în peninsula Balcanică, în sudul României, apoi ajung în Olanda, în Anglia şi în America unde formează comunităţi de evrei sefarzi. După 500 de ani, parlamentul spaniol anunţă că va repara această „greşeală istorică“, printr-un proiect de lege care le va permită descendenţilor sefarzi obţinerea dublei cetăţenii, cea spaniolă fiindu-le acordată fără a mai fi nevoiţi să renunţe la cetăţenia statului de unde provin în prezent. Numărul celor care şi-ar putea dovedi descendenţa de evrei sefarzi este de aproximativ 300.000. Despre musulmanii din peninsulă, maurii supuşi aceluiaşi regim de eliminare din societatea spaniolă şi portugheză, deocamdată nimic amintind de vreun umanism, gest umanitar etc.

Umanismul paradoxal al Antichităţii

Atenianul democrat Pericle (495-429 înaite de Hristos), cel care a condus cetatea spre strălucire şi dezvoltare ca centru politic, comercial şi cultural al Greciei veacului al cincilea dinainte de Hristos, a fost şi sponsorul (autorului) piesei Perşii, Eschil (525-455 înainte de Hristos), socotit părinte al tragediei clasice. În opera sa dramatică sunt exaltate iubirea de patrie şi virtuţile eroice, dar şi supunerea în faţa zeilor. Protagoras, grecul care a trăit între anii 487-420, înainte de Hristos, a fost prieten al lui Pericle, iar ca unul din cei mai importanţi sofişti, a lăsat cunoscuta maximă: Omul este măsura tuturor lucrurilor, şi a celor care există precum există, şi a celor care nu există, precum nu există, citată de Platon, în dialogul Theaitetos, de Aristotel, în Metafizica, de Sextus Empiricus, în Schiţe Pyrrhoniene. Iată, individul ridicat la cel mai înalt standard, cunoaşterea dusă la cel mai înalt grad de relativism posibil, potrivit căruia ar exista tot atâtea adevăruri, câţi indivizi le caută. Pare că omul ar sta în miezul respectului semenilor săi, numai că sclavia de veacuri duce la marea revoltă a lui Spartacus, gladiatorul roman de sorginte tracă, izbucnită în anul 73 înainte de Hristos şi cunoscută ca „a treia răscoală a sclavilor“.

În timpul ocupaţiei romane a Israelului, trăind între anii 4 înainte de Hristos şi 30 după Hristos, Iisus din Nazaret, fondează, ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat şi a doua persoană a Sfintei Treimi, cel mai umanist model spiritual de regenerare morală a omului, creştinismul.

Umanismul renascentist

Conducând până la apogeu superbia Antichităţii, umanismul Renaşterii pune omul în centrul universului pe care încearcă din răsputeri să îl cunoască şi stăpânească, totuşi, cu păstrarea devoţiunii religioase. „Divinul” Dante Alighieri (1265-1321), erudit hrănit cu învăţături din Aristotel şi Toma d'Aquino, ilustrează în cele trei volume ale Divinei comedii o viziune de sinteză asupra contemporanilor săi, cu deschidere spirituală în universul catolic al vieţii de după moartea pământească urmată de judecata divină şi recompensele/pedepsele aferente. Florenţa vremii sale era împărţită economic-politic între guelfi (fideli autorităţii religioase şi sociale a papilor) şi ghibellini (susţinători ai împăraţilor germani ai Sfântului Imperiu Roman), reprezentând conflictul între nobilimea în declin şi burghezia în ascensiune. Se ştie despre Dante şi autorii din genereaţia imediat următoare, Petrarca (1304-1374) şi Boccacio (1313-1375), că împreună, ca precursori, vor face trecerea spre umanismul Renaşterii.

Thomas à Kempis (1379-1471) scrie De Imitatione Christi. Erasmus din Rotterdam (circa 1466-1536) traduce în latină versiunea greacă a Noului Testament, dar în calitatea sa ulterior recunoscută de „cel dintâi european conştient“, este şi autor al Elogiului nebuniei, o critică a teologiei scolastice şi a imoralităţii curiei catolice, dedicată prietenului său Thomas Morus (1478-1535), eruditul umanist şi părinte al utopiei literar-filosofice, canonizat de Biserica Anglicană în 1980 şi de cea Catolică în anul 1935, probabil pentru lupta sa de păstrare a unităţii creştinătăţii, ameninţate de reforma lutherană.

Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494) în Oratio de dignitate hominis, Marsilio Ficino (1433-1499), fondatorul Academiei platoniciene şi traducător al lui Platon în latineşte, îmbină învăţătura cu credinţa în sensul uniunii conceptuale a filosofiei cu teologia.

Luminos, paradoxal, acest umanism promovat de umaniştii Evului Mediu „întunecat“!

Umanismul Renaşterii nu a putut împiedica, însă, celebrul masacru al protestanţilor din Franţa, când în noaptea de 23 spre 24 august 1572, aproape 30.000 de „hughenoţi“ sunt măcelăriţi în conflictul dintre catolici şi protestanţi.

Umanismul revoltat

La 1789, umanismul „iluminist“ european irumpe politic într-una din cele mai criminale forme cunoscute: Danton (1759-1794) şi Robespierre (1758-1794) umplu de sânge Parisul, de dragul omului, pentru om. Vor instaura teroarea democraturii, ghilotinând preoţi şi aristocraţi, în încercarea de a răsturna ierarhiile şi monarhia, pe care nu le mai recunosc, pe care le vor înlocuite cu cetăţeanul universal şi republica. Din păcate, cetăţeanul iluminat manifestat doar ca vandal universal. Georges Jacques Danton, „gigant“ al Revoluţiei franceze de la 1789, avea să afirme în faţa dictatorului Maximilien de Robespierre: „... cu 12 luni în urmă am propus să fie instituit acest tribunal revoluţionar. Acum îmi cer scuze pentru asta de la Dumnezeu şi de la oameni“, dar şi: „Robespierre va urma după mine“. Umaniştii burghezi resping devoţiunea religioasă, lupta lor contra neconcordanţelor administrative ale Bisericii Catolice ia forma culturală a luciferismului revoltat, înlocuind ca definitiv credinţa şi supunerea religioasă, cu sfidarea Bisericii şi triumful liberului arbitru, autointitulându-şi doctrina „iluminism“. Utopia iluministă constă în negarea rolului formator al instrucţiei cultural-spirituale, care ar diminua curajul şi hotărârea indivizilor de a lua singuri hotărâri, până a ajunge să afirme că omul ar putea forma o societate „raţională“ în urma simplei diseminări a „luminii“ în rândul masselor: un paradox şi o aporie educaţională prin care, iluminaţii iluminişti ar prelua locul dogmatismului religios, educând ei înşişi popoarele, instruind adică indivizii pentru a se lăsa dirijaţi doar de raţiunea şi experienţa lor personală, neindusă de instructori religioşi. Un atac programatic îndreptat contra barocului, catolic în esenţă, şi care deschide calea „progresului“ infinit, prin efectele secularizării generalizate.

Autor ateu declarat credincios după reguli proprii, necreştine - „theist“ -, Voltaire (1694-1778) este autor al Scrisorilor filosofice şi Tratatului despre toleranţă, dar îşi dă ultima suflare având pe buze cererea de iertare către Dumnezeu. Voltaire era deist şi francmason, protejat al marelui iluminat al veacului al XVIII-lea, Frederic cel Mare. Nu va reuşi să termine studiile de Drept începute la insistenţele părinteşti, dar va critica toate formele religiei instituţionale a vremii sale, ajungând, prin mijlocirea Doamnei de Pompadour, istoriograf al curţii regale, iar apoi va fi primit în Academia Franceză. Deiştii negau ideea întrupării lui Dumnezeu şi intervenţia Sa în natură şi societate, iar concepţia deistă, născută într-o epocă de mari bătălii religioase, susţinea că numai folosind raţiunea se poate pune capăt diferitelor controverse religioase şi, ca atare, se poate ajunge la acea unitate religioasă pe care, mai ales iluminiştii, o interpretau ca fiind singura modalitate de a uni toate fiinţele umane într-o religie unică. Iată sursa originară a mişcării ecumeniste, aflată în plină dezvoltare la începutul veacului al XXI-lea! Să nu uităm părerea avizată asupra acestui subiect controversat, aparţinând cărturarului pe atunci episcop, Bartolomeu Valeriu Anania: „Ecumenicitatea e starea originară a Bisericii, la vremea când cămaşa lui Hristos nu era sfâşiată de erezii şi schisme. Ecumenismul e dorinţa Bisericilor de a redeveni Biserică, dar faptul, în final, va fi opera Duhului Sfânt. Din păcate, în Mişcarea Ecumenică s’au produs, în ultima vreme, o seamă de devieri îngrijorătoare. În ciuda acestora, poporul român, ca unic neam ortodox de origine latină, posedă o autentică vocaţie ecumenistă, pe care Biserica e datoare s’o îndrume pe calea cea dreaptă“ (vezi Mihai Posada, „Cartea convorbirilor 1“, Cluj-Napoca: Editura Limes, 2011, pp. 141-144).

Goethe (1749-1832) manifestă, în ciuda educaţiei religioase primite în copilărie şi tinereţe, o poziţie de distanţare şi chiar ostilitate faţă de Biserică şi dogma creştină - având aprehensiune doar pentru istoriile Patriarhilor Vechiului Testament, dar scrie cea mai grandioasă operă literar-filosofică despre tragedia omului care îl trădează pe Dumnezeu şi pactizează cu diavolul în speranţa dobândirii unor puteri supranaturale, a cunoaşterii nelimitate, a biruirii morţii etc.: Faust. Deşi disertaţia juridică i-a fost respinsă, întrucât conţinea opinii contrare doctrinei Bisericii, tânărul Goethe va primi în acelaşi an, 1771, o licenţă de avocat, la Frankfurt, în timp ce se afla în legătură cu cercul de scriitori iluminişti „Darmstädter Kreis“, format în jurul filosofului Herder. Reprezentant de seamă al mişcării literare „Sturm und Drang“, o formă de manifestare a revoltei contra preceptelor morale la modă în societate, Goethe cel supranumit „Olimpianul“, în calitate de ministru al prinţului Karl August, la Weimar, este primit în Francmasonerie, ducele Carl-August îi oferă o diplomă de nobil, apoi primeşte „Illuminatenordin“ („Ordinul Iluminaţilor“) sub numele „Abaris“.

Umanismul în colonii

Exportul de umanism în zonele virgine ale Lumii Noi s-a făcut cu oarecare greutate în condiţiile ocupării regiunilor geografice descopertite de europeni, cu colonişti proveniţi masiv din categorii declasate de populaţie, puşcăriaşi, oameni certaţi acasă cu legea. Astfel, după războaie de ocupaţie prin care invadatorii i-au decimat pe amerindieni, a urmat importul masiv de sclavi proveniţi din Africa. La teritoriile imense ocupate, se impunea cu necesitate forţă de muncă ieftină, pentru realizarea capitalului agricol şi apoi industrial, care să facă din Statele Unite ale Americii, de atunci până azi, prima putere a lumii, triumful unui proiect masonic: „Însuşi proiectul Statelor Unite ale Europei (anticipat de actuala Uniune Europeană) este de veche şi o notorie origine masonică, aşa cum Statele Unite ale Americii sunt o realizare strict şi tipic masonică [...] Stângismul antinaţional şi anticreştin a lucrat sistematic, în unele veacuri, într-o variantă soft, pentru Vest, şi într-o variantă hard, pentru Est (comunismul originar, până la alunecarea stalinistă spre naţional-comunism, a reprezentat internaţionalismul cel mai radical din istorie, materialist şi ateu prin esenţa lui, împins până la bestial şi diabolic). Oricât le-ar părea unora de paradoxal, democraţiile actuale merg în continuitatea ideologică a comunismului (ateism deghizat în laicism, materialism). De la comunismul roşu la comunitarismul albastru, stânga antitradiţională şi-a urmat drumul ei triumfal, ce n-are duşmani mai nesuferiţi decât pe Dumnezeu şi ordinea dumnezeiască a lumii“ (Răzvan Codrescu, În jurul identităţii, în Permanenţe, cultural-politic-social, Bucureşti, an. XVII, 2014, Nr. 1, ianuarie, pp. 7-8).

Abolirea sclaviei în coloniile Regatului Marii Britanii a început cu decretul dat de Lord Mansfield la 1772, comerţul cu sclavi a fost interzis prin Legea Traficului de Sclavi la 1807, urmează înfiinţarea în Marea Britanie a primei Societăţi pentru Aplicarea abolirii Traficului de Sclavi, la 1787, urmată, la 1823, de societatea Anti-Sclavie. Legea de Abolire a Sclaviei, adoptată de Parlamentul Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei, în anul 1833, prevedea abolirea sclaviei în Imperiul Britanic, cu excepţia Teritoriilor aflate în posesia Companiei Indiilor Orientale, Insula Ceylon şi Insula Sfânta Elena. Legea prevedea şi un drept de compensaţie pentru proprietarii de sclavi ce aveau să îşi piardă proprietatea, suma alocată de guvernul britanic pentru astfel de cheltuieli ridicându-se la 20.000.000 de lire sterline, reprezentând 40 de procente din bugetul pe anul respectiv. Multe „comitete şi comiţii“, iar interesul marii finanţe rămânea intangibil, în plus au fost imediat eliberaţi doar copiii de sclavi de până la şase ani, peste această vârstă toţi ceilalţi fiind consideraţi ucenici. După revoltele declanşate, Trinidad este prima colonie britanică cu sclavi unde sclavia este în întregime abolită, dar numai în anul 1838.Abraham Lincoln (1809-1865), cel de-al şaisprezecelea preşedinte american, primul republican, s-a opus sclaviei şi a dorit abolirea acesteia. Statele Unite vor aboli sclavia mai întâi în nordul industrial, apoi în sud, până pe la 1868.În America Latină, Cuba va aboli sclavia la 1886, iar Brazilia, la 1888.În Franţa imperială, abolirea sclaviei se afla încă de la 1789 înstituită in nuce, în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, proclamată de iluminiştii Revoluţiei franceze, dar tocmai din cauza existenţei sclavilor, articolul „toate fiinţele se nasc libere şi egale“ nu a putut fi aplicat. Abia după revoltele din Saint Domingue la 1790, sclavia va fi abolită prin 1793, iar în Caraibe, doar în urma eliberării de la 1803, când colonia va deveni republica Haiti. Reinstaurată de Napoleon I la 1803, sclavia în coloniile franceze va fi abolită definitiv odată cu A Doua Republică Franceză, la 1848.Convenţia cu privire la Sclavie, semnată de Societatea Naţiunilor la 25 septembrie 1926 (în vigoare din 9 martie 1927) aboleşte sclavia şi creează un mecanism internaţional care urmăreşte aplicarea convenţiei. Naţiunile Unite, ca urmaş al Societăţii Naţiunilor, este chemată să aplice prevederile Convenţiei. Şi astăzi, amerindienii trăiesc în rezervaţii speciale, iar numeroase etnii locale tradiţionale doresc ceea ce consideră eliberarea de imperialismul american, clamându-şi dreptul la autonomie, cum e cazul populaţiei din Hawaï.

După ocuparea armată a teritoriilor colonizate de imperiile europene, Biserica Catolică s-a străduit din răsputeri să impună noua credinţă în rândurile localnicilor, misionarii făcând milioane de creştini din păgânii apostaţi ai credinţelor locale.

Nici olandezii nu se pot lăuda cu rezultate mai bune, de vreme ce Indonezia (fostele Indii Olandeze) este astăzi cea mai numeroasă naţie de confesiune musulmană.

Ideologia „Visului American“ este produsul umanismului pragmatist, orientarea sa esenţială având ca scop dobândirea fericirii personale prin atragerea profitului, a câştigului cât mai mare şi cât mai rapid, orice acţiune având ca scop succesul financiar, sporirea averii materiale, inducând un inerent vid de spiritualitate. Nu-i de mirare că dolarul înrămat, poleit cu aur ca o icoană secularizată, a devenit operă de artă gustată de miliardarii actuali şi de cei în devenire dincolo de Ocean.

Una din cele mai cunoscute producţii literare ale umanismului american este Coliba unchiului Tom, roman anti-sclavie scris de americanca Harriet Beecher Stowe şi publicat în anul 1852 - cel mai bine vândut roman al veacului al XIX-lea şi a doua cea mai bine vândută carte a secolului, după Biblie. Întâlnind-o pe autoare la începutul războiului civil, Lincoln ar fi declarat: „Deci, aceasta este mica doamnă de la care a pornit acest mare război“.

(va urma)

Mihai Posada 

divider



2017 AN OMAGIAL AL APĂRĂTORILOR ORTODOXIEI ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE - A învinge amnezia

Un an dăruit aducerii aminte de cei pieriţi în temniţele comuniste de către Biserica noastră va suscita, fără îndoială, multe discuţii publice. Suntem pregătiţi să le înfruntăm? Eu zic că da. Pentru că Biserica Ortodoxă are şi această menire, de stick de memorie a unui popor care prea uşor trece peste istoria sa, peste grozăviile istoriei sale, pentru a se aşeza într-o zonă de comoditate şi calm, de fals bine social. De unde repetabilitatea unor gesturi şi iresponsabilitatea unor uitări. Mai întâi trebuie spus că de ani de zile aud cum se reproşează Bisericii că nu instituie o pomenire specială pentru martirii şi mărturisitorii perioadei comuniste. Fără a înfiinţa instituţii ori colegii, comisii ori comisiuni în domeniu, Biserica a folosit cel mai la îndemână mijloc de neuitare: Dumnezeiasca Liturghie. Pomenirea pe care a adus-o dinaintea poporului, duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare şi zi de zi, a plămădit evlavia către punctele de foc ale mărturisirii creştine arestate şi torturate. Pomelnicele personale ale oamenilor păstrează, ca nici o altă arhivă din lume, morţii, dispăruţii şi deportaţii celui de-al Doilea Război Mondial sau ai acestui incredibil pogrom îndreptat de Stat împotriva cetăţenilor săi, robi ai unui gulag neîndeajuns cercetat şi mărturisit ca rană. Alături de memoriile celor angrenaţi în rezistenţa anti-comunistă şi anti-ucidere de suflet, pentru că Biserica are şi mărturisitori fără aliniere politică şi fără nuanţă ideologică, rugăciunile celor aflaţi în temniţe sau ale celor care i-au aşteptat acasă constituie rezerva de sfinţenie a unui popor ce pare atins de uitare. Uităm şi pentru că nu studiem, nu lucrăm pe documente, ne ferim să recunoaştem unde am greşit. Uităm pentru că ne este frică de propria memorie, de trădările din ea şi de mediocritatea reacţiilor ce ne-au însoţit istoria în acea perioadă. Este momentul ca dinspre Biserică să vină reformatarea căutării istoriei naţionale pe un segment de istorie greu digerabil, greu asumabil. Nu din întâmplare Virgil Ierunca alege ca motto al lucrării sale despre fenomenul Piteşti cuvintele Nadejdei Mandelştam, valabile dinaintea oricărui demers de recuperare a unui trecut: „Problema de căpetenie este a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor... Pierderea adevăratei memorii echivalează cu a pierde simţul realului... Trecutul nu poate fi falsificat... Fiecare dintre cei exterminaţi are, mai departe, cuvântul lui de spus” (Fenomenul Piteşti, Humanitas, 2013). Ideea de a nu răzbuna, atât de des întâlnită în gândirea de rezistenţă a eroilor mărturisitori din temniţe, nu înseamnă a nu şti sau a nu asuma ceea ce ştim deja. Nu suntem chemaţi la a judeca, ci la a învăţa să iertăm după ce ştim adevărul!

Preot Constantin Necula  Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Eminescu din perspectivă religioasă (IV)

Credinţa, în general şi cea ortodoxă, în special în opera eminesciană

Povestea magului călător în stele, Răsai asupra mea, Rugăciune, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Dumnezeu şi om, Scrisoarea I şi V, ca să nu mai vorbim de proză sau jurnalistică, sunt suficiente dovezi că Eminescu era profund creştin, chiar dacă uneori retorica sa poetică pune în discuţie raporturile omului cu divinitatea. „Cred că e evidentă impregnarea profundă a lui Eminescu de teologia ortodoxă, încât premisa călinesciană a filosofiei indice impersonaliste, care ar sta la temelia concepţiei cosmogonice eminesciene se năruieşte de la sine, numai citind aceste versuri” va spune cu convingere o tânără cercetătoare a fenomenului religios la Eminescu (Gianina Picioruş - Eminescu şi Ortodoxia, Gândul lui Dumnezeu, din Sinaxis Wordpress.com).

De altfel astăzi se ştie din cercetările lui Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Nicolae Georgescu şi Theodor Codreanu că Eminescu a trăit credinţa ortodoxă nu doar la nivel conceptual, mai ales că familia sa a fost cu desăvârşire practicant creştină. Prin urmare, deşi mai puţin vizibilă în viaţa de zi cu zi a poetului, această trăire devine foarte evidentă în creaţia lui poetică, influienţat fără îndoială, încă din fragedă pruncie, de atmosfera evlavioasă din familie şi mai ales de mediul mănăstiresc alături de mătuşile sale de la Agafton. Sub acest aspect etichetarea poetului ca ateu de către G. Călinescu şi Tudor Vianu, sau chiar poet păgân de către Pompiliu Constantinescu, este o impietate şi un neadevăr flagrant, impus ostentativ mai ales în epoca proletcultismului când asemenea abordări aveau tentă ideologică şi erau atent supravegheate. În studiul său „Mihai Eminescu în spiritualitatea poeziei româneşti” Nichifor Crainic va concluziona cu convingere cunoscătorului; cine se roagă să fie credincios nu poate fi necredincios („Răsai asupra mea” n.n.). Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa dar le cerşeşte ca daruri de la Dumnezeu nu poate fi necredincios. „Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie” e ca şi cum ai repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie „Cred Doamne, ajută necredinţei mele” (“Muzeul literaturii române” Buc. 1998, pg 60). Nota religioasă a scrierilor eminesciene a fost subliniată încă din 1931 de către Dumitru Spânu în cartea sa „Morala lui Mihai Eminescu şi raportul ei cu religiunea creştină”, apoi de către Petru Rezuş în cartea sa „Cugetarea sacră la Mihai Eminescu”, Ed. Cartea Românească, Buc. 1983), dar cel mai pertinent ni s-a părut Tudor Nedelcea care în cartea sa „Eminescu şi cugetarea sacră” (Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 2000, pg. 17) afirmă, nu fără temei, că „Eminescu nu este un scriitor religios care să-şi fi sistematizat creaţia în jurul Dumnezeirii precum Grigorie de Nazianz... Dante, Nichifor Crainic sau Vasile Voiculescu. El face parte din tagma acelor creatori (Edgar Alan Poe, Baudelaire, Rilke, T.S. Elliot, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, în opera cărora religiozitatea este difuză şi îi stăpâneşte mai mult o preocupare vizând istoria religiilor”. Prin comparaţie desigur că are dreptate, dar aprofundând opera eminesciană credem că este cu mult mai mult decât atât. Dincolo de faptul că Eminescu dezvoltă idei religioase, el se şi transpune în fizionomia creştinului şi chiar scoate în evidenţă impactul religiei în societate. Sunt aspecte din care se poate observa fără greutate propria concepţie religioasă a poetului, ancorată puternic în spiritul ortodoxiei tradiţionale, ceea ce până la urmă şi Nedelcea recunoaşte când spune că: „De la problemele teoretice doctrinare, de dogmă, Eminescu coboară în realitatea imediată, ocupându-se de Biserică drept instituţie fundamentală al oricărui organism statal (idem, pg 56). Timpul nu a erodat acest adevăr. Spiritualitatea creştină rămâne valabilă şi astăzi întocmai ca pe vremea lui Eminescu, ca o pavăză morală pentru comunitate, iar lipsa educaţiei religioase poetul a considerat-o un factor negativ în evoluţia societăţii. „Într-o ţară în care religia şi curăţia moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibatirism, în care conştiinţa de drept sau nedrept, de bine sau rău sunt zilnic jignite prin ridicarea unei pături de oameni neoneşti, în care nepăsarea a ajuns a admira oameni de nimic, ănsă abili, spiritul public caută în zadar un reazăm împotriva corupţiunii” (Advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu - „Timpul” , nr. 11, dec. 1877). Este cunoscută disputa cu Titu Maiorescu care în calitatea sa de ministru al Instrucţiunii Publice a dorit să scoată ora de religie din curicula şcolară. Argumentaţia eminesciană nu numai că îl va face să renunţe la iniţiativă, dar îl va determina să mărturisească public importanţa religiei ca îndreptar moral pentru şcolari şi societate. „Prin ignorarea laturii educative a şcoalei, a bisericii, a vieţii de stat, am ajuns a face dintr-o ţară înzestrată cu atât de multe condiţii de dezvoltare sănătoase, această Americă Dunăreană, în care totul e atins de morbiditate. Dacă starea materială a populaţiunilor noastre e rea, cea morală şi mai rea” (România...Americă Dunăreană - „Timpul”, 19 febr. 1881). Nu fără îngrijorare se întreabă Eminescu, ce va deveni Biserica în permanenţă vexată de materialişti, liber-cugetători, nihilişti şi atei încă din vremea sa. „Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la anul 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui Matei Basarab, a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?” (Timpul - 14 august, 1882). Soarta bisericii noastre a fost să rămână strâns legată de popor prin tot ceea ce a însemnat de-a lungul timpului viaţa concretă în comunitatea naţională „iar în Ardeal ea a devenit totul pentru români; ea organizează şi întreţine învăţământul primar, cel secundar clasic, ba chiar şi cel real al poporului. Preotul de acolo nu a învăţat numai canoanele ci şi disciplinele economiei de câmp; el e învăţător şi sfătuitor în interesele morale şi materiale, ba chiar în cele juridice ale poporenilor săi (idem).

Această legătură strânsă avea să se regăsească în tot ceea ce înseamnă concret în viaţa comunităţilor. Mă voi limita să enunţ doar două din cele mai importante aspecte ale vieţii sociale: educaţia şi sănătatea. Ambele au apărut şi s-au dezvoltat sub aripa bisericii. Primii învăţători au fost preoţii, iar şcolile au apărut pe lângă biserici. Primele cărţi de învăţătură au fost cărţile bisericeşti sau cu tematică bisericească. Primele spitale pe teritoriul ţării au apărut pe lângă mănăstiri, denumite la acea vreme bolniţe, iar primii tămăduitori au fost monahii sau monahiile (Valeriu Lupu - Relaţia biserică spital în istoria asistenţei medicale din România, „Medicii şi Biserica”, Ed. Renaşterea, Cluj Napoca, 2012). Se poate afirma că spiritualitatea creştin ortodoxă a constituit fundamentul culturii noastre naţionale pe care avea să se clădească civilizaţia zilelor noastre (Valeriu Lupu - Spiritualitate, cultură şi civilizaţie, ”Ecouri Literare”, nr. 13,14,15, 2014). „Biserica ortodoxă a răsăritului a luat o formă deosebită faţă de cea a altor biserici, ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, Biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul sabiei pentru augmentarea puterii statului: la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale”...ceea ce face adevărata tărie a Bisericii este sentimentul religios” care permitea „legăturile de iubire şi reciprocitate între toate clasele societăţii şi care făcea din cel bogat amicul celui sărac şi din sărac apărătorul celui bogat”. Şi toate acestea sub auspiciile iubirii care constituie fundamentul dragostei creştine prin porunca divină a iubirii aproapelui pe care Eminescu o surpride într-un superb catren: Două inimi când se-nbină / Când cufund pe tu cu eu / E lumină din lumină / Dumnezeu din Dumnezeu. Este şi ceea ce marele om de ştiinţă Nicolae C. Paulescu demonstra în celebra sa carte „Noţiunile de Suflet şi Dumnezeu în Fiziologie” afirmând cu autoritatea savantului că „legea supremă care guvernează omenirea este iubirea” În acest spirit va fi şi minunatul tablou făcut mântuitorului de pana măiastră a poetului ce va străbate veacurile de-a pururi. „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deşi asemănătoare cu învăţăturile creştinismului, n-au avut atâta influienţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altuia. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar la băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ; suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie lumea întreagă (şi iarăşi bat la poartă... „Timpul”, 12 aprilie, 1881).

Iubirea semenului şi sacrificiul de sine în numele acestei iubiri atinge cotele cele mai înalte a celei mai nobile morale care se poate imagina. El, Mântuitorul, se oferă umanităţii ca exemplu de urmat, propovăduit de Biserică şi venerat de popor, cu speranţa că sacrificiul de sine poate să netezească calea spre bine, mântuire şi înviere.(va urma)

Valeriu Lupu , doctor în stiinte medicale

divider



14-15 Ianuarie 2017 – Majadahonda. 80 de ani de la jertfa Moţa-Marin. Manifestări comemorative

Flăcările revoluției ateo-comuniste care au încins Rusia începând cu anul 1917 au tins ulterior să cuprindă cu voracitate și restul continentului european. Dacă în anii imediat următori expansiunea bolșevică a putut fi oprită, pe fondul tulburărilor sociale și politice din Spania anilor ’30 ai secolului trecut lumea a asistat la o nouă tentativă, de o virulență extremă, de a răsturna fundamentele și valorile tradiționale care au definit civilizația creștină europeană. Reprezentanții unei ideologii barbare și violente, cu sprijin consistent din partea regimului de la Moscova, au însângerat teritoriul Spaniei prin nenumărate crime și orori. Pe lângă incendierea, profanarea sau demolarea a peste 1.000 de biserici, mănăstiri, monumente sacre,  un număr imens de preoți, călugări, călugărițe și creștini militanți, în frunte cu 13 episcopi, au fost uciși de autoritățile republicane în urma unor simulacre de procese sau pur și simplu asasinați. Dintre aceștia, Biserica Catolică a beatificat oficial deja 1.523 de persoane (alte sute de dosare fiind in studiu), prin acte succesive ale ultimilor trei Papi.

Amintim aceste detalii pentru că suntem încredinţaţi că şi Biserica Ortodoxă Română, prin declararea anului 2017 drept an omagial al apărătorilor ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste, va începe să facă la rândul ei paşi concreţi în vederea canonizării cât mai multor martiri ortodocşi români, care şi-au dat viaţa mărturisindu-L pe Hristos.

În orice caz, fără acest substanţial şi violent caracter antireligios al uneia din tabere, războiul civil din Spania nu poate fi perceput în adevăratele sale dimensiuni. Contemporanii săi au înţeles la vremea aceea foarte bine: era vorba în primul rând de o înfruntare între duşmanii ireductibili ai creştinătăţii pe de-o parte, şi apărătorii ei de cealaltă.

Iată de ce un asemenea asalt furibund la adresa valorilor creștine nu a lăsat indiferent nici lumea românească. Un grup simbolic de șapte români, membri ai Mișcării Legionare, au hotărât să arate prin faptă solidaritatea creștinilor din România cu frații lor atât de crunt prigoniți  de la celălalt capăt al continentului european. “Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?!” – avea să scrie Ion Moța înaintea plecării în Spania, spre sfârșitul anului 1936. La rândul său, Vasile Marin scria: „N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid. Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre. L-am făcut cu acelaşi drag ca şi când ar fi fost vorba de ţara mea.”

Acum 80 de ani, pe 13 ianuarie 1937, cei doi români, Ion Moța și Vasile Marin, cădeau pe câmpul de luptă de la Majadahonda, în apropierea Madridului, pecetluindu-și gestul de solidaritate cu sângele jertfei supreme. Martiriul lor a avut în țară un ecou covârșitor. De-a lungul traseului spre București, sicriele cu trupurile lor neînsuflețite au fost întâmpinate și salutate de mase uriașe de români. Înmormântarea s-a constituit într-o apoteoză a acestor sentimente de identificare la nivel naţional cu jertfa celor doi, pe lângă miile de români prezenţi slujind şi sute de preoţi şi câţiva ierarhi ai Bisericii Ortodoxe. Ecourile ei au depăşit cu mult rândurile adepţilor sau simpatizanţilor legionari, reverberând în sufletele tuturor celor care au simţit româneşte şi creştineşte.

Nici zece ani mai târziu, România avea să cadă în robia bolșevică, revenindu-i doar exilului păstrarea memoriei primilor martiri anticomuniști, atât de încărcată din perspectivă simbolică. Astfel, în anul 1947, pe locul unde au căzut Ion Moța și Vasile Marin, legionarii din exilul spaniol au ridicat în memoria lor o cruce de piatră. An de an, jertfa celor doi era comemorată pe acel loc de românii din lumea liberă (legionari și nelegionari), împreună cu reprezentanți ai statului spaniol din acele vremuri. În anul 1970, folosind fonduri strânse exclusiv din donații, legionarii exilați ridică la Majadahonda, lângă vechea cruce de piatră, un impresionant monument de beton zidit sub semnul crucii, adică semnul sub care și-au dat viața cei doi martiri ai creștinătății. Comemorările au continuat an de an în jurul datei de 13 ianuarie, străjuite fiind de atunci încoace de această ctitorie impunătoare.

Din păcate, mai ales în ultimul sfert de veac, monumentul a atras mereu ura și furia unor semeni orbiți de ură ideologică și animați de un spirit de distrugere. A fost profanat în repetate rânduri, mai ales prin graffiti, dar înaintea fiecărei comemorări s-au depus eforturi pentru a-l aduce într-o stare decentă. În ultimii ani chiar a fost curățat complet înainte de fiecare comemorare. Din păcate, vechea cruce de piatră, anterioară monumentului, a fost distrusă definitiv în anii 2002-2003, iar pe soclul ei de granit se înalță acum o cruce din fier.

Şi în acest an, tradiția manifestărilor comemorative în memoria celor doi martiri a continuat neabătută. Sâmbătă 14 ianuarie a avut loc comemorarea de la monument în cadrul căreia, după slujba religioasă de pomenire, s-au rostit și cuvântări evocatoare. Şirul discursurilor l-a început Pr Marius Vișovan, după care s-a dat citire (de către Sorin Olariu) a unui cuvânt din partea lui Dan Boghiu, unul din ultimii veterani legionari care au participat la construcţia monumentului aflaţi încă în viaţă. A vorbit de asemenea Miguel Menendez Piñar, președintele Asociației pentru Custodierea Monumentului Moța-Marin. În cadrul comemorării s-au rostit şi mesaje din partea altor grupări: a cuvântat un reprezentant al Partidului Naţionalist Francez şi s-a dat citire unui mesaj venit din partea naţionaliştilor din Ucraina.

În după-amiaza aceleiași zile a avut loc conferința „Espíritu Majadahonda. El legado de una generación”. Au ținut să evoce spiritul Majadahondei și testamentul unei generații: Blas Piñar Gutiérrez - avocat și general de brigadă al Armatei Spaniole, José Luis Jerez Riesco - avocat, președinte de onoare al Asociației pentru Custodierea Monumentului Moța-Marin, Manuel Andrino - șeful național al Falangei Spaniole, Pedro Pablo Peña - șeful Alianza Nacional, Fernando Maqueda - șeful național al Juventudes Falangistas De España, Părintele Marius Vișovan - reprezentantul Fundației Profesor George Manu. Organizator şi moderator, fiind cel care a rostit cuvântul de deschidere şi de încheiere, a fost Călin Gabor, de asemenea reprezentant al fundaţiei noastre.

Vorbitorii au evocat în mod convingător, fiecare în felul său, cu elocvenţă, cu patos sau cu emoţie, semnificaţia jertfei lui Ion Moţa şi Vasile Marin, ale cărei ecouri nu pot fi reduse doar la contextul acelei epoci, ci au o însemnătate deosebită până în ziua de azi, când valorile tradiţionale – credinţa şi naţiunea – sunt discreditate şi puse sub semnul întrebării.

A doua zi, duminică 15 ianuarie, la Biserica „Sfântul Ioan Casian” din Guadalajara (în apropierea Madridului) a avut loc Sfânta Liturghie, după care s-a ţinut parastasul pentru Ion Moța și Vasile Marin, dar şi pentru Mihai Eminescu, cu toţii simboluri ale identităţii noastre româneşti. Alături de preotul paroh Emilian Geabana a slujit Pr. Mircea Bejenar (venit în Spania din partea Fundaţiei George Manu), care a ţinut şi predica. Rostită în cuvinte clare şi pătrunzătoare, cu formulări inspirate şi elocvente, care au scos în evidenţă însemnătatea jertfei celor doi neomartiri pomeniţi, ea a mers la inimile tuturor celor prezenţi.

A urmat un eveniment cu caracter evocator al jertfelor anticomuniste aduse de poporul român în toate împrejurările, în contextul în care Biserica Ortodoxă Română a dedicat anul 2017 printre altele și „apărătorilor ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste”. Sub titlul „Modele de jertfă pentru Hristos” s-au prezentat cu această ocazie o serie cărți editate de Fundația George Manu și Editura Evdokimos, închinate unor eroi și martiri din temnițele comuniste din România. În cuvântul său rostit cu acest prilej, Bogdan Munteanu, redactor-şef al revistei „Permanenţe”, a conturat ideea nevoii de asemenea modele jertfelnice cu care să ne putem identifica sufleteşte, pentru că fără repere morale întrupate în atitudini demne şi mărturisitoare, sau fără repere culturale şi spirituale pe această linie, nu poate exista o conştiinţă a propriei identităţi, atât de necesară fiecărui neam în parte.

Fără îndoială însă că momentul cel mai încărcat de emoţie l-a constituit şirul de cuvântări ţinute de către trei veterani, pătimitori şi mărturisitori în temniţele comuniste: Marcel Petrişor, Dionisie Stoenescu şi Demostene Andronescu. Cu multă trăire şi putere de convingere ei au vorbit despre valori, despre idealuri, despre duşmanii acestora, comunismul şi masoneria, expresii ale spiritului satanic, de pe urma cărora au avut de suferit şi ei, ca reprezentanţi ai unei generaţii de români demni şi conştienţi de rosturile lor. Cu acest prilej a avut loc şi un dialog cu credincioşii prezenţi în biserică. S-a explicat faptul că tocmai datorită acestui conflict între viziunea spirituală asupra lumii, bazată pe credinţă şi nobleţe sufletească, pe respectul scânteii divine din sufletul omenesc şi cea materialistă, atee, consumistă, pentru care omul nu e decât un atom, un număr sau o marfă, reprezentanţii primeia, legionarii, au fost mereu prigoniţi, discreditaţi, calomniaţi. S-au evocat şi momente grele din perioada detenţiei, s-a amintit de hrana lăuntrică pe care au constituit-o deopotrivă rugăciunea şi poezia, cele două coloane pe care s-a sprijinit rezistenţa sufletească a celor întemniţaţi. Vibraţia rostirii a emoţionat până la lacrimi întreaga asistenţă, care a simţit instinctiv că în spatele retrăirii acelor amintiri se ascunde de fapt un dramatism nepereche şi un munte de suferinţă. Cei trei veterani, deşi la o vârstă înaintată, au reuşit prin prezenţa şi cuvântul lor să încălzească sufletele tuturor celor prezenţi, stârnind la final o sinceră efuziune de dragoste şi totodată de respect pentru jertfa şi suferinţa atât a lor, cât şi a celor care azi nu mai sunt printre noi.

Ziua a continuat cu o agapă, un bun prilej pentru românii veniți din depărtări să schimbe gânduri între ei, dar și să înfiripe relații cu românii care acum locuiesc pe pământ spaniol, fizic departe de patria-mamă, dar simbolic atât de aproape de un loc sfințit cu sângele primilor martiri români care au căzut împotrivindu-se molohului comunist, care nu peste multă vreme avea să înghită întreaga Românie.

Fundaţia „George Manu” 

divider



Comemorarea eroilor şi victimelor loviturii de stat a Generalului Antonescu

Pe 22 ianuarie 2017, a avut loc la Sighetu Marmaţiei, în parohia greco-catolică Şugău, în cadrul Sfintei Liturghii săvârşite de preotul paroh prof. Marius Vişovan, comemorarea martirului Victor Silaghi şi a celorlalţi eroi şi victime ale loviturii de stat antonesciene din 21-22 ianuarie 1941:

Victor Silaghi - Ploieşti

Badea Popescu - Ploieşti

Aurelian Mândrilă - Bucureşti

Florian Luca - Alba Iulia

Vasile Bodea - Bucureşti

Reguş - Suceava

Alexandru Ventonic - Iaşi

Peste 800 de persoane şi-au pierdut viaţa în timpul loviturii de stat a generalului Antonescu. Între ei, după afirmaţiile Comandantului Horia Sima au fost aprox. 20 de legionari:„Spre seara focul a încetat si atunci am aflat îngroziţi de masacrul de pe străzile Capitalei. Mormane de cadavre zăceau în Piaţa Teatrului Naţional, la Telefoane, pe Calea Victoriei, la încrucişarea cu Bulevardul Elisabeta, la Palatul Poştelor. 800 de vieţi omeneşti au fost secerate de mitraliere.

Crima lui Antonescu este cu atât mai gravă, cu cât cele 800 de victime nu erau nici măcar legionari. Nu participaseră la aşa zisa „rebeliune”. Erau oameni nevinovaţi. O mulţime curioasă să vadă ce se mai întâmplă între legionari şi armată. Nu purtau nici arme şi nici nu s-au împotrivit armatei. Printre cei morţi nu au fost mai mult de 20 de legionari. Armata trăgea fără somaţie, oriunde observa pe stradă un grup civil. Până la urmă erau vânaţi şi indivizi singuratici, care încercau să treacă o stradă sau să se ascundă. Marea majoritate a celor ucişi au fost oameni simpli, între care femei şi copii.” (Horia Sima, Era Libertăţii, volumul II)

 

divider



In memoriam Ioan Petrovan (1934-2016)

Avem puţine informaţii despre camaradul Ioan Petrovan din Dragomireşti-Maramureş, deţinut politic în timpul regimului comunist, plecat la cele veşnice anul trecut, în Germania. Dorim să aducem totuşi un omagiu în paginile revistei noastre, prezentând câteva aspect ale biografiei sale. Mulţumim rudelor sale de la biserica greco-catolică din Dragomireşti pentru completarea acestor informaţii.

Născut în 1934, fiu al morarului Petrovan Dumitru din Dragomireşti care îl găzduia - în primăvara anului 1949 - pe eroul legionar Vasile (Lică) Popşa şi câţiva partizani din grupul său, foarte tânărul Ioan (elev atunci în primele clase ale liceului “Dragoş Vodă” din Sighet) avea să joace un rol decisiv în salvarea partizanilor din încercuirea Securităţii.

După cum relatează Ioan Dunca în lucrarea “Amintiri din rezistenţa anticomunistă”, băiatul aştepta în zorii zilei autobuzul pentru a merge la Sighet la şcoală, când a observat camioanele cu securişti oprind în apropierea casei. A alergat strigând “Fugiţi, Securitatea!”… Iusco Gavrilă-Sfâcă s-a trezit primul şi cu câteva rafale de pistol mitralieră a reuşit să le oprească înaintarea până i s-a alăturat Lică Popşa şi, acoperindu-se alternativ, au asigurat retragerea întregului grup în pădure, fără pierderi. Ulterior şi băiatul şi tatăl său au fost arestaţi şi au cunoscut detenţia comunistă. Ioan Petrovan a executat aproape doi ani de închisoare, în special la Cluj şi Gherla.

Grupul Popşa a fost însă lichidat de Securitate câteva zile mai târziu, la Ieud, când în urma unui schimb de focuri între partizani si trupele de Securitate - numeroase şi mult mai bine înarmate -, Lică Popşa a fost ucis şi majoritatea celorlalţi membri arestaţi, fratele său Ion reuşind să scape, fiind arestat ulterior şi murind în închisoare la Tg. Ocna.

Ioan Petrovan - prezent!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Mihai Şofron (1928-2017)

A trecut la cele veşnice în luna ianuarie şi camaradul maramureşean Mihai Şofron, domiciliat de multă vreme la Braşov.

Născut la 26 septembrie 1926 la Sighet, face parte, alături de fratele său Grigore, din grupul condus de Aurel Vişovan, apoi (după arestarea primilor 18 legionari maramureşeni) face parte din grupul de partizani condus de Vasile Popşa. Arestat şi condamnat în 1949 la 15 ani muncă silnică pentru activitate legionară. Trece prin închisorile Jilava, Văcăreşti, Piteşti (torturile “reeducării” îl vor marca pe toată viaţa), Gherla (unde-şi întâlneşte fratele, pe Grigore), Braşov etc. Fratele său trăieşte la Cluj, în vârstă de 89 de ani.

Mihai Şofron - prezent!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider