Fundatia George Manu

Editorial
* Fenomenul Trump: o breşă în sistem?
Opinii
* Alegeri 2016 - paradigma alegătorului
* Institutul Elie Wiesel dă extemporal instituţiilor statului român
Evenimente
* Noutăţi editoriale Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu: Dublă lansare de carte - Bogdan Munteanu
* Prefaţă la „Permanenţe europene, rosturi româneşti”
* Prefaţă la „Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide – despre duhul Sfinţilor Închisorilor” Testamentul Sfinţilor închisorilor - înţelesuri puse în lumină şi un imperativ mistic
* Poezia temniţei la Biserica Mărcuţa
* Editura Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu - La Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă Sibiu
* Fragmente din cuvântul rostit de Părintele Constantin Necula la Sibiu
* Fundaţia Profesor George Manu - Istorie adevărată pentru memoria neamului
* Pe urmele lui Mircea Vulcănescu
* Un moment de recuperare a memoriei
* Smaranda Brăescu este cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca
* Colegiul Naţional Emil Racoviţă din Cluj s-a îmbrăcat în straie de sărbătoare pentru prigoniţii fără vină din temniţele comuniste
* Şieu - Sfinţirea monumentului închinat luptătorilor anticomunişti maramureşeni
* Fundaţia George Manu invitată la “Zilele Dizidenţei”
* Dreptul la memorie: Comemorare la Râşnov
* O carte – o piedică în calea uitării!
Articole generale
* Semnal editorial: ”O introducere în creştinism”, de Răzvan Codrescu
* Editura Evdokimos - 1 an, 14 titluri, 10 târguri
* Picătura de carte - O carte pentru cei care cred că iadul nu există
* Dreptul la Memorie: Abonaţi-vă la revista “PERMANENŢE
Istorie
* Asasinarea Căpitanului, începutul Holocaustului anti-românesc
* Din Temniţele Memoriei - 24 noiembrie 1936
* Flori de aur din Maramureş (30)
* De vorbă cu Petru Codrea (14)
Cultura
* Eminescu din perspectivă religioasă (III)
Spiritualitate
* Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil în tradiţia poporului român
Revista presei straine
* Revista presei străine
In memoriam
* 10 ani fără Părintele Gheorghe Calciu
* Cea din urmă sfântă slujbă
* Pr. Gheorghe Calciu
* In memoriam Marcel Cazacu (18 aprilie 1930- 22 noiembrie 2001)
* 90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan
* † Dumitru Oniga
* Poetica luminii - In memoriam Dumitru Oniga
* † Ion Bogdan
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XIX Nr 11 noiembrie 2016


Fenomenul Trump: o breşă în sistem?

„Viaţa bate sistemul”. E drept, pentru adeverirea acestei zicale e nevoie uneori de un uragan iscat ca din senin, pe care toate armatele de analişti şi experţi în ale politicii nu au reuşit să-l anticipeze prin schemele lor explicative. Iată însă că imposibilul s-a întâmplat, iar noul preşedinte al Statelor Unite, considerat „cel mai puternic om de pe planetă”, va fi Donald Trump. În faţa acestei realităţi şocante pentru ele, elitele politice de dincoace şi dincolo de ocean au fost cuprinse de consternare. Cum a fost posibil ca America să-şi aleagă drept conducător suprem un personaj imprevizibil, considerat drept un aventurier, un misogin cu puseuri rasiste, pe alocuri grobian (lista putând continua)? Adevărul e că aceste însuşiri nu au contat sau, dacă au făcut-o, atunci doar pentru că au întruchipat un contrast extrem şi o revoltă la adresa tiraniei „soft”, dar din ce în ce mai sufocantă, a sistemului stângist al „corectitudinii politice”. Un sistem atât de bine pus la punct, cu o aparenţă de invincibilitate, a fost în cele din urmă înfrânt prin vot de revolta tăcută a maselor de americani frustraţi şi oprimaţi în numele unor ideologii şi măsuri de inginerie socială, care de fapt nu reprezintă „America profundă”.

Ca om, Donald Trump este cel pe care îl ştim, cu calităţi manageriale dar şi cu defecte pe care nu s-a ferit să le arate public şi chiar să le folosească drept atuuri electorale. Astfel, în ciuda imprevizibilităţii arătate, a reuşit să transmită o imagine publică mai vie şi mai autentică decât contracandidata sa. Căci Hillary Clinton, printr-o „profesionalizare” excesivă discursului (dar purtând handicapul propriilor păcate şi derapaje morale), a fost asociată de mulţi cu artificialitatea, duplicitatea şi ipocrizia, iar discursul ei bine şlefuit a fost perceput doar ca un ambalaj atrăgător pentru un conţinut îndoielnic.

Am asistat la o campanie electorală în care strategia câştigătoare s-a dovedit a fi una a unui discurs tranşant, adesea contradictoriu, pentru a nu mai vorbi de accentele murdare folosite de ambele tabere. E foarte posibil ca doar un asemenea limbaj plin de contraste să fi putut veni de hac unui sistem ultraperfecţionat, dar din ce în ce mai lipsit de aderenţă la mase. Faptul că singura supapă existentă a fost cea a demagogiei radicale antisistem se datorează în cele din urmă ... sistemului însuşi, care prin demonizarea perpetuă a valorilor tradiţionale, conservatoare, a împiedicat selecţia autentică a unor elite bazate pe acestea. Ca atare, s-au ales cu ... Donald Trump.

Se va spune că Trump e un demagog, care nu întruchipează valorile dreptei veritabile. E posibil, dar cred că trebuie aşteptate faptele înainte de a judeca. In orice caz, nu e momentul unor atitudini de exaltare pe motiv că sistemul totalitar al „corectitudinii politice”  ar fi fost învins. Din punct de vedere politic, viitorul preşedinte e încă o foaie nescrisă. Campania electorală s-a încheiat, strategia folosită pentru a ajunge la vârf e una, iar politica eficientă şi de succes e altceva.

Trebuie să aşteptăm primele măsuri politice pentru a ne da seama de noul curs al Statelor Unite, dacă într-adevăr va avea loc o reformă profundă sau dacă preşedintele va fi în cele din urmă captat de sistem sau chiar va sucomba politic datorită defectelor sale, prin exploatarea lor necruţătoare de către adversari.

Până atunci, se poate constata că mesajul transmis de rezultatul alegerilor prezidenţiale americane e unul fără echivoc. Anume că naţiunile sunt realităţii vii, iar atunci când sunt ignorate, maltratate ideologic şi politic, iar presiunea resimţită devine insuportabilă şi ameninţătoare existenţial, atunci ele răbufnesc în răspărul elitelor politice care îşi pierd tot mai mult priza la mase.

Faptul în sine nu spune nimic despre virtuţile sau defectele exponenţilor acestor mişcari de protest considerate generic drept „populisme”. Chiar dacă ar prevala defectele, aşa cum am arătat mai sus, de multe ori autenticitatea este preferată de popoarele care s-au săturat de ipocrizia şi duplicitatea establishmentului politic, care ia tot mai multe decizii în spatele unor uşi închise, în dispreţul voinţei majoritare.

O politică numită „naţională” poate şi trebuie criticată în numele binelui, adevărului şi dreptăţii, atunci când nu reuşeşte să întruchipeze aceste valori. Dar acest fapt e cu totul altceva decât adversitatea idelogică ireductibilă a stângii globaliste care, invocând pseudovalori cu un caracter utopic, artificial, consideră că nedreptăţile acestei lumi pot fi rezolvate printr-un tăvălug uniformizator, care aplatizează tot ce îi iese în cale, de la diferenţe culturale la valori identitare şi spirituale. A fi contra acestui tăvălug e una, iar de această parte a baricadei se găsesc mulţi, mânaţi adesea doar de frustrări difuze. Şi, după cum se vede, cel mai mult succes îl au cei „buni de clanţă”, purtaţi de valul nemulţumirii populare. A crede în nişte valori perene, a le promova şi a închega în jurul lor un curent de natură pozitivă în rândul maselor, e însă cu totul altceva. E infinit mai dificil. În orice caz aşa se arată a fi sub dominaţia totală a sistemului stângist al „corectitudinii politice”.

Iată că acum s-a produs o breşă în atotputernicia sistemului, şi nu oriunde, ci chiar în ţara care dă tonul în politica mondială. În viitorul apropiat ar putea urma un efect al dominoului şi în Europa, unde grupările populiste ar putea primi un nou impuls.

Se întrevăd vremuri de criză, dar poate şi oportunităţi. E drept, cu acest prilej ar putea scoate capul şi destui oportunişti şi pescuitori în ape tulburi, nevertebraţi moral şi spiritual. Numai că, etimologic vorbind, termenul de „criză” vine de la  judecată, decantare, lămurire, separare a apelor. Luciditatea trebuie să prevaleze în faţa unor entuziasme facile, de moment. Iată de ce busola morală e un accesoriu indispensabil în vremurile care ne stau înainte, când va fi nevoie mai mult ca oricând de o dreaptă cumpănire în privinţa oamenilor cu răspunderi şi a politicilor lor menite să influenţeze destinele lumii.

Bogdan Munteanu 

divider



Alegeri 2016 - paradigma alegătorului

În curând vor avea loc alegerile parlamentare. Atmosfera generală e una insipidă, lipsită de personalităţi proeminente şi de dezbateri pline de miez, poate şi pentru că aceste alegeri sunt decuplate de cele prezidenţiale. Alegătorul român se află şi de această dată în faţa dilemei caragialeşti a cetăţeanului turmentat: „eu pentru cine votez“?

Pentru o posibilă edificare, vom face mai întâi o scurtă trecere în revistă a ofertei electorale.

Pe de-o parte, partidele „sistemului”: PSD, PNL, ALDE, PMP.

Le cunoaştem bine, şi ştim ce pot. E clasa politică care a condus România ultimului sfert de secol. Afişele lor electorale conţin din plin slogane cu iz „naţional“, un element care se pare că e în vogă în acest moment. Cu toate acestea, o astfel de retorică nu e decât o spoială oportunistă. Nu avem de pildă niciun motiv să credem că susţinerea declarativă de către aceste partide a demersului „Coaliţiei pentru Familie” se va materializa şi într-un sprijin concret în Parlament, odată ce vor trece alegerile. Această pliere a marilor partide pe valul opiniei publice generale poate fi doar un gest de conjunctură, cu iz electoral, la fel ca sloganele de tip naţional pe care le afişează. E drept, în aceste partide pot exista şi candidaţi cu unele înclinaţii spre valori naţionale şi creştine, dar votul punctual pentru aceştia, în lipsa unor alte alternative, nu poate fi recomandat decât cu mari rezerve. Căci aceste partide, luate în ansamblu, sunt oportuniste şi de multe ori disciplina de partid se impune în faţa opţiunilor individuale ale unor membri.

Pe de altă parte, partidele recent apărute: de tip naţional ca AN, PRU sau de orientare progresist-stângistă, ca USR.

Toate acestea au fost create însă „de sus în jos”, beneficiind de sprijin mai mult sau mai puţin evident din partea unor părţi ale „sistemului”, deşi au şi o componentă de tip „grassroots”, o bază socială care s-a ataşat ulterior liniei liderilor care au pus bazele partidelor respective.

PRU e practic o creaţie a PSD-ului, un soi de al doilea PRM. Cu asta am spus deja tot.

USR nu a avut dintru început o identitate clară, iar acest fapt a permis coagularea în rândurile sale a unei puternice aripi a stângii moderne, neomarxiste, „soroşiste“, ostilă valorilor tradiţionale şi creştine, susţinătoare a căsătoriilor homosexuale. Cine crede că acest demers e doar unul de „lărgire“ a unor drepturi, fără a afecta structurile existente, se înşeală profund. Unul din teoreticienii şi înaintemergătorii acestui curent de extremă stângă este de pildă Wilhelm Reich, care în perioada interbelică a emigrat din Germania în Statele Unite. Teoria sa freudo-marxistă subminează practic toată rânduiala firii, de la familie la Biserică şi naţiune, considerând aceste structuri drept germeni ai „fascismului“. Ideologia sa vizează dizolvarea programatică a lor, chipurile pentru a împiedica resurecţia „fascismului” înţeles în primul rând ca structură mentală, bazată şi pe elemente iraţionale, de natura afectivă. Pentru Reich, spiritualitatea (numită „misticism“) se reduce la o sexualitate reprimată şi refulată sub forma unor închipuiri cu caracter religios, iar familia tradiţională este considerată drept un nucleu reproductiv pentru orice tip de gândire reacţionară, o veritabilă „fabrică“ de structuri şi ideologii reacţionare. Soluţia propusă de Reich pentru demantelarea acestor structuri tradiţionale este „eliberarea sexuală” - lucru care chiar s-a întâmplat în occidentul anilor 60 ai secolului trecut şi care continuă în mod programatic şi în ziua de azi, prin asaltul pentru impunerea căsătoriilor homosexuale.

Din punct de vedere teoretic şi ideologic, în acest moment singura contrapondere la aceste orientări dizolvante o reprezintă AN, care vine însă cu handicapul unor controverse legate de unele figuri importante, precum şi cu impresia (conturată în urma modului în care a fost înfiinţat) că nu e un veritabil partid „antisistem“. O altă problemă ar fi scorul mic cu care este creditată gruparea care, chiar dacă ar prinde câteva locuri în Parlament, nu va avea un cuvânt important de spus.

Prin urmare, alegătorul român, turmentat de toate aceste oferte, se confruntă iarăşi cu dilema unde (sau dacă) să pună ştampila, pentru a stăvili ceea ce consideră a fi „răul cel mai mare“.

Paradigma ultimelor decenii a fost în acest sens votul „anti-PSD“, prin care o opţiune viabilă era votul pentru PNL(PDL). De data aceasta, din perspectiva multora, un guvern condus de PSD e un rău la fel de mare ca unul sprijinit de PNL/USR şi din umbră de preşedintele Iohannis. Motivele sunt diferite: PSD a fost şi este încă asociat cu marea corupţie, care bineînţeles că nu a ocolit nici celelalte partide ale „sistemului“. Alternativa la acest partid va impune o agendă ideologică stângistă, implementată foarte probabil de un guvern „tehnocrat“. În orice caz, probabil că una din cele două variante se va impune, numai că linia de demarcaţie nu e una foarte limpede. Să nu uităm că PSD e membru în Internaţionala Socialistă, ca atare până la urmă reprezintă tot o agendă a stângii, iar pe de altă parte în PNL există şi candidaţi cu un ataşament clar pentru valori naţionale şi creştine, deşi aceştia nu vor putea influenţa linia guvernamentală.

În concluzie: pe cine să votăm? 

Probabil că un guvern tehnocrat sprijinit de PNL ar realiza o administrare mai eficientă a ţării, ar continua lupta anticorupţie, dar miza esenţială e aici de altă natură. Un asemenea guvern ar reprezenta totodată o agendă globalistă, străină de interesele naţionale. Ţelul strategic al votului ar fi prin urmare acela de a spori – atât cât se poate- numărul acelor parlamentari ataşaţi valorilor naţionale şi creştine, care au fost dintotdeauna consecvenţi în această asumare, fiind deasupra oricăror suspiciuni de oportunism, integri moral, fără probleme penale şi fără un trecut dubios în sensul unei orientări de tip naţional-comunist înainte sau după 1989 şi pentru care nu există argumente sau indicii că ar fi controlaţi de serviciile secrete.

Din păcate, portretul-robot schiţat mai sus ar putea fi unul utopic. Mai mult, renunţarea la sistemul de vot uninominal împiedică selectarea individuală a candidaţilor. Ne vom alege până la urmă cu cei situaţi pe primele poziţii ale listelor de partid.

Totuşi: un candidat sau un partid ai cărui reprezentanţi pe plan local se manifestă în mod evident antinaţional şi anticreştin nu trebuie votat în niciun caz.

Votul pentru un candidat care are unele înclinaţii spre valori naţionale şi creştine, dar face parte din partidele „sistemului” (aflat pe lista de partid pe un loc „eligibil“), nu poate fi recomandat decât cu o doză de reţinere, din motivele expuse mai devreme. E totuşi una din posibilele opţiuni pozitive. Celalată opţiune pozitivă ar fi acordarea votului acelei formaţiuni care la modul general, la nivelul întregii ţări, reprezintă cel mai bine valorile enunţate mai sus, dacă are într-adevăr şanse reale de a realiza o contrapondere la asaltul noii stângi, mai ales dacă nu avem în vedere doar rezultatele de moment, cât perspectivele şi confruntările ideologice ale viitorului. Evident, cu speranţa că între timp unele lucruri se vor schimba în bine.

Fireşte, din motive de conştiinţă, există şi varianta abţinerii de la vot, dat fiind că niciuna din ofertele existente nu întruneşte pe deplin criteriile dorite, nu atât ideologic, cât mai degrabă moral şi uman. Atitudine dublată, fireşte, de îndoiala că vreuna din formaţiunile actuale ar putea oferi în viitor perspectiva modelului dorit, în special din punctul de vedere al unei veritabile reforme morale.

Oare prin această analiză am putut edifica pe cineva? Nu ştim, dar în orice caz sperăm că am reuşit să explicăm cine nu trebuie şi cine poate fi votat, precum şi ce fel de criterii trebuiesc urmărite. Mai ales pentru că au apărut şi forţe politice noi, care ar putea juca un rol tot mai important în viitor. Nu se cuvine deci să judecăm doar prin prisma rezultatului imediat, ci şi prin aceea a anticipării perspectivelor care se vor deschide în anii următori.

Însă acum, în ziua votului, decisivă va fi în cele din urmă conştiinţa fiecăruia.

Permanenţe 

divider



Institutul Elie Wiesel dă extemporal instituţiilor statului român

În data de 1 noiembrie 2016 Fundaţia Friedrich-Ebert-Stiftung România şi Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel, au organizat Conferinţa „Extremismul de dreapta şi instigarea la ură. Abordări legale, politice şi administrative”. Aşa cum vă puteţi da seama şi din titlu, scopul conferinţei a fost o verificare a discursului despre acest subiect, asumat public de instituţiile statului. Sau mai corect spus, cei de la Elie Wiesel le-au dat o lucrare de control mai multor instituţii, care prin reprezentanţii lor au venit să vadă dacă trec sau nu examenul: aţi învăţat cum trebuie să aplicaţi legea 217 în România?

Prezenţi la extemporal au fost dl Muraru (reprezentând Preşedenţia), dna Prună (reprezentând Justiţia), dl Pârvulescu (reprezentând SNSPA), dna Brumar (reprezentând Externele), dl Fota (reprezentând Academia Naţională de Informaţii) etc.

Evident cu toţii au încercat să demonstreze că şi-au făcut temele, unii mai conştiincios, alţii mai puţin. Între ei se distinge Raluca Prună, Ministrul Justiţiei care, dorind să pară cea mai bună din clasă face nişte afirmaţii pe cât de alambicate, pe atât de ofensatoare şi ilegale.

Deşi doamna ministru ne asigură pe pagina ei de Facebook că: „Nicio societate nu este o insulă ferită de astfel de fenomene rasiste,xenofobe, altfel spus, de respingerea identităţii şi specificităţii celuilalt, a străinului. Acesta nu este un lucru nou, l-am văzut în anii ‘30, chestiunea este ce facem? România are un cadru legislativ solid în această materie, care incriminează orice formă de discriminare” şi că „Magistraţii din România au cadrul de pregătire profesională care le este necesar pentru a aplica riguros această legislaţie.(...) Magistraţii din România au, aşadar, toate instrumentele ca sesizaţi fiind cu fapte de incitare la ură, de rasism, de xenofobie, să aplice riguros legislaţia care este clară, care nu are niciun fel de ambiguitate de conţinut şi care permite, prin sancţionare, limitarea unor astfel de fenomene.”intervenţiile pe care le-a avut în Conferinţa sus numită ne arată că nu prea stăpâneşte aceste legi şi că le interpretează eronat şi abuziv.

Discutând în cadrul Conferinţei sus numite despre condamnările obţinute de instanţe în baza OUG 31/2002, 16 la număr (ca să fie clar, 16 condamnări pe o lege activă, efectuate în decursul a 14 ani), Raluca Prună face următoarele afirmaţii: „Este foarte puţin într-o ţară în care, sigur nu mai avem partide extremiste în Parlament, (...) avem însă mişcări din acestea promovate de partide politice parlamentare, care nu sunt ele însele extremiste, dar care promovează, aş îndrăzni să spun, tehnocrată fiind, într-un mod extremist, valorile tradiţionale. Şi eu îmi notasem despre aceste încercări de a justifica prin ataşamentul la valori tradiţionale respingerea dreptului fundamental al altcuiva, de exemplu, la căsătorie pentru toată lumea” (preluare Agerpres)

Cele 16 condamnări reprezintă prea puţin în raport cu ce? În raport cu situaţia reală sau cu norma pe care România trebuia să o facă la acest capitol? Nu ar trebui ca autorităţile să fie primele care să se bucure că da, avem o lege împotriva rasismului, xenofobiei etc, dar avem doar câteva cazuri izolate. E ca şi cum ai spune: avem o lege care pedepseşte omuciderea, dar avem doar 16 condamnări, ce ne facem, trebuie să fie mai multe. Doamna Prună, dumneavoastră vă doriţi mai multe acte antisemite pe teritoriul ţării noastre ca să aveţi mai multe condamnări?

Cum poate spune un ministru al justiţiei că avem prea puţine condamnări pentru o categorie de infracţiuni, în acelaşi timp în care ne asigură că avem legi clare şi magistraţi pregătiţi să îşi facă treaba împotriva oricărei forme de discriminare? Ori legile nu-s aşa clare precum susţineţi şi infractorii scapă uşor, ori magistraţii sunt prost pregătiţi şi îi lasă să scape din incompetenţă, ori aveţi de îndeplinit un grafic cu un număr obligatoriu de condamnări care să dea credibilitate antisemitismului din România. Într-o ţară în care antisemitismul se trâmbiţează doar pentru că aşa o cere corectitudinea politică, cam greu se poate umfla numărul condamnaţilor. Sigur, există întotdeuna Măria Sa Abuzul, dar totuşi...Declaraţia doamnei ministru continuă şi mai aberant. Ne spune că nu avem partide extremiste, dar că avem nişte mişcări promovate de partidele politice, care deşi nu sunt extremiste, promovează în mod extremist valorile tradiţionale. Foarte interesant! Ceva mai alambicat şi mai „tehnocrat” nici nu puteaţi să ne spuneţi! Vă rugăm frumos, până la următoarea conferinţă luaţii nişte bani din bugetul ministerului şi faceţi un curs rapid de comunicare, o să puteţi exprima mai simplu şi coerent ideile dictate de alţii.

Aşadar n-om avea noi extremism, dar avem valori tradiţionale şi asta deranjează corectitudinea politică. Care or fi partidele alea parlamentare care promovează aşa de tare, dar prin terţi, valorile tradiţionale? O fi vorba despre aceleaşi partidele care tot amână referendumul pentru revizuirea Constituţiei? Dincolo de bâlbâiala doamnei ministru care ne lasă în ceaţă, mă cutremură faptul că declară - cu greu - dar cu nonşalanţă drept extremistă căsătoria dintre un bărbat şi o femeie. Deci aproape întreaga Românie este extremistă! Mai grav, şi părinţii doamnei ministru sunt extremişti. Ce caută discursul ăsta care discriminează o ţară întreagă în cadrul unei conferinţe al cărei subiect îl constituie „Extremismul de dreapta şi instigarea la ură. Abordări legale, politice şi administrative”. Ne-am întors oficial în anii bolşevismului şi folosim doar raţionamente reduse şi abuzive? În ancheta de la Securitate din 1959, prof. Teodor M. Popescu era acuzat insistent de legionarism, el care nu fusese nici măcar simpatizant. După încercări nereuşite de lămurire a anchetatorului, acesta îi serveşte o replică devenită celebră: „Eşti legionar pentru că eşti teolog şi fiind teolog eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar”. În 2016 doamna Prună ne spune ceva asemănător „eşti extremist pentru că susţii valorile tradiţionale şi susţinând valorile tradiţionale nu poţi fi decât de dreapta, dacă eşti de dreapta, sigur instigi la ură”. Vedeţi cum vlăstarele comuniştilor de ieri le refolosesc discursul astăzi?

Concluzie: încercând să ia nota cea mai mare la extemporal, Raluca Prună a decis să interpreteze legile abuziv, să ignore drepturile şi libertăţile noastre garantate de Constituţie, să ne discrimineze şi incrimineze băgându-ne total în ceaţă cu un limbaj tehnocrato-abramburit. Despre alegerile care urmează şi despre milioanele de români care promovează valorile tradiţionale ce să mai spunem? Doamna ministru nu e preocupată de alegeri, PNL a declarat deja că dânsa nu va mai fi alegerea lor pentru portofoliul Justiţiei, deci spune ce i se cere şi se va retrage în tăcere şi obscuritate după alegeri. Dar probabil domnul Alexandru Florian s-a declarat mulţumit de prestaţia fostei sale colege de la SNSPA, Raluca Prună (între 1998-2000 ambii au lucrat la SNSPA).

Dacă în numărul trecut al revistei noastre recunoşteam că „Suntem fanatici”, acum trebuie să recunoaştem deschis că da, suntem extremişti, iubim şi promovăm valorile tradiţionale şi mai mult decât atât, îi „instigăm” şi pe alţii să o facă!

Cezarina Condurache 

divider



Noutăţi editoriale Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu: Dublă lansare de carte - Bogdan Munteanu

În ultima zi a lunii octombrie a avut loc la Librăria Sophia din Bucureşti lansarea celor mai noi cărţi publicate de Editura Evdokimos şi Fundaţia George Manu. Este vorba despre două cărţi de excepţie semnate de Bogdan Munteanu - scriitor şi publicist, redactor şef al revistei noastre, “Permanenţe”: “Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide - Despre duhul Sfinţilor Închisorilor”, cu o prefaţă semnată de Ciprian Voicilă“, Permanenţe europene. Rosturi româneşti”, cu o prefaţă semnată de Sorin Lavric

Seara de 31 octombrie s-a dovedit a fi una cu totul specială. În prezenţa autorului şi a invitaţilor noştri, Sorin Lavric şi Ciprian Voicilă, Librăria Sophia s-a umplut până la refuz. Bucuria noastră a fost desăvârşită datorită apariţiei unor oaspeţi nesperaţi: Părintele Mihai Andrei Aldea, însoţit de doamna Constanţa Ianolide.

Discuţia a început cu o scurtă introducere făcută de Ciprian Voicilă. Prima carte prezentată a fost “Permanenţe europene. Rosturi româneşti”. Bogdan Munteanu şi apoi prefaţatorul cărţii, Sorin Lavric, au explicat publicului structura volumului şi mesajele ce se desprind din lecturarea lui: lumea de astăzi, aflată în continuă schimbare, răsturnarea scării de valori, instabilitate politică, economică şi culturală - un mănunchi de semne şi simptome ale profundei crize spirituale în care se află întreaga Europă. A doua carte, “Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide - Despre duhul Sfinţilor Închisorilor”, înfăţişează cititorului moştenirea sprituală lăsată de Valeriu Gafencu, aşa cum a transmis-o generaţiei noastre prietenul său Ioan Ianolide. Cartea a fost prezentată atât de Bogdan Munteanu, cât şi de Ciprian Voicilă.

Finalul întâlnirii a aparţinut doamnei Constanţa Ianolide care ne-a dat o mărturie directă despre viaţa lui Ioan Ianolide de după eliberare şi până la trecerea sa în veşnicie. Au urmat autografe, fotografii şi discuţii între participanţi şi autor.

Seara a fost una cu totul binecuvântată şi avem nădejdea că va rodi spre folosul multora dintre cei prezenţi. Mulţumim autorului, invitaţilor, doamnei Ianolide şi bineînţeles prietenilor de la Librăria Sophia, pentru şansa de a ne împărtăşi împreună din “duhul Sfinţilor Închisorilor”.

Cezarina Condurache 

divider



Prefaţă la „Permanenţe europene, rosturi româneşti”

Pe Bogdan Munteanu nu l-am întâlnit în carne şi oase, chipul lui fiindu-mi cunoscut numai din scris. Şi cum pe un om îl intuieşti mai adânc din litere decât din contemplarea fizionomiei, cred că i-am găsit reţeta: un încăpăţânat în sensul nobil, un „spirit contumacios“ prin excelenţă. Etimologic „contumacia“ desemnează fermitatea cu care te împotriveşti unei stări de lucruri. A fi contumacios înseamnă să te opui acerb unei situaţii pe care n-o accepţi. Opusul spiritului contumacios e insul „obsecvios“, adică firea obedientă ce se manifestă prin spinarea plecată. În Antichitate, când un cetăţean încăpăţânat respingea verdictul judecătorului săvârşea o contumacie, căci refuza să se prezinte la proces, considerând sentinţa o nedreptate. Prin alunecare semantică, urechea noastră nu mai percepe din contumacie decât sensul de absenţă de la locul de judecată. În realitate, contumacia e semn de resurecţie demnă, simptom al refuzului de a te pleca. Spui „nu“ şi mergi în legea ta. Bogdan Munteanu e un spirit contumacios în această accepţie: refuză cu încăpăţânare să se lase contaminat de platitudinea tembelă a unei modernităţi care şi-a făcut din Gott ist tot deviză zilnică. Bogdan Munteanu spune „nu“ acestei platitudini. Meritul lui e că îndârjirea ia forma unui tact de prevenitoare ţinută intelectuală, a cărei expresie e ceea ce îndeobşte numim gândire conservatoare. Conservator fiind, Bogdan Munteanu are aderenţă la fundament, legat fiind de tradiţie precum garguiul de peretele catedralei. Privit în sine ca o excrescenţă pitorească, garguiul e o bizară arătare având rol de matcă adunând stropii ploii. Dar, dincolo de extravaganţa zoomorfă de care privirea trecătorului se loveşte stupefiată, garguiul îşi trage rostul din piatra catedralei. Fără el, apa s-ar strecura în crăpături surpând edificiul. Garguiul strânge stropii de mizerie şi îi aruncă în afara incintei. Bogdan Munteanu e un gargui aruncând mizeriile epocii în afara tradiţiei de care se simte legat. Mizeriile acestea sunt frivolităţile prosteşti ale contemporanilor, prejudecăţile ideologice cu care suntem îmbrobodiţi pe cale mediatică.

Acestor frivolităţi Alexandru Mironescu, într-o însemnare de jurnal din 1967 (apud Admirabila tăcere, Editura Eikon, 2014), le găseşte o ilustrare sugestivă. El spune acolo că „orice om e purtător de nişte marionete care îl împiedică efectiv să ajungă la sinea lui“ (p. 150). Marionetele cu pricina sunt măşti în al căror simulacru ne închipuim că se află adevărata noastră identitate, când de fapt ele sunt prejudecăţi luate din epocă. Caracteristica acestor prejudecăţi e că zmalţul lor calp ne acoperă natura peculiară. „Peculiarul“ reprezintă acele trăsături idiopatice care fac dintr-un om un unicat irepetabil. E acel ceva pe care nu-l pot înlătura fără să mă desfiinţez ca persoană spirituală. Cartea lui Bogdan Munteanu e încercarea de a înlătura marionetele epocii spre a-şi găsi adevărul idiopatic. Prima jumătate a volumului surprinde panoplia ideologică a marionetelor actuale: proiectul unei U.E. din care naţiunile trebuie să dispară odată cu graniţele, persecutarea Bisericii Creştine, ameninţarea Rusiei, apoi globalizarea al cărei instrument de propagandă poartă numele corectitudinii politice. Bogdan Munteanu are un acut simţ al tradiţiei, atâta doar că pentru el tradiţia, definită ca neputinţă de a te rupe de trecutul obştei, e mai mult predanie şi mai puţin clironomie. Predania surprinde acea parte a trecutului care vine peste tine fără să te întrebe: e partea implacabilă a istoriei maştere, e predestinarea căreia nu-i pasă de tribulaţii subiective. În schimb, clironomia e moştenirea celui care are libertatea s-o primească, e conştiinţa rădăcinilor pe care le supui selecţiei. E partea din tradiţie pe care insul şi-o asumă în chip liber, fără să-i pese de solidarităţi organice. Predania cere destin colectiv, clironomia cere traseu personal. Prima cere viziune teologică, a doua optică juridică. Viziunea lui Bogdan Munteanu e creştină, dar un creştinism din care rădăcinile etnice nu pot fi ignorate.

A doua jumătate înfăţişează adevărul idiopatic după ce smalţul marionetelor a fost înlăturat. Adevărul acesta se confundă cu spiritul epocii interbelice, ai cărei purtători de cuvânt sunt Mircea Eliade, Valeriu Gafencu, Emil Cioran, Nicu Steinhardt, Radu Gyr sau Constantin Noica. În totul, autorul e un conservator mansuet, a cărui fermitate îmbracă un ton tandru. Bogdan Munteanu nu are nimic belicos, paginile sale emanând o seninătate caldă, fără încrâncenări revendicative. Dar, dincolo de seninătatea blândă, trăsătura spiritului contumacios e prezentă în subsidiar. Contumacios fiind, lui Bogdan Munteanu i se potriveşte dictonul „etiamsi omnes, ego non“ („chiar dacă toţi, eu nu“). Chiar dacă majoritatea se lasă îmbrobodită de marionetele epocii, garguiul duhovnicesc din sufletul autorului le aruncă peste bord. Bogdan Munteanu spune „nu“ tendinţelor epocii şi merge în legea lui. Dacă trăia în perioada interbelică, autorul sfârşea la Aiud, în pielea unui deţinut politic. Cum s-a întâmplat să trăiască acum, probabilitatea de a ajunge din nou acolo nu e mică. Şi atunci ne vom întinde împreună oasele pe stinghia aceluiaşi pat şi sub stigmatul aceleiaşi oprimări.

Sorin Lavric 

divider



Prefaţă la „Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide – despre duhul Sfinţilor Închisorilor” Testamentul Sfinţilor închisorilor - înţelesuri puse în lumină şi un imperativ mistic

Cine citeşte „Întoarcerea la Hristos”, la sfârşitul terifiantei lecturi rămâne cu o întrebare adânc sădită în inimă şi conştiinţă: acestă metanoia-întoarcere la Hristos i-a vizat doar pe ei, tinerii vieţuitori şi pătimitori din prima jumătate a secolului XX, care L-au cunoscut, prin propriul sacrificiu, pe Mielul lui Dumnezeu - ce S-a adus pe sine ca jertfă pentru mântuirea neamului omenesc? Sau mesajul pe care a încercat să ni-l transmită mucenicul Valeriu Gafencu, prin intermediul prietenului său, Ioan, ne este adresat nouă, trăitorilor din zorii secolului XXI care, însufleţiţi de un viu şi real interes pentru cunoaşterea istoriei noastre recente, putem privi obiectiv chipul hâd al comunismului, fără a deveni nostalgici doar pentru faptul că prima parte a biografiei noastre se confundă cu ultima perioadă a comunismului ceauşist.

*

Există un trend de recuperare a comunismului „cu bune şi cu rele”, în fapt de „banalizare a răului” enorm pe care dictatura comunistă l-a provocat României şi fiinţei neamului românesc. Desigur, comunismul sub forma ultimului său avatar, dictatura ceauşistă, a fost acel sistem socio-politic în care copiii se trezeau dis-de-dimineaţă ca să se aşeze la coadă să prindă o pâine, ulei sau zahăr pe cartelă. Coada, inevitabil, avea şi partea ei pozitivă: oamenii socializau. Existau „şoimi ai patriei”, detaşamente de pionieri, orele de practică agricolă obligatorie pentru elevi, defilările... Globul pământesc, din fier forjat, cu nelipsitul său porumbel „al păcii” era aproape nelipsit în incintele grădiniţelor şi al şcolilor. La televizorul cu program foarte redus, emisiunea cea mai importantă era Telejurnalul în care telespectatorului i se repeta obsesiv cum s-a depăşit (din nou) planul, s-a spart norma la recolta agricolă, ce vizite de lucru a mai făcut tovarăşul... Existau apa Aurora, desenele cu Gopo sau cu Bălănel şi Miaunel, Trabantul, bancurile cu Ceauşescu, concediile ieftine la mare, ascultatul emisiunilor subversive la radioul Gloria, plictisitoarele şedinţe de partid...

O privire superficială, relativizantă, conciliant-înţelegătoare asupra sistemului comunist. O atitudine de evitare apriorică a oricărei judecăţi de valoare la adresa unei perioade istorice ale cărei sechele psihologice şi sociale se fac simţite şi astăzi. Comunismul a însemnat, în esenţă, altceva: exterminarea elitei intelectuale şi politice a neamului românesc, dar şi a ţărănimii (prin desproprietărire, industrializare forţată şi lichidare fizică în lagăre şi închisori); inversiunea ierarhiei sociale; anihilarea societăţii tradiţionale şi a valorilor sale specifice; crearea unui alt tip uman, prin ideologizare: individul preocupat permanent să îşi satisfacă nevoile primare (de hrană, adăpost, securitate personală), focusat pe dimensiunea cenuşie, ternă a prezentului şi dominat de frică şi de neîncredere în semenii săi, dispus oricând la delaţiune şi la parvenire, în absenţa oricărei morale personale şi a unei axiologii reale. Tot ceea ce era în acord cu hotărârile Comitetului Central al Partidului Comunist era moral, acceptabil. Partidul gândea pentru fiecare cetăţean de-al său, în parte. O gândire... captivă -după inspirata expresie a lui Czeslaw Milosz - ale cărei depinderi anchiloza(n)te şi malefice le regăsim din plin în realitatea noastră socială sub forma „corectitudinii politice”.

*

Revin la întrebările suscitate de cartea testamentară a lui Ioan Ianolide. Dacă intenţia lui Valeriu Gafencu a fost să ne lase o predanie, atunci ea trebuie descifrată, înţeleasă, însuşită şi transmisă mai departe. Tradiţie provine din latinescul traditio, care înseamnă „a înmâna”, „a da mai departe”. O tradiţie care este în perfect acord cu Sfânta Tradiţie a Bisericii şi cu parcursul ascendent pe care fiecare suflet creştin îl are de străbătut pe calea sa spre Hristos. Un drum interior marcat de trei stadii: purificarea - iluminarea - îndumnezeirea fiinţei umane. Aceasta este, cred, dimensiunea mistică a lecturii întreprinse cu acuitate de Bogdan Munteanu.

*

Episodic, „formatorii de opinie” din televiziune şi presă ating rana purulentă a lipsei de moralitate de care dă, din preaplin, dovadă societatea noastră de tranziţie, globală şi de consum. Absenţa unui interes real pentru valorile morale şi pentru o dezbatere publică pe marginea lor este evidentă. S-ar zice că adulţii sunt complet dezinteresaţi de politeţe, cumpătare, prudenţă, generozitate, dragoste, compasiune, blândeţe, prietenie sau fidelitate... Încă din antichitatea greacă s-a demonstrat că principala calitate a virtuţii este caracterul ei public. Prin urmare, virtuţile nu îi privesc strict pe oameni ca fiinţe individuale, ci în primul rând ca fiinţe sociale, comunitare, iar o comunitate umană dezinteresată de virtute îşi reduce, în timp, şansele de supravieţuire. Cum poate rezista un grup uman fără spirit de solidaritate, fără compasiune sau fără generozitate?

În acest vid social şi etic cele 12 principii de vieţuire creştină, formulate de Valeriu Gafencu şi de Ioan Ianolide, sunt eficiente nu doar pentru creştinii practicanţi ci pentru orice om interesat să se desăvârşească din punct de vedere moral, pentru fiecare părinte preocupat de educaţia morală a copiilor săi. Un antidot împotriva individualismului şi a indiferentismului care minează lent şi evident societatea noastră actuală. Cititorul volumului de faţă se va confrunta, cu folos, cu această dimensiune secundă, dar atât de importantă în plan existenţial, a eticului, aşa cum a fost înţeles şi practicat de aceia pe care îi numim cu dragoste, respect şi evlavie Sfinţi ai închisorilor.* Parcurgând această carte edificatoare, la sfârşitul ei veţi constata un adevăr care vă poate schimba viaţa: cuvântul testamentar al lui Valeriu nu îi este adresat doar lui Ioan Ianolide şi cercului restrâns al ucenicilor „Sfântului închisorilor”. (Şi) Noi trebuie să desluşim şi să ducem duhul Sfinţilor închisorilor mai departe!

Într-o scrisoare, „divinul Platon” scrie aşa despre adevăr: „(...) Numai după ce te-ai familiarizat cu el multă vreme, trăind oarecum cu el laolaltă, adevărul răsare în suflet, cum ţâşneşte brusc lumina din focul aprins şi se hrăneşte singură” (Scrisoarea a-VII-a). Bogdan Munteanu a trăit vreme îndelungată în vecinătatea mărturisitorilor români, trecuţi prin cercurile infernului carlist, antonescian sau comunist. A meditat asiduu, cu acribie, asupra textelor care ne-au rămas de la ei, spre folosul nostru spiritual. Adevărul vieţii lor i-a luminat, îi luminează şi îi încălzeşte viaţa. De aceea, ne putem lăsa cu nădejde călăuziţi de el. Noi nu trebuie decât să ne învingem inerţia lăuntrică şi să păşim treaptă cu treaptă, pagină cu pagină pe drumul ce ni se arată...

Ciprian Voicilă 

divider



Poezia temniţei la Biserica Mărcuţa

În seara de 7 noiembie 2016, a avut loc la Biserica Mărcuţa o “vecernie după vecernie”, un moment de întâlnire în duh cu suferinţa şi biruinţa neamului. Poeziile temniţelor au străpuns întunericul serii şi cugetul celor prezenţi. Prietena noastră, actriţa Crenguţa Hariton a recitat mai multe poezii de Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu. Crenguţa ne-a transmis emoţie în stare pură, în semi-întunericul din biserică glasul ei ne-a purtat prin celule reci, locuite de martirii neamului.

Demostene Andronescu, poetul Aiudului, ne-a recitat o parte din poeziile pe care le-a compus în temniţă. “Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?/ E, Doamne, lumea plină de cuminţi,/ E plin pămîntul de martiri şi sfinţi/ Atinşi de filoxera-nţelepciunii.” Minutele treceau şi odata cu ele îl însoţeam pe dl. Andronescu prin anii de detenţie politică. Poezii, povestiri triste sau vesele, cuvinte înţelepte, Aiudul, Jilava ni se înfăţişau inainte, pereţii lor răsunau a poezie bătută-n alfabet Morse.

Mulţumim Bisericii Mărcuţa şi invitaţilor noştri pentru o seară a demnităţii româneşti.

Fundaţia „George Manu” 

divider



Editura Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu - La Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă Sibiu

În perioada 3-6 noiembrie 2016, am participat la Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă din Sibiu. Târgul, găzduit de Biblioteca „Astra”, este organizat de Asociaţia Scriptum Sibiu, în parteneriat cu Mitropolia Ardealului şi Primăria Sibiu. Sâmbătă, 5 noiembrie, a avut loc lansarea a 6 dintre cărţile noastre:Cezarina Condurache: „Sfinţii Închisorilor. 28 de biografii exemplare” si „Chipuri ale demnităţii româneşti. Eroi ai neamului şi sfinţi ai închisorilor”Ioan Teodorescu: „Pelerin prin iadul roşu. Calvarul unui ofiţer român în Gulagul sovietic”Pr Marius Vişovan: „Martirii sunt printre noi”Petre C Baciu: „Lacrimi şi morminte”Alexandru Pantea: „Memorii. Secvenţe din anii vieţii mele”Invitaţii noştri au fost Părintele Constantin Necula şi Ciprian Voicilă. Părintele Necula a povestit publicului despre istoria cea adevărată a neamului pe care trebuie să o scoatem din temniţele uitării, iar Ciprian Voicilă a făcut o scurtă prezentare pentru fiecare carte prezentă la pupitrul lansărilor. Mulţumim organizatorilor pentru condiţiile excelente în care s-a desfăşurat târgul şi pentru diploma de excelenţă pe care au acordat-o editurii noastre. Mulţumim Părintelui Necula pentru dragostea cu care ne-a înconjurat!

Fundaţia „George Manu” 

divider



Fragmente din cuvântul rostit de Părintele Constantin Necula la Sibiu

O să vă întrebaţi ce caută o editură care lansează titluri ca „Martirii sunt printre noi”, „Chipuri ale demnităţii româneşti”, „Sfinţii Închisorilor”, „Memorii” a lui Alexandru Pantea, Ioan Teodorescu „Pelerin prin iadul roşu”, şi a lui Petru Baciu, „Lacrimi şi morminte”. Ce caută oamenii ăştia într-un târg de carte religioasă? Şi am să vă spun simplu, există două fundamente: primul că de n-ar fi fost ei, astăzi nem tudom roamno în multe rânduri şi, în al doila rând, pentru că anul 2017 este anul Sfinţilor din Închisori. Trebuie să ne cerem scuze de la celelalte popoare pentru că încercăm să ne canonizăm sfinţii, îi rugăm frumos să ne ierte că avem ce canoniza, că sunt oameni care n-au murit doar pentru politică, ci şi pentru Hristos, e drept că un Hristos cu buletin de Bethleem şi apoi de Nazareth. Noi avem români care au murit pentru oameni din Bethleem şi Nazaret, nu prea avem oameni din Bethleem şi Nazaret care să moară pentru români... şi nici de dragul lor.

Dar noi îi mulţumim mult acestei edituri pentru că ne-au pus la dispoziţie - nu-i prima dată când mă las virusat de ei - mi-au pus la dispoziţie cărţi adevărate despre momente adevărate ale istoriei. Aceste cărţi sunt într-un fel sau altul nişte scrisori de dragoste pentru foarte multe instituţii ale Guvernului Român, în încercarea disperată de a le spune că îi iubim în ciuda urii care ne-o poartă, ca popor şi ca istorie, şi că suntem vinovaţi fără îndoială de-o parte din scurtcircuiturile politicului românesc. Dar ca popor avem tot timpul datoria de a spune că ne cerem iertare, dar mergem mai departe. Sunt multe greşeli pe care trebuie să ni le asumăm şi o să ni le asumăm, le-am asumat de mult şi le-am plătit cu vârf şi-ndesat, şi nu pentru reciprocitate ne rugăm pentru iertare, ci pentru că aşa suntem noi, aşa reiese din toate cărţile acestea de aici, că sfinţii mor iertându-i pe duşmanii lor şi noi vrem să fim sfinţi. E taina cea mai importantă pe care ne-o transmit cărţile astea.(...)Vreau să vă spun că dacă existăm ca popor şi existăm în cultură şi în biserică astăzi este şi pentru faptul că oameni de genul celor povestiţi în cărţile acestea absolut fabuloase sunt deja talpă de altar. Trebuie să mulţumesc tinerei echipe de la editura Evdokimos şi pentru altceva, pentru această discreţie de a nu rupe cutiile poştale. Noi avem edituri în ţară care dacă vor să îşi impună punctul de vedere ne bombardează pe televiziuni, pe radiouri, pe cale ferată, prin aer şi pe uscat, ştiu să-şi vândă cărţile. Ei nu-şi vând cărţile pentru că nu-şi vând ideile şi pentru că nu-şi vând personajele, ei trăiesc prin cărţile acestea, cărţile acestea sunt nişte mâini întinse. (...)Sunt mulţi din cei prezentaţi în cărţile acestea care nu au nevoie de noi ca să fie canonizaţi, cred că noi avem nevoie de ei ca să nu pierim ca popor. Le mulţumesc foarte mult, îi mulţumesc Cezarinei, pentru că eu am primit cărţile ei ceva mai-nainte, pe ele le-am digerat, Cezarina este de vină pentru foarte multe din preumblările mele pe la Jilava, pe la Râmnicu Sărat, dar sunt sub impresia teribilă a lecturii din Ioan Teodorescu “Pelerin prin iadul roşu Calvarul unui ofiţer român în Gulagul sovietic“. În urmă cu vreo doi ani m-a scăpat gura să am o diatribă incorectă faţă de poporul rus - nu-i de vină poporul rus pentru conducătorii săi, deşi fiecare popor are conducătorii pe care-i merită până la urmă. Şi am fost criticat inclusiv de o parte a colegilor mei pentru că m-am luat de ei, dar mi-am adus aminte că bunica a fost deportată doi ani în Ungaria şi doi ani în Rusia. Nu ştiu, e un drac roşu şi un drac negru? Admitem albul în draparea dracilor doar aşa de plăcerea de a crede că duşmanii nu au nuanţe? Ei sunt duşmani indiferent cum îi aşezi şi n-am să acuz niciodată pe poporul maghiar pentru căderile maghiarilor şi niciodată poporul rus pentru căderile ruşilor. Dar n-aş vrea nici noi ca români să fim acuzaţi pentru căderile altora din mijlocul poporului român. (...) Vreau să vă spun că multe din personajele de aici mi-au devenit foarte apropiate şi vă rog mult, vă implor nu mai duceţi copiii la plimbare airea, sunt locuri de văzut în România care merită: duceţi-i până la Mislea când e un parastas cinstit, duceţi-i până la Ocnele Mari (...). N-avem nevoie de argumentele niciunei instituţii de partid şi de stat, România nu funcţionează decât prin sistemul acesta de valori care o ţine. (...) Să ştiţi că nu putem exista ca popor, ca generaţii care urmăm dacă nu ne aducem aminte de unde venim. Iar noi nu venim din praful niciunui imperiu. N-am umblat prin praful Europei legându-ne borna de hotar de şaua cailor să ne-aşezăm unde era mai puţin pulbere şi mai mult bine. Am luat-o de la capăt de fiecare dată. Şi m-am gândit zilele trecute că unui prieten de-al meu i-am dus într-o ţară îndepărtată o bucată din piatra de la Piteşti ca să-şi pună picior de masă de altar. Chiar cred că România este mai mare decât îşi închipuie mulţi. (...)Va rog să ţineţi aproape, nu doar pentru că Fundaţia George Manu are nevoie de sprijin moral şi de rugăciune, dar pentru că toţi avem nevoie ca din când în când să ne fundăm şi pe lucrurile cu adevărat importante. (...)

Pr. Constantin Necula 

divider



Fundaţia Profesor George Manu - Istorie adevărată pentru memoria neamului

Piteşti

Oricât ai citi, oricât ai încerca să înţelegi şi să găseşti explicaţii logice, fenomenul Piteşti pare ireal într-o lume care nu mai este dispusă să moară pentru un ideal sau măcar să trăiască pentru el.

In 27 octombrie 2016, am organizat o excursie la închisoarea Piteşti cu 50 de profesori şi elevi de la Liceul Alexandru Ioan Cuza din Bucureşti. Văzută de departe, clădirea fostei închisori nu te lasă să bănuieşti câtă durere, cât sânge, câtă ură satanică a închis cândva între zidurile ei. Camera 4 Spital - astăzi capelă ortodoxă - rămâne punctul central al temniţei. Pe holuri sunt expuse chipurile tinere ale “bandiţilor” ce trebuiau reeducaţi prin orice mijloace. Privindu-i, îţi dai seama că erau doar cu câţiva ani mai mari decât copiii care astăzi îi vizitează pentru a le cerceta trecutul şi pentru a încerca să înţeleagă cum a fost cu putinţă. Din păcate, niciun răspuns nu poate explica întru totul ceea ce nu poate fi explicat.


Crăciun Românesc

Elevii claselor 1-4 şi cei din clasa 0 de la Şcoala Gimnazială Corbeanca Tamaşi au intrat în atmosfera Crăciunului mai repede decât alţi copii! In data de 22 noiembrie 2016 am organizat la Corbeanca atelierul de creativitate „Crăciun Românesc - credinţă, tradiţii, poveşti”, susţinut de Ciprian Voicilă. Atelierul s-a bucurat de prezenţa a 200 de elevi cuminţi, frumoşi şi talentaţi! Copiii au aflat legende româneşti legate de Moş Nicolae şi Mos Crăciun şi i-au dezvăluit lui Ciprian lista de cadouri pe care o aşteaptă de la Moşul. Au povestit, au desenat, s-au bucurat. Pentru că asistenţa a fost atât de numeroasă, acţiunea s-a desfăşurat pe holul şcolii. La final copiii au intrat în clase, iar Ciprian a trecut pe la fiecare dintre ele pentru a vedea desene făcute de copii în urma atelierului şi pentru a răspunde întrebărilor lor.

Fortul 13 Jilava

Jilava, închisoarea subpământeană, este o rană vie a istoriei recente a României. Un loc al memoriei neamului nostru, atât de lovit de urgii în ultimul secol, un loc în care toţi tinerii ar trebui să ajungă măcar o dată pentru a înţelege ce este demnitatea, ce înseamnă credinţa şi cum te mântuieşte dragostea vie pentru neamul tău. Alături de 60 de profesori şi elevi din Corbeanca am fost la Jilava, în 15 noiembrie 2016. Fortul aştepta cuminte în faţa copiilor care veniseră să-i pătrundă taina. Am vizitat toate spaţiile de acces public: Celularul, Reduitul, Casimca, curţile destinate plimbării, camerele de triaj. In spaţiul dintre cele două aripi ale celularului, copiii au avut ceva de transmis zidurilor, gratiilor şi zăvoarelor: un mănunchi de poezii despre Jilava, scrise de foştii ei locuitori de acum 50 de ani. Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Mihai Dragodan, Constantin Dragodan, Serafim Pâslaru, Ionel Zeană, Grigore Zamfiroiu... s-au întors biruitori în cumplita Jilavă. Alături de poeziile lor, copiii au adus şi versurile lui Cedry2k “Cinsteşte memoria Sfinţilor Inchisorilor/ Suferinţa şi curajul Mărturisitorilor/ Exact ca Brâncoveanu şi-au apărat neamu’/ Căpitanu’ Codreanu, Bordeianu, George Manu/ Traian Trifan, Oprişan, Ogoranu/ Părinţii Sofian şi Adrian Făgeţeanu.”Am părăsit Jilava cu bucurie, gândindu-ne pe de o parte la cei care acum se află în bucuria cea veşnică, iar, pe de alta, la cei de aici, tinerii a căror cale este luminată de aureolele sfinţilor din închisori.

Fundaţia "George Manu" 

divider



Pe urmele lui Mircea Vulcănescu

Îmi doresc să evit limbajul de lemn, termeni precum “parteneriat” , “Şcoala Altfel”, “demers educaţional” etc. Noii noştri prieteni sunt elevi ai unui liceu tehnic din Ploieşti, aduşi la Bucureşti de inimoasa lor profesoară de religie, Cristina Pârliu. Pentru că doamna profesoară îşi face lucrarea de gradul I despre Mircea Vulcănescu, a dorit să afle cât mai multe informaţii şi de la noi, informaţii pe care să le împărtăşească şi copiilor. Am apelat la sfatul bunei şi vechii noastre prietene, doamna Monica Şerbănescu, pe care o ştiam ca fiind apropiată de Măriuca Vulcănescu. Maica Domnului ne-a ajutat nemijlocit, căci doamna profesoară Cristina Pârliu venea în Bucureşti exact în dimineaţa zilei de 21 noiembrie, cand e “Intrarea Maicii Domnului în biserică” şi când, clar că nu întâmplător, începeau şi Zilele Şcolii Gimnaziale/ Liceului Pedagogic “Anastasia Popescu”, al căror director este Monica Şerbănescu. Dumneaei a devenit, aşadar, în cursul dimineţii, gazda perfectă a elevilor din Ploieşti: au ajuns la sediul din Traian 160, unde copiii şi doamna profesoară au rămas uimiţi de atmosfera caldă, de familie, care se degaja sub privirile Mamei Sica, din tabloul-fotografie de pe perete. Apoi am mers la biserica Popa Nan, unde copiii au intrat şi au asistat la slujbă într-o linişte perfectă, doar uşor stânjeniţi, sau emoţionaţi de filmările Trinitas.

La finalul Sfintei Liturghii am pornit spre bustul lui Mircea Vulcănescu, unde am depus flori şi am murmurat o rugăciune. În acelaşi drum spre sediul Liceului Pedagogic am trecut şi pe lângă casa lui M. Vulcănescu, o casă cândva frumoasă, lăsată însă în paragină şi care nu a putut fi recuperată de urmaşi.

La 12 am ajuns la clădirea Liceului Pedagogic unde am admirat expoziţia cu lucrările Elenei Murariu, dedicate Sfinţilor Brâncoveni şi Sfântului Antim Ivireanu. În sala de festivităţi, copiii au fost trataţi cu sanvişuri şi ceai, s-au odihnit, au discutat despre cum ar putea schimba şi ei anumite lucruri.

Ospitalitatea doamnei Monica Şerbănescu a fost ireproşabilă. Iar elevii acestei şcoli, educatoarele, învăţătoarele, profesorii, minunaţi! Am văzut cu ochii noştri că acolo unde Statul, ca entitate abstractă, nu funcţionează, înfloreşte dragostea şi dă roade bune şi frumoase.

Ileana Voicescu 

divider



Un moment de recuperare a memoriei

Asociaţia Literata, eveniment cultural în memoria preotului Gheorghe Calciu Nu este târziu niciodată, cu atât mai mult la 27 de ani de la „schimbarea la faţă” a România din decembrie ’89 din, să recuperezi memoria istorică a unui popor care, după cel de-al Doilea Răzdoi Mondial, a avut de traversat o vreme în care istoria românilor a fost supusă unor pierderi… de memorie. Şi mai ales s-o recuperezi prin reamintirea unor personalităţi care, din păcate, şi astăzi, după ce au trecut în eternitate, se încearcă a fi date unei uitări nedrepte. Aşa cum este şi cazul regretatului părinte Gheorghe Calciu Dumitreasa de la a cărui plecare la Domnul a trecut un deceniu.

Şi meritul revine Asociaţiei culturale „Literata” din Târgovişte, preşedintelui său, Cătălin Constantin Dumitru, care de câţiva ani buni şi-a făcut un adevărat „program de recuperare” in memoriam a unor mari personalităţi româneşti din diferite domenii. Astfel, pe 21 noiembrie a.c., „Literata” a organizat la sala auditorium a Bibliotecii Judeţene „Ion Heliade Rădulescu” din Târgovişte, deci la un deceniu de când a părăsit această lume românească zbuciumată, o evocare a celui care a fost luptător anticomunist şi un mare slujitor al altarului, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa sub titlul „7 Cuvinte. Povestea unui biruitor”. Preşedintele „Literata”, Cătălin Constantin Dumitru, a creionat o biografie a celui evocat, iar preotul Gheorghe Drăghici, paroh la Biserica „Sf. Nicolae” din Runcu şi-a amintit cu afectiv respect de cel ce i-a călăuzit vocaţia preoţească în anii ’70 ai secolului trecut la Seminarul Teologic din capitală. Emoţionantă a fost clipa poetică din lirica religioasă a lui Radu Gyr, susţinută de actriţa Camelia Varga, de la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte, care, fiind un adevărat „de profundis” datorită interpretării, a fost trăit de numeroşii participanţi la această evocare într-o reculegere. La fel cum a fost urmărit şi recitalul muzical al formaţiei „Basarabii”. Iar documentarul cinematografic despre viaţa curajoasă şi martirică a părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa a încheiat persuasiv acest bine venit moment de recuperare a memoriei.

GEORGE COANDĂ sursa: http://www.jurnaldedambovita.ro

divider



Smaranda Brăescu este cetăţean de onoare al municipiului Cluj-Napoca

Regina aerului a devenit cetăţean de onoare post mortem al municipiului Cluj-Napoca. Pentru acordarea acestei distincţii către Smaranda Brăescu au votat toţi cei 25 de consilieri locali, în unanimitate.

Născută la Galaţi, Smaranda Brăescu este prima femeie paraşutist cu brevet din România.

Smaranda Brăescu este şi campioană europeană şi campioană mondială la paraşutism, stabilind un record în SUA, cu o săritură de la 7200 m. De altfel, românca a cucerit mai multe titluri mondiale.

Recordul ei la sărituri, de la 7400 m a rezistat vreme de 20 de ani.

Aceasta a stabilit şi primul record de traversare a Mării Mediterane.

 Sursa: NapocaNews

divider



Colegiul Naţional Emil Racoviţă din Cluj s-a îmbrăcat în straie de sărbătoare pentru prigoniţii fără vină din temniţele comuniste

Aproximativ 150 de elevi ai celui mai bun liceu din Cluj-Napoca, ”Emil Racoviţă”, s-au adunat astăzi în sala de evenimente unde au învăţat despre sacrificiul din temniţele comuniste a celor prigoniţi fără de vină, pentru că promovau credinţa în Sfânta Treime şi cultura românească.

Evenimentul a fost o sărbătoare a salvării şi evadării prin credinţă, patronată de Fundaţia Profesor George Manu, în colaborare cu profesorul de religie Anca Vasiu.

Zeci de elevi au interpretat colinde şi poezii compuse în temniţele comuniste de Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Vasile Voiculescu.

Prof. univ. dr. Ioana Both a evocat viaţa artistului plastic şi folcloristului Lena Constante, condamnată la 8 ani de închisoare în izolare, care a reuşit să scape din temniţă cu mintea sănătoasă doar cu ajutorul bagajului cultural acumulat de-a lungul timpului.

Sergiu, unul dintre elevii colegiului, a prezentat viaţa Arhiepiscopului greco-catolic George Guţiu, cel care a regrupat Biserica Română Unită cu Roma, trecută în ilegalitate de către comunişti. Arestat la Reghin, a fost condamnat de către Tribunalul Militar la muncă silnică pe viaţă (a fost transferat, pe rând, la Jilava, Aiud, Piteşti, Dej şi penitenciarul Gherla).

Reprezentanţii Fundaţiei Profesor George Manu au amintit că evenimentul are loc şi cu prilejul împlinirii a 28 de ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Arsenie Boca, de asemenea martir al gulagului comunist, pe care evlavia populară îl doreşte proclamat sfânt al Ardealului.

Tinerii membri ai fundaţiei au oferit participanţilor diplome, icoane, brăţări tricolore şi cărţi despre viaţa mărturisitoarei Aspazia Oţel Petrescu, încă în viaţă şi cu mintea ageră, condamnată la 10 ani de temniţă grea (Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc). În 1958, în loc să fie eliberată la împlinirea termenului, a mai primit încă 4 ani de închisoare (Mislea, Jilava, Botoşani, Arad).

 Sursa: NapocaNews

divider



Şieu - Sfinţirea monumentului închinat luptătorilor anticomunişti maramureşeni

Duminică, 23 octombrie, a avut loc în comuna Şieu, judeţul Maramureş sfinţirea monumentului închinat luptătorilor anticomunişti maramureşeni, câţiva dintre ei originari chiar din localitatea respectivă. Slujba de sfinţire a monumentului, aflat în curtea bisericii greco-catolice, a fost oficiată de părintele paroh Simion Griguţă, în prezenţa credincioşilor parohiei dar şi a numeroşi fii ai satului stabiliţi în alte părţi ale ţării. Au luat cuvântul prof. Nistor Man din Tg. Mureş (fiu al satului, 13 ani în închisorile comuniste) şi prof. Ioana Iusco din Baia Mare (soţia deţinutului politic Gavrilă Iusco-Drodu, membru al grupului Popşa).

Localitate maramureşeană de mare tradiţie, comuna Şieu se află pe valea Izei, la circa 35 km de Sighetu Marmaţiei, în apropiere de Ieud şi Dragomireşti, punctele fierbinţi ale rezistenţei anticomuniste maramureşene în anii 1948-1953. Grupurile de rezistenţă aveau în componenţă tineri legionari, naţional-ţărănişti, liberali, preoţi greco-catolici, călugări şi călugăriţe, profesori şi învăţători, precum şi un mare număr de simpli ţărani. Actualmente mai sunt în viaţă 19 maramureşeni supravieţuitori ai temniţelor comuniste.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Fundaţia George Manu invitată la “Zilele Dizidenţei”

In zilele de 4,5 şi 6 noiembrie, la Madrid a avut loc evenimentul recunoscut la nivel internaţional ca „Zilele Dizidenţei”, în acest an sub numele “Emboscarse frente a la Decadencia”, ajuns la a unsprezecea ediţie.

În aceşti 11 ani s-au ţinut peste100 de conferinţe, mese rotunde, prezentări de carte, cenacluri de poezie, inclusiv reprezentaţii de dansuri regionale.

Pe la „Zilele Dizidenţei” au trecut conferenţiari spanioli, dar şi din diferite ţări europene (incluzând Rusia), Liban, Argentina sau Mexic.

In acest an organizatorii “Ediciones Fides” au ţinut ca şi Fundaţia George Manu, recunoscută ca fiind continuatoare a Mişcării Legionare, să fie prezentă alături de personalităţi excepţionale care, luate individual, ar reprezenta capete de afiş în orice eveniment internaţional de acest gen. Cităm aici nume ca ale lui Pedro Varela de la “Librerias Europa”, istoricul scoţian David Irving, Edda Negri Mussolini - nepoată a conducătorului fostei Republici Sociale italiene sau prezenţa domnului Jose Luis Jerez Riesco - scriitor, Doctor în Drept şi licenţiat în ştiinţe politice şi economice, sociologie şi ziaristică.

Fundaţia George Manu a prezentat poziţia sa faţă de Legea 217 care include legionarismul între curentele de tip fascist, confirmând astfel sentinţele „tribunalelor poporului” din anii bolşevizării României. Am continuat cu un scurt istoric al Mişcării, cu accent pe contextul politic şi social în care se naşte şi pe punctele doctrinare ce au avut menirea de a desăvârşi omul nou, prioritate a lui Corneliu Zelea Codreanu în opera sa de salvare a Neamului Românesc, faţă de dorinţa acaparării puterii cu orice preţ de către partidele politice. Am încheiat expunerea prezentând portretul biografic al omului de ştiinţă - erou - George Manu şi jertfa sa supremă în lupta cu cea mai criminală ideologie din istoria umanităţii - comunismul - cu peste 100 de milioane de victime pe întregul glob pământesc.

Am asistat, alături de cei aproape 300 de participanţi, de-a lungul celor trei zile, la intervenţii remarcabile ale oratorilor prezenţi la această ediţie, între care s-au distins: Excepţionala prezentare a cărţii “La Milicia de Dios y Del Imperio” a d-lui. Jerez, despre La Falange navara, care prezintă originea, activitatea, relaţiile, problemele şi discrepanţele din sânul acesteia. In această lucrare autorul ne dezvăluie un aspect mai puţin cunoscut, cum este faptul că falangismul navar a fost proeminent într-o regiune cu o hegemonie carlistă şi care, datorită identităţii sale locale, va reuşi să-şi recruteze propriile detaşamente de voluntari.

Plină de caldură a fost conferinţa doamnei Edda N. Mussolini, care a dorit să vorbească, nu despre fascismul bunicului dânsei, ci despre familia în care s-a născut, prezentând-i pe fiecare dintre membrii săi în parte, având-o binenţeles în centru pe protagonista cărtii prezentate - Bunica Rachele, soţia lui Benito Mussolini.

Protagoniştii ultimei zile au fost dl. David Irving, cu prezentarea lucrării sale despre distrugerea Dresdei - considerată de autor a fi adevăratul Holocaust al celui de-al doilea război mondial şi Pedro Varela, cu conferinţa „Ce este Adevărul?”, încheiată cu o îndelungă ovaţie a tuturor participanţilor care umpluseră până la refuz pavilionul.

Au mai participat: Antonio González, cu conferinţa: „Topografia barbariei: distrugerea patrimoniului ca armă de război”, José Alsina Calvés: „Cheile Tranziţiei; Adrian Salbuchi (Argentina): „Analiza politicii internaţionale şi a Argentinei”; Jorge Álvarez: „Islam, islamism, mondializare şi sionism. Cine ameninţă viitorul nostru?”; Enrique Uribe: „Juan Aparicio, coleg al lui Ramiro Ledesma Ramos”; Jorge Garrido San Roman, Juan Antonio Llopart, Carlos Martínez Cava - Arenas şi Gustavo Morales la masa rotundă intitulată: „Partidele naţionaliste care triumfă în restul Europei sunt alternativa la care sperăm?”Pe timpul manifestărilor, numeroase standuri cu cărţi au fost instalate, ocupând o treime din spaţiul locaţiei, ele fiind luate cu asalt în pauzele dintre conferinţe.

Călin Gabor 

divider



Dreptul la memorie: Comemorare la Râşnov

În cimitirul Râşnov sunt înmormântaţi cei 7 martiri legionari asasinaţi de regimul carlist în noaptea de 21/22 septembrie 1939. Aceştia se aflau internaţi în stare destul de gravă la Spitalul Militar Braşov. Sănătatea lor se subrezise în timpul prigoanei, în lagărele de la Miercurea Ciuc, Tismana, Vaslui şi în temniţa Râmnicu Sărat, unde autorităţile îi ţinuseră internaţi mai bine de un an.

În noaptea de 21/22 septembrie 1939 cei 7 au fost ridicaţi din Spital, încărcaţi într-un camion cu care au fost duşi undeva pe Valea Râşnoavei, unde au fost asasinaţi. Criminalii i-au îngropat într-o margine a Cimitirului Râşnov.

În timpul guvernării legionare cei 7 au fost deshumaţi, aşezaţi în sicrie individuale străjuite la căpătâi de câte o cruce şi li s-a făcut slujba de înmormântare. După 1990, familiile celor asasinaţi împreună cu camarazii lor de crez şi suferinţă au ridicat deasupra mormintelor o impunătoare cruce - Monumentul legionarilor asasinaţi la Râşnov. Anual, în primul weekend al lunii noiembrie se face un parastas pentru veşnica lor pomenire.

Pe cine comemorăm la Râşnov?

Legionarii asasinaţi la Râşnov, scurtă prezentare:Traian Cotigă - comandant legionar, avocat, preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România (1935), parlamentar (1937)Emil Şiancu - comandant legionar, căpitan, cunoscut apărător al moţilor, şeful Gărzilor Naţionale din Alba Iulia (1918), parlamentar (1937)Grigore Pihu - comandant legionar, şeful judeţului Durostor, economist al BNR (până în 1938), parlamentar (1937)Eugen Ionică - comandant legionar, inginer-chimist şi doctor în ştiinţe al Universităţii din Paris, conferenţiar universitar, organizatorul Laboratorului de chimie al Monetăriei Statului, şeful Asociaţiei Prietenii Legiunii

Iuliu Şusman - instructor legionar, absolvent al Şcolii de Comerţ, funcţionar în Ministerul Apărării Naţionale, şeful Corpului Muncitorilor Legionari sector III Bucureşti

Gheorghe Proca - funcţionar, membru în Comandamentul de Prigoană, colaborator apropiat al lui Horia Sima

Ion Herghelegiu - comandant legionar, avocat, şeful judeţului Neamţ

Cezarina Condurache 

divider



O carte – o piedică în calea uitării!

Începând cu luna mai a anului 2016, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, Filiala Bihor şi Asociaţia „Cei 40 de Mucenici” din Oradea şi-au început, oficial, activitatea în noul sediu din Corpul I al Cetăţii Oradea.

Noul sediu din cetatea medievală găzduieşte întreaga arhivă a AFDPR Filiala Bihor, cu sutele de dosare ale foştilor deţinuţi politici bihoreni care au cunoscut ororile Gulagului românesc.

De asemenea, în noul spaţiu atribuit este în curs de amenajare Centrul de cercetare a represiunii comuniste bihorene, urmând să adăpostească copii ale dosarelor de urmărire penală ale foştilor deţinuţi politici bihoreni. Toate aceste documente vor putea fi cercetate de către cei care doresc să cunoască istoria îndurerată a bihorenilor care au cunoscut calvarul represiunii comuniste.

Totodată, în cadrul Centrului va funcţiona şi o bibliotecă cu volume despre istoria regimului comunist sau cărţi de memorialistică ale foştilor deţinuţi politici.

În acest sens, facem un apel public pentru cei care doresc să doneze o carte, o fotografie, o mărturie despre această perioadă însângerată a României, toate acestea urmând să fie o piedică în calea uitării!

Adresa noului sediu este Piaţa Emanuil Gojdu, nr. 39-41 (Cetatea Oradea), Corp I, Oradea, Bihor.

Lucian Silaghi, preşedintele AFDPR Bihor, silaghi2001@yahoo.com

Cristina Liana Puşcaş, vicepreşedintele Asociaţiei „Cei 40 de Mucenici”,memoriarezistentei@yahoo.com, cristinpuscas@yahoo.com, Website: http://www.memoriarezistentei.ro/

_ 

divider



Semnal editorial: ”O introducere în creştinism”, de Răzvan Codrescu

A apărut o excelentă sinteză despre credinţa noastră, foarte utilă şi celor care nu au cunoştinţele necesare şi celor care ştiu, dar vor să aibă la îndemână un volum sistematic, la care să apeleze la nevoie: O introducere în creştinism, de Răzvan Codrescu (Ed. Christiana, Bucureşti). Cartea este legată, are 469 de pagini (format 17×24,5) şi costă 40 de lei noi. Bucureştenii îl pot procura cel mai lesne de la Librăria Sophia (str. Bibescu Vodă). A fost distribuită pe toată reţeaua naţională acoperită de Supergraph. Se poate procura şi de pe internet (căutaţi cu numele autorului şi titlul cărţii).

Redăm în continuare o precizare a autorului şi sumarul.

ÎN LOC DE POSTFAŢĂ

Spre jumătatea anilor ’80, pe cînd eram încă profesor stagiar de limba română şi mai zelos decît oricînd să iau vremurile în răspăr, sfidînd, în felul şi după puterile mele, materialismul şi ateismul regimului comunist, m-am apucat să redactez - cu gîndul de a-l face să circule măcar într-un cerc restrîns, mai ales printre tineri (elevi, studenţi, dar şi colegi de generaţie, de regulă complet lipsiţi de cunoştinţe religioase) - un soi de manual catehetic cu tentă apologetică, intitulat O introducere în creştinism din perspectiva Ortodoxiei răsăritene. Era de fapt şi o lămurire de sine, sintetizînd şi sistematizînd ceea ce cumulasem în cîţiva ani de lecturi şi meditaţii. Simţeam nevoia să împărtăşesc un crez, dar şi să exersez o anume subversivitate, nu fără o notă uşor teribilistă de patetism juvenil. Proiectul era ambiţios şi nu l-am realizat decît în parte. Sumarul pe care-l concepusem - şi care astăzi îmi produce o amuzată înduioşare - a fost următorul:Cuvînt înainte

PARTEA ÎNTÎI: DESPRE RELIGIE ÎN GENERAL

I. CE ESTE RELIGIA?

II. RELIGII NATURALE ŞI RELIGII REVELATE

III. RELIGII POLITEISTE ŞI RELIGII MONOTEISTE

IV. OMUL RELIGIOS

V. RELIGIE ŞI CULTURĂ

PARTEA A DOUA: DESPRE RELIGIA CREŞTINĂ

I. CE ESTE CREŞTINISMUL

II. DE LA IUDAISM LA CREŞTINISM

III. IISUS HRISTOS

IV. BIBLIA SAU SFÎNTA SCRIPTURĂ

1. Vechiul Testament

2. Noul Testament

V. SFÎNTA TRADIŢIE

VI. DOCTRINA CREŞTINĂ. TEOLOGIA

1. Ce este teologia?

2. Ce este dogma?

3. Dumnezeu - „Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”

4. Dumnezeu - Creatorul şi Proniatorul lumii

5. Energiile necreate

6. Creaţia (I). Lumea nevăzută

7. Creaţia (II). Lumea văzută

8. Creaţia (III). Omul - sinteză a Creaţiei

9. „Chipul” şi „asemănarea” lui Dumnezeu în om

10. Omul „paradisiac” şi omul „căzut”

11. Istoria din perspectivă creştină

12. Iisus Hristos sau mîntuirea dinspre Dumnezeu

13. Urmarea lui Hristos sau mîntuirea dinspre om

14. Viaţă, moarte şi înviere

15. Eshatologia creştină

VII. CULTUL CREŞTIN. BISERICA

1. Cincizecimea (Pogorîrea Sfîntului Duh) şi naşterea Bisericii

2. Biserica - „Trupul mistic al lui Hristos”

3. Biserica luptătoare

4. Ierarhia bisericească

5. Viaţa monahală

6. Rugăciunea şi postul

7. Sfintele Taine

8. Sfînta Liturghie

9. Sărbătorile religioase

10. Creştinul în Biserică

11. Simbolismul religios creştin

12. Crucea şi semnul crucii

13. Cultul Sfintelor Icoane

14. Artele în Biserică

15. Combaterea formalismului religios

VIII. SCOPUL VIEŢII CREŞTINE. MORALA CREŞTINĂ

IX. SCURTĂ ISTORIE A CREŞTINISMULUI

1. Naşterea şi răspîndirea creştinismului

2. Triumful creştinismului. Sfîrşitul Antichităţii şi naşterea Evului Mediu

3. Creştinismul medieval pînă la Marea Schismă

4. Marea Schismă (1054)

5. Ortodoxie şi catolicism

6. Căderea Constantinopolului (1453) din perspectiva istoriei creştinismului

7. Criza catolicismului. Renaşterea şi Reforma

8. Contrareforma. Problema Inchiziţiei

9. Creştinismul în lumea modernă şi contemporană. Sectele religioase

10. Ortodoxia faţă de protestantism şi neoprotestantism

11. Ortodoxia românească

12. Vrăjmaşii istorici ai creştinismuluia. Evreii b. Păgîni ic. Ereticiid. Masoniie. Ateii

X. PRINCIPALELE SĂRBĂTORI DIN CALENDARUL CREŞTIN

1. Sfintele Paşti (Învierea Domnului)

2. Crăciunul (Naşterea Domnului)

3. Alte sărbători importante

XI. CREŞTINISMUL ŞI CULTURA

Creştinismul şi arta

Creştinismul şi filosofia

Creştinismul şi ştiinţa

XII. CREŞTINISMUL ŞI VIAŢA SOCIAL-POLITICĂ

XIII. MISIONARISMUL CREŞTIN. SPIRITUL ECUMENIC

XIV. CĂRŢILE DE CĂPĂTÎI ALE CREŞTINULUI ORTODOX

În loc de încheiere

ANEXE

Anexa I:Simbolul Credinţei (Crezul) - în română, greacă şi latină

Anexa II:Rugaţi-vă neîncetat!”: „Tatăl nostru…” şi alte rugăciuni creştine

Anexa III:Mic glosar de termeni creştini

Bibliografie selectivă

Indice de materii

Indice de nume

Am ajuns să scriu - şi să transcriu caligrafic (prin vara lui 1989), cu intenţia de a dactilografia ulterior - numai Partea întîi şi Partea a doua pînă la capitolul VII (acoperind expunerea doctrinară, pe care am socotit-o cea mai importantă).

Evenimentele din decembrie 1989 au pus de la sine demersul meu într-un con de desuetudine. Noua libertate religioasă a dus la fireasca explozie a literaturii aferente, iar Biserica şi-a putut exercita de-acum nestingherită misiunea ei catehetică, aşa că n-am mai avut motivaţia de a duce la capăt modestul meu „catehism” subversiv, rămas mai degrabă ca simplu document al unei deveniri personale (sau cel mult al zbaterilor unei epoci nefericite, pe care slavă Domnului că am depăşit-o mai repede decît aş fi putut eu să sper atunci cînd îmi începusem demersul auctorial).

Ca să nu rămîn cu sentimentul unei osteneli cu totul zadarnice, am decis totuşi să public, cu minime restructurări, reformulări sau adaosuri, ceea ce apucasem să scriu, folosindu-mă de contextul oferit de revista Puncte cardinale din Sibiu (întemeiată şi condusă de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel Constantinescu), unde materialul a apărut în serial, mai mulţi ani de-a rîndul (din august 1991 pînă în septembrie 1995), cu titlul Curs elementar de religie creştină şi sub semnătura Vasile A. Marian. Nota inaugurală a fost aceasta (nr. 8/1991, p. 7): „Acest modest «curs» de creştinism, pe care-l inaugurăm în paginile revistei Puncte cardinale, nu are nici intenţia şi nici căderea de a fi un catehism în înţelesul strict al cuvîntului. Redactat de un mirean, el se adresează mai cu seamă tinerilor care, deşi ţinuţi departe de problemele religioase, simt totuşi nevoia (sau nutresc măcar simpla curiozitate) de a afla, într-o expunere sistematică, clară şi concisă, lucruri pe care nu au avut pînă acum putinţa să şi le limpezească îndeajuns, fie din pricina lipsei de informaţie, fie din pricina denaturărilor curente de tot felul (heterodoxe, ideologice, ştiinţifice, culturale etc.). Sîntem siguri că Biserica Ortodoxă Română este deja preocupată, cu autoritatea, competenţa şi mijloacele ei specifice, să umple acest gol moştenit din era comunistă. O adevărată renaştere a spiritului românesc, la care năzuim cu toţii, nu va putea fi lipsită de dimensiunea religioasă, în speţă de aceea a creştinismului strămoşesc”. Iar la încheierea serialului scriam (nr. 9/1995, p. 6),: „Aici se încheie primul volum al acestui Curs…, pe care am început să-l publicăm în serial în urmă cu patru ani […], considerîndu-l folositor, ca material auxiliar, mai ales elevilor ce studiază, în gimnazii şi licee, Religia şi morala creştină sau Istoria religiilor. Desigur, spre marea noastră bucurie, astăzi lucrurile stau mult mai bine în privinţa educaţiei şi culturii religioase a tinerei generaţii decît la data cînd noi am elaborat această Introducere… (anii ‘80) sau decît la data cînd am avut posibilitatea să începem publicarea ei (1991)…” (mă întreb, în paranteză, dacă acum, după mai bine de 20 de ani, am evoluat sau am involuat în acest sens…).

Pe la jumătatea anilor ‘90, avusesem intenţia de a rescrie vechiul Curs elementar…, reintitulîndu-l, mai simplu, O introducere în creştinism (titlu sub care a şi figurat vreme de cîţiva ani în planurile editoriale ale Fundaţiei Anastasia, a maestrului Sorin Dumitrescu), dar m-am oprit după primele pagini, confiscat de alte priorităţi publicistice şi editoriale, dar şi realizînd treptat că de-acum contextul era cu totul altul: piaţa de carte din România era deja invadată de alte „catehisme” sau „manuale” (mai bune sau mai rele), iar noului public îi era de-acum lesne accesibilă o mare şi variată ofertă de literatură religioasă, depăşind cu mult bibliografia restrînsă pe care mă bazasem eu în redactarea iniţială din anii comunismului şi reclamînd alt tip de abordare a problematicii religioase în general (pe care nu sînt sigur că teologia oficială l-a nimerit - dar aceasta rămîne o altă discuţie).

Pe măsura apariţiei textului în Puncte cardinale, am primit semne că unora le-a fost de folos - şi îmi place să cred că altora le-ar mai putea fi de folos şi astăzi -, aşa că am decis în 2016 să reiau şi pe blogul meu serialul din Puncte cardinale (cu unele actualizări şi mici îndreptări tacite), măcar ca provocare la o mai bună aşezare în orizontul credinţei (pe care cineva ar putea-o dobîndi pornind de aici şi accesînd treptat o literatură teologică mai înaltă).

Astăzi, fără îndoială, aş aborda altfel multe dintre aceste probleme, dar am încredinţarea că reformularea şi adîncirea lor rămîne treaba altora mai autorizaşi decît mine, sub tutela consfinţitoare a Bisericii, căreia îi sîntem cu toţii smerite mădulare, cu multele noastre păcate şi cu puţinele noastre virtuţi.

După postarea parţială pe blog (dar şi pe Platforma ROST a prietenului Claudiu Târziu, care a preluat, cu îngăduinţa mea, aproape întreg materialul), au început să se înmulţească îndemnurile - şi din partea unor apropiaţi, şi din partea unor necunoscuţi - de a publica textul şi în volum, iar în cele din urmă am cedat ispitei, susţinut îndeaproape şi de colegii de la Editura Christiana, cărora le rămîn încă o dată îndatorat. Aşa se face că, după 30 de ani de la data primei redactări şi după un traseu destul de sinuos, romantica mea tentativă juvenilă apare acum pentru prima oară în volum, cu titlul cu care figurase cîndva în planurile Anastasiei.

Am adăugat textului apărut pe vremuri în Puncte cardinale două ample fragmente (semnalate la locurile respective) din cartea mea mai recentă Teologia sexelor şi Taina nunţii. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală (2002), precum şi mai multe note de subsol, adeseori cu trimiteri la o bibliografie teologică mai recentă.

În Addenda, am aşezat cîteva texte mai noi, cele mai multe apărute în paginile revistei Lumea credinţei (2003-2016); am evitat să reiau texte din alte cărţi ale mele (fac excepţie, totuşi, „Înţelesul numelor Domnului” şi „Despre post”, care se regăsesc în Ghidul pascal din 2009, precum şi „Acatistul Sfîntului Arhanghel Rafail”, publicat mai întîi în Teologia sexelor… din 2002). Materialul reunit în Addenda acoperă, în parte, tematica pe care aş fi abordat-o în partea finală a Introducerii mele (conform proiectului iniţial), pe care n-am mai ajuns să o scriu. El se referă, în mare măsură, la cultul bisericesc şi la practica vieţii creştine. Sînt în această secţiune şi cîteva texte cu un ton mai polemic («Luptători împotriva lui Dumnezeu»?” - despre fundamentarea teologică a naţionalului, „Ortodoxia românească şi rezistenţa anticomunistă” sau „Problema iertării”), care sper să nu pară discordante în economia volumului (cum sper să nu pară discordante nici cele două Acatiste pe care le-am alcătuit în 2002 şi 2003 şi pe care le-am inclus aici la insistenţele sfătuitorilor mei apropiaţi - şi mai ales în memoria Maicii Hristofora*, fără de care probabil că n-aş fi ajuns să le scriu niciodată).

Pentru a nu îngreuna lectura, pe parcursul cărţii am evitat să dau datele editoriale mai amănunţite ale titlurilor din care am citat sau la care am făcut trimitere; ele pot fi aflate de cei interesaţi în „Reperele bibliografice” de la sfîrşitul volumului.

Cu rare excepţii contextuale, citatele biblice au fost date după ediţia sinodală din 1988.Un indice general şi exhaustiv de nume am găsit că ar fi fost prea stufos şi prea pestriţ, aşa că am optat pentru două liste separate: una de sfinţi (între care sînt incluşi şi cîţiva sfinţi ai Bisericii Romano-Catolice) şi alta - doar selectivă - de autori moderni. Neîncadrîndu-se nici printre sfinţi, nici printre autorii moderni (din secolul XVII încoace), mulţi dintre cei pomeniţi de-a lungul cărţii nu se regăsesc în indicii finali (este vorba de nume antice şi medievale, de la străvechii autori biblici şi primii autori greci pînã la un Thomas à Kempis sau un Nicolaus Cusanus). Mi-ar plăcea sã fie singurul cusur al ediţiei.

Deşi reprezintă pariul altor vremuri, poate că lectura acestei Introduceri va mai reuşi să fie stimulatoare şi azi, mai ales pentru tinerii dornici să-şi completeze sau să-şi ordoneze cunoştinţele de bază cu privire la religie, dar şi la civilizaţia şi cultura lumii creştine, cîtă vreme creştinismul, cu tradiţia lui de două ori milenară, rămîne măsura identităţii noastre româneşti şi europene.

Răzvan Codrescu* Gabriela Moldoveanu (1943-2013), călugărită în 2010 sub numele de Hristofora, a fost înainte de 1989 redactor la Editura Eminescu, iar din 1992 consilier editorial al Asociaţiei „Christiana” şi adevărat înger păzitor al editurii omonime, îngrijitoare a mai multor ediţii din scrierile lui Daniil Sandu Tudor (culminînd cu prima ediţie integrală a Acatistelor şi cu excelenta ediţie critică a Imnului Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu) şi traducătoare în româneşte a lui Paul Evdokimov (Femeia şi mîntuirea lumii, Taina iubirii), dar şi co-autoare a volumului Cînd cuvintele sînt de la Cuvîntul. Ce şi cum vorbesc creştinii între ei şi unii despre alţii (Editura Christiana, Bucureşti, 2009). Se află înmormîntată, cum i-a fost dorinţa, la Sfînta Mănăstire Nera din Caraş-Severin (ctitorită la iniţiativa doctorului Pavel Chirilă, a cărui mînă dreaptă a fost timp de peste 20 de ani).

 sursa: rostonline.ro

divider



Editura Evdokimos - 1 an, 14 titluri, 10 târguri

...Noiembrie 2015: editura noastră, nou înfiinţată, participa la primul târg de carte.

Noiembrie 2016: cu ajutorul lui Dumnezeu am participat la încă 10 târguri de carte şi am publicat 14 cărţi spre neuitarea trecutului.

Şi nu avem de gând să ne oprim aici. Cu ajutorul vostru, mergem mai departe!

Noutăţi editoriale Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu:Ioan Teodorescu, “Pelerin prin iadul roşu. Calvarul unui ofiţer român în Gulagul sovietic”“Ajunsesem la stadiul în care suferinţa o transformasem în bucurie, e drept bucuria suferinţei. În aceasta consta forţa mea aici: orice suferinţă, indiferent de intensitatea ei, nu mă mai putea abate din drum. Eram conştient şi ştiam pentru ce. Eram gata oricând pentru jertfa supremă, considerată ca o binefacere, şi la gândul căreia simţeam o mulţumire fără margini. Toate presiunile, de toate nuanţele, morale sau fizice, de toate intensităţile, nu mai aveau nici o putere asupra mea. Ajunsesem să sfidez moartea.” Ioan Teodorescu

Fundaţia „George Manu” 

divider



Picătura de carte - O carte pentru cei care cred că iadul nu există

La Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă din anul acesta, printre cărţile mari pe care le-am descoperit în simezele de colecţie, una mi-a reconfigurat rezistenţa sufletească. Ioan Teodorescu scrie „Pelerin prin iadul roşu. Calvarul unui ofiţer român în Gulagul sovietic” (Editura Evdokimos/ Fundaţia George Manu, 2016, 311 pg.). Pentru perspectiva emoţiilor sociale pe care le trăim o astfel de carte este un element de paleativitate sufletească.

Un tânăr sublocotenent din Ploieşti cade prizonier, în 22 august 1944, mai ales prin trădarea de către comandantul său, care fuge cu tot ce însemna logistica de comunicare a trupei. Din clipa aceea, viaţa tânărului se transformă în capitole de condamnare la moarte şi învieri repetate. Fiecare dintre lagăre (Troţkoi, Odessa, Mănăstârca- Oranki, Uscioara, Marsanski, Krasnigorski, Gorki, Peresilca, Vorkuta, Kozhkova, Izvescovo, Dneepropetrovsk, Kiev) sunt zbateri concentrice în iadul sovietic. Din nefericire autorul constată că, eliberat după 7 ani de prizonierat şi puşcărie de drept comun, revenirea în ţară înseamnă un lagăr mai mare. Mai întâi Sighetul- Marmaţiei şi Ghencea, apoi România de zi cu zi.

Personaj şi creator deopotrivă, Ioan Teodorescu este dovada vie că Dumnezeu este purtătorul de grijă al celor încercaţi, că prezenţa Lui în viaţa omului desăvârşeşte pe om. Nu vă recomand lectura ci „rugarea” din cartea aceasta. Am înşirat lagărele, nu pot aşeza pe iconostasul vederii o întreagă iconografie a valorii umane rezistente la presiunea morţii şi trădării.

Făcând parte din mare literatură memorialistică legată de al II-lea Război Mondial, în care excelează scrierile lui Radu Mărculescu, amintit de autorul nostru şi prefaţator, în 1995, al cărţii (pp.

7- 10), cartea nelinişteşte. Un soi de durere în suflet după toţi ai noştri morţi departe, după toată normalitatea călcată în bocancii cotropitorilor- de pământ şi de cer, un teasc preaplin de moarte şi izbucnind în înviere. Citiţi, chiar dacă vă doare! E durerea care vindecă memoria.

Pr. Constantin Necula sursa: http://www.tribuna.ro

divider



Dreptul la Memorie: Abonaţi-vă la revista “PERMANENŢE

Dragi prieteni, Revista noastră, “Permanenţe”, a intrat în al 19-lea an de existenţă. Înfiinţată în 1998 de supravieţuitorii temniţelor carliste, antonesciene şi comuniste, cu apariţie lunară neîntreruptă, “Permanenţe” a rămas singura revistă naţional-creştină care mai apare în Romania, în format fizic, în mod constant.

Avem dreptul la memorie, la adevăr, la istorie, la demnitate. Avem obligaţia să ducem mai departe moştenirea primită de la seniorii pătimitori în temnitele carliste, antonesciene, comuniste. Revista “Permanenţe” face parte din această moştenire.

Costurile mari generate de tipărirea şi distribuirea unui reviste de acest fel au cauzat dispariţia multor publicaţii de gen apărute după 1990. Şi noi ne confruntăm cu aceeaşi problemă, dar suntem hotărâţi să continuăm.

Pentru a face asta avem nevoie şi de ajutorul vostru. Vă rog - pe toţi cei care puteţi şi doriţi - să ne sprijiniţi abonându-vă sau reînnoind abonamentul pe care îl aveţi deja la revista “Permanenţe”.

Preţul abonamentului este de 70 lei/ an pentru abonaţii din România (respectiv 50 euro/ 60 dolari pentru abonaţii din străinătate). Revista apare lunar şi se expediază prin poştă pe adresa abonaţilor.

Contravaloarea abonamentului se poate achita cash la sediul Fundaţiei “Profesor George Manu”, prin mandat postal pe adresa: Militaru Carmen Daniela O.P. 37 Ghişeul 2 - C.P. 14, 024280 Bucureşti sau prin virament bancar pe coordonatele următoare:Fundaţia “Profesor George Manu”, Banca Transilvania, RON - IBAN: RO34BTRL04101205797941XXUSD - IBAN: RO17BTRL04102205797941XXEUR - IBAN: RO80BTRL04104205797941XXVă invit să mergem înainte, împreună!

Cezarina Condurache , Preşedinte Fundaţia “Profesor George Manu”

divider



Asasinarea Căpitanului, începutul Holocaustului anti-românesc

După cum s-a afirmat de nenumărate ori în paginile revistei noastre, dar şi în alte multe luări de poziţie în spaţiul public românesc, legea 217/ 2015 face imposibilă orice dezbatere reală, orice analiză sănătoasă a istoriei noastre recente, cu capitolul ei cel mai monstruos - regimul comunist, dar şi evenimentele care l-au precedat şi (sub o formă sau alta) l-au pregătit. De ce? Fiindcă această lege fixează imperativ, cu consecinţe juridic-penale, nişte repere tabu, care trebuie să devină nişte axiome ale educaţiei următoarelor generaţii şi nişte graniţe terifiante de care istoricilor, jurnaliştilor, oamenilor politici dar şi cetăţenilor de rând să le fie frică să se apropie. Un fel de dresaj în masă al poporului român. Drama însă, morală deocamdată, pentru toţi românii preocupaţi de istoria recentă (şi sunt destul de mulţi, s-a văzut!) este că acele repere-tabu sunt atât de şchioape, de trunchiate, de scoase din context (atunci când nu sunt de-a dreptul false) încât nu oferă deloc o explicaţie clară a fenomenelor spirituale şi politice româneşti ale anilor ’30 şi ’40, iar genocidul comunist şi rezistenţa anticomunistă rămân, în mare parte, de neînţeles. Deci, pe scurt, acele repere - tabu, mai mult încurcă decât descurcă.

Prin urmare, cu toată legea 217, românii vor continua să pună întrebări şi să caute explicaţii dincolo de “sârma ghimpată”impusă conştiinţei lor.

Ei bine, cu toate perdelele de fum mai vechi sau mai recente, cu toate compromisurile şi ezitările dezamăgitoare pe care le constatăm mereu, societatea românească a ajuns, în cvasitotalitatea ei, la recunoaşterea caracterului ilegitim şi criminal al regimului comunist, la condamnarea acestei pagini negre a trecutului nostru recent. Stau dovadă actul prezidenţial din 2006, sute de alte declaraţii politice, mii de emisiuni de televiziune şi radio, zeci de mii de articole de presă, înălţarea de monumente, organizarea de simpozioane, conferinţe, comemorări, acordarea unor despăgubiri foştilor detinuţi politici, etc. Putem afirma că societatea românească a devenit la nivel declarativ anti-comunistă ( chiar dacă mulţi reprezentanţi ai oficialităţii o spun doar din vârful buzelor). Şi e normal să fie aşa. Nu poate fi decât condamnat un regim care a însângerat şi batjocorit zeci de ani demnitatea unei naţiuni. Ca să folosim un termen foarte des utilizat, cele două milioane de români arestaţi, anchetaţi, terorizaţi, torturaţi, mulţi ucişi (fără a mai vorbi de suferinţele directe şi indirecte ale familiilor lor) constituie un adevărat holocaust, Holocaustul anti-românesc.

Scopul articolului de faţă este de a identifica un moment al începutului acestui Holocaust, o crimă zguduitoare prin amplitudinea naţională a victimei, prefaţă simbolică a unui şir nesfârşit de alte crime împotriva unor fii ai poporului român (crime care de multe ori nu aveau nici măcar formal acoperirea legală a regimurilor dictatoriale respective), şi acest început este asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, la 30 noiembrie 1938 din ordinul regelui Carol al doilea. Ni se va spune imediat că între 1938 şi 1944 regimul comunist încă nu era la putere. Aşa este, dictatura lui Carol şi cea lui Antonescu au partea lor de vinovăţie în Holocaustul anti-românesc. Uciderea în plină stradă a sute de persoane ne-judecate şi apoi expunerea cadavrelor spre terorizarea populaţiei (din ordinul lui Carol al doilea) sau întemniţarea pe termen lung a mii de elevi de liceu (din ordinul lui Antonescu) doar pentru cântarea unor cântece sau participarea la o manifestaţie non-violentă reflectă pe deplin cruzimea monstruoasă a celor două regimuri. Şi legătura cu genocidul comunist nu e doar simbolică. Prin loviturile crunte date tineretului naţionalist militant, cele două regimuri au slăbit mult capacitatea de rezistenţă a poporului român; conştient sau inconştient, ele au pregătit instaurarea comunismului.

Fără să pretindem a epuiza subiectul, sugerăm aici câteva teme de reflecţie care privesc legăturile între moartea Căpitanului şi instaurarea tragică, câţiva ani mai târziu, a puterii sovietice în ţara noastră.

1. 

Căpitanul a avertizat, încă de la 30 mai 1936, că politica externă iresponsabilă a succesivelor guverne carliste, sub îndrumarea “genialului” Titulescu, care urma să acorde trupelor sovietice dreptul de a tranzita România, va avea consecinţe îngrozitoare: “De vor intra trupele ruseşti la noi şi vor ieşi învingătoare în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza?“ În timp ce restul spectrului politic de la Bucureşti (cu rare excepţii), încrezător în alianţa tradiţională cu Anglia şi Franţa se lăsa tentat de combinaţii politico-militare care (la ordinul masoneriei internaţionale) urmăreau şi o apropiere de Uniunea Sovietică, vocea majoră, constant anticomunistă şi de apărare a interesului naţional a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu şi a Mişcării sale. Prin asasinarea sa şi a elitei legionare dispărea cel mai puternic adversar al comunismului din România. Cuvintele sale din 1936 se vor împlini întocmai după 1944 când ocupaţia sovietică, nu doar prin barbariile comise direct dar mai ales prin efectele profunde ale regimului comunist instaurat în mod brutal vor constitui o lucrare satanică de pervertire a sufletului românesc.

2. 

Afinitatea spirituală, concretizată şi printr-o colaborare politică, între Corneliu Zelea Codreanu şi Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, exponent major al mişcării de emancipare a românilor din Transilvania (înainte de 1918) şi prim-ministru al României Mari (1928-1930 şi alte două scurte perioade). Integritatea morală remarcabilă a fruntaşului ardelean (în contradicţie câteodată chiar cu unii colegi de partid) l-a făcut pe Căpitan să-i îndemne pe legionari să voteze cu Maniu într-o situaţie punctuală şi să-i ia deschis apărarea când acesta era atacat de presa obedientă regimului carlist. Colaborarea directă între legionari şi naţional-ţărănişti, în alegerile din 1937, chiar făcută de pe poziţii ideologice destul de diferite, poate constitui un model exemplar de unire a forţelor autentic româneşti în numele interesului naţional (în cazul respectiv, blocarea derapajului totalitar al regelui Carol al doilea). Maniu îşi arată respectul şi solidaritatea cu Codreanu şi când îi ia apărarea la procesul din 1938, asumându-şi un risc care îl onorează. Deşi participarea sa la lovitura de stat de la 23 august 1944 rămâne mai mult decât discutabilă (va regreta mai târziu încrederea naivă pe care le-o acordase englezilor care l-au minţit systematic, garantându-i că Romania nu va fi lăsată la cheremul ruşilor) Iuliu Maniu va deveni, între 1945-1947, liderul necontestat al opoziţiei anti-comuniste, urmat de imensa majoritate a populaţiei ţării şi câştigătorul real al alegerilor din noiembrie 1946, falsificate de comunişti. Asasinarea Căpitanului la Tâncăbeşti, la 30 noiembrie 1938 şi exterminarea lui Maniu la Sighet, la 5 februarie 1953 sunt două etape din acelaşi proces, două trepte simbolice din drumul Crucii neamului românesc. Spiritul lui Codreanu şi cel al lui Maniu s-au regăsit şi în lupta şi jertfa comună a discipolilor lor în munţi, în închisori dar şi după 1989 când (din cauza imposibilităţii manifestării legale, pe plan politic, a Mişcării Legionare) mulţi legionari (seniori sau tineri simpatizanţi) au activat în PNŢCD, contribuind, atât cât s-a putut, la democratizarea ţării şi îndepărtarea de comunism.

3. 

Deşi au existat numeroase abuzuri din partea regimului carlist şi înainte de 1938, asasinarea Căpitanului şi masacrele anti-legionare care au urmat au instituit în România politica “terorismului de stat” - folosirea discreţionară de către Carol al doilea, Antonescu, Gheorghiu -Dej şi Ceauşescu (dar şi neo-comuniştii “emanaţi” din 1989) a aparatului represiv - Poliţie, Jandarmerie, Siguranţă (apoi Securitate), în multe cazuri şi Armata, cu complicitatea unei justiţii dirijate şi reducând la tăcere presa independentă - pentru a descuraja, manipula, teroriza şi de multe ori lichida fizic orice încercare de opoziţie şi în special formele organizate de rezistenţă, încălcând brutal şi în proporţii de masă drepturile fundamentale ale omului, producând un număr imens de victime şi strivind sufletul naţiunii (parţial, în cazul primelor două dictaturi şi practic total în cazul comunismului). Dacă persecuţia a început cu legionarii, ea s-a extins treptat asupra tuturor orientărilor politice, cultelor religioase, intelectualilor de valoare şi a tuturor manifestărilor autentic româneşti. Statul, din ce în ce mai înstrăinat, zdrobeşte naţiunea română. Spoiala naţionalistă a regimurilor carlist, antonescian şi ceauşist a fost pur şi simplu o minciună - dincolo de propagandă ele erau total străine de sufletul românesc. Dacă există totuşi o diferenţă pozitivă între primele două regimuri dictatoriale şi cel comunist este că ele au durat mai puţin şi au permis totuşi o anumită libertate religioasă.

4. 

Alături de Căpitan au fost asasinaţi, la 30 noiembrie 1938, încă 13 legionari, condamnaţi pentru crimă, Nicadorii (cei 3 din cazul Duca) şi Decemvirii (cei 10 din cazul Stelescu). S-a mizat probabil pe faptul că opinia publică va ezita să-i compătimească pe aceştia şi va înghiţi mai uşor lichidarea lor ilegală; ei fuseseră condamnaţi de justiţie, dar nu la moarte. Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu Răzbunătorii (cei 9 din cazul Armand Călinescu), dar aceştia n-au avut parte de nicio judecată fiind torturaţi şi apoi ucişi. Problema atentatelor legionare rămâne un subiect foarte complex din punct de vedere moral - se pot aduce argumente şi contra - argumente de ordin psihologic, juridic, teologic. Faptul că atentatorii se predau de bună voie face ca ele să nu poată fi uşor încadrate în categoriile cunoscute. Din punct de vedere istoric însă lucrurile sunt mult mai simple - atentatele politice legionare au fost cauzate de terorismul practicat de autorităţi. Înainte de a fi ei înşişi ucişi, I.G. Duca şi Armand Călinescu se făcuseră vinovaţi de imense abuzuri, zeci de mii de arestări ilegale, tortura pe scară largă şi cel puţin câteva zeci de crime. O parte din uneltele lor criminale se regăsesc în lista celor 64 lichidaţi de un grup de legionari la Jilava în 1940 (după ce Antonescu amânase exasperant judecarea lor şi intenţiona să-i scape). Orice abordare istorică a acestor atentate trebuie să pornească de la cauzele care le-au provocat. Nu vom accepta însă niciodată ca - pentru a-i demoniza pe legionari - să facă apel la argumentul non-violenţei creştine tocmai propaganda comunistă sau masonică (pseudo-democraţii de azi), cele care au făcut tot posibilul să scoată creştinismul din sufletul poporului român.

5. 

Deşi ucis în 1938, Căpitanul a fost prezent şi în închisorile comuniste, în rezistenţa din munţi dar şi în cea din exil, acolo unde sute de mii de tineri elevi, studenţi, muncitori, ţărani dar şi preoţi şi ofiţeri, oameni de ştiinţă şi cultură consacraţi au dat mărturia cea sfântă pe care el le-a lăsat-o ca moştenire, mărturia credinţei neclintite în destinul creştin al neamului românesc. Au fost fericiţi să-l urmeze pe calea jertfei. Emil Cioran a surprins în doar câteva cuvinte locul Căpitanului în istoria şi eternitatea românească: “Cu excepţia lui Isus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii. Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană şi a readus cerul deasupra României.”

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Din Temniţele Memoriei - 24 noiembrie 1936

La 24 Noiembrie 1936, avocatul Ion I. Moţa, avocatul Vasile Marin, generalul Gheorghe Cantacuzino, inginerul Gheorghe Clime, preotul Ion Dumitrescu Borşa, avocatul Neculai Totu, economistul Bănica Dobre şi prinţul Alexandru Cantacuzino plecau în Spania să lupte împotriva ateismului comunist, ca luptători legionari pe frontul generalului Franco.

Înţelesul plecărei noastre în Spania - de Ionel Moţa

Peste câteva minute vom fi trecut graniţa scumpei noastre Românii, vom fi părăsit pământul românesc în drum spre Spania, spre pământ străin.

E oare cu adevărat străin pământul acesta al Spaniei spre care mergem astăzi cu atâta dragoste şi avânt noi legionarii, care totuşi iubim mai presus de orice pământul nostru strămoşesc?

Iată astăzi, când Dumnezeu a vrut să încerce omenirea şi credinţa ei prin cea mai cumplită primejdie şi suferinţă, aceea a năvălirii sălbatice a comunismului diavolesc asupra întregii lumi, - astăzi atacul duşman fiind dezlănţuit pe front mondial (în toate ţările lumii deopotrivă), trebuie ca şi apărarea creştină să fie pe plan mondial (adică printr-o înţelegere de luptă între toate ţările împotriva comunismului).

În sensul acestei uniri a creştinătăţii pentru apărarea Sfintei Cruci, plecăm astăzi spre pământul spaniol care nu mai este un pământ străin pentru noi, deoarece de soarta bătăliei care se desfăşoară acolo, va atârna mult însăşi fericirea ţării noastre.

De va cădea Crucea la pământ în Spania, se vor clătina temeliile ei şi în România, iar comunismul, dacă va fi biruitor azi acolo, se va năspusti mâine împotriva noastră.

De aceea inima noastră nu stă străină în faţa durerii de azi a Spaniei. Ne e dragă soarta Spaniei de astăzi, iar pământul ei spre care mergem, nu e pentru inimile noastre un pământ străin. Căci nu poate fi străin pentru noi un pământ pe care se hotărăşte şi soarta poporului nostru românesc.

De aceea români, trimiteţi cu toţi împreună cu noi, o părticică a inimii voastre în Spania, să stea acolo de veghe pentru viitorul copiilor voştri şi pentru apărarea pământului nostru românesc.

Trăiască România! Trăiască Legiunea şi Căpitanul!“Cuvântul Argeşului”, nr 25-27, 1936

_ 

divider



Flori de aur din Maramureş (30)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M. V.)

“În 1936, aveam 15 ani… eram la Bucureşti la un concurs şcolar. Anunţaţi de cineva, câţiva elevi ne-am dus la sediul din strada Gutenberg nr.3… unde ne-a întâmpinat inginerul Gheorghe Clime, care ne-a pregătit să ne întâlnim cu Căpitanul.

La scurt timp şi-a făcut apariţia un bărbat tânăr, înalt, în costum naţional, parcă era un Făt Frumos din basme…Noi eram aşezaţi în linie, cei mai mărunţi în faţă, cei mai înalţi în spate. L-am salutat cu salutul legionar, învăţat de la ing. Clime. Nu aveam ochi decât pentru dânsul, iar inimile ne ticăiau ca un ceasornic. Ne-a privit cu atâta căldură sufletească, care ne-a pătruns toată fiinţa, apoi s-a apropiat de mine care eram în primul rând, se pare cel mai scund, mi-a pus mâna pe cap, m-a întrebat cum mă numesc şi de unde sunt. Niciodată în viaţă n-am avut aşa emoţii, mi se părea că stau oblic, gata să mă prăbuşesc. În toate clipele din îndelungata mea detenţie, sub toate cele 3 dictaturi, momentele trăite atunci îmi apăreau, îl vedeam pe Căpitan aievea, simţeam mâna pusă pe capul meu şi mă întărea. În lupta pe care am dus-o, nu am realizat fapte demne de marii noştri înaintaşi dar la credinţa în ţelurile sfinte ale Mişcării Legionare nu am renunţat şi nu m-am lepădat de ele în nicio încercare prin care am trecut.” (Mitrofan Fetie, “Noi nu am avut tinereţe”)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



De vorbă cu Petru Codrea (14)

Unul dintre ultimii supravieţuitori ai “Frăţiei de Cruce” din Sighetu Marmaţiei, deţinut politic în închisorile comuniste, Petru Codrea este prezent an de an la comemorarea de la Târgşor, (închisoare unde a suferit alături de elita liceelor ţării) precum şi la alte manifestări închinate memoriei luptătorilor anticomunişti. (M.V.)Rep: Aţi reuşit să vă continuaţi studiile?P.C.: Întors din armată în 1955, cu bacalaureatul luat, am dat examen la Facultatea de Biologie din Cluj. Am intrat, dar apoi mi s-a cerut cazierul judiciar. Am ezitat câteva zile, timp în care eram mereu chemat la decanat. De frica unor consecinţe mai mari, mi-am scos dosarul şi m-am retras fără să spun nimic. În 1957 am încercat din nou, de data asta la Ştiinţe Economice la Bucureşti. Am intrat, am absolvit anul I, dar în cursul anului II am fost eliminat fără nicio explicaţie. Când am întrebat de ce, mi s-a răspuns: “ştii dumneata mai bine de ce…” La ora aceea eram deja căsătorit, soţia m-a susţinut foarte mult, ca să nu mă descurajez.

M-am angajat în muncă la tipografia din Sighet ca muncitor necalificat. Dar, având liceul, am fost trimis (pe cheltuiala mea personală) în1959 la un curs de calificare la Şcoala Tehnică Poligrafică din Bucureşti pe care l-am absolvit în 1961. Dar nu fără emoţii… cu vreo 3 săptămâni înainte de absolvire sunt chemat în biroul directorului unde se afla un maior de Securitate. Directorul se retrage iar maiorul îmi spune că mi-a urmărit rezultatele la învăţătură şi că îmi oferă să lucrez în cadrul Securităţii. Am îngheţat…dar am ales calea adevărului şi am spus: “…dar, domnule maior, eu am fost deţinut politic…”. Cred că a fost şocat de răspunsul meu…şi-a luat pălăria şi a ieşit fără să zică nimic. Am rămas singur în birou şi am început să plâng ca un copil. Eram sigur că mă vor da afară şi de aici… A venit directorul, a văzut că plâng şi m-a încurajat spunându-mi că el mă apreciază şi nu va permite să fiu dat afară. Dar asta nu m-a liniştit, cunoşteam deja prea bine regimul comunist …Din fericire, nimic rău nu s-a întâmplat în cele 3 săptămâni, am absolvit şi m-am întors la Sighet, la locul de muncă.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Eminescu din perspectivă religioasă (III)

În căutarea lui Dumnezeu Sigur că în acest context locul omului în univers, reazămul lui existenţial, rostul lui în viaţă, sunt aspecte la care răspunsul nu este unul simplu, mai ales când zădărnicia augmentată de pesimismul său îi întunecă orizontul. şi atunci când totul pare învăluit în mister este firesc să recurgi la ceea ce preocupă filosofia şi religia în dezlegarea celor nedezlegate, fiecare cu mijloacele proprii, însă ambele mediate de raţiune care s-a dovedit speculativă şi chiar falimentară când depăşeşte sfera carteziană. Desfăşurarea existenţial-spirituală a istoriei lumii, magistral surprinsă în poemul ”Memento mori”, poate fi redusă în plan individual la cugetarea filosofului:Dar în camera îngustă lângă lampa cea cu oliu

Palid stă cugetătorul căci gândirea-i e în doliu

În zadar el grămădeşte luna într-un singur semn

Acel semn ce îl propagă, el întâiul nu îl crede

Adâncit vorbeşte noaptea cu-a lui umbră din părete

Umbra-şi râde, noaptea tace, mută-i masa cea de lemn.

Memento mori (Panorama deşertăciunilor) - 1872.Căutarea lui Dumnezeu nu este o noutate la Eminescu pentru că, în general, raţiunea umană şi-a propus-o din totdeauna ca scop. Lucru anevoios, dacă nu imposibil, cu mijloacele raţiunii care, cu greu cuprinde în plan personal mai mult decât orizontul îngust al eului personal. Pentru că pătrunderea universului de dincolo nu poate fi decât rezultatul trăirii în duh creştin, duhovnicesc, care vine ca o revelaţie doar pentru credincios, având ca substrat credinţa lui însăşi, ceea ce Eminescu ştia foarte bine:Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire, Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire

Cine eşti? Să pot pricepe şi redarea Ta... pe om!(idem)“Istoria este cugetarea lui Dumnezeu” va spune Eminescu în încercarea sa insistentă de a pătrunde misterele cosmosului. Dacă geneza o surprinde în versuri admirabile, cunoaşterea autorului suprem este visul omenirii, şi al său desigur, la care ar dori să ajungă:Oare viaţa omenirii nu Te caută pe Tine!

Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar pare bine

Dar să ştiu - semeni furnicei ce cutează-a Te gândi?(idem) Dincolo de tentativa de cunoaştere raţională, imposibilă după cum am văzut, este nostalgia ancestrală pentru origini (dezvoltată mai târziu de Mircea Eliade), atât de comună omului, pentru că însăşi Biserica propovăduieşte prezenţa Creatorului în mijlocul creaţiei sale, într-o manieră extrem de convingătoare ilustrată prin întruparea în Iisus Hristos-omul. Pe lângă faptul că dumnezeirea a luat chipul omului, Ea şi-a asumat şi martiriul pe drumul mântuirii ca o pildă vie a căii de urmat:Cum eşti Tu nimeni n-o ştie. Întrebările de Tine

Pe-a istoriei lungi unde se ridică ca ruinemai mult;Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare

Ca idee pe idee să clădească până-n soare.(idem)

Dar aripile de ceară ale înţelepciunii umane greu cuprind necuprinsul din împărăţia cerurilor. Firava raţiune pătrunde cu greu marile adevăruri, oricâte întrebări şi explicaţii raţionale s-ar încerca;În zadar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie

Prefăcute-n stele d-aur merg pân’l-a veciei uşă

Dacă arse cad din ceruri şi-mi ung capul cu cenuşăŞi când cred s-aflu-adevărul mă trezesc c-am fost poet

Din păcate aceste perle de gândire, mărunte în raport cu Dumnezeirea şi veşnicia, sfârşesc prin a se reduce la nimic prin prisma viziunii sfârşitului apocaliptic; Se-nmulţesc semnele vremii iară cerul de-nserare

Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperareŞi idei de zeci de secoli sunt reduse la nimic.

Prin urmare:Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate

Să citesc din cartea lumii semne ce noi nu le-am scris

La nimic reduce moartea cifra vieţii cea absurdă

În zadar o măsurarăm noi cu-a gândirilor măsură

Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis.(idem)

O istorie a lumii într-un poem, străbătut de cugetări existenţiale profunde, combinând orele astrale ale omenirii cu detalii istorice, filosofice, artistice, religioase şi ştiinţifice la vârsta de numai 22 ani. Ce volum enorm de cunoştinţe presupune o asemenea bijuterie poetică cum este Memento mori înşiruită într-o logică atât de perfectă. Şi cât timp de lectură cere o asemenea intreprindere este greu de imaginat, chiar şi pentru cei care au simţul efortului pasionat. Studiu îndelung şi aprofundat, ajutat de o capacitate fenomenală de analiză şi sinteză, ca să nu mai vorbim de redarea poetică care este de-a dreptul magistrală. Trebuie remarcat că pesimismul său se împleteşte aici cu speranţa în spiritul gândirii creatorului, gândire prin care lumea şi istoria ei capătă contur şi perspectivă. Dincolo de aceste frământări gnozeologice este sentimentul religios, adânc încrustat în sufletul său şi care se relevă atunci când viaţa şi greutăţile ei îl copleşesc. De aici şi versurile minunate închinate Fecioarei Maria, a cărei îndurare şi ajutor sunt invocate în poezia sa ”Rugăciune” cu evlavia şi smerenia unui bun creştin;Crăiasă alegându-te Îngenunchem rugîndu-te, Înalţă-ne, ne mântuie, Din valul ce ne bântuie:Fii scut de întărireŞi zid de mântuire

Privirea-ţi adorată

Asupră-ne coboară

O, Maică preacuratăŞi pururea fecioară, Marie!

Noi, cei din mila sfântului

Umbră facem pământului, Rugămu-ne-ndurărilor

Luceafărului mărilor;Ascult-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, Maică preacuratăŞi pururea fecioară, Marie!

Chiar dacă invocarea Atotputernicului este uneori interpretabilă în lirica eminesciană, mai ales atunci când viaţa pământeană devine de nesuportat, el rămâne o prezenţă vie în viaţa omului, la care creştinul se raportează:El zeilor dă suflet şi lumii fericire, El este-al omenimei izvor de mântuire;Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, El este moartea morţii şi învierea vieţii!(Rugăciunea unui dac - 1879).

Zbuciumul şi nemulţumirea poetului nu devin câtuşi de puţin o contestare ironică, ci dimpotrivă, după ce-i recunoaşte darurile se raportează la El cu speranţă mărturisită;Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,dar şi implorându-l pentru a intra în veşnicie, atunci când este depăşit de realităţile vieţii, de chinurile şi neajunsurile ei, cărora nu mai putea să le facă faţă;Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos;Să-ngăduie-mi intrarea în vecinicul repaos!

Ceea ce este zguduitor în această poezie este faptul că prigonitul se roagă pentru prigonitor, cerându-i Atotputernicului răsplată scumpă pentru cel ce-i pricinuieşte suferinţă:Şi-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă, Ce-o să asmuţă câinii, ca inima-mi s-o rumpă, Iar celui ce cu piatra, mă va izbi în faţă, Îndură-te, Stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă.

Oare nu este cumva învăţătura lui Iisus? Nu este cumva mesajul ”blândului Nazarinean” transmis lumii, de a răsplăti cu binele pe cel ce-ţi face rău? Sau să te rogi şi pentru duşmani şi pentru iertarea păcatelor şi fărădelegile lor? De unde această nobleţe morală? De unde acest sentiment atât de creştinesc la Eminescu, a cărui sabie poetică şi jurnalistică este atât de ascuţită. Răspunsul la întrebare se regăseşte simplu; în educaţia religioasă din familie, în convieţuirea şi meditaţiile de la Agafton, acolo unde, într-o lume evlavioasă, în care rânduielile şi ritualurile se ţineau cu sfinţenie, Eminescu se va împărtăşi din ceea ce are mai scump poporul său, spiritualitatea creştin ortodoxă.
(va urma)

Valeriu Lupu , doctor în stiinte medicale

divider



Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil în tradiţia poporului român

Credinţe despre îngeri

Încă din cele mai vechi timpuri, Îngerul (la macedoromâni anghelu, la meglenoromâni anghil - înseamnă „trimis ceresc”; în ebraică, malah, adică „trimisul regelui”) era ţinut la mare evlavie de românii de pretutindeni.

În spiritualitatea poporului român, întâlnim o serie de credinţe cu privire la îngeri, în general, şi la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, în particular:● Străbunii noştri credeau că în a patra zi a creaţiei, în care Dumnezeu a făcut luminile cele mari şi stelele, a căzut din cer Lucifer, Luceafărul, cel ce era mai mare peste o ceată din cetele îngereşti.● Lucifer, cred românii, a căzut pentru că s-a mărit întru sine şi s-a mândrit în cugetul său, zicându-şi că va pune scaunul său împotriva scaunului lui Dumnezeu, ca să fie şi el întocmai cu Dumnezeu. Numai ce a gândit aceasta în sinea sa şi Lucifer s-a şi desfăcut de cer şi a căzut, spre pământ, cu toată ceata sa. În căderea lor, unii îngeri care l-au urmat pe Lucifer au trecut până în adâncul pământului, alţii au ajuns pe fundul mării, alţii pe pământ, alţii în văzduh, alţii în apă. Şi toţi cei care au căzut din cer împreună cu Lucifer s-au preschimbat în diavoli întunecaţi.● Cetele îngereşti rămase credincioase lui Dumnezeu se înmulţesc necontenit. În acest sens, strămoşii noştri credeau că acei copii care mor imediat după botez, precum şi copiii care nu au împlinit şapte ani - adică acei copii socotiţi de biserică fără de păcat - după moarte se prefac în îngeri şi vor sta lângă Dumnezeu, pe care Îl vor sluji.● Aceşti copilaşi-îngeri se roagă continuu Domnului pentru odihna sufletelor părinţilor lor. Dacă aceştia au ajuns, datorită faptelor lor rele, în iad, îngeraşii au îngăduinţă de la Dumnezeu să se coboare acolo şi să aline chinurile părinţilor, făcându-le vânt cu aripioarele lor.● În vechime, românii credeau că cetele îngereşti stau rânduite în ceruri pe trei straturi: mai pe sus, mai pe la mijloc şi mai pe jos şi toate cetele se află sub ascultarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.● Îngerii oficiază împreună slujba de noapte a cerului, toacă, poartă în mâini făclii aprinse, dansând în jurul tronului lui Dumnezeu, fiind înveşmântaţi în stima îngerească.● Se zice că la miezul nopţii, când cântă cocoşii, îngerii mătură pământul de duhurile necurate.● Sâmbăta este ziua în care se împărtăşesc îngerii. De aceea, în trecut, românii dimineaţa nu mâncau nici ei.● Pe vremuri, românii ţineau un calendar popular-bisericesc, în care fiecare zi avea semnificaţia ei spirituală. Lunea era a Sfinţilor Arhangheli, „care iau sufletele şi dau sufletele” (când cineva leşina se spunea că Arhanghelii i-au dat sufletul înapoi). Se postea lunea fiindcă oamenii aveau încredinţarea că „lunea cine o posteşte lungeşte zilele omului şi orice dorinţă ai avea, ţi-o împlineşte”. Marţea era a Sfinţilor Ioan şi Ilie. Miercurea era ziua Maicii Domnului şi se ţinea post întru cinstea ei. Joia era a Sfântului Neculai. Vinerea este ziua răstignirii şi a crucii, de aceea se posteşte. Sâmbăta era considerată, în popor, ziua morţilor, dar şi a Sfântului Lazăr, cel înviat din morţi de Domnul nostru Iisus Hristos. Duminica este ziua Învierii, zi plină de lumină, „a celor vii şi a toată lumea.● Îngerii pot fi văzuţi rareori, iar când îl vezi, îngerul este de mărimea unei păpuşi.● Îngerul rău stă de-a stânga. Omul nu îl vede nici pe Îngerul Păzitor, nici pe diavol fiindcă, dacă i-ar vedea, s-ar certa, s-ar sfădi fie cu unul, fie cu altul.● La naşterea fiecărui prunc, Dumnezeu îi trimite pe dată un înger păzitor.● Îngerul păzitor stă de-a dreapta omului sau pe umărul său drept, în vreme ce diavolul şade în partea stângă sau pe umărul stâng.● Îngerul bun veghează omul pe care îl are în grijă, îl îndeamnă să facă bine, îi arată drumul bun, iar diavolul îl îndeamnă să facă păcate şi îl impinge la rău.● Îngerul notează faptele bune ale omului, iar diavolul pe cele rele.● „Numai când merge omul în crâşmă, îngerul nu merge cu dânsul, ci stă pe prag”.● Când îţi ţiuie o ureche, Îngerul sună clopoţelul ca să-ţi dea de ştire că vine din acea parte diavolul şi să ştii să-ţi faci cruce la acea ureche.● Dacă un om merge la biserică, se roagă, îngerul său păzitor îl păzeşte şi îl fereşte de rele, dar dacă nu-şi face semnul crucii, dacă uită de Dumnezeu, atunci îngerul se îndepărtează de la el şi diavolul capătă putere, se întăreşte asupra lui.● Omul, prin faptele sale, fie îl bucură pe îngerul păzitor, fie îl bucură pe diavol, între înger şi demon fiind o luptă continuă.● Despre omul curajos se spunea că este tare de înger, iar despre cel fricos sau bolnăvicios se zicea că are înger moale.● La Bobotează, când cerurile se deschid, unele fete şi unii flăcăi, care urmează să se căsătorească, află de la îngerii lor de ce vor avea parte după nuntă.● Când dormim noaptea, visele bune ni le şopteşte îngerul păzitor la ureche, iar pe cele rele ni le şopteşte Necuratul.● Îngerul păzitor fuge de la omul care comite fapte rele, de pildă, de la cel care ameninţă cu cuţitul pe un altul, fie şi în joacă.● Îngerul păzitor se duce la Dumnezeu să-l înştiinţeze ce a mai făcut omul şi se întoarce la acesta să-i aducă poveţe dumnezeieşti.● În Transilvania, se crede că atunci când moare omul, Îngerul păzitor îi ia sufletul. După ce îi ia sufletul, Îngerul îl duce prin locurile unde a călătorit în timpul vieţii, apoi îl conduce la casa în care a locuit şi acolo îl lasă trei zile ca să se ospăteze. Abia apoi îl ia şi îl duce la Domnul.

Câteva obiceiuri şi credinţe ale românilor în legătură cu ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil

În popor, sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, pe care biserica îi cinsteşte pe 8 noiembrie, poartă numele de Hranghel (în Moldova), Sfântul Aranghel (în Ţara Românească şi Oltenia) sau Arhanghel (în Transilvania). Uneori, dar destul de rar, sărbătoarea mai este denumită şi Sân-Mihai.

În sâmbăta de dinaintea Hranghelului, românii - în special din Moldova şi Bucovina - fac praznice şi împart pentru sufletele celor trecuţi la Domnul. Prin unele locuri, această sămbătă se mai cheamă „Moşii de Hranghel” sau „Moşii de toamnă”. Chiar praznicul care se face în această sâmbătă poartă numele de „Hranghel”. În această zi, creştinii merg la biserică şi aprind câte o lumânare pentru a avea lumină de veci pe lumea cealaltă. Se crede că lumina acestei lumânări va lumina drumul întunecos spre tărâmul celălalt pentru cei care vor muri de moarte năpraznică şi, deopotrivă, pentru aceia cărora în momentul morţii nu are cine să le aşeze la căpătâi o lumânare.

Prin unele sate se obişnuieşte ca finii să meargă, de Hranghel, la naşi sau la nănaşii lor cu colăcei.

În Transilvania, există obiceiul ca în ziua de Hranghel ciobanii şi oamenii care au oi să facă turta arieţilor. Arieţii sunt berbecii care au fost despărţiţi de oi. În această zi, arieţii se amestecă iarăşi cu oile. Se face o turtă din făină de cucuruz sau de grâu, care se coace şi, la urmă, se aruncă între oi. Dacă turta va cădea cu faţa în sus, acesta este un semn că oile vor făta normal, fără primejdie. Dacă turta cade cu faţa în jos, se crede că o să le meargă rău.

Având evlavie mare la Sfinţii Mihail şi Gavriil, românii serbează praznicul lor în special prin nelucrare. În Bucovina, chiar se spune că Sfântul Hranghel „e bine să-l ţii, că e cu îngăduială”.

Poporul român îl numeşte pe Sfântul Mihail, „Arhanghelul”, „Sfântul Arhanghel” sau, mai pe scurt, „Arhanghel”. El este cunoscut ca mai-marele voievod al oştilor cereşti. Prin Transilvania, i se mai spune şi „Sân-Mihai”.

În Bucovina, se crede că Sfântul Mihail este cel dintâi sfânt care a fost sfinţit de Dumnezeu şi care stă de-a dreapta Sa.

Tot în Bucovina, întâlnim următoarea povestire: Atunci când, dintre toţi arhanghelii şi îngerii, s-a răzvrătit Lucifer, vrând să se ridice mai presus de Dumnezeu, Acesta l-a aruncat din înaltul cerului, pe el şi pe toţi îngerii care fuseseră părtaşi cu el la răzvrătire. În căderea sa, Lucifer a luat, din întâmplare, şi stima, haina sfântă de arhanghel. Dumnezeu nu a vrut ca stima să rămână la el, aşa că l-a trimis pe Sfântul Arhanghel Mihail să o aducă iarăşi în cer. Acesta s-a dus la diavol, s-a prefăcut că îi este prieten şi, într-o bună zi, au plecat amândoi la scăldat. A intrat în apă mai întâi Lucifer, afundându-se în ea. Când a văzut una ca asta, Arhanghelul Mihail a luat stima şi a început să se ridice, în zbor, la cer, cu ea. În timpul acesta, Dumnezeu făcuse deasupra apei un strat gros de gheaţă. Lucifer a spart gheaţa şi deşi îşi rupsese aripile, a reuşit să zboare în urma Arhanghelului Mihail şi să-l apuce de picior şi a rămas în gheare cu o bucată de carne din talpa sa. Lucifer s-a întors pe pământ, iar Sfântul Mihail i-a dus în cer stima arhanghelească lui Dumnezeu. Se zice să în urma acestei întâmplări, ne-a rămas nouă, oamenilor, scobitura pe care o avem în talpa piciorului.

Poporul român mai crede că atunci când Sfântul Arhanghel Mihail s-a luptat cu Necuratul, arhanghelul s-a mâniat atât de tare, încât din ochi i-au sărit scântei. Din aceste scântei s-au ivit licuricii.

Românii cred că Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, fiind conducătorii oştilor cereşti, veghează asupra vieţii oamenilor, iar în momentul morţii le iau sufletele şi le duc pe lumea cealaltă.

Macedoromânii cred că înaintea morţii, Sfântul Arhanghel Mihail stă în dreapta muribundului, diavolul se aşază în stânga lui, în timp ce îngerul păzitor îi stă la căpătâi. Necuratul vrea ca să atragă, cu orice chip, sufletul omului spre el, dar Sfântul Mihail i se împotriveşte. Când simte că sufletul omului stă să iasă din trup, Sfântul Arhanghel Mihail îi taie cu sabia capul muribundului. Sângele i se risipeşte, în chip nevăzut, peste tot. Din acest motiv, există obiceiul ca în camera unde a murit cineva să se văruiască şi să se spele rufele.

Atât de înrădăcinată era, în trecut, credinţa că Arhanghelul Mihail ia sufletul muribundului, în clipa morţii, încât despre omul care trăgea să moară se spunea că „îl ia Sfântul Arhanghel”.

În multe locuri din România, odinioară, oamenii posteau în ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi se pocăiau, privind la propriile păcate, pentru că exista credinţa că atunci când trebuie să ia la ceruri sufletul cuiva, arhanghelii se înduioşază şi plâng, fiindu-le milă de cei ce vor muri. În Bucovina, oamenii cred că Arhanghelul (nume generic atât pentru Sfântul Arhanghel Mihail, cât şi pentru Sfântul Arhanghel Gavriil) amână momentul morţii, spunându-i acesteia: - Să-l mai lăsăm un ceas, două! Bucovinenii cred că toate vieţuitoarele şi toţi oamenii, atât cei vii, cât şi cei morţi, se află sub puterea, sub mâna Sfântului Arhanghel. Tot în Bucovina, românii cred că Sfântul Mihail este cel mai puternic dintre sfinţi, fiindcă Dumnezeu l-a însărcinat să poarte soarele şi luna. Vara, sfântul măreşte ziua şi micşorează noaptea, dând drumul soarelui mai pe sus, iar lunii mai pe jos, iar iarna micşorează ziua, dând drumul lunii mai pe sus şi soarelui mai pe jos.

Toamna, de ziua lui, pe 8 noiembrie, se desparte vara şi Arhanghelul Mihail încredinţează toate vietăţile Sfântului Neculai, care le poartă de grijă şi le hrăneşte până la Iordan. După ce se sfinţeşte agheasma, vietăţile fug în toate părţile şi intră iarăşi sub purtarea de grijă a Arhanghelului.

În Bucovina, oamenii cred că Sfântul Mihail are putere şi asupra demonilor. El o ţine în frâu pe Mamarca, soţia lui Scaraoschi, stăpâna iadului şi mama tuturor diavolilor. Sfântul Mihail îi indică acesteia cât „să răsucească la cheie” pentru ca gerul iernii să nu fie înfricoşător. Dacă nu ar fi Sfântul Mihail, diavolul ar slobozi ger ca să ne îngheţe pe toţi, fiindcă el vrea să nu fie oameni pe pământ.

Arhanghelul Mihail taie cu sabia masa norilor de grindină şi piatră, care mai apoi bat câmpurile cu semănături.

În vechime, când se întâmpla să nu mai contenească ploaia, românii spuneau aşa:„Treci, ploaie călătoare, Că te-ajunge Sfântul Soare, C-un mai, c-un pai, Cu sabia lui Mihai.”Prin ţinutul Brăilei se crede că Sfântul Mihail ţine cheile raiului.

Se zice că Arhanghelii Mihail şi Gavriil, la Judecata de Apoi, vor buciuma din buciume ca să învie morţii.

Despre Sfântul Arhanghel Gavril, căruia i se mai spune şi Gavriil, Gavrilă sau Gavriil Blagovecinicul, în popor se crede că este conducătorul cetei îngerilor, alături de Sfântul Arhanghel Mihail, că ţine Ciuma de păr, asemeni Sfântului Haralambie, şi că tună împreună cu Sfinţii Mihail şi Ilie, contra demonilor. Deseori el aduce ploaia cu piatră: „orânduieşte cu tunul şi piatra”.

Ciprian Voicilă , sociolog

divider



Revista presei străine

1. Soldaţii americani în drum spre Polonia. România face parte din program.

Conform spuselor secretarului apărării S.U.A., Asthon Carter, în aprilie anul viitor, S.U.A. va trimite în Polonia, la Orzysz, un batalion de 900 de oameni; soldaţi ce până mai ieri fuseseră cantonaţi în Germania. Batalionul va fi întărit cu sprijinul a doua unităţi: una română, alta engleză. In urma summitului de la Varşovia, N.A.T.O. a decis trimiterea a patru batalioane, de 1000 de oameni fiecare, în Polonia şi ţările baltice. Ele vor fi comandate de către S.U.A., Canada, Germania şi Marea Britanie. S.U.A. motivează această decizie ca fiind luată pentru a stopa «aventurismul» din fostul spaţiu sovietic; Moscova acuză N.a.T.O. de focalizarea asupra unei «ameninţări sovietice inexistente». Recent, Washington-ul a deplasat în România mijloace şi efective militare ale buclierului sau anti-missile. Rusia acuză aceasta, ca fiind un demers militar îndreptat împotriva capacităţii sale de convingere internaţionale a demersurilor pe care ea le face pentru stoparea nuclearizarii conflictelor… La finele lui iulie, Vladimir Putin acuza N.A.T.O. că atrage Rusia într-o cursă a înarmărilor frenetice şi de a rupe echilibrul militar instaurat în Europa, după căderea U.R.S.S. (https://civilwarineurope.com/2016/10/28)

2. Când un ziar israelian de mare tiraj pune în discutie finanţările evreieşti ale campaniei lui Hillary Clinton.«Dintre cei 9 primi finanţatori ai campaniei lui Hillary Clinton, 8 sunt evrei». Iată ce afirma Steve Plocker în paginile cotidianului israelit Yediot Arahonot. Conform datelor oficiale, 1,35 miliarde de dolari au fost colectaţi pentru Clinton, faţă de 710 milioane de dolari pentru Donald Trump. Primii cinci donatori ai lui Hillary Clinton au un aport ce se ridică la cca. 70 milioane de dolari. Iată-i: patronul fondului de investiţii Donald Sussman (20 milioane de dolari), miliardara Mary Kathryn Pritzker (15 milioane de dolari), israelo-americanul Cheryl Saban (12,5 milioane de dolari), magnatul finanţelor George Soros, mare “iubitor” al României (11,8 milioane de dolari) şi fondatorul produselor de regim Slim-Fast, Daniel Abraham (9,6 milioane de dolari). Alţi membri cunoscuţi ai comunităţii evreieşti americane ca Steven Spielberg, creatorul de modă Ralf Lauren şi co-fondatorul Facebook, Dustin Moskovitz au contribuit «în mod generos la campania lui Hillary Clinton».(https://francais.rt.com; 31 oct.2016) Jean-Frédéric Poisson, preşedinte al Partidului Democrat-Creştin din Franţa şi candidat la alegerile «primarelor» de dreapta, a declarat ziarului Nice-Matin, în ediţia sa din 19 octombrie că «apropierea lui Hillary Clinton de super-financiarii de pe Wall-Street şi supunerea ei faţă de lobbyurile sioniste sunt periculoase pentru Europa şi Franţa». Jean-Frédéric Poisson face referire la American Israel Public Affairs Committee, grup de presiune destinat a favoriza interesele israeliene în S.U.A. şi în politica externă americană. Ca urmare a acestor declaraţii, C.R.I.F.-ul (Consiliul Reprezentativ al Institutiilor Evreieşti în Franţa) a cerut înaltei autorităţi ce urmăreşte şi reglementează desfăşurarea primarelor de centru - dreapta, de a dispune sancţiuni exemplare împotriva acestuia; considerând că «pe lângă caracterul insiduos antisemit al acestor declaraţii, ele revelează teze conspiraţioniste». Şi, cine zice asta? Păi tocmai noul preşedinte al C.R.I.F.-ului, domnul Francis Kalifat, fost militant al mişcării sionist-revizioniste Betar.(https://francais.rt.com; 20 oct. 2016). Cu titlu informativ, la ora actuală, C.R.I.F.-ul supervizează în Franţa peste 60 de asociaţii - printre care Fondul Social Evreiesc Unificat şi Alianţa Israelită Universală - iar pe plan internaţional este afiliat Congresului Evreiesc Mondial. De unde, cea mai bună soluţie de a face pulbere «tezele conspiraţioniste», este de a pune politic-corect, lupul paznic la oi. Nu?...

3. «Marea Inlocuire» (politica mondialistă de distrugere a conceptelor de naţiune, de identitate naţională, de credinţă, familie etc prin înlocuirea populaţiei nativ-autohtone, identitar-cultural-istorică, cu una migratorie, laxist manevrabilă , în favoarea unui «concept filozofic avangardist». Guvernele politice corespunzatoare vor apărea ca o consecinţă firească a unei stări de fapt...): «Românul absolut», liberalul-«democrat» George Soros, propune Europei un împrumut de 30 miliarde (nu de lei!) pe an, pentru finanţarea imigraţiei de masă. Intr-un interviu acordat cotidianului german Die Welt, miliardarul George Soros, omul lui Rothschild, sfătuieşte Europa să încurajeze emigraţia de masă. O escrocherie demografică şi financiară demnă de piramida lui Ponzi (montaj financiar fraudulos creat de către Charles Ponzi la Boston, în 1920; şi care presupune retribuirea investitorului iniţial din fondurile cerute noilor aderanţi. Chiar în cazul falimentului respectivului fond, faliment dezastros pentru aderentul plătitor, recuperarea financiară pentru investitorul iniţial este exorbitantă…).

Soros împărtăşeşte cunoscutei gazete germane, din puţul gândirii sale mondialiste: «Brexit-ul este o catrastofă», «mişcările naţionaliste şi xenofobe ameninţă Germania, Franţa şi Ţările-de Jos .(…) Ţinând cont de îmbătrânirea populaţiei Europei, imigraţia de masă uşureaza problemele cu care aceasta se confruntă». După Soros, Europa ar trebui să investească un minim de 30 miliarde anual, bani pe care nu-i are, dar pe care poate să-i împrumute de la acoliţii lui, marea finanţă internaţională. Şi ca un exemplu personal, Soros pune la bătaie, din banii proprii, 500 milioane de dolari pe care îi investeşte în start-up-ul, (debutul) iniţiativelor sociale şi activităţilor fondate de către migranţi şi refugiaţi, iclusiv tehnologia digitală emergentă. Un sfat «dezinteresat», «umanist» şi mortal, cu atât mai mult, cu cât toate studiile indică că imigraţia de masă, departe de a reprezenta o soluţie, reprezintă, dimpotrivă, o mare povară pe umerii finanţelor publice ale ţărilor europene. Ce-are a face şi pe cine mai doare că azi, într-o Europă - cândva creştină - scoatem politico- ecumenist crucifixele din şcoli, ori că «talibana» Jeanne D’Arc a fost arsă pe rug?… Atât timp cât modelul actual de urmat este cel al liberschimbiştilor, cel al gulerelor albe ale umanitariştilor progresişti deschişi mondializării, de tipul «binefăcătorului» Soros(https://civilwarineurope.com/2016/10/10)

4. Philippe de Villiers, altceva decât George Soros In ultimul număr al revistei Monde&Vie, Jeanne Smits ia un interviu lui Phillipe de Villiers (foto), privitor la ultima sa carte «Clopotele, vor suna ele şi maine?». Iată câteva din răspunsurile autorului.«Nu am vrut să vorbesc de atentate şi nici de Statul Islamic pentru că atentatele şi Statul Islamic sunt o manifestare oribilă, teribilă a islamului de astăzi; dar nu sunt altceva decât o manifestare actuală.(…) Când Statul Islamic va fi mort (nu va mai fi, n.n) şi când nu vor mai fi nici atentate, islamizarea va continua. Trebuie să vedem că djihad-ul are trei forme în spiritul Coranului. Există djihadul războinic, cel al atentatelor. Există djihadul demografic, prin număr. Şi există djihadul civilizaţional: se testează prin taqyia societatea pe care o avem în faţă (...) şi nu ne oprim decât atunci când apare o rezistenţă. Este o impostură intelectuală pe care o adoptă cu uşurinţă politicienii şi clerul, căci aşa îi aranjează, de a ne face să credem că e o diferenţă între islam şi islamism. Printre operele din biblioteca mea am găsit cărţi scrise de doctoranzi ai Bisericii, care vorbesc de islam ca nefiind o religie. De pildă, sf. Thomas vorbeşte de «legea Maurilor»… Este charia, adică un sistem politico-religios. In sec XIX se vorbea de islamism, nu se vorbea de islam. Mergând mai departe, există între islam şi islamism o diferenţă graduală, nu una de natură. Nu toţi musulmanii sunt islamişti, dar toţi islamiştii sunt musulmani. Un mare gânditor Kabyl, Ferhat Mehenni spunea că «Islamul este islamismul în repaos. Islamismul este islamul în mişcare».

Pentru ca acelaşi Philippe de Villiers să continuie: Islamistul este un musulman grăbit. Grăbit să aplice Coranul. Iar un musulman care încearcă să «ajusteze» Coranul, de exemplu să dea la o parte partea lui beligerantă, este un musulman pasibil de moarte: este un apostat. Viziunea irenica (pacifistă) a Islamului în istorie, este contrară istoriei occidentului. Care este istoria confruntării dintre islam şi creştinism. Este o mare diferenţă între cruciade şi djihad: cruciadele au dispărut demult. Era un război de eliberare, de legitimă apăarre, nu unul de cucerire; în timp ce djihadul a reînceput totul. Cucerirea este în desfăşurare. La fel şi colonizarea. Este pentru prima datăp în istorie când invadatul solicită invadatorul, când colonizatul cheamă la căpătâi, pe patul de moarte, pe colonizator. Este urgent ca Franţa să regăsească drumul propriei civilizaţii, să-şi regăsească rădăcinile şi identitatea sa creştină».(le salon beige,12 noiembrie 2016)

Andrei Popescu 

divider



10 ani fără Părintele Gheorghe Calciu

Pr. Gheorghe Calciu - Un glas care te cheamă!

In data de 21 noiembrie a avut loc la Biserica Acoperământul Maicii Domnului din Bucureşti, o seară închinată Părintelui Gheorghe Calciu. Biserica a devenit neîncăpătoare pentru cei care urmaseră chemarea glasului...S-a oficiat slujba parastasului la 10 ani de la trecerea la Domnul, apoi ne-am împărtăşit din duhul luptei, suferinţei şi biruinţei Părintelui Calciu, prin intermediul celor care l-au evocat. Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu şi dr. Dionisie Stoenescu au luat cuvântul. S-a vorbit despre studenţia părintelui, despre satul său natal, despre detenţie, exil şi întoarcerea acasă întru veşnica odihnă şi pomenire.

Evenimentul a fost organizat de Parohia Acoperământul Maicii Domnului, alături de LTCOR Sector 6 şi Fundaţia Profesor George Manu.

O lacrimă pe mormântul Părintelui Gheorghe Calciu

La data de 21 noiembrie s-au împlinit 10 ani de când a plecat dintre noi Părintele Gheorghe Calciu şi parcă niciodată nu l-am simţit mai prezent în sufletele noastre, în viaţa noastră, ca acum...Cimitirul Sfintei Mânăstiri Petru Vodă a devenit neîncăpător pentru mulţimea venită la parastasul oficiat de un sobor de preoţi, în ziua de 20 noiembrie, sub un cer însorit, ca în fiecare an când ne adunăm la acest parastas.

Dintre apropiaţii Părintelui Calciu, care au trăit ani grei de suferinţă prin închisorile comuniste, au fost prezenţi veteranii Marcel Petrişor, Demostene Andronescu, Vasile Iamandi, Dionisie Stoenescu, precum şi alţii, care l-au iubit sau i-au fost fii duhovniceşti.

Un cald cuvânt omagial a fost rostit de Părintele Hariton Negrea, stareţul mânăstirii, care a evocat personalitatea Părintelui Calciu şi lupta sa pentru educaţia creştin-ortodoxă a tineretului, în anii regimului comunist, - luptă pe care a plătit-o cu grei ani de suferinţă.

Parastasul a fost încheiat cu o frumoasă agapă, în trapeza mânăstirii.

Dumnezeu să-l odinnească în pace şi să-i răsplătească Părintelui Calciu dăruirea şi dragostea cu care a îmbogăţit sufletele noastre.

Erast Călinescu 

divider



Cea din urmă sfântă slujbă

O amintire care îmi va rămâne în suflet, câte zile voi mai trăi...Era prin octombrie, acum zece ani. Zece ani de la trecerea în veşnicie a Părintelui Gheorghe Calciu. Ştiam că părintele va veni în ţară, ca în fiecare an, - ca să-i mai vadă pe ai săi, de la Mahmudia şi să-şi aline dorul de-acasă, colindând pe la mânăstiri.

A venit şi a poposit, ca de obicei, la Demostene Andronescu, de care îl lega o îndelungă suferinţă, o îndelungată sfântă trăire, o “suferinţă ca o binecuvântare”, cum a caracterizat mai târziu lungii lor ani de detenţie, despre care ne vorbea nouă, celor cărora ne era duhovnic.

Ştiam că acolo îl vor căuta, ca de obicei, mulţi tineri şi bătrâni, ca să primească binecuvântarea sa,- aşa că m-am grăbit să-l întâlnesc devreme, în prima sa dimineaţă. Parcă îl văd şi acum. Era încă în pijama şi ghemuit într-un fotoliu. Mi-a zâmbit, şi-a pus mâinile pe capul meu şi m-a binecuvântat... I le simt şi acum, când scriu... Căci altădată, când făceam câte ceva... nu mă lăsa. De exemplu, mi-a blocat aparatul fotografic când am vrul să-l pozez în sicriu...Apoi, primele cuvinte pe care mi le-a spus, zâmbind, au fost. -Am cancer la pancreas. Au confirmat-o trei specialişti... Avea dureri mari, dar nu le manifesta. Aceasta îmi aminteşte de părintele Porfirie, care Îl ruga încă din tinereţe, pe Iisus să-i dea un cancer, pentru ca să sufere ca El, iar la bătrâneţe, când s-a îmbolnăvit de cancer la hipofiză, cu dureri mari, spunea fericit: - Vezi că mi l-a dat, nu m-a uitat...Era într-o sâmbătă şi aflasem că Părintele urma să slujească a doua zi la biserica Sf. Ilie Gorgani. Ezitam să-l întreb direct şi l-am rugat să-mi spună ce program şi-a făcut, de data asta. Mi-a spus că va pleca în Dobrogea la ai săi apoi prin ţară, cât îl vor ţine puterile. Va fi un bun rămas... Atunci am îndrăznit să-l întreb dacă a doua zi va sluji la Sfânta Liturghie. S-a întristat şi mi-a spus că e prea slăbit şi că nu va putea...Când vizitatorii au început deja să sune la uşă, l-am lăsat pe părintele să se îmbrace şi am plecat, cu sufletul tulburat.

A doua zi, Duminică, în biserica noastră se zvonea deja că va sluji şi părintele Gheorghe Calciu. Puţini eram cei care ştiam că nu va mai putea veni. Deodată, însă, a apărut zâmbind credincioşilor, senin şi vioi, s-a închinat la icoane şi a intrat în Altar. În faţa unei asemenea minuni, nu ne venea să credem ce vedeam!...A slujit frumos, degajat şi ne-a predicat, la microfonul pe care i-l ţinea părintele Silviu. În predica sa, Părintele Calciu a apăsat pe necesitatea credincioşilor de a fi în biserică şi de a asculta cu mare atenţie Sfânta Evanghelie, care ne aduce însuşi cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos.

A fost cea din urmă Sfântă Liturghie la care a slujit...Apoi a plecat prin ţară, dar boala l-a întors din drumul său de rămas bun. La spitalul care l-a primit, ne spunea, din patul său de suferinţă, că sufletul îi este plin de bucurie căci, în fiecare dimineaţă vin să-i ceară binecuvântarea mulţi din personalul spitalului, înainte de a-şi începe lucrul.

În restul zilei, când Părintele nu se odihnea, vedeam că primeşte o lume întreagă de cunoscuţi şi necunoscuţi, fiecare cu nevoile şi cu grijile lor şi care ieşeau din rezerva sa cu fruntea mai senină, cu inima mai uşoară. Veneau mereu, călugări de pe la mânăstiri şi îi slujeau Sfântul Maslu şi multă bucurie i-au adus vizitele patriarhului Teoctist, a mitropolitului Bartolomeu şi a părintelui Arsenie Papacioc. De altfel, P.F.Teoctist i-a slujit mai târziu şi slujba de înmormântare, la Mânăstirea Radu Vodă.

A fost înmormântat, conform dorinţei sale, la Mânăstirea Petru Vodă.

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe părintele Gheorghe Calciu, căci multă suferinţă a îndurat şi multă pace şi alinare a adus, cât a trăit printre noi.

Erast Călinescu 

divider



Pr. Gheorghe Calciu


Trebuie să am sinceritatea să vă mărturisesc că este greu pentru mine, un umil creştin, ca şi pentru noi toţi, dealtfel, să vorbim despre personalitatea covârşitoare şi totuşi atât de simplă şi umilă a părintelui Gheorghe Calciu, care, în nemărginita lui bunătate, ne-a făcut onoarea de a ne socoti prieteni.

Păcătuim. Este o iluzie automăgulitoare pentru mine şi pentru noi. El era prietenul tuturor celor care aveau nevoie de mila Domnului. Prietenii lui erau toţi cei care veneau la el să îşi spună păsul, primindu-i pe toţi cu aceeaşi căldură sufletească pe care o avea şi pentru noi.

Să ne bucurăm! Părintele nu a plecat dintre noi. El ne veghează, de acolo, de sus! El trăieşte, a trăit şi va trăi veşnic în inimile noastre şi ale tuturor credincioşilor care s-au bucurat de binecuvantarea şi cuvintele lui de Om al lui Dumnezeu, deţinător al adevărului etern al credinţei. Bucuraţi-vă! O spun încă o dată. Acum avem încă un sfânt în soborul rugătorilor martiri pentru mântuirea neamului nostru creştin-ortodox, atât de încercat.

S-ar putea să fie chiar aici, acum, printre noi şi ne priveşte cu ochii lui albaştri, luminoşi, care niciodată n-au fost umbriţi de tristeţe, ci totdeauna dătători de curaj şi de speranţă.

Cuvintele mele, orice aş spune şi oricât aş vrea să spun, sunt prea sărace, aşa că îl voi lăsa pe el să vă vorbească, citând câteva din cuvintele lui adresate tinerilor pentru care şi la care avea întotdeauna porţile inimii deschise. “Ce înseamnă atunci preoţia? Ea înseamnă să fii martorul îndurerat al suferinţei umaneşti şi să o iei pe umerii tăi. Să fii cel ce încălzeşte pe lepros la sân şi dă celui mizerabil viaţa prin suflarea gurii lui.

Să fii consolatorul tare al oricărui nefericit, chiar atunci când tu însuţi te simţi doborât de neputinţă. Să aduci o rază de lumină strălucitoare în inimile celor nenorociţi, chiar atunci când ochii tăi orbi au încetat demult să mai vadă lumina.

Să porţi pe umerii tăi muntele suferinţei umane, chiar atunci când fiinţa ta strigă zdrobită de propria-i suferinţă”. Am încheiat citatul.

Trecut prin vâltoarea infernului comunist care se numea Piteşti, înfometat, bătut, schingiuit, nici lanţuri, nici zăbrele, nici gherle, jilave sau aiuduri nu l-au înfrânt. Inchis, dar mereu liber, pentru că îl avea pe Hristos în inimă, a protestat, a denunţat şi a strigat adevărul împotriva demolatorilor credinţei şi bisericilor. Am putea umple o bibliotecă cu pildele şi cuvintele lui adresate tinerilor. Dar, mai ales cu faptele pentru că dialogul lui era dialogul faptelor. Inchei, dându-va un ultim citat: “Există un război continuu între bine şi rău, între dreptate şi nedreptate, între libertate şi prizonierul de idei, între puritate şi corupţie; şi toate aceste bătălii se dau pe un singur câmp de luptă care este inima omului. Acestei inimi îi vorbesc eu, Preotul lui Hristos.” Amin.

Cuvintele lui au vindecat greşeli, răni şi infirmităţi sufleteşti, au stăvilit minciuna, ura şi pizma, dedicându-şi întreaga viaţă semenilor pe care i-a iubit, aşa cum numai un sfânt o poate face.

Va rog să îmi iertaţi îndrăzneala mea de a încerca să vă redau măcar o clipă din eternitatea părintelui luptător Gheorghe Calciu.

Amin!

Vasile Jacques Iamandi 

divider



In memoriam Marcel Cazacu (18 aprilie 1930- 22 noiembrie 2001)

”Am fost foarte mulțumit că această suferință o pot pune la picioarele lui Iisus”

(interviu difuzat la Radio Timișoara, Emisiunea ”Noi înșine”, moderator Lăcrămioara Varga)

Bună ziua, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, vă urează în miez de mai Lăcrămioara Varga, la o noua ediție a emisiunii ”Noi înșine”.

Ce anotimp ar fi mai potrivit decât primăvara târzie, cu copacii proaspeți, cu verdele lor lucitor, cu salcâmii și castanii înfloriți? Ce decor ar fi mai îmbietor pentru o proustiană călătorie în căutarea tinereții pierdute? Știm prea bine că ea, tinerețea, nu ține atât de viața biologică sau de numărul aniversărilor, ci de viața sufletului. Cum aceasta din urmă se măsoară cu eternitatea, iată, dragi muritori, având șansa tinereții veșnice pe pământ. Dar cât de mult știm să prețuim această șansă? Vă invit, dragi ascultători, să ne însoțiți în această imaginară călătorie, de numai o oră, pe invitatul meu și pe mine.

În studio, astăzi, pentru dumneavoastră, se află un invitat foarte drag. Unul dintre acei oameni la care tinerii de astăzi privim cu admirație și cu uimire. Unul dintre acei oameni care își spune zâmbind „moș", dar nu pentru că ar fi apăsat de ani, ci pentru că experiența vieții domniei sale a fost mult mai intensă decât în mod obișnuit. Pentru că, stupid și nedrept, alții i-au întemnițat tinerețea. Unul dintre acei oameni cu care putem recapitula o întreagă istorie. Este vorba despre domnul Marcel Cazacu, vicepreședintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din Timișoara.

Domnule Marcel Cazacu, în primul rând, vă mulțumesc pentru că ați acceptat această invitație de a fi oaspetele emisiunii ”Noi înșine”.

Și eu mulțumesc pentru invitația la care am răspuns cu plăcere.

Vă mijea tinerețea, elev fiind în perioada instalării comunismului la noi. Cum vedeau tinerii acest lucru? Care era reacția lor generală?

Da. Acum cincizeci de ani în urmă, neamul acesta românesc traversa una dintre cele mai îngrozitoare perioade din istoria neamului. Era vorba de instalarea prin forța tancurilor sovietice a comunismului în patria noastră, o haină straină total de educația, de simțămintele acestui neam. Desigur că, în această situație, spre deosebire de acum, când tineretul este pasiv și neinteresat de probleme, de ce se întâmplă în țara aceasta, atunci fermentul luptei anticomuniste era format de tinerii studenți și elevi. Trăind perioada, în sfârșit, '44-'45, ca elev de liceu, și cu toate fazele acestea de impunere prin forță a comunismului, elevii și studenții vedeau în Regele Mihai, pe atunci, exponentul acestei lupte anticomuniste. Din cauza aceasta, purtam la butoniera hainei sau a uniformei figura Regelui Mihai și tricolorul românesc. Sigur, chiar acum cincizeci de ani, dar în toamnă, în noiembrie '46, s-au măsluit acele celebre alegeri, a căror rezultat a fost complet inversat. Sigur, au urmat apoi o sumedenie de alte înscenări - dizolvarea partidelor politice istorice, alungarea monarhiei și alte asemenea atrocități care se anunțau pentru acest neam horopsit de istorie. Sigur, așa cum am spus, deși aveam 15-16-17 ani, noi, fără gândul de a ne implica politic, simțeam nevoia să luptăm, să ne impunem această opoziție față de instalarea comunismului.

V-aș ruga doar încă o precizare. Noi, încă de la școala primară și la liceu, aveam ca obiect obligatoriu de studiu religia. Noi aveam biserica elevilor, la care frecventam în fiecare duminică. Chiar personal făceam parte din corul acestei biserici, la care dirijor era profesorul nostru de muzică și care cor era format din patru voci de fete de la liceul de fete și patru voci de băieți de la liceul de băieți. Deci, aveam din familie și din școală impregnată puternic această educație creștină și național-românească. Țineam foarte mult la pământul acesta strămoșesc pentru care s-au luptat înaintașii noștri și, bineînțeles, la tradiția noastră creștină.

Ce s-a întâmplat mai departe?

Deci, în această conjunctură, sigur, după dizolvarea partidelor politice și după alungarea Regelui, trebuiau eliminați toți dușmanii. Noi orânduiri, care veneau importate din răsărit. Dacă în 1944 nici nu se auzea de Partid Comunist și așa cum s-a stabilit ulterior, ei nu erau decât eventual o mie în toată țara și aceia de naționalități străine neamului românesc și importați din URSS. Pe parcurs, s-au găsit cozi de topor, oameni lipsiți de caracter, care s-au pus în slujba acestora pentru unele avantaje materiale. Atunci, s-a recurs, așa cum spuneam, la tot felul de metode străine de cinste, de corectitudine. Noi, ca elevi, vedeam periclitată existența acestui neam la ora respectivă. Și ne exprimam opoziția în felul în care credeam noi.

Acum, sigur, în ceea ce mă privește, eu nu intenționam să-mi fac carieră politică și nu intenționam nici chiar să fiu alături de regulamentul școlii, însă cu atât mai mult cu cât trebuie să recunosc că nota cea mai mică o aveam la gimnastică și prin noțiunea de fericire, eu visam atunci să fac carieră intelectuală. Nu visam, deci, nici să fiu bogat sau, în sfârșit, să petrec în cârciumi sau altceva. Prin noțiunea de fericire visam să fac carieră. L'homme propose et Dieu dispose, știți? Au venit anii aceștia care ne-au cam dezechilibrat și ne-au schimbat planurile.
Noi, pe atunci, elevii eram interesați, îmi amintesc, să citească filosofie. De altfel, și în liceu se făcea. De exemplu, în clasa a șaptea se făceau trei materii de filosofie. Adică profesorul de filosofie ne preda economie politică, sociologie și psihologie. Și eram interesați să citim Feuerbach, Nietzsche, toate ideile filosofice și, bineînțeles, în final, aveam discuții între noi și optam pentru una sau alta dintre aceste idei. Mai târziu, sigur, sfera aceasta s-a îngustat și n-am putut sau generațiile următoare n-au putut avea acces decât la filosofia marxist-leninistă și n-au cunoscut alte teorii.

Înțelegem până acum că erați un tânăr obișnuit al acelor vremuri, care doreați să studiați, simțeați pulsul vieții culturale, intelectuale, sociale a epocii. Totuși, ce s-a întâmplat mai departe?

Într-una dintre nopți, în mai 1948, eram elev în clasa a șaptea de liceu și, repet, într-una dintre nopți, dubele, siguranțe pe atunci, au cutreierat orașul în care mă aflam. Bineînțeles, în aceeași noapte au cutreierat toate orașele din țară și au arestat elevi de liceu, de exemplu. Din clasa a șaptea, în care mă aflam atunci, am fost arestați șapte elevi, șapte colegi. A doua zi, i s-a impus familiei mele să părăsească casa, deși pe atunci nu exista o lege a naționalizării și noi aveam o căsuță familială fără etaj, compusă din două camere și bucătărie. Un comisar de siguranță numit „ghenzăr" a facut un proces verbal și i-a forțat pe părinții mei să evacueze acea casa.

Ei, pe noi ne-a adunat la siguranță, iar tot în noaptea aceea ne-a dus la penitenciar, ne-a depus acolo, unde am stat vreo nouă luni de zile în anchetă, într-un regim lipsit de orice legătură cu exteriorul, cu familia, cu părinții, într-un regim de înfometare, lipsă de asistență medicală. Anchetatorii ne spuneau: „măi, voi sunteți găinari, voi n-o să ajungeți niciodată la proces, dar dacă o să ajungeți, o să primiți și voi, cât ați făcut, câteva luni și o să vă dea drumul afară". Și nouă ni se părea la fel.

Într-una dintre nopți, în martie 1949, am fost scoși din celulă, am fost duși în altă încăpere mai mare, unde era o masă roșie, la care erau câțiva ofițeri și fără ca să avem posibilitatea să aflăm și noi acuzele care ni se aduc sau să ne angajăm un avocat sau să anunțăm familia, s-a îndeplinit formalitatea unui așa-zis proces, imediat după care s-a dat o sentință. Unul dintre noi, care avea trecut de optsprezece ani, a primit doisprezece ani muncă silnică, iar noi ceilalți am primit câte opt ani de muncă silnică și zece ani de gradare civică. Sigur, la acea dată, ni se părea o glumă. Spuneam așa cum auzisem de afară că vor veni americanii, că Churchill, la Fulton, a declarat că pericolul comunist este foarte mare și altele. Sigur, ni s-a părut glumă, că nu vom executa nimic din acești opt ani sau foarte puțin. Realitatea este că am executat acești opt ani pe muchie și după așa-zisa eliberare... Dacă o să vă intereseze poate, mai târziu au urmat alte suplimente de detenție. Cu greutățile de neimaginat, în sfârșit...

Haideți să ne întoarcem la ce era în sufletul unui tânăr de șaptesprezece ani în momentul în care s-a văzut ridicat din propria casă și dus la Securitate.

Să știți, noi eram convinși că nu am comis nicio ilegalitate, că nu am făcut niciun rău la nimeni. Eu personal nu am dat nicio palmă în viața mea nimănui. Deci, nu vedeam cu ce am greșit. Pentru că, în fond, aveam cred că dreptul să avem ca oameni și păreri diferite de cea a conducerii de atunci.

Sigur, fără să știți ce urma. Totuși, de ce v-au acuzat, trebuia să vă dea sau nu v-au dat nicio explicație?

Da, am fost încadrat în crimă de uneltire împotriva ordinii sociale, articolul 209, aliniatul 3. Deci, crimă de uneltire. Vă imaginați, când auziți de crimă vă gândiți cine știe câți indivizi am omorât noi, dar, repet, nu am dat nicio palmă nimănui.

Înainte de a intra, dacă doriți, în amănuntele acestor opt ani și a ce a urmat după aceea, o întrebare pe care doream să v-o pun ceva mai repede și v-am lăsat însă să ne povestiți cum vin ideile. Care erau pasiunile dumneavoastră?

Vedeți, spre deosebire de tinerii de astăzi, pentru că și eu am doi copii, atunci dacă părinții doreau și țineau ca copiii lor să facă ceva, nouă, copiilor, indiferent că ne plăcea sau nu ne plăcea, noi făceam. De exemplu, eu, de la vârsta de cinci ani, am luat ore de vioară de trei ori pe săptămână și nu mi-a plăcut deloc. Cinci ani de zile m-a chinuit un profesor cu vioara aceasta, dar o făceam cu multă conștinciozitate, deși nu-mi plăcea. După cinci ani de zile, profesorul a plecat și am abandonat vioara și am fost foarte încântat.

Ulterior, însă, mai ales în pușcărie, mi-am dat seama că undeva se întipărise această pasiune pentru muzică și pentru că în pușcărie și în coloniile de muncă, pe canal și în altă parte, nu ne puteam striga pe nume. Eu, de exemplu, fredonam, când aveam această posibilitate, când eram pe șantier, fredonam fie Concertul în Re de Beethoven, fie Simfonia a noua, fie o altă partitură și, bineînțeles, colegii și cei mai în vârstă decât mine, pentru că eu eram printre cei mai tineri, spuneau că sunt refulări freudiene la Marcel. Totdeauna știau că Marcel este în apropiere.

Îmi permit să vă opresc puțin și să vă propun să luăm un scurt respiro muzical. Este vorba despre Simfonia spaniolă a lui Lalo și veți recunoaște probabil vioara lui Ion Voicu, de această dată.

Domnule Marcel Cazacu, haideți să continuăm puțin pe acest fundal muzical pasionat care erau celelalte pasiuni ale dumneavoastră.

Datorită, repet, educației de acasă. În familia mea se mergea necondiționat, în fiecare duminică și sărbători, la biserică. Ne rugam toată familia, în fiecare zi. Posteam miercurea și vinerea. Acestea au lăsat o amprentă puternică în educația mea. În plus, anii aceștia deosebit de grei de pușcărie, trebuie să recunosc, m-au axat și mai puternic în creștinism. Aceasta, aș putea spune, este o altă mare pasiune a mea și consider că mă declar adeptul filosofiei creștine și încerc să pun în practică, în măsura în care reușesc, principiile morale creștine.
O altă pasiune, și poate ultima, era să-mi cunosc țara. Ca elev, pe atunci nu existau bilete în circuit, făceam tot felul de exhibiții. Adunam bani, leu cu leu, și vara plecam cu câte un coleg pe munte sau prin orașe să-mi cunosc cât mai bine țara. Aș putea spune că, chiar cu peripețiile respective, îmi amintesc cu multă plăcere. Sigur că aș fi dorit foarte mult să cunosc și dincolo de hotarele țării. Acești doisprezece ani și patru luni de detenție pe care i-am facut în total, plus faptul că ieșind de acolo posibilitatea de a trece eu frontiera era exclusă, abia după 1990 am reușit să plec și eu până în Germania.

În loc de călătorii, știu și eu, exterioare, vă aștepta, de fapt, o lungă călătorie într-un spațiu mai mult decât închis.

Da. Și aș dori să mai spun ceva. Țin să accentuez că în 1948 au fost arestați elevi și studenți din toate orașele țării. În 1949 au fost împărțiți deținuții politici pe profesii. Țăranii și muncitorii la penitenciarul din Gherla, intelectualii la Aiud, studenții la Pitești și elevii la Târgșor. Târgșorul este o fostă mănăstire la vreo șaisprezece kilometri de Ploiești, care a fost transformată în penitenciar. Conducătorii de atunci mai sperau că ar putea să se creeze sau să se realizeze cu elevii o reeducare, să fie reintegrați societății. Trebuie să recunosc că acolo, la Târgșor, un an de zile cât a fost acest experiment, a fost o viață foarte plăcută de care îmi amintesc cu multă plăcere. Acești tineri, între treisprezece și douăzeci de ani, cu vise și cu idealuri, speranțe. Mai ales că aveam și o oarecare libertate de mișcare prin curte, s-a creat așa o comuniune sufletească greu de descris.

A apărut ceva, a apărut reeducarea. Ne-a fost trimis un muncitor petrolist, un bătrân, noi îi ziceam moș Tăgâță, care ne obliga să mergem într-o sală de festivități de acolo, să ne citească din istoria PCUS și să dăm și răspunsuri la seminar. Dacă în exterior nu ne-a plăcut aceasta și am manifestat opoziție, cu atât mai mult în pușcărie. Și atunci, marea majoritate au fost ostili acestei reeducări și, bineînțeles, au urmat izolări.

La început, în această curte se plimbau toți. Ulterior, cei care erau considerați ca exercitând o influență asupra altora erau izolați cu regim de celulă și fără anumite drepturi. De exemplu, cei care acceptau reeducarea aveau dreptul la carte poștală, pe care o dată pe lună scriai zece rânduri familiei și posibilitatea de a primi cinci kilograme de alimente de acasă. Cei care nu acceptau, și majoritatea nu acceptau, erau opriți de la aceste drepturi.

Îmi amintesc că eram și eu la una dintre izolări, când a venit generalul Nicolski și cu ministrul Drăghici și când ne-a amenințat, în fel și chip, că nu vom mai vedea lumina soarelui. Sigur, la ora aceea nu știam că există într-adevăr ceva care ne-ar fi putut distruge total: Piteștiul. La ora aceea nu cunoșteam acest amănunt și ni s-a părut o glumă. În 1950, conducerea de partid de atunci a Securității și-a dat seama că experimentul Târgșor a eșuat și ne-a împărțit. Pe majoritatea ne-a dus pe Canal, iar pe alții la penitenciarul Gherla, chiar Pitești și la alte penitenciare.

Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră?

Eu aș vrea să mă mai opresc puțin la Târgșor. Mi-a venit acum în minte că, în general în acești ani de pușcărie, noi nu aveam posibilitatea să citim un ziar, o pagină de carte, o scrisoare, dar la Târgșor a pătruns, în mod miraculos, un Noul Testament, pe care, sincer vă spun, eu îl manevram. Trecea din mână în mână, câte cinci minute, și cu pătura în cap citeam câte un capitol din Noul Testament. Cine împarte, parte își face și trebuie să recunosc că la Târgșor acest Noul Testament l-am citit de cel puțin zece ori și întotdeauna mi se părea că găsesc ceva nou.

Noaptea, acest Noul Testament, pentru că se făceau percheziții și exista pericolul ca să-l găsească, îl băgam în salteaua cu paie - aveam saltele acolo - pentru ca la eventuala percheziție să nu-l găsească.

Pe mine de la Târgșor m-au dus pe Canalul Dunărea-Marea Neagră. Tot la Târgșor, cred că n-ar fi lipsit de importanță să mă opresc asupra unei întâmplări. La Târgșor, am făcut un puseu de febră mare, diagnosticat ca apendicită acută. Când a trecut o dubă pe la Târgșor, m-au urcat și pe mine în dubă și m-au dus la singurul spital unde se făceau operații în țară, Spitalul Văcărești. Beneficiau însă de acest spital, în marea majoritate, deținuții de drept comun, hoții. M-au dus și pe mine la Spitalul Văcărești, m-au operat de apenticită pe viu, fără anestezie. M-au dat jos de pe masă și mă asteptau doi caralii. Așa le spuneam noi polițiștilor sau milițienilor sau gardienilor care ne însoțeau. Mă așteptau doi gardieni care, văzând că am fost operat, se amuzau și cu bâtele fugeau după mine până la duba care urma să mă ducă la Jilava. Jilava era depozitul de deținuți politici.

La Jilava, m-au introdus în camera șase reduit, unde am stat trei luni. Asta se întâmpla în mai, 1950, începutul verii. Această cameră adăpostea la ora aceea nu mai puțin de două sute patruzeci de indivizi. Lângă mine a murit, printre alții, și fostul director al penitenciarului Jilava, pe nume Mănaru. Una dintre acuzațiile pentru care a fost condamnat a fost faptul că în acea cameră băgase pe vremuri, când el era director, doisprezece deținuți în loc de șase, câți trebuia să bage. Vedeți, noi eram două sute patruzeci, eram în pielile goale. Erau priciuri suprapuse și cele mai protejate locuri erau cele de sub prici, pe beton. Camera avea un singur geam și nu exista aer. În fiecare noapte, mureau asfixiați, din lipsă de aer, câțiva dintre colegii de cameră. Așa a murit și acest director Mănaru. La ora șase se făcea închiderea și până la șase dimineața putea să moară toată camera. Nimeni nu mai deschidea ușa, iar dimineață se scoteau întâi morții și apoi ne numărau pe noi, ca și cum am fi putut fugi de acolo.

Poate părea neverosimil. E greu de imaginat cum un singur gemuleț de aproximativ un metru pătrat și acela cu oblon de scânduri era singura sursă prin care intra puțin aer în acea cameră de groază în care erau forțați să stea două sute patruzeci de indivizi.

Îmi vine greu să-mi găsesc cuvintele să vă mai pun alte întrebări. Într-adevăr, dacă nu neverosimil, pare incredibil unde s-a putut ajunge. Cum ați rezistat, domnule Marcel Cazacu?

Să știți, am rezistat pentru că am crezut, în primul rând, în Dumnezeu. Această credință, cred eu, a fost puternică și m-a ajutat atât în detenție, cât și ulterior. Apoi, trebuie să mai recunosc un lucru. Dat fiind că eu nu am acceptat reeducarea, mi-am zis așa: dacă am ajuns aici, nu înțeleg ca aici să fac ceea ce n-am acceptat să fac afară. Atunci am fost catalogat ca mistic, ca fanatic și inreeducabil. Această categorie nu beneficia nici de cărți poștale, nici de pachete. Părinții mei n-au știu opt ani de zile dacă mai trăiesc undeva, n-au știut nimic de mine. Am avut însă și un alt avantaj. Colegii de temniță erau oameni de înaltă valoare intelectuală și morală, marea majoritate sau chiar cu toții. Profesori universitari, foști demnitari, foști generali, ingineri, medici. Din discuții în discuții, și țăranii învățau limbi străine, noțiuni de medicină chiar. Puteai să-ți completezi acolo cultura sub diverse aspecte. Deci, ambianța aceasta era de bună calitate.

Erați practic cursant la o universitate mai puțin obișnuită, desigur, dar, probabil, mult mai bună decât o universitate comunistă care se năștea atunci.

Vă spuneam că am fost dus pe Canalul Dunărea-Marea Neagră. Eu nu prea aveam condiție fizică. Așa cum v-am spus, nici la gimnastică nu prea eram eu as și nu prea aveam eu condiție fizică pentru o munca atât de brutală. M-au dus la colonia Peninsula, unde erau vreo șase-șapte mii de deținuți politici și m-au repartizat într-o brigadă de elevi, în care brigadier era un student reeducat, care ne spunea mereu că pe el nu-l interesează munca, că suntem bandiți, că avem idei retrograde, că suntem mistici, că suntem fanatici și exercita tot felul de presiuni asupra noastră.

Lucram la cota 2,80. O rocă deosebit de dură, o rocă marină, în care nu intra nici târnăcopul. Trebuia să sapi cu ranga și într-un tempo. Brigadierul din spate mereu cu bățul te amenința ca să încarci garniturile. Așa că, acolo m-am îmbolnăvit, deși pe atunci aveam douăzeci de ani. M-am îmbolnăvit destul de rău de inimă, chiar foarte rău. Aveam edeme.

După moartea lui Stalin, în 1953, când a fost o perioadă mai relaxată, au venit comisii medicale de la Ministerul de Interne și au clasat inapți total pentru orice fel de muncă pe cei bolnavi, printre care m-au clasat și pe mine. Aveam febrilație auriculară, puls imperceptibil, două sute patruzeci pe minut, aveam edeme, distrofie. Am ajuns la o secție de inapți, în care erau toți: fostul aghiotant regal, mareșalul Filitie, Brăteanu, foști demnitari, oameni în etate. Eu eram singurul tânăr pe acolo. Profesorul Miletici din Timișoara, un profesor universitar de la Medicină, foarte curios, și-a exprimat dorința să mă consulte, să vadă cum am ajuns eu la inapți. Dupa ce mă consultă, bineînțeles cu urechea, spune: „mai mult de trei luni de zile nu trăiești". Eu nu l-am crezut și dovadă că au trecut de atunci aproape cincizeci de ani și încă mai trăiesc.

Să dea Dumnezeu să fie cât mai mulți și de acum înainte. Spuneți-mi când v-ați dat seama că de fapt nu, nu este o glumă, că nu se glumea, că americanii nu prea mai doresc să vină.

Într-adevăr, pe parcurs ne-am dat seama că apusenii la Ialta ne-au vândut, pentru că, dacă nu s-ar fi întâmplat o Ialtă, sigur că situația țării noastre ar fi și astăzi cu totul alta decât este. Nu ar fi existat acea perioadă tristă de cincizeci de ani. Dar noi suntem mici și marile puteri își împart prada. Sigur, mi-am dat seama că situația nu ne este favorabilă și m-am pregătit sufletește chiar să rămân acolo definitiv. Să fiu sincer, mă resemnasem. Nici nu mai așteptam, nu mai credeam că voi ieși vreodată din pușcărie. Ajunsesem la o resemnare în sensul că spuneam că singurul lucru pe care eu îl mai pot da este sacrificiul suprem la picioarele lui Iisus. Așa interpretam eu această suferință. Nu eram deznădăjduit, nu eram demoralizat, doar resemnat.

Totuși, după doisprezece ani și patru luni, pare sigur incredibil, a venit așa-zisa libertate.

Da. După expirarea celor opt ani, eram la Gherla, în infirmierie, eram bolnav și asteptam să ajung acasă. N-a fost așa. Mi-au dat un însoțitor, un gardian care să mă conducă până la gară și să mă conducă în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu. A fost o mare surpriză pentru mine când am trecut prin oraș și am văzut prima dată, după opt ani de zile, femei pe stradă. Mi s-a părut foarte interesant. Ce figuri deosebite, care vorbesc pițigăiat și sunt mai mici de statură. Eu eram obișnuit numai cu bărbați.

Ca să continui, milițianul mă ducea, deși îmi expiraseră cei opt ani, cu arma în spate, arma îndreptată spre mine, și a încercat să mă însoțească până la Răchitoasa, în raionul Fetești, unde mi se repartizase domiciliu obligatoriu douăzeci și patru de luni. Pentru că eram foarte bolnav - ultimii ani i-am petrecut prin infirmieriile penitenciarelor - am fost intransportabil. Respectivul gardian și-a dat seama de acest lucru, a chemat Salvarea și m-a dus la Clinica Universitară din Cluj, unde am stat două luni de zile, cu gardian la ușă.

După care, am fost trimis cu domiciliu obligatoriu în comuna Răchitoasa, o comună în care fuseseră bănățeni și mi-am ales una dintre case care pe parcurs, pentru că trecuseră un an sau doi de când au plecat bănățenii, țiganii de acolo le-au deteriorat, au furat tot ce se putea fura de acolo. Mi-am amenajat și eu o căsuță care mi s-a părut mai accesibilă, acoperită cu stuf și cu pământ pe jos, în care am stat doi ani. După doi ani, mi s-a mai prelungit cu încă doi. N-am reușit să-i mai termin și acei doi și într-o noapte, în septembrie 1958, au venit din nou dubele Securității, ne-au făcut percheziție, ne-au îmbarcat. Pe vreo douăzeci și cinci i-a dus la Constanța, la anchetă, și ulterior am aflat că li s-a dat câte douăzeci și cinci de ani condamnare, pe motiv că s-au organizat în biserica satului. Pe noi ceilalți ne-au dus cu pedeapsa administrativă la colonia Noua Culme și la colonia Periprava din Deltă, unde ne-au aplicat un regim deosebit de aspru.

Ca să vedeți că această acuză pentru care colegii mei au primit douăzeci și cinci de ani este o invenție. Eu eram nelipsit de la biserică în orice zi, în orice sărbătoare. Pe mine nu m-au luat să mă condamne, în schimb pe inginerul Tonea, de exemplu, care nu venea decât la Crăciun și la Paști, lui i-au dat douăzeci și cinci de ani că s-a organizat la biserică. În septembrie 1960, în sfârșit, am reușit să ajung și eu acasă după doisprezece ani și patru luni.

Pare cu adevărat incredibil, domnule Marcel Cazacu. Aveați în jur de treizeci de ani. Vă considerați tinerețea pierdută?

Da, aveam treizeci de ani împliniți. Din punct de vedere intelectual, nu mai speram să mă căsătoresc, să-mi termin școala. La treizeci de ani, eram încă elev. Nu v-am spus, atunci când eram cu domiciliu obligatoriu, în Bărăgan, deși nu aveam permisiunea, am fugit noaptea cu diverse mijloace de locomoție, de ocazie, până la Fetești și mi-am mai dat o dată ultima clasă de liceu. Deci, terminasem liceul la treizeci de ani, dar n-am reușit să fac nimic mai departe. Dintr-un punct de vedere, visam să fac o carieră științifică. Din acest punct de vedere, era un ideal pierdut. Nu mi-am imaginat nici că voi reuși să mai fac ceva cât de cât, școală, nici că o să reușesc să mă căsătoresc, să am copii, să am o casă.

Toate acestea le consider că au venit neplanificate și au venit peste așteptările mele. Dacă m-ați întrebat dacă regret sau nu regret, eu consider că această situație a fost inevitabilă, nu cred că o puteam ocoli. Nu cred că alții, dacă ar fi trăit momentul '46-'47-'48, ar fi scăpat altfel. Noi cunoșteam o istorie și din școală. A venit istoria lui Roller care a falsificat complet istoria acestui popor. Atunci, nu cred că alții de bună credință, în locul meu, ar fi procedat altfel. Am avut ghinionul să îmi fac școala în această perioadă și să nu pot evita această situație. Încă o dată vă spun, am fost foarte mulțumit că această suferință a mea o pot pune la picioarele lui Iisus.

Mă bucură faptul că după 1990 tineretul, în mare proporție, manifestă un interes pentru biserică. Dovadă sunt conferințele care se țin în fiecare săptămână la Facultatea de Medicină. Amfiteatrul mare al Facultății de Medicină este arhiplin de studenți și de tineri. Mă bucur că în biserici un procentaj apreciabil din cei prezenți este format de tineret. Mă bucur că a luat ființă această biserică a studenților și că a început în fiecare duminică să fie neîncăpătoare deja. Mă bucur și aș îndemna tineretul să vină la ușa bisericii, să descopere ceea ce poate, din cauza anilor în care dânșii au avut primele contacte cu educația, școala generală sau chiar liceul, i-a îndepărtat de filosofia creștină, de morala creștină. I-aș îndemna, în special, să-L caute pe Dumnezeu.

Știu că nu vă place acest lucru, dar nu pot să nu împărtășesc ascultătorilor noștri faptul că tinerii de astăzi și tinerii care vor veni după noi vă datorează foarte mult în ceea ce privește această biserică a studenților. Știu că nu vă place să se spună asta, dar nu pot evita acest lucru.

Domnule Marcel Cazacu, nu pot decât să vă mulțumesc pentru această după-amiază deosebită pe care ne-ați oferit-o și să sper că vom mai avea ocazia să discutăm poate pe îndelete anumite aspecte din istoria pe care o cunoașteți dumneavoastră. Vă mulțumesc foarte mult pentru participare.

Și eu vă mulțumesc!

Iar noi, dragi ascultători, ne luăm rămas bun cu speranța că tinerețea va rămâne mereu alături de dumneavoastră, așa cum a rămas cred alături de acest om minunat pe care l-am avut în această după-amiază invitat de onoare. Vă mulțumesc!

sursa: fericiticeiprigoniti.net transcriere: Irina Josan

divider



90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan

La împlinirea a 90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan (1926-2002), oferim cititorilor câteva din creaţiile sale poetice, compuse în anii de detenţie.

Curg lacrimi din inima-mi zdrobită

Pe unde ţi-s toamnă iar pruncii?

Spune-mi, pe unde ţi-s?

Lăsat-ai iar vântul să-i zboare departe, departe?

Dar frunzele tale agale cin’ să le poarte?

Poemele tale de aur, comoara-ţi de vis.

Pe unde ţi-s toamnă, iar pruncii?

Spune-mi, pe unde ţi-s?

Iar, toamnă, pe drumuri şi tot tu de vină Ori n-am pus destule balsamuri

Pe sânu-ţi străpuns?

Ori cupele pline de lacrimi

N-au fost de ajuns?

Haina eşti toamnă, haină, haină!

Şi iar… câte toamne pustii, cine ştie?

Şi iar… câte cupe s-or umple pe rând De lacrimi, de ceaţă şi - amurguri plângând.

Şi câtă tristeţe povestea va scrie?!… Toamnă pustie, toamnă pustie

Adună-ţi copiii, adună-i din vânt!(Securitate Baia Mare, 1959)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



† Dumitru Oniga

Născut la 14 august 1925 în localitatea suceveană Stupca (Ciprian Porumbescu), Dumitru Oniga s-a apropiat de Frăţiile de Cruce în 1941 ca elev al liceului Ştefan cel Mare. A frecventat doar două-trei şedinţe, nefiind hotărât dacă să continuie pe acest drum. Dumnezeu avea însă alt plan pentru Dumitru. Ieşit pe străzi să vadă cum ripostează legionarii în timpul rebeliunii antonesciene, avea să fie lovit de un glonte în burtă. Scapă cu viaţă datorită medicilor suceveni şi devine un erou al tineretului legionar. Păzit în special de elevele liceului “Maria Doamna”, tânărul Oniga se reface şi în scurt timp reîncepe studiile. Pe holurile liceului comisarii Siguranţei îi înmânează o citaţie... Va fi judecat pentru participare la rebeliune, deşi nu avea nicio legătură cu ea. Judecătorii au înţeles situaţia (în mod surprinzător) şi sentinţa va fi una de achitare. Reluâdu-şi studiile, se va încadra în Frăţia de Cruce condusă de Vasile Turtureanu, având ca activitate strângerea de ajutoare pentru cei întemniţaţi de Antonescu, rugăciune în comun şi vizite la mânăstire. Activitatea era însă moitorizată de Siguranţă care va aresta întreaga Frăţie în martie 1942. Judecat de Tribunalul Militar, Dumitru Oniga va primi o condamare de 3 ani închisoare corecţională. Deţinuţii sunt duşi la închisoarea Cernăuţi, apoi la Ploieşti, Alba Iulia şi Aiud. În februarie 1944 o parte dintre ei, între care şi Oniga, s-a eliberat odată cu decret de graţiere dat de Mareşal. În octombrie 1944 este rearestat şi condamnat la încă 3 ani detenţie corecţională, tot pentru activitate legionară. Execută detenţia în lagărul Săcel, de unde va fi eliberat în februarie 1945, între cele 2 detenţii se înscrisese la o şcoală de conductori tehnici şi minieri. În primăvara lui ‘46 se reînscrie la liceu în Baia Mare, în paralel lucrând ca laborant în laboratorul liceului. În ’47 a terminat atât liceul cât şi Şcoala de Subingineri. Se reîntâlneşte cu prietenul său Ion Gavrilă Ogoranu care îl convinge să reactiveze organizaţia legionară FDC Baia Mare, cu scopul colectării de bani pentru ajutorarea deţinuţilor legionari din Aiud. În august 1948 este arestat, împreună cu tot grupul de la Baia Mare, bătut şi anchetat dur, va ajunge în instanţă, procesul fiind condus de Tribunalul Militar Cluj. Acuzat de uneltire împotriva orânduirii sociale, va primi o condamnare de 8 ani temniţă grea. Execută detenţia la Baia Mare, Cluj, Satu Mare, Aiud, de unde va fi eliberat în iulie 1956. Ajuns acasă, se va interna în sanatoriu pentru tratarea unui infiltrat pulmonar dobândit în temniţe. La externare va afla cu amărăciune ca i s-a fixat domiciliu forţat pentru 2 ani. Cu multă jale părăseşte familia pe care o revăzuse după mai bine de 8 ani şi ia drumul Răchitoasei. În timpul domiciliului obligatoriu, în 1957, se va căsători cu Georgeta, o tânără din satul lui care s-a încumetat să îl însoţească în noua sa locuinţă. S-au căsătorit în bisericuţa din Răchitoasa ridicată de deţinuţii politici, aici li s-a născut o fetiţă: Albumiţa-Maria. Fericirea tinerei famili aruncată de soartă în nemărginirea Bărăganului avea să fie întreruptă brusc de autoritaţi. În septembrie 1958 Dumitru Oniga este arestat din nou şi va fi condamnat la 3 ani de detenţie la ordinul MAI, cei 3 ani s-au transformat însă în aproape 6 ani de detenţie! Va fi dus în lagărul de la Noua Culme, apoi la Periprava de unde se va elibera abia în mai 1964. Ajunge acasă unde părinţii, soţia şi fetiţa îl aşteptau. Soţia suferise şi ea persecuţii şi neajunsuri, fiind obligată să divorţeze pentu a-şi putea câstiga pâinea. Fetiţa împlinea şase ani şi nu îşi cunoştea tatăl. Dumitru Oniga va relua şcoala reuşind să dea examenele finale pentru terminarea liceului. Apoi a urmat facultatea de ştiinţe economice de la Iaşi, devenind economist. În paralel şi-a urmat chemarea literară scriind poezie. După 1989 a reluat legăturile cu foştii camarazi şi a publicat numeroase volume de poezii şi memoriile din temniţă. A trăit demn şi a plecat la Domnul senin în data de 20 octombrie 2016. Pe ultimul drum a fost condus de familie, rude şi camarazi, dar şi de ÎPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, care în timpul slujbei de înmormântare a stat la căpătâiul lui Dumitru Oniga şi i-a ţinut mâinile într-ale sale. În cuvântul său, ÎPS Pimen l-a evocat ca pe o luminoasă figură a creştinătăţii româneşti.

Cezarina Condurache

Din cuvântul ÎPS Pimen la înmormântarea lui Dumitru Oniga:„...din tinereţe a suferit ani îndelungaţi pentru că a spus că este creştin şi că este român şi cunoaşte istoria ţării. A fost un reprezentant al tinerilor români, creştini, ortodocşi... Acest om mare, Dumitru Oniga este o pildă de trăire creştină şi românească, patriotică, de aceea s-ar fi căzut să fie prezente şi alte personalităţi, dar poate cel puţin elevii de aici să vină să pună o floare la mormântul acestui om... A suferit acest om cu totul deosebit, el şi familia sa, a suferit pentru că a văzut atâta nedreptate, nu s-a înfricoşat, deşi ştia că în clipa următoare putea să-şi dea obştescul sfârşit. Dar Dumnezeu a rânduit ca el să iasă din închisoare, cum au ieşit şi alţii şi să fie mărturisitor al celor care mult au îndurat chinurile închisorilor regimului comunist. Viaţa lui - un exemplu pentru toţi, este mai actual decât oricând, mai ales pentru tineri care datorită împrejurărilor atât de vitrege uită de istoria neamului...”

_ 

divider



Poetica luminii - In memoriam Dumitru Oniga

După decembrie 1989, atunci când a demarat, sub o formă sau alta, procesul de editare a lucrărilor de memorialistică din spaţiul recluzionar comunist, s-a pus tot mai mult în discuţie problema valorii literaturii concentraţionare. Dincolo de aspectul său memorialistic, istoriografic, primordial pentru conştiinţa colectivă, a stabilirii adevărului cu privire la trecutul nostru recent, a început să se discute şi despre posibila valoare estetică a acestor producţii literare. Evident, nu mai intrau în atenţie cazurile scriitorilor consacraţi (Nichifor Crainic, Radu Gyr, Andrei Ciurunga), pentru a menţiona simbolurile creativităţii carcerale, cu un rol soteriologic major în alinarea suferinţei din universul închisorilor comuniste, ci numele unor tineri poeţi de talia lui Victor Ioan Pica, Dumitru Oniga ş.a, autori cu o bogată şi semnificativă producţie poetică, după 1990. Desigur, au existat si unii versificatori, rapsozi ai cuvântului care nu s-au putut impune ulterior, invalidând orice urmă a pretinsului lor talent poetic. Dumitru Oniga reprezintă unul dintre poeţii autentici, care au ucenicit la şcoala lui Nichifor Crainic, Radu Gyr, Cezar Flamură, precum şi a altor scriitori din mediul concentraţionar, un poet cu o operă semnificativă: Cântece triste (1996); Lumină şi iubire (sonete şi rondeluri, 1997); Novissima tristia (1998); Planta acvatică (1999); Fiorduri (2000); Iubiri (sonete, 2004), precum şi un volum de memorialistică Urme, lacrimi, sânge, morminte (2007). Deşi opera sa poetică vede lumina tiparului după 1990, Dumitru Oniga nu a scăpat de injuriile poeţilor comunişti. O dovadă grăitoare este în acest sens apariţia poeziei sale „Să fii poet”, în revista „Gazeta Transilvaniei”, creaţie primită cu înjurături de Adrian Păunescu, în stilul său caracteristic. Volumul de rondeluri Lumini, sublimele lumini (Suceava, Editura Muşatinii, 2010), realizat în acelaşi tipar clasic al acestei forme poetice, oarecum în prelungirea volumului anterior de sonete şi rondeluri Lumină şi iubire (1997), reconfigurează poetica ascensionalităţii, a luminii mirabile, în conjuncţie permanentă cu analogonul iubirii. Este un tip specific de producere poetică, în care practica semnificantului se intersectează cea a semnificatului în vederea obţinerii unei expresivităţi majore, instituind sensul în jurul simbolului (symbolon). Nu este întâmplătoare această opţiune poetică dacă ne raportăm la tradiţia de la care se revendică Dumitru Oniga, cea a grupării Iconar - în 1931, romancierul şi poetul Mircea Streinul împreună cu alţi scriitori consacraţi fondează gruparea Iconar pentru afirmarea literaturii bucovinene; în 1935, Mircea Streinul împreună cu Liviu Rusu, sub patronajul reputatului sociolog Traian Brăileanu, înfiinţează revista “Iconar”, la care au colaborat personalităţi ale culturii române interbelice: Barbu Sluşanschi, Vasile Posteucă, George Macrin, Leon Topa, George Drumur, Claudiu Usatiuc et alii. De altfel, Dumitru Oniga se autodefineşte sugestiv, într-unul dintre rondeluri, drept un umil şi ultim iconar, plasându-se în această omologie structurală cu o importantă grupare literară şi culturală interbelică, Iconar, cu rădăcini puternice în atmosfera excelenţei intelectuale a Cernăuţilor, o manifestare esenţială a culturii române moderne. Această umilinţă poetică de care aminteşte autorul, rememorând un timp mitic al istoriei culturale exemplare, pare să fie şi o chemare a unei tradiţii creative pe cale de aneantizare

1. Lirica lui Dumitru Oniga gravitează în jurul viziunii iconariste, a unui tip de producere poetică esenţializată care armonizează verticala transcendenţei, „universul, duhul celest, trăit prin credinţă, cu mitul, simbolizat de lut şi cu viaţa reală, concretizată în dragoste”

2. Teofania simbolului capătă consistenţă prin conjuncţia fericită a mythos-ului cu logos-ul, într-un exerciţiu anagogic de spiritualizare a suferinţei umane.

Actul poetic transpus în marea operă se substituie unei soteriologii a existentului, a modelării durerii şi a suferinţei prin catharsis-ul creativităţii, totul metamorfozându-se, prin practica curentă a anamnesis-ului, într-o diferenţială divină. Nu asistăm la obnubilarea suferinţei, ci la transformarea ei, prin prisma credinţei, a trăirii spirituale intense, într-o metaforă revelatorie, redevabilă unui timp istoric crud, nemilos, care a marcat indelebil fiinţa umană, etapă transgresată prin paradigma ascensională a luminii.

Într-un asemenea context al terorii istoriei, poetul nu avea cum să eludeze aspectul pedagogic, aproape sapienţial al supravieţuirii prin jungla sau infernul supradantesc al comunismului, generator atât de sfinţenie, dar şi de abjecţii, laşităţi, ticăloşii, de faţete imunde, ignare ale bestiarului uman

3. Recursul la lumină, la dumnezeire este singura salvare dintr-un rău permanent, constituind unica posibilitate de exorcizare a maleficului. Resuscitarea speranţei, a credinţei în orizontul posibil al unei lumi a normalului, a naturalului, a firescului ţine de registrul interiorităţii: „Sunt Doamne, un pumn de durere/ Din boltă şi până-n ţărână/ Iar moartea rânjeşte hapsână,/În temniţe, beciuri, unghere.../ Şi totuşi, prin ziduri de fiere/ Speranţa mi-ntinde o mână,/ Iubirea în noi să rămână/ Credinţa să prindă putere”

4. Nostalgia originară poate îmbrăca chiar forma salutară a luminii medievale, a ipostazei paradigmatice cavalereşti, în căutarea Sfântului Graal, o conectare la dimensiunea pierdută a rostului, a noimei, chiar în această bătălie eternă pentru atingerea idealului, o bătălie care depăşeşte orice aventură utopică

5. Această năzuinţă spre o lume mai bună pare năruită automat prin revenirea la actualitate, la ontologia nefirescului grefată pe principiul înşelării ca formă garantată a supravieţuirii

6. În buna descendenţă a tradiţiei poetice a lui Nichifor Crainic, Radu, Gyr, dar şi a poeticii moderne a lui Blaga, Arghezi, Ion Barbu, lirica lui Dumitru Oniga este un zbor neîncetat spre nemărginiri, în vederea transcenderii limitei, într-un scenariu peratologic, în care există o voce a unui dincolo spre care fiinţa, în pulsaţiile ei neîncetate, tinde, prin bătăia ei. Unui regim nocturn al neputinţei, al fricii, al terifiantului, i se contrapune un regim al diurnului, al diafanului, incandescentului luminos, modelat de ruga continuuă spre divinitate, în sensul cuminecării cu verbul divin. Eul poetic este în căutarea luminilor, a sublimelor lumini, acolo unde poate regăsi lumina sfântă din Tabor

7. Între atâtea pătimiri expiatoare, pe fondul unor scurte momente de răgaz, presărate de iubiri neîmplinite, se manifestă preeminent dorul pentru lumina izbăvitoare a Învierii, ca urmare a purtării cu umilinţă şi demnitate a crucii, o cruce a suferinţei, dar şi a binecuvântării, o cruce pe care stă înscris întregul traseu antropologic, aflat sub semnul teologiei lacrimilor

8. Lirica lui Dumitru Oniga este o lirică a martiriului românesc în esenţa sa originară, o lirică a mărturiei unor vremuri apocaliptice din mediul carceral comunist, dar şi una plenară a mărturisirii creştine, a credinţei autentice şi nezdruncinate de valurile urgiei roşii, o lirică ce stă sub semnul proteic al simbolului Christic, ca marcă invariabilă a tradiţiei poetice creştine. În cazul de faţă, întregul univers poematic se circumscrie simbolului diurn al luminii, al energiilor necreate care ţes o existenţă exemplară, sub raportul mito-poetic şi ontologic, deopotrivă. Sensibilitatea sa poetică şi rafinamentul creativ configurează profilul unui artist profund, al unui suflet care arde pentru lumina veşniciei şi pentru dragostea creştină. Dumitru Oniga face parte nu numai din panoplia Literelor româneşti, ci şi din cea a Spiritului etern.

Note:1 Dumitru Oniga, Lumini, sublimele lumini, „91”, Suceava, Editura Muşatinii, 2010, p.109: „Umil şi ultim iconar/ în urma unor mari poeţi,/ cobor din cronici cu peceţi./ vremi de restrişte şi amar./ Străpuns de gloanţe, de săgeţi,/ Am implorat un strop de har./ Umil şi ultim iconar/ În urma unor mari poeţi/ Spre culmile fără hotar,/ Mereu flămând de frumuseţi,/ Mă-nchin în Sfinte Dimineţi/ Înghenunchiat la un altar./ Umil şi ultim iconar”.

2 Ion Drăguşanul, Dumitru Oniga, Ultim şi umil iconar, prefaţă la Dumitru Oniga, Lumini, sublimele lumini, p.8. 

3 Dumitru Oniga, Lumini, sublimele lumini, „1”, p.11: „Îngenunchiaţi în umilinţă,/ Înghitem şi răbdăm de toate;/ Stă pe spinările plecate,/ O nesfârşită suferinţă./ Minciună, falsuri, strâmbătate,/ Abuzuri ce ne ameninţă,/ Îngenunchiaţi în umilinţă,/ Înghitem şi răbdăm de toate/ Pierzând speranţă ori credinţă,/ Pe-aceste vremuri blestemate,/ Ne bălăcim în laşitate/ Ticăloşie, neputinţă.../ Îngenunchiaţi în umilinţă”.

4 Ibidem, „4”, p.14.

5 Ibidem, „5”, p.15: „De aş putea, dacă aş fi/ Un cavaler medieval,/ Cu suliţă, cu scut şi cal/ O lume-ntreag-aş cuceri./ În slujba Sfântului Graal/ Pământul l-aş desţeleni,/De aş putea, dacă aş fi/ Un cavaler medieval./ Poate un trăsnet m-aş dori/ În mersul ferm spre ideal/ Şi tot ce-i rău şi imoral/ Aş asana, aş curăţi./ De-aş mai putea, dacă aş fi...”.

6 Ibidem, „9”, p.20: „«Noi ne facem că muncim,/ Ei se fac că ne plătesc»/ Şi belelele sporesc;/ Mai chiulim, mai tâlhărim.../ Sigur, pare nefiresc,/ Viaţa totuşi ne-o trăim/ «Noi ne facem că muncim,/ Ei se fac că ne plătesc»./ Ce vedem, ce auzim/ E mai mult decât grotesc,/ Ei petrec, benchetuiesc,/ Noi doar supravieţuim... Şi ne facem că muncim...”.

7 Dumitru Oniga, Lumini, sublimele lumini, „10”, p.21: „Lumina Sfântă din Tabor/ Aştept să se aprindă-n mine,/ S-ascult Cuvintele Divine,/ Să mă ridic din lut, să zbor./ Fruntea plecată să se-nchine,/ Să pot să plâng şi să ador,/ Lumina Sfântă din Tabor/ Aştept să se aprindă-n mine./ Să fiu iertat, biet muritor,/ Din cer, o rază să m-aline,/ Să simt în pieptul meu cum vine/ Un suflu cald, izbăvitor,/ Lumina sfântă din Tabor”.

8 Ibidem, p.143: „Învierea ta văzând,/ Lângă chipul bun şi blând./ Doamne Sfânt, milă cerând/ Pentru sufletu-mi plăpând./ Spre Lumină alergând,/ În genunchi şi sângerând,/ Învierea Ta văzând,/ Lângă chipul bun şi blând./ Ispăşind şi lăcrimând, Păcate vechi numărând,/ Ajutorul Tău chemând,/ Să-ntinzi o mână, iertând./ Învierea ta văzând...”.

Constantin Mihai 

divider



† Ion Bogdan

Fostul deţinut politic Ion Bogdan a trecut la Domnul.

Ion Bogdan s-a născut la 1 ianuarie 1931, în Dragomireşti, Maramureş. Frate de Cruce, a activat în cadrul grupului de tineri din Dragomireşti. A fost elev al Liceului Dragoş Vodă din Sighet unde l-a avut ca profesor chiar pe liderul rezistenţei anticomuniste din Maramureş - Aurel Vişovan. Ion Bogdan a fost ucenic al lui Vasile (Lică) Popşa - primul erou martir al luptei anticomuniste din Maramureş, participând la câteva şedinţe legionare ţinute de acesta în pădurile din zonă.

Arestat în 1949 pentru apartenenţă la organizaţie subversivă legionară, va primi o condamnare de 4 ani închisoare corecţională executată la Târgşor, Gherla, Poarta Albă şi Galeşul. Eliberat în 1954 (după 5 ani de detenţie, nu 4 cât fusese condamnat), avea să fie rearestat în 1958 pentru uneltire împotriva orânduirii sociale.

De această dată condamnarea primită va fi de 10 ani, din care va executa “doar” 6, fiind eliberat în 1964, odată cu ordinul de graţiere a deţinuţilor politici. Cea de-a doua detenţie a executat-o în temniţele Baia Mare, Aiud, Satu Mare, Oradea, Galaţi, Văcăreşti şi în colonia de muncă forţată Ostrov.

După 1989 a fost mereu prezent alături de ceilalţi supravieţuitori ai temniţelor, participând la acţiunile comemorative. Ion Bogdan era o prezenţă constantă în cadrul comemorării anuale a copiilor deţinuţi politic în temniţa Târgşor.

La vârsta de 85 de ani, dintre care 11 petrecuţi în temniţele comuniste, Ion Bogdan s-a mutat la Domnul aseară - 3 noiembrie 2016.Înmormântarea va avea loc, mâine, sâmbătă 5 noiembrie, la Satu Mare. Dumnezeu să-l odihnească şi să-l numere cu drepţii săi!

Cezarina Condurache 

divider