Fundatia George Manu

Editorial
* Nicolae Steinhardt – credinţa şi firescul bunului-simţ împotriva ideologiilor
Articole generale
* Nicolae Steinhardt – frânturi de viaţă şi de gând
* Martie 1919, în Pădurea Dobrina
* Centenarul nostru: 100 de ani de luptă împotriva comunismului
* O amintire cu Părintele Steinhardt
Istorie
* Mărţişor legionar: 1934-1940 - arestat, prigonit, interzis, îngropat –
* Flori de aur din Maramureş (58)
* România şi sfârşitul Europei (23)
* Sinaxarul Demnităţii Româneşti † 24 martie 1974 Generalul Platon Chirnoagă – Şeful Armatei Naţionale de la Viena
* La División Azul (15) Ilmen - O călătorie către „Zero Absolut” (2)
* Liceenii pe Canal Brigada K4 - elevi Poarta Albă ’51-’52 DRAGU
* Ion, fratele Căpitanului
Spiritualitate
* Papa Francisc a autorizat promulgarea decretelor de recunoaştere a martiriului episcopilor greco-catolici
* Amprente sacre în satul românesc
Manifestari - Comemorari
* Dobrina 2019
* La mormântul unui Sfânt: Corneliu Niţă
* Bebe Popescu Glogoveanu - Seniorul Băniei
In memoriam
* Nicolae Roşca - 6 ani de la trecerea în eternitate
* Memento: George Popescu Glogoveanu (1919-2012)
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXII Nr 3 martie 2019


Nicolae Steinhardt – credinţa şi firescul bunului-simţ împotriva ideologiilor

Nicolae Steinhardt, care a întruchipat una din personalităţile exponenţiale ale culturii şi spiritualităţii româneşti din secolul 20, a trecut la veşnicie acum trei decenii, pe 30 martie 1989. Nu a mai apucat aşadar să trăiască perioada de după căderea dictaturii comuniste. Viaţa şi devenirea lui sunt marcate doar de epocile anterioare: cea interbelică şi cea comunistă, în care destinul său a fost unul exemplar. Prin traseul său existenţial, prin modul în care s-a format şi prin atitudinea verticală de mărturisire şi refuzul oricărui compromis ideologic, el rămâne un reper atât pentru vremurile de azi, cât şi pentru viitorul care se arată la orizont. Căci arma sa împotriva siluirii conştiinţelor şi a vieţilor din perioada dictaturii comuniste a fost întotdeauna cea a duhului. A reuşit să radiografieze ca nimeni altul toate ticăloşiile politice, sociale şi ideologice ale acelui regim, contrapunându-i inteligenţa, gândirea firească a bunului-simţ şi un ascuţit spirit de observaţie, capabil să disece precum un bisturiu toate aberaţiile la care a fost martor nemijlocit, adesea chiar trăite pe propria piele. Dar toate acestea nu sunt la el virtuţi autosuficiente, ci stau pe temelia unei profunde mărturisiri de credinţă creştine.

Născut în 1912, Nicolae Steinhardt a crescut şi s-a format în perioada interbelică, adică acele două decenii de efervescenţă de după făurirea României Mari. Deşi de origine evreiască, afinităţile şi simpatia sa sinceră faţă de identitatea şi cultura românească au căpătat un contur tot mai pronunţat. El însuşi era conştient de faptul că această lume interbelică era una departe de a fi perfectă. Totuşi, era una esenţialmente liberă, încă necontaminată de aberaţiile ideologice ale deceniilor care aveau să urmeze. Iar la adăpostul acestei libertăţi, fie ea şi provizorie, neamul românesc a reuşit să emane o generaţie intelectuală de excepţie, care-şi punea problema destinului României în eternitate. Iar Steinhardt, care nu era doar un om inteligent şi cult (a studiat literele şi dreptul, cu doctorat în drept în 1936, urmat de studii în Franţa şi Anglia), ci dădea dovadă şi de o sinceritate profundă, a înţeles perfect care sunt aspiraţiile neamului în mijlocul căruia trăia şi de care s-a ataşat tot mai mult.

Toate aceastea au fost însă năruite odată cu instaurarea comunismului şi cu azvârlirea în puşcării a tuturor celor care gândeau într-un mod incompatibil cu ideologia regimului. Valurile de arestări au început în 1948. Această duritate a destinelor carcerale a devenit pentru mulţi din cei în cauză una înnobilată printr-o atitudine de demnitate mărturisitoare. Unora le-a venit rândul încă de la început, altora abia peste mai bine de un deceniu. Printre aceştia se numără şi Nicolae Steinhardt. În anii scurşi de la instaurarea comunismului, apropierea sa de creştinism devenise tot mai accentuată, prin numeroase lecturi şi frecventarea unui cerc de prieteni care într-o atmosfertă semiclandestină încercau să recupereze firescul uman în răspărul aberaţiilor cu care regimul siluia şi conştiinţele celor care nu fuseseră întemniţaţi (desigur, această teroare ideologică s-a aplicat, mult mai dur, mai ales celor din temniţe, prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla sau Aiud). Dar încă lipsea pasul decisiv al convertirii, desprinderea de trecutul său şi împlinirea chemării lăuntrice pe care o simţea tot mai accentuat.

Primul deceniu de relativă libertate petrecut în marea cuşcă a societăţii româneşti nu i-a mai oferit dezlegarea acestor frământări. Valurile arestărilor i-au cuprins în cele din urmă şi pe intelectualii care continuau să se întâlnească în încercarea lor a-şi păstra libertatea interioară, deşi nu aveau intenţii explicite de a „conspira” împotriva unui regim atotputernic. În 1959 a venit rândul „intelectualilor mistico-legionari” (aceasta era caracterizarea Securităţii) din lotul Constantin Noica – Dinu Pillat. Nicolae Steinhardt a fost solicitat drept martor al acuzării, chemat aşadar să-şi înfunde prietenii. A refuzat cu demnitate, iar consecinţa a fost că din martor a devenit şi el inculpat, condamnat şi întemniţat.

Astfel, între anii 1959-1964, destinul lui s-a împletit cu cel al multor altor mărturisitori care au trecut prin universul concentraţionar românesc. A ajuns acolo în urma unui gest de profundă solidaritate umană, care l-a împins apoi către pasul decisiv. Suferinţa de care a avut parte, însoţită de conştientizarea că destinul său se află în mâna Domnului, i-a limpezit concepţia şi atitudinea lăuntrică, încât s-a botezat creştin-ortodox în temniţa Jilavei, într-o atmosferă de clandestinitate. După propria mărturisire, în urma acestui botez oficiat de părintele Mina Dobzeu, Nicolae Steinhardt a simţit o stare de o elevaţie extraordinară, o fericire negrăită învăluită extatic într-o lumină strălucitoare, de esenţă taborică.

Nu e aşadar de mirare că epopeea convertirii sale, frământările prin care a trecut, descrierile evenimentelor şi a oamenilor care i-au marcat destinul, au fost cuprinse într-o scriere intitulată tocmai „Jurnalul Fericirii”. Dar şi soarta acestuia a fost una plină de peripeţii. Redactat în anii 1970-71, este confiscat de Securitate în anul 1972, ulterior restituit, răstimp în care Steinhardt îl rescrie într-o nouă versiune, care se pare că nu s-a mai păstrat. Ceea ce s-a publicat începând cu 1991 reprezintă prima variantă a Jurnalului. Totuşi, în anul 2002, la mănăstirea Rohia, literatul George Ardeleanu, omul care s-a ocupat cel mai mult de îngrijirea operelor steinhardtiene, descoperă un manuscris inedit (din păcate incomplet), care se pare că ar constitui chiar o a … treia variantă a „Jurnalului Fericrii”, una de sinteză între cele două anterioare. Aceasta a văzut lumina tiparului în anul centenar al naşterii autorului, în 2012, la editura Polirom.

Locul descoperirii nu este întâmplător, pentru că începând cu anul 1973 Nicolae Steinhardt îşi găseşte adăpostul duhovnicesc la mănăstirea Rohia din Maramureş, unde petrece anual anumite perioade spre reculegere, creaţie şi rugăciune, cochetând tot mai puternic cu ideea monahismului. Pasul acesta care i-a împlinit destinul este făcut în 1980, cultura română câştigând astfel o personalitate exponenţială, un călugăr mărturisitor şi rugător întru Hristos, dublat de un cărturar şi un literat de excepţie. Talanţii care i-au fost dăruiţi de Dumnezeu au fost, iată, valorificaţi la modul deplin.

Dintre toate scrierile sale se detaşează acest document unic care este „Jurnalul Fericirii” şi care cuprinde întregul proces al devenirii şi împlinirii sale. Dar nu numai. Structurat într-un mod fragmentat, neţinând seama de vreo cronologie, episoadele cuprinse în el redau frânturi de viaţă, mărturii despre personaje care i-au marcat destinul, dar şi cugetări şi meditaţii creştine sau observaţii ascuţite asupra strâmbătăţii realităţilor trăite. Jurnalul reprezintă o oglindă desăvârşită a sufletului autorului.

Valoarea acestei mărturii nu constă însă numai în a desluşi esenţa unei perioade trecute din istoria noastră. Ea are neîndoios şi calitatea exemplară de a fi un reper, de a prezenta un model de atitudine în faţa unor împrejurări dominate de ideologiile momentului, care siluiesc firescul şi binele, contestând  tot ce ţine de tradiţie şi de transcendenţă. După cum vom vedea în continuare, multe din fragmentele şi cugetările sale au şi în zilele noastre un profund caracter de „incorectitudine politică”. Dar ele nu trebuie privite prin ochelarii ideologiilor de ieri sau de azi, ci din perspectiva sincerităţii şi mai ales a adevărului. Ele au fost şi rămân valabile pentru că sunt adevărate. Pentru că la baza lor stă mărturisirea Celui care spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Dacă ar trăi astăzi, bazat pe această temelie, cu sagacitatea sa neîntrecută şi cu eleganţa fără seamăn a condeiului său, Nicolae Steinhardt ar rămâne tot pe poziţia unei atitudini mărturisitoare şi critice la adresa aberaţiilor noilor ideologii ale „corectitudinii politice”. Dar, pentru că nu i-a fost dat să le mai trăiască pe viu, nu ne rămâne decât să-l citim şi să-i înţelegem duhul, pentru a ne întări în atitudinea noastră care ne obligă a ne poziţiona în răspărul vremurilor actuale.

Bogdan Munteanu 

divider



Nicolae Steinhardt – frânturi de viaţă şi de gând

„Jurnalul Fericirii” a fost redactat în anii 1970-71, dar a fost confiscat de Securitate în anul 1972. Nicoale Steinhardt nu se dă însă bătut, ci purcede la rescrierea Jurnalului, finalizând o nouă versiune a acestuia. În 1975, prin intermediul Uniunii Scriitorilor, primul manuscris îi este restituit. Cu acest prilej Steinhardt realizează mai multe copii ale ambelor variante ale scrierii, reuşind să trimită câte un exemplar şi în exil, la prietenii săi de la Paris, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, care au citit fragmente din el la postul de radio „Europa Liberă”. Din corespondenţa lui Nicolae Steinhardt cu aceştia, după cum ne spune George Ardeleanu, poate cel mai bun cunoscător al biografiei şi al operei steinhardtiene, reiese şi intenţia sa de a scrie o a treia versiune a Jurnalului, menită să le unifice pe cele două existente. Prima variantă e cea cunoscută publicului larg, apărută iniţial la editura Dacia în 1991. Dar varianta finală(?), de sinteză, se pare că ar corespunde manuscrisului, din păcate incomplet,  descoperit în anul 2002 de George Ardeleanu la mănăstirea Rohia, şi publicat în 2012 la editura Polirom.

Această versiune a „Jurnalului Fericirii” este una deosebit de interesantă, care merită citită şi de către cunoscătorii ediţiei „clasice”. Structura e în mod esenţial diferită, ordonarea episoadelor fiind cu totul alta. Deşi în principiu e vorba de aceleaşi frânturi de viaţă şi de gând, în cele mai multe cazuri putem constata că versiunea prezentă în noua variantă e mai amplă, mai cizelată, mai bogată în detalii. Ceea ce în prima versiune (cea „clasică”) e adesea doar schiţat la modul sumar, aici este mai dezvoltat, iar ideile sunt parcă subliniate într-un mod mai accentuat. Prezentăm mai jos câteva astfel de fragmente, care au rămas profund „incorecte politic” din epoca scrierii lor şi până azi (unele din ele fiind mărturii elocvente ale simpatiilor legionare ale autorului) şi care considerăm că pot trezi interesul cititorilor noştri.

B.M.

Mareşalul Antonescu

Nu încape îndoială că Evreii nu-i pot fi decât recunoscători lui Antonescu, şefului de stat care cu adevărat s-a împotrivit exterminării lor. (…) Lecca [împuternicit al lui Antonescu pe problemele evreieşti, n.r.] ne povesteşte că pentru tot ceea ce a făcut obţinuse aprobarea lui Göring, punându-i-se doar condiţia să nu afle Hitler. Acestuia, într-o vreme când mareşalul Pétain, cardinalii, Papa, feldmareşalii şi floarea aristocraţiei germane nu îndrăzneau a-i spune un cuvinţel de împotrivire şi stăteau smirnă în faţa lui, Antonescu i s-a opus făţiş şi cu hotărâre într-o chestiune esenţială şi care pentru conducătorul Germaniei (un apucat şi un furios cu care nu era de glumit) constituia un punct de onoare şi o idee fixă. Pe cât de nepăsător s-a arătat Antonescu, în război, cu sângele Românilor pe care i-a lăsat să înainteze până la Stalingrad, pe atât de zgârcit s-a dovedit a fi cu cel al Evreilor. (p.160)

Regele Carol al II-lea

Cât priveşte pe Carol al II-lea, îl susţin întrutotul pe Lecca, socotindu-l pe credinciosul amant al doamnei Lupescu drept cea mai groaznică urgie, mai crunt blestem şi mai cumplită năpastă din câte s-au abătut vreodată asupra ţării româneşti, mai rău decât inundaţiile, cutremurele de pământ, seceta, mălura, filoxera, dalacul, febra aftoasă, vărsatul, frigurile, holera, podghiazurile tătăreşti, incursiunile lui Pazvantoglu ori ale paşei de la Silistra, decât şleahticii polonezi şi invaziile Pecenegilor, Maghiarilor, Avarilor şi Hunilor, decât surpările de teren şi dărâmările de turnuri şi clădiri, decât incendiile şi viscolele, decât Papură Vodă, Lăcustă Vodă şi Ciubăr Vodă, decât Eteria, despoţii, fanarioţii şi uzurpatorii, decât Baiazid Ildârâm şi Bogdan Hmielniţchi, decât Hizichioaia şi Turnavitu, ienicerii, spahiii şi başbuzucii, fumăritul, haraciul, peşcheşul, mucarerul mare şi mic, beilicul şi dragostea ucigătoare purtată nouă de la Petru şi Ecaterina încoace de marea putere ocrotitoare mai târziu denumită şi Marea noastră Prietenă de la Răsărit. (p.162-163)

Legionarii

La afacerea Manciu nu mă opresc, a fost un simplu caraliu. Nici chiar uciderea lui I.G. Duca (deşi profund nedreaptă, adevăraţii autori ai actului de scoatere din legalitate a mişcării au fost Carol al II-lea şi Titulescu, s-a recurs la un jurnal al consiliului de miniştri tocmai pentru că regele nu voia să se descopere printr-un decret) nu mă reţine, e un asasinat politic. Dar pentru nimic în lume nu pot înţelege omorârea – la spital, circumstanţă agravantă – a lui Mihai Stelescu, simplu rival; nu e acesta un odios aspect al luptei pentru putere? Şi încă ceva: mi se pare foarte ciudat, de nu şi suspect, că nu s-a încercat lichidarea Lupeascăi. De cele întâmplate cu prilejul rebeliunii nu discut, atunci s-au revărsat scursorile mahalalelor în centrul cetăţii, spre a jefui, a incendia, a ucide. N-a fost un pogrom şi nicio acţiune politică, a fost o răbufnire a drojdiei, o explozie a zgurei, o pălălaie a plevei. (p.177)

Fac aici cunoştinţă [la Jilava, n.r] cu profesorul Vasile Barbu, fost şef al organizaţiei legionarilor de Vlaşca. E un om deosebit de politicos şi de plăcut la vorbă. Îmi povesteşte multe despre Căpitan şi în special despre marea lui credinţă. Mai presus de orice, Codreanu era credincios; idealul de la care se inspira şi către care tindea îl constituiau icoanele. Îţi vorbesc ca unui camarad – îmi spune profesorul – şi te pot asigura că nu antisemitismul a stat la baza crezului legionar; dimpotrivă, Căpitanul era gata să considere vrednic de a intra în legiune pe un Evreu care ar fi îmbrăţişat religia creştină şi şi-ar fi dovedit dragostea de românism. Despre guvernarea legionară din ’40-’41 şi despre rebeliune, Vasile Barbu are aceeaşi părere ca şi mine: au venit la putere rândurile din urmă ale mişcării (elita o ucisese Carol al II-lea) şi s-au răsculat gloatele periferice ale urbei. (p. 347)

Se face, în vis, că e un ger cumplit şi că străzile sunt troienite cum n-au mai fost din vremuri străvechi. [În continuare Steinhardt descrie cum în acest vis al său, un personaj hăituit caută adăpost în casa sa. E Căpitanul, pe care îl găzduieşte şi îl omeneşte, deşi la început acesta se manifestă cu o prudenţă neîncrezătoare. Finalul scenei e însă mult mai poetic decât în versiunea mai cunoscută a Jurnalului. n.r.] (…) S-a înduplecat niţel, răsuflă acum destul de liniştit şi-mi vine a crede că-n colţul gurii îi ghicesc un început de surâs blând. Consimte a trece dincolo să se odihnească niţel. Îl conduc, îl ajut. Când mă înapoiez din camera a doua în prima, văd că flăcările vetrei au năpădit pretutindeni, dar nu mistuie nimic, nu ard, sunt văpăi reci de lumină, care doar luminează încăperea, îi dau strălucire şi o prefac în ceva nemaivăzut, ceva straniu, însă câtuşi de puţin ostil. Mă uit pe fereastră: strada e pustie, iar zăpada e roşie. (p.315-316)

Ţiganii

Rasismul e o prostie. Dar, cum să spun, nerasismul e şi el o iluzie, o nerealitate. Există caracteristice rasiale, de necontestat; un stil. Iată ţiganii aceştia printre care muncesc aici, în Vitan, ca lucrător necalificat, de mai bine de doi ani [fragmentul se referă la un episod din anul 1966, n.r]. Sunt leneşi, gălăgioşi, certăreţi şi au darul de a pângări totul. Orice ai face şi oricum le-ai vorbi, nu-i poţi îndupleca; şi mint de îngheaţă apele pe o rază de zece kilometri. Nu aud altceva decât: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun dacă nu-i aşa. De i-ar lua cineva în serios, s-ar înălţa maldăre de globi oculari în faţa fabricii „Stăruinţa”, (mai rău ca pe masa lui Ante Pavelici în Kaputt de Malaparte), ar fi balamucurile luate cu asalt şi uite aşa ar creşte bălăriile pe mormintele celor ce-au căzut împleticindu-se în propriile lor bărbi pe buruienile de pe gropile sărmanelor mame. (…) În pângărire sunt neîntrecuţi: batjocoresc şi corup orice apare menţionat în vorbirea lor, micşorează, acoperă cu murdărie, iau la şme totul; nimic nu le rezistă, totul cade în noroi, se umple de pecingine, de scabie, se duce tumba în obscenitate. Au comun cu diavolul râsul batjocoritor, şi un neastâmpăr, o forfotă, o dănţuială care nu-i numai a paparudelor. (p.185-186)

Homosexualii

Citesc în reviste americane că homosexualii, în Statele Unite, şi-au organizat biserici proprii (cu hramul Ucenicul cel iubit al Domnului). Contra. De ce? Şi aşa suntem îndeajuns de separaţi unii de alţii, noi toţi cei ce alcătuim Trupul mistic al lui Hristos, pe naţionalităţi, pe graiuri, pe confesiuni. Mai este oare nevoie şi de alte segregaţii? (…) În loc de a căuta prilejuri de a ne despărţi, mai bine am căuta pe cele –ecumenice- de a ne uni fără de păcate, căci Domnul n-a venit să ne statornicească ori să ne consfinţească în păcatele noastre şi să ne împartă pe căprării de păcătoşi, ci să ne tămăduiască de boli şi să ne scoată din păcate, chemându-ne laolaltă în comunităţi de sfinţi. (p.112)

Evreii

Aşa şi cu ovreii comunişti de la noi. Ceea ce nu-mi place la ovreii dezamăgiţi de comunism este că s-au dezamăgit (şi au început să vadă, să afle, să ştie) numai când au fost scoşi din funcţiile de conducere şi de răspundere. Nu înainte. Aceasta perfectă coincidenţă îi pierde, şi nu mai poţi da crezare nici sincerităţii, nici dezinteresării lor. Panait Istrati (pe care ar fi trebuit să-l citească) şi-a manifestat dezamăgirea în 1924, şi împotriva văditului său interes. Aşa da. (p.242)

Pentru a explica respingerea lui Hristos de către Iudei şi, în continuare, a creştinismului de către Evrei, Şalom Aş în Der Krieg geht weiter [Războiul merge mai departe] emite următoarea teorie: nu s-au putut învoi la ideea că visul milenar s-a împlinit, că ăsta e. Frumos, desigur, înălţător, dar poate va veni altceva care va întrece această rostită, formulată făgăduinţă. Poate altceva mai copleşitor. N-au vrut să-şi limiteze, să-şi precizeze idealul. I-au amânat împlinirea, cu vaga speranţă că viitorul va rodi mai inimaginabil. Să nu desfacem cutia: să nu scoatem darul la lumină; acolo, împachetat, e mai plin de promisiuni. (…) După ce a scris Nazarineanul, o viaţă a Mariei, Maica Domnului şi o biografie a Sfântului Pavel, Şalom Aş s-a botezat înainte de a muri. (p.179)

Viziune extatică

Mă „trezesc” în plin vis. Sunt cuprins într-o lumină cu desăvârşire albă şi strălucitoare, ce mă înconjoară din toate părţile. Am senzaţia că mă aflu aşa de mai mult timp însă abia acum realizez situaţia. Dintr-o dată ştiu şi înţeleg ce e lumina aceasta, că e lumina Taborului şi, fără să aud cuvinte, pricep că Domnul îmi spune: Eu sunt. Lumina nu numai că mă înconjoară, mă şi poartă, mă leagănă, mă copleşeşte. O fericire nespusă mă ia întreg în stăpânire. Şi creşte din clipă în clipă; se revarsă asupră-mi în valuri din ce în ce mai mari, mai irezistibile. Din toate părţile lumina şi fericirea scânteiază, pulsează şi nu-mi dau răgaz să răsuflu. Din fiecare percepere a unei încântări supreme ele fac în clipa următoare neant şi nimicnicie şi-mi deschid noi praguri unde totul este neasemuit mai luminos şi mai ameţitor. După un popas de o clipă valurile de lumină şi de fericire se pun serios pe treabă, cu nădejde şi temei, şi se pornesc a mă desfiinţa, a nu lăsa nimic din mine şi a mă contopi cu desăvârşire în neaua aceea care acum trece prin toate culorile curcubeului, e roşietică, e albăstruie, e azurie, e de un verde aproape imperceptibil, spre a redeveni iar albă, de un alb nou, greu, consistent, care apoi se destramă şi se preface într-un fel de pulbere luminoasă. Eu sunt, îmi repetă fără cuvine vocea; şi nu mai cunosc altceva decât fericirea care – în sfârşit – nu se mai înverşunează asupră-mi, dar nu încetează totuşi de a se dezvălui mereu alta, mai nebănuit de intensă, mai alb luminoasă. Încetez de a fi, mă pierd în lumină. (p.95-96)

 

 

divider



Martie 1919, în Pădurea Dobrina

În primăvara anului 1919, iată-ne adunaţi într-o după-amiază în pădurea Dobrina care stă de strajă pe înălţimile din jurul Huşiului. Cine? Un grup de vreo 20 elevi de liceu din cursul superior. A 6-a, a 7-a, a 8-a.

Convocasem pe aceşti tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problemă gravă, deşi viaţa noastră abia înmugurea. Ce facem dacă vin bolşevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut şi ceilalţi de acord, era aceasta: dacă armata bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul, ajungând să încalce şi locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu toţii în pădure, înarmaţi. Aici să organizăm un centru de acţiune şi de rezistenţă românească şi, prin lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să menţinem o stare de spirit de neaplecare şi să întreţinem o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe. Am depus cu toţii jurământ în mijlocul pădurii seculare. Era această pădure un colţ al acelui vestit codru al Tigheciului, pe cărările căruia, în decursul istoriei Moldovei, mulţi duşmani îşi găsiseră moartea. Am hotărât să ne procurăm arme şi muniţii, să păstrăm un secret desăvârşit, să facem recunoaşteri şi exerciţii de luptă în pădure şi să găsim o formă care să mascheze intenţia noastră.

Forma am găsit-o uşor şi în scurt timp am pus-o în practică: o societate cultural-naţională a elevilor liceului din Huşi, căreia i-am dat numele: „Mihail Kogălniceanu”. Ea a fost aprobată de direcţiunea liceului. Au început şezători şi conferinţe în oraş. În public tratam obişnuitele subiecte, dar în pădure făceam exerciţii de luptă. Arme pe vremea aceea erau pe toate drumurile încât în vreo două săptămâni ne adunasem tot ce ne trebuia.

Era în timpul acela o stare de haos în ţară, pe care noi deşi copii, abia trecuţi de 18 ani, o înţelegeam prea bine. Lumea se afla sub impresia revoluţiei bolşevice care se desfăşura în toiul ei la câţiva paşi de noi. Ţărănimea din instinct se opunea acestui val distrugător, dar complect dezorganizată, nu prezenta o posibilitate serioasă de rezistenţă. Muncitorimea însă aluneca vertiginos spre comunism, întreţinută sistematic în cultul acestor idei, de presa jidănească, şi în general de toată jidănimea oraşelor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher-capitalist, în raza sa de acţiune, era un agent al acestor idei revoluţionare anti-româneşti. Românii intelectuali erau indecişi, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment te puteai aştepta, fie la o izbucnire internă a unor elemente organizate şi decise, fie la o năvălire de peste Nistru. Această acţiune externă coordonată cu aceea a bandelor iudeo-comuniste din interior, care, năpustindu-se asupra noastră, distrugând podurile şi aruncând în aer depozitele de muniţii, ar fi hotărât soarta noastră ca neam.

În atari împrejurări, frământaţi de gânduri şi tremurând de grija vieţii şi libertăţii ţării noastre abia unită, în urma unui greu război, a încolţit în mintea noastră de tineri ideea unei acţiuni care ne-a adus la jurământul din pădurea Dobrinei. (...)Şi acum, după un an - 1919 - era pace. Iar noi, copiii cei gata de moarte, eram răspândiţi pe la casele noastre.

Tatăl meu, profesor de liceu, a fost o viaţă întreagă luptător naţionalist. Bunicul meu a fost pădurar, străbunicul, tot pădurar. Neamul a fost din începuturi, în vremuri de restrişte, neamul codrilor şi al munţilor. De aceea educaţia ostăşească şi sângele din vine imprimau acţiunii de la Dobrina - naivă ca manifestare - o notă de seriozitate pe care vârsta noastră fragedă n-ar fi presupus-o.

În acele momente, noi simţeam în inimi, sfatul şi experienţa lor, prezenţa şirurilor de strămoşi, care au luptat pentru Moldova pe aceleaşi cărări nepătrunse de duşmani. (...)Vara a trecut. În toamnă mi-am dat bacalaureatul şi grupul nostru s-a despărţit, îndreptându-se fiecare spre universităţi.

De la Dobrina nu ne-au rămas decât amintirile de a ne apăra ţara în contra valurilor de vrăjmăşie care se ridicau ameninţătoare şi dinlăuntru şi din afara hotarelor.(Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari)

Notă: menţionăm faptul că în epocă cuvântul „jidan” nu era unul ofensator, ci era sinonim cu „evreu”.

 

divider



Centenarul nostru: 100 de ani de luptă împotriva comunismului

Martie 1919… Un grup de elevi sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu depunea un jurământ simbolic de înarmare şi apărare a ţării împotriva năvălirii bolşevice. Evident că puterea lor de luptă în faţa armatelor bolşevice era în acel moment nulă, dar gândul şi hotărârea lor erau cât se poate de sincere, iar pericolul semnalat atunci de tânărul Corneliu era cumplit de real. O vor dovedi pe deplin anii ce vor urma întâlnirii din Dobrina, ani în care angajamentul asumat în pădurea Huşilor va cuprinde întreaga generaţie a Căpitanului Codreanu şi credinţa lui va însufleţi de atunci şi până astăzi toate generaţiile ce l-au urmat.

Pericolul bolşevic şi vinovăţia clasei politice

În tinereţea şi inocenţa lor, cei aproximativ 20 de elevi de liceu din orăşelul dintre vii, sesizaseră un pericol mortal pentru ţară, pe care mai marii zilei nu reuşeau sau nu doreau să-l vadă. Ne întrebăm şi astăzi cum a fost cu puţinţă una ca asta? Noi înţelegem că profeţia făcută de copilul Corneliu Codreanu în momentul Dobrina s-a datorat într-o oarecare măsură educaţiei primită acasă şi în şcolile militare frecventate, dar că a venit prin el către neamul românesc prin harul lui Dumnezeu. Ceea ce nu înţelegem însă este absenţa adulţilor... a celor ce aveau pregătirea, datoria, inteligenţa, maturitatea de a repera acelaşi pericol şi de a reacţiona pentru salvarea ţării.

La numai 3 luni de la proclamarea României Mari, ţara trăia încă sub auspiciile momentului încoronării de la Alba Iuila, oamenii se bucurau de terminarea războiului, mamele şi soţiile plângeau, România îşi îngropa fiii căzuţi pentru Unire. În Ardeal, cât şi în Basarabia armata română încă mai lupta pentru respingerea agresiunilor maghiare şi bolşevice. Unii oamenii politici se preocupau pentru consolidarea victoriei obţinute şi încercau să gestioneze consecinţele teritoriale, administrative şi sociale ale Unirii. Regina Maria pornea în vizite oficiale prin capitalele europene, în timp ce Brătianu reprezenta ţara în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris… Pentru întreaga clasă politică de la începutul anului 1919 şi pentru majoritatea locuitorilor pericolul bolşevic părea inexistent, sau cel puţin nesemnificativ.

Adevărul era cu totul altul şi ţara avea să-l cunoască pe deplin două decade şi ceva mai târziu. Rusia bolşevică stătea la pândă cu scop precis, cu ţintă exactă, cu planuri satanice pentru distrugerea neamului nostru. Şi într-un final a izbutit, în bună măsură folosindu-se de nemernicia clasei politice româneşti interbelice care, cocoţându-se pe cadavrele morţilor din război, a creat în timp record o camarilă sângeroasă şi lacomă pentru protejarea propriilor privilegii. Mai bine de 20 de ani au refuzat să vadă adevărul, să oprească pericolul, deşi acelaşi Corneliu Zelea Codreanu avertiza năpraznic mereu şi mereu „De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecinţele? Inutil de a le discuta”. Nu erau urechi dornice să audă şi nici ochi dornici să vadă.

Prea târziu s-au trezit o parte din aceşti inconştienţi şi cei care au reuşit să se trezească s-au văzut direct în zeghe, umiliţi şi zdrobiţi pe priciurile temnitelor; unii s-au trezit chiar în faţa plutonului de execuţie. Vor fi înţeles oare atunci dimensiunile catastrofei pe care o provocaseră? Vor fi înţeles că sunt direct responsabili, alături de bolşevici, pentru tentativa de asasinare morală şi fizică a propriului lor neam? Vor fi înţeles că timp de 25 de ani lucraseră sistematic pentru nimicirea tinerei generaţii conduse de Codreanu care îi avertizase că vor purta pe umeri povara trădării şi pe mâini sângele copiilor ţării? Probabil că unii vor fi înţeles şi că alţii vor fi murit fără a fi capabili să-şi asume propria răspundere şi vină… Timp de 25 de ani, în care se putea lupta împotriva duşmanului de la răsărit, conducerea şi clasa politică a luptat constant pentru nimicirea legionarilor...

Momentul Dobrina

Întâlnirea din Dobrina ne e povestită chiar de Căpitan în „Pentru Legionari”, cu Dobrina începe cartea sa, memoriile sale, lupta pentru ţară şi neam. Detaliile sunt însă destul de sărace. Din surse colaterale am putut reconstitui câteva elemente din jurul acestui moment.

La data convocării întâlnirii Căpitanul era elev în ultimul an de liceu la Cuza Vodă din Huşi. Se transferase aici în toamna lui 1918 de la Şcoala de Infanterie din Botoşani. Ceilalţi participanţi erau colegii lui de liceu din clasele superioare (6-8) pe care, din păcate, nu îi numeşte în carte. Cu greu am putut recupera 4 nume din cele aproximativ 20: Ioan Blănaru, Constantin Zotta, Vasile Nicolau şi Ioan Bălan (singurul care a putut povesti câteva detalii despre întâlnirile din Dobrina). Ioan Blanaru, alintat „Tăsache”, a fost cel mai bun prieten al Căpitanului din copilărie şi până la trecerea în veşnicie. Născut la Huşi în 1898, a copilărit la 2 străzi distanţă de familia Codreanu, a urmat liceul Cuza Vodă şi apoi - după momentul Dobrina - a pornit alături de Corneliu Codreanu la Iaşi unde a studiat ingineria. În 27 mai 1922 Blănaru se afla alături de acesta, ca membru fondator al Asociaţiei Studenţilor Români Creştini de la Universitatea din Iaşi. În timpul procesului Manciu, îl urmează pe Codreanu la Focşani unde îl cunoaşte pe Hristache Solomon şi pe frumoasa lui fiică, Valerica. Cei doi se vor căsători în curând şi vor aduce pe lume pe Olguţa, cel mai poznaş şi fermecător copil (draga noastră doamnă şi prietenă pentru care facem anual pomenirea la Focşani) şi pe Mihai. În mai 1924 depune mărturie pentru Codreanu în procesul Manciu la Severin; în 1927, la înfiinţarea Legiunii aderă din prima zi pentru toată viaţa, se numără printre primii abonaţi la „Pământul Strămoşesc” şi printre primii înscrişi în comitetul celor 100 (cotizaţie de 100 lei pe lună). În 1930 participă la marşul legionar din Basarabia, în 1931 la bătălia electorală de la Neamţ, apoi la campania electorală din 1932. Primeşte gradul de comandant legionar cu prima serie, în 10 decembrie 1932. Înfiinţează şi conduce la Focşani ziarul legionar „Braţul de Fier”, face temniţă la Focşani în prigoana Duca în decembrie 1933, e rearestat în 1934 după pedepsirea lui Duca. În 1936 primeşte cu prima serie gradul cel mai mare în Legiune: Comandant al Bunei Vestiri... şi tot aşa... Nu a fost luptă, tabără, temniţă, durere a Căpitanului şi a Legiunii la care Ioan Blănaru să nu fi fost parte... La moartea Căpitanului a murit şi bucuria din ochii lui Tăsache şi nu o va mai recăpăta niciodată. A murit timpuriu, în 1951, după ce a făcut închisoare şi sub comunişti, mistuit de un cancer netratat la timp din cauza opresorilor. Ioan Blănaru cu întreaga familie odihneşte spre veşnică pomenire în Cimitirul Sudic din Focşani unde îl vizităm de câteva ori pe an. Constantin Tică Zotta, vecin şi coleg cu Corneliu Codreanu, fondator al Asociaţiei Studenţilor Români Creştini de la Universitatea din Iaşi, va pleca în toamna lui 1922 la studii în Germania, la Technische Hochschule din Berlin. Vasile Nicolau s-a născut în 1898 la Huşi, copilărind şi el la câteva străzi de familia Codreanu. Fiind în acelaşi an de liceu cu Corneliu, vor pleca deodată la Iaşi, în toamna lui 1919, unde va urma Facultatea de Litere. Membru fondator al Asociaţiei Studenţilor Români Creştini de la Universitatea din Iaşi, îl regăsim pe Nicolau în anii ’50 în temniţele comuniste. Era profesor de limba română la Huşi, căsătorit cu o colegă, profesoara Aurelia Roşculeţ, fără copii la dată arestării. A fost reţinut de Direcţia Generală a Securităţii Statului Piteşti în iulie 1952. A primit o condamnare administrativă la 24 luni de detenţie executată la Piteşti, Valea Neagră, Borzeşti şi Oneşti, fiind eliberat în 1954.Ioan Bălan s-a născut în 1901 şi a copilărit la 2 case de familia Codreanu. Este singurul supravieţuitor al întâlnirii din Dobrina care a povestit câte ceva după 1990. El este cel care fixează cronologic evenimentul în data de 6 martie 1919, întâlnire despre care spune că a avut loc în pădurea Dobrina, la umbra unui stejar bătrân. Bălan povesteşte că după întâlnirea iniţială s-au ţinut mai multe întruniri (aşa cum specifică şi Căpitanul) şi că antrenamentul lor militar consta în mare parte în tragere la ţintă în trunchiurile copacilor. Antrenamentele ar fi durat aproximativ 3 luni şi toţi cei implicaţi au păstrat secretul. Ioan Bălan nu a ţinut ulterior legătura cu Corneliu Codreanu. A luptat 4 ani pe front în al Doilea Război Mondial unde a pierdut două degete de la mâna dreapta în explozia unei grenade. Nu a fost arestat de comunişti şi nici nu a făcut studii superioare, a muncit pământul, cultivând legume şi flori din care şi-a câştigat traiul. Cu puţin înainte de Revoluţie i s-a confiscat mare parte din teren, rămânând fără posibilitatea de a mai face agricultură, i s-a refuzat pensia de veteran de război, reuşind cu greu să supravieţuiască la bătrâneţe. A trecut la Domnul în Huşi în jurul anului 2000.După întâlnirile din 1919 din Dobrina, grupul nu s-a mai reunit niciodată…

Profeţia din Dobrina

La 6 martie 1919, din dragostea şi frământările unor copii, s-a născut profetic ideea unei rezistenţe anticomuniste ce se va concretiza în perioada interbelică pe mai multe planuri: - educaţional şi naţional, prin crearea şcolii de caractere şi eroism Legiunea Arhanghelul Mihail, cu toate subunităţile ei (Frăţia de Cruce, Cetăţuile şi celelalte Corpuri Legionare)- spiritual, prin anjagarea unei lupte cu propriile păcate înainte de a anjaga lupta cu duşmanul- mistic, prin introducerea rugăciunii ca armă, atât în lupta naţională, cât şi în educaţia politică- cultural, prin creşterea numărului de intelectuali creştini anjagaţi în lupta pentru salvarea ţării - socio-economic, prin organizarea corpurilor legionare, taberelor de muncă voluntară şi a comerţului legionar- politic, prin partidele întemeiate de Căpitan: Gruparea CZC, Garda de Fier, Partidul Totul Pentru Ţară- eroic, prin şirul de copii legionari asasinaţi mişeleşte de propria lor ţară în campaniile electorale- martiric, prin extraordinara jertfă de la Majadahonda; prin asasinarea mişelească a Căpitanului din 1938 şi uluitoarea lui înviere din 1940.După mai bine de 20 de ani de la întâlnirea din Dobrina, tineretul ţării ajunge să dea acea luptă armată pe care Codreanu o intuise şi pregătise încă din 1919. În prima fază o face forţat, prin contingentele legionare trimise de Antonescu să lupte pe linia întâi a frontul pentru „reabilitare”. Mai apoi lupta va deveni organizată şi insituţionalizată în Armata Naţională de la Viena, înfiinţată de Horia Sima şi condusă de Generalul Platon Chirnoagă. După pierderea războiului, românii - crescuţi în şcoala lui Codreanu - vor ajunge să împlinească ad literam profeţia din Dobrina, înarmându-se şi retrăngând-se în munţi, luptând la nivel naţional, până la moarte, împotriva bolşevicilor.

După ce focarele de luptă din munţi au fost rând pe rând stinse în râuri de sânge, rezistenţa s-a adunat în temniţe. Multe, năpraznice, cumplite, degradante temniţe menite să extermine tot ce s-a născut în sufletul neamului prin jurământul de la 1919... Pentru distrugerea profeţiei din Dobrina şi a tuturor celor care, înţelegând-o, l-au urmat pe Căpitan împlinind-o, forţele răului au inventat Piteştiul şi fenomenul reeducării! Aici, acelaşi Satan care s-a pornit odinioară împotriva lui Iov pentru a-i fura sufletul, a revenit pentru a mutila trupurile şi a zdrobi sufletele a sute de Iovi legionari... Ceea ce nu ştiau însă călăii diavolului era faptul că profeţia nu moare odată cu cel care o întruchipează temporar, pentru că ea nu e de natură fizică sau ideologică, ci mistică şi eroică, de aceea nu poate fi decupată din sufletul şi ADN-ul neamului şi nici din istoria lui pentru că, deşi revelată de un om, ea vine de la Dumnezeu şi stă sub ocrotirea Sfântului Arhanghel Mihail. Purtată neclintit pe umerii covârşiţi de nedreptate ai nonagenarilor noştri, prin zeci de ani de temniţă şi alte zeci trăite în comunism şi postcomunism, rezistenţa din Dobrina a împlinit 100 de ani şi continuă să trăiască prin noi, cei care azi ne aflăm pe linia de legitimitate a ei, care este linia Mişcării Legionare cea înfiinţată de Corneliu Zelea Codreanu, dusă la biruinţă de Horia Sima, păstrată în viaţă de Nicolae Petraşcu, transfigurată în veşnicie de George Manu, garantată şi transmisă actualei generaţii de Mircea Dimitriu, Mircea Nicolau şi Nicolae Roşca. Cum se manifestă azi această rezistenţă? Aşa cum aţi văzut, ea a îmbrăcat o multitudine de forme de-a lungul celor 100 de ani: de la cea spirituală, la cea armată, adaptându-se atât contextului, nevoilor societăţii româneşti, cât şi pericolelor externe. În plan românesc astăzi lupta noastră se dă pentru memorie, neuitare, conservare şi perpetuare a profeţiei, cu tot şirul de jertfe, drame, morminte, minuni şi sfinţi care au izvorât din ea. Iar în plan legionar, astăzi, mai mult ca niciodată, rezistenţa înseamnă ascultare faţă de principiile, doctrina şi ideologia legionară, aşa cum cum au fost ele trasate de Căpitan şi îmbogăţite de ierarhia legionară ulterioară. Azi, ca şi acum 100 de ani, Dobrina rămâne punctul de lumină ce a săgetat conştiinţa românească, aşezând-o pe calea eroismului de durată, singurul care duce la biruinţă.

Cezarina Condurache 

divider



O amintire cu Părintele Steinhardt

Noapte de început de decembrie 1988. Zăpada scârţâia sub tălpi. Părintele Nicolae Steinhardt păşea cu grijă pe aleea Mănăstirii Rohia, ţinându-mă strâns de braţ.

Ajunşi cu bine în faţa micii bisericuţe (astăzi, acolo, este biserica cea mare, cea nouă), îşi desfăcu ghearele pentru gheaţă de la ghete, le scutură, spunând cu voce tare:

– Sunt o minune, păşesc mai sigur cu ele, hai să ne închinăm!

După cuvenitele închinăciuni, până părintele aducea Ceaslovul din Sfântul Altar, luam analogul şi îl aşezam în dreptul icoanei Maicii Domnului, cam la 1,5 m de aceasta, rămânând în apropiere. Venea şi părintele, aşeza Ceaslovul pe analog, îl deschidea şi începea Canonul de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos.

– Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi! Amin.

Citea cu dicţie, cu un glas cumva ca al unui elev sârguincios, chipul i se lumina, iar pe la cântarea a 5-a, atât de sincer se spovedea, de parcă exact în acel moment, cercetându-şi conştiinţa, îşi constata starea şi şi-o recunoştea în faţa Mântuitorului şi a Preasfintei Sale Maici.

Când începea să citească Psalmii Miezonopticii, în cazul în care erau oameni la slujbă, chiar dacă numai unul sau doi (însă s-a întâmplat să fie şi mai mulţi), mă trimitea să merg după părintele Emanuil, să facem împreună Miezonoptica - după ectenii şi otpust, părintele Emanuil rămânând acolo pentru nevoile duhovniceşti ale oamenilor.

Dacă nicio altă persoană nu era la slujbă, terminam singuri de citit, apoi aranjam toate la locul lor, ne închinam şi plecam cu părintele Nicolae spre chilia sa (nu înainte ca dânsul să încuie cu grijă uşile bisericii, verificând cu scrupulozitate ca toate să fie în regulă).

– Ce bine e cu frăţia ta, totdeauna pe zăpadă merg nesigur!

Pe aleea spre „Casa Poetului”, unde era chilia sa, discutam ce vom face în după-masa zilei următoare. Uneori trebuia să plece la medic, alteori la vreo conferinţă sau întâlnire literară, câteodată amânam întâlnirea până înaintea Miezonopticii, având în vizită pe părintele Pintea.

Aleea aceasta a fost părtaşă la destule convorbiri scurte, despre te miri ce, însă aproape toate încheiate cu cuvintele părintelui Nicolae:

– Să fie clar; nimeni nu trebuie să afle nimic din ce vorbim aici! Mucles!

Despărţindu-ne, în faţa chiliei, cu: - Blagosloviţi!

Părintele Nicolae:

– Domnul!, mă întorceam să cobor pe potecă spre clădirile de jos şi întotdeauna - de fiecare dată - părintele încheia:

– Să ai grijă frăţia ta, Dinule! Şi te rog, mucles! Despre tot ce vorbim. Fii cu mare grijă!

Ne cunoscuserăm la Păltiniş pe şosea, în drum spre schit, la înmormântarea lui Constantin Noica. Rămăsesem înţeleşi că îl voi căuta la Rohia.

Aşa am ajuns să iubesc Canonul de pocăinţă al Domnului nostru Iisus Hristos şi să fiu emoţionat ori de câte ori ajung la cântarea a 5-a, aşa de parcă nu eu citesc, ci vocea părintelui Nicolae, la fel de clar şi cu dicţie ca şi atunci, în micuţa biserică a Mănăstirii Sânta Ana, Rohia.

Dinu Condurache 

divider



Mărţişor legionar: 1934-1940 - arestat, prigonit, interzis, îngropat –

La începutul anilor ‘30 Mişcarea Legionară a integrat în formele sale de trăire şi exprimare tradiţionalul mărţişor. Alb cu roşu, verde cu auriu, cu şnur tricolor, în formă de iconiţă sau medalion, marţişoarele legionare aveau funcţie dublă: de propagare a ideii legionare şi de asigurarea a unei surse de venit pentru Legiune. Mărţişoarele erau confecţionate de legionare şi de legionari din metal, os, hârtie şi distribuite în primii ani din om în om, iar ulterior, prin Serviciul de Colportaj al Mişcării.

1934 - Mărţişoare pentru Nicadori

Prima asociere între mărţişor şi Mişcarea Legionară am găsit-o în memoriile Nanei Sofica. În martie 1934 nicadorul Nicolae (Niky) Constantinescu este dus la Galaţi pentru proces cu lanţuri la picioare, în haine de puşcăriaş. În Gara de Nord fetele legionare, în frunte cu Nicoleta Nicolescu, aşteaptă apariţia dubei penitenciare. Reuşesc să îl vadă pe Niky şi cu toate îi dăruiesc mărţişoarele primite de ele cu ocazia zilei de 1 martie. Niky Constantinescu porneşte cu mărţişoarele la proces şi ulterior le va duce în temniţă. 1935 - Primele mărţişoare arestate

Primele mărţişoare vândute în scopul de a strânge fonduri pentru Mişcare sunt semnalate de Siguranţă în 1935. Mai exact în 8 februarie 1935 studenţii Smărăndescu de la Politehnică şi Iliescu de la Ştiinţe au fost arestaţi pentru vânzare de mărţişoare cu chipul Arhanghelului Mihail în scopul de a strânge bani pentru ridicarea monumentului închinat lui Sterie Ciumetti. În 24 martie 1935 şeful legiunii de jandarmi Bălţăteşti (Neamţ) confiscă 50 de „corpuri delict” similare, la percheziţia făcută unui grup de legionari ce organizase la Mănăstirea Neamţ un parastas pentru legionarii asasinaţi în prigoana Duca. Mărţişoarele aveau pe faţă icoana Arhanghelului Mihail, iar pe spate, gardul de fier. 1936 - Primul mărţişor oficial al Mişcării

Mărţişorul legionar al anului 1936 era un medalion în aramă cu iconiţa Sfântului Arhanghel Mihail biruitor asupra balaurului. Mărţişorul se purta în piept prins cu un şnur tricolor, după cum relata Părintele Protopop Ioan Moţa în paginile „Libertăţii”. Banii încasaţi din vânzarea lor au ajuns în fondul central al Legiunii. 1937 - Mărţişoarele Majadahonda

Tot din paginile „Libertăţii” aflăm că pentru anul 1937 au existat două modele de mărţişoare legionare, unul acceptat şi altul oficial. Ambele au stat sub semnul jertfei de la Majadahonda.

Primul mărţişor era o iconiţă rotundă pe fond alb cu chipurile lui Moţa şi Marin deasupra cărora se înălţa o cruce, astfel încât Moţa se află sub un braţ al crucii şi Marin sub celălalt. Preţul mărţişorului cu chipurile celor 2 martiri era 10 lei.

Al doilea este mărţişorul Majadahonda, apariţia lui fiind anunţată oficial prin Serviciul de Propagandă al Mişcării Legionare în mai multe reviste legionare. „Serviciul de propagandă scrisă de la biroul central al Legiunii aduce la cunoştinţa tuturor prietenilor, membrilor şi legionarilor că: Mărţişorul Legionar 1937 este un model unic Crucea Verde Majadahonda cu o cunună de frunze de stejar şi se va pune în vânzare numai prin organizaţiile şi debitele legionare.” Mărţişorul se prezenta sub formă de medalion, în centru se afla o cruce verde, pe braţul ei orizontal scria cu auriu pe 3 rânduri „13 ianuarie/ Majadahonda/ 1937”. În ambele capetele ale braţului vertical apărea câte un M. Crucea era înconjurată de frunze aurii de stejar. Preţul mărţişorului Majadahonda era 20 de lei.

Pr. Moţa: „Şi prin aceste mărţişoare care încolo în lumea mare sunt mai mult niscai jucării, care peste câteva zile se leapădă şi se uită, Legiunea s-a ridicat peste trecătorul de toate zilele şi lucrează şi prin el asupra sufletului şi asupra inimii celor ce le poartă înălţându-le spre ideal, spre cer, spre ce e frumos şi netrecător”. Din „Circulări şi Manifeste” aflăm că mărţişoarele Majadahonda erau confecţionate de un gravor cu gradul de comandant ajutor şi că erau foarte solicitate în teritoriu. În acest sens Căpitanul menţionează că gravorul confecţionează între 500 şi 800 de bucăţi pe zi. Totodată aminteşte că acestea au ajuns în toate judeţele ţării, atrăngând atenţia că la Hunedoara, judeţul lui Moţa, ar fi trebuit alocat un număr mai mare de mărţişoare.

Tot în anul 1937 ziua de 1 martie a adus şi mare tristeţe în rândul legionarilor. Singura fiică a preotului Nicolae Georgescu Edinet, micuţa Rodica, a trecut la cele veşnice. Întreagă suflare legionară l-a însoţit în suferinţă. 1938 - Mărţişoare interzise prin lege

În 1938 Siguranţa carlistă nu a permis comercializarea sau distribuirea mărţişorului legionar. Mai mult, cu câţiva ani în urmă Ziarul de Iaşi publica un extras dintr-un document obţinut din arhiva Prefecturii Iaşi. Este vorba despre un ordin de ministru transmis în teritoriu de Armand Călinescu: „Vă aducem la cunoştinţă că nu se aprobă portul mărţişoarelor separate cu prilejul zilei de întâi Martie, cari sunt confecţionate astfel încât ar putea constitui vreun mijloc de propagandă politică. Toate mărţişoarele care sunt socotite ca insigne politice şi toţi cei ce vor fi dovediţi că le poartă, vor fi deferiţi justiţiei, împreună cu actele dresate conform art. 324 din Codul Penal, care sancţionează asemenea fapte. De asemenea, nu este admis nici portul mărţişoarelor confecţionate de partidele politice sau organizaţii cu tendinţe politice”. (Arhivele Naţionale Iaşi, fond Prefectura Iaşi, dosar 2/1938, filă 27).

La scurtă vreme după emiterea ordinului este arestat la Bucureşti gravorul legionar Georgescu, confiscându-se cu ocazia arestării lui un număr de 4900 de mărţişoare care, potrivit celor care le-au confiscat, ar fi urmat să fie vântute cu 20 de lei bucata. Mărţişorul legionar al anului 1938 era un medalion rotund având în centru harta verde a României Mari suprapusă peste o cruce verde, în interiorul hărţii se afla, gravat cu auriu, textul lui Moţa „Să faci Căpitane o ţară ca soarele sfânt de pe cer”. La baza hărţii se afla gravat anul 1938. De jur împrejurul hărţii suprapuse pe cruce erau numeroase raze de soare. Medalionul avea şnur verde. 1939 - Mărţişorul, alinarea lagărului

Luna martie 1939 îi găseşte pe mulţi dintre legionari fie internaţi în lagărele de la Ciuc şi Vaslui, fie în temniţa de la Râmnic, fie în exil, fie în ascunzători, încercând să biruie arestările Prigoanei celei Mari. Nu mai există mărţişoare legionare oficiale, iar luna primăverii va aduce peste capetele legionarilor, şi aşa hăituiţi şi întemniţaţi, instalarea guvernului Armand Călinescu.

Şi totuşi, în lagărele în care legionarii au fost închişi de regele asasin Carol al II-lea şi-a făcut loc şi mărţişorul. La Miercurea Ciuc şi apoi la Vaslui legionarii au descoperit un meşteşug inedit: sculptura în os. Cel care a inaugurat această nouă artă a fost legionarul Vasile Buhai. Îndeletnicirea s-a extins apoi rapid sub coordonarea lui Victor Puiu Gârcineanu: cruciuliţe, iconiţe, spade din os. Lucrau cu migală şi dragoste locotenentul Maricari, Victor Belici, Vasile Iovin, Fănică Anastasescu. Ulterior meşteşugul se va relua în temniţele antonesciene şi comuniste.

1940 - Mărţişorul dezgropat

Minunea Arhanghelului Mihail, transformarea României în Stat Naţional Legionar a fost, după cum ştiţi, de scurtă durată. Uneltele diavolului au lucrat la dărâmarea unei realităţi care, dacă ar fi dăinuit, ar fi schimbat faţa Europei şi a lumii. Lunile biruinţei legionare au fost luni de toamnă/iarnă, mărţişorul era departe şi până la sosirea lui Legiunea avea să fie din nou interzisă, întemniţată, exilată, asasinată...Şi totuşi Mărţişorul s-a ivit pentru legionari şi în iarna lui ’40. În 26 noiembrie 1940 începea deshumarea Căpitanului, a Nicadorilor şi a Decemvirilor. Al cincilea legionar scos de sub placa de beton de la Jilava a fost decemvirul Gavrilă Bogdan. Studentul Gavrilă, bihorean din comuna Lazuri, a fost recunoscut de familie şi camarazi după tabachera de lemn în care mai erau câteva ţigări şi după mărţişorul legionar pe care îl purta cu el…Povestea mărţişorului legionar continuă… ea merge în pas cu toate durerile şi nedreptăţile suferite de camarazii noştri în ţară, în exil, în timpul Mareşalului Antonescu şi al regimului comunist. Mărţişorul va fi şi alinare în temniţe, dar şi capăt de acuzare şi motiv de condamnare.

Cezarina Condurache 

divider



Flori de aur din Maramureş (58)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M. V.)Eram din nou bolnav (1980), şi încă bolnav grav. Oare a câtea oară trebuia să mă confrunt cu boala? De parcă nu erau de ajuns celelalte suferinţe provocate de închisoare!... Deşi nu eram în spatele gratiilor, nu eram în stare să ies din casă, nici măcar până în curte. Nopţile erau atât de lungi şi grele, parcă nu voiau să se sfârşească, să apară dimineaţa, cu zâmbetul îngrijorat, dar cald al soţiei şi al băiatului.

Nu puteam dormi, din cauza durerilor. Mă mistuia febra, mă cu-tremurau gândurile negre, iar, ca să scap de ele, începeam să număr, cu miile, cu zecile de mii, privind la ceasul care pentru mine nu voia să se mişte mai repede. Recitam de multe ori Rozariul, care, prin succesiunea rugăciunilor, devenea la un moment dat monoton şi, în sfârşit, mă cuprindea somnul.

Dar nu aveam voie să cad pradă disperării. Dacă în teroarea de la Piteşti, când nu mai puteam rezista, îmi ziceam: „Doamne, ia-mă la Tine!”, acum trebuia să trăiesc pentru familia pe care atât de mult mi-am dorit-o, familia ce voia să rămân în mijlocul ei, aşa cum eram şi a cărei dragoste îmi întreţinea dorul de viaţă.

Astfel mă luptam cu boala şi trebuia s-o înving. Primele raze ale primăverii se făceau simţite. Începusem să mă mişc prin casă cât mai mult, pentru a mă antrena în vederea plimbării, sub cerul liber. Într-o zi, m-am apropiat de uşa de la ieşire, o deschid, fac un pas spre trepte, mă odihnesc, îmi reglez respiraţia şi cobor cu greu cele 8 trepte ce dădeau spre curte. Aerul proaspăt de afară a fost prea greu pentru mine. Am ameţit - nici nu ştiu cum am reuşit să mă întorc în casă. Mi-am dat seama că această îndrăzneală era pentru mine o aventură prea grea.

Dar razele soarelui continuau să mă îmbie insistent, prin geam. După câteva zile de antrenament prin cameră cu geamul deschis, reiau tentativa. Ajung până în curte, fără a fi prea epuizat. Dar mă opresc, mulţumindu-mă cu puţinul realizat. Puteam privi copacii care înmuguriseră. E bine şi atât! Ai mei mă urmăreau cu îngrijorare, dar şi cu speranţă.

Mi-a trebuit o săptămână pentru ca, progresiv, să ajung până la ieşirea din cartier. Prelungind din ce în ce traseul, după alte două săptămâni am ajuns în parcul din centrul oraşului. Eram ca un copil ce învaţă să meargă, bucurându-se de fiecare pas în plus… (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

 

divider



România şi sfârşitul Europei (23)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional-Legionar (1940-1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.„Pactul Ribbentropp-Molotov s-a încheiat la 23 august 1939. Călătoria lui Gafencu la Berlin, Paris, Londra şi Roma avusese însă loc cu cinci luni mai înainte. Pierderea nu numai a Basarabiei şi a unei părţi din Bucovina, dar şi a inimii Ardealului a fost consecinţa directă a activităţii ministrului nostru de externe, în timpul acestei călătorii - dezastru. Fuhrerul ştia că în războiul inevitabil cu Rusia sovietică el nu putea avea aliat mai important din punct de vedere militar şi economic decât România. Nici Italia nici Ungaria nu ar fi putut înlocui cei 800.000 de combatanţi pe care România întreagă îi putea oferi, nici bogăţiile miniere şi agricole. Interesul său era vădit de a da „factorului român” toată valoarea sa. O ultimă încercare în această privinţă a făcut-o cu prilejul călătoriei lui Gafencu. A fost o mare greşeală din partea lui Hitler (pe care Germania a plătit-o scump) de a pedepsi România fiindcă această încercare dăduse greş - prin aceasta au fost ignorate toate izvoarele de energie naţională care existau în ţara noastră. Dar a fost o crimă din partea lui Carol şi a miniştrilor lui de a-i da prilejul să comită o asemenea greşeală.” (pag.

147 si 148)Mihail Sturdza atinge aici cel mai sensibil moment al istoriei interbelice - prăbuşirea României Mari în 1940, prin pierderea Basarabiei şi Bucovinei şi ţinutului Herţa (în favoarea Uniunii Sovietice), a Transilvaniei de nord (în favoarea Ungariei) şi a Cadrilaterului (în favoarea Bulgariei). Aceste lovituri grave date României au avut acordul explicit sau implicit al lui Hitler, ceea ce - spune Sturdza - constituie o mare greşeală, pentru că astfel tabăra naţionaliştilor europeni a pierdut marea rezervă de energie românească în lupta anticomunistă, marea masă a românilor pierzând simpatia pentru Germania nazistă (alături de care vor lupta totuşi până la urmă, dar cu incomparabil mai slab entuziasm).

Vinovăţia profundă însă este a camarilei regelui Carol al doilea care, prin abuzuri crescânde, a confiscat total statul român, menţinându-se la putere doar teroarea generalizată a anilor 1938-1940. În politica externă dictatura carlistă a ignorat total evoluţiile europene, provocând în mod gratuit şi repetat Germania şi obligând-o să-şi mute simpatia spre vecinii revizionişti ai României.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Sinaxarul Demnităţii Româneşti † 24 martie 1974 Generalul Platon Chirnoagă – Şeful Armatei Naţionale de la Viena

Platon Chirnoagă s-a născut pe 24 octombrie 1894, în localitatea Poduri, Bacău. Familia Chirnoagă - Gheorghe învăţător şi Olimpia casnică - a fost binecuvântată cu 8 copii. Platon urmează liceul în Iaşi, apoi Şcoala militară de artilerie şi geniu (1913-1915). În Primul Război Mondial este sublocotenent de artilerie în Regimentul 17 Obuziere. Ajunge cu frontul în Transilvania şi Moldova (1916-1918), apoi în 1919 participă la operaţiunile din Ungaria. După încheierea războiului, urmează Şcoala de aplicaţie a artileriei şi Şcoala Superioară de Război (1923-1925). În 1928 este cooptat în cadrul Marelui Stat Major. Va activa ca profesor (1938-1939) şi comandant al Şcolii de aplicaţie a artileriei (1939).

Al Doilea Război Mondial îl găseşte în poziţia de sub-şef al Statului Major al Armatei a III-a. Luptă în campania din Rusia, 1941-1944, ajunge cu frontul în Bucovina, nordul Basarabiei, Nistru, Transnistria, Sevastopol, Crimeea, Kuban şi la Cotul Donului. În timpul războiului devine Comandant al Brigăzii 4 de Artilerie, din Diviziunea 4 de Infanterie, şi primeşte gradul de General.

Imediat după 23 august 1944, primeşte comanda Diviziei a IV-a Infanterie. La 20 octombrie 1944, cea mai mare parte Diviziei va fi capturată de trupele germane, la Szolnok (Ungaria). Între prizonierii de război se numără şi Generalul Chirnoagă. Acesta va fi purtat pe la diverse comandamente ale armatei germane. La fiecare interogatoriu luat de autorităţi, Generalul îşi afirmă aversiunea faţă de bolşevici şi dorinţa de a lupta împotriva lor. În octombrie 1944 ajunge în lagărul de prizonieri Buckenwald, în apropiere de Berlin, lagăr rezervat ofiţerilor români prizonieri. Generalul Chirnoagă decide să ceară nemţilor dreptul de a forma o divizie română care să lupte împotriva sovieticilor. Dar statutul său era acela de prizonier şi nici nu ştia cum să intre în legătură directă cu autorităţile germane.

Între timp, comunismul se instaurase oficial în România. Imediat după 23 august 1944, Horia Sima, aflat la Viena, ia decizia alcătuirii unui guvern român în exil şi a unei armate române care să lupte împotriva bolşevicilor. În urma mai multor discuţii şi întâlniri cu autorităţile germane, acestea hotărăsc să susţină decizia lui Horia Sima. Acesta mobilizează toţi legionarii aflaţi în exil şi alături de ei încearcă să capteze cât mai multe energii româneşti care ar putea ajuta la formarea Guvernului. Eforturile lui Horia Sima conincid cu sosirea Generalului Chirnoagă în prizonierat.

La 1 noiembrie 1944 Generalul primeşte în lagăr vizita lui Vasile Iasinschi care îl pune la curent cu planul lui Horia Sima. Chirnoagă îşi dă acordul de colaborare de la această primă întâlnire, urmând să plece la Viena pentru o discuţie directă cu Horia Sima, de îndată ce autorităţile rezolvă ieşirea sa din lagăr. Câteva zile mai târziu cei doi stabileau la Viena structura viitoarei Armate Naţionale.

În data de 10 decembrie 1944, Horia Sima proclamă înfiinţarea Guvernului Naţional Român de la Viena, sub conducerea sa. Generalul Platon Chirnoagă este numit Ministru de Război în cadrul nou constituitului Guvern şi Şef al Armatei Naţionale de la Viena. Armata comandată de Chirnoagă se va constitui din prizonieri de război români, din legionarii aflaţi în exil, din elevi ofiţeri şi subofiţeri aflaţi în şcolile din Germania. Armata va lupta pe front împotriva bolşevicilor, dar se hotărăşte ca aceasta să nu fie trimisă niciodată să lupte împotriva românilor.

Chiar în ziua proclamării Guvernului se emite decretul de înfiinţare a Armatei Naţionale de la Viena. Instrucţia unităţilor se face la centrul Döllersheim, aşezat la 90 km nord-vest de Viena, sub atenta supraveghere a Generalului. La câteva zile după constituirea Guvernului Naţional Român, primul regiment organizat la Döllersheim, format din câteva sute de membri, a depus jurământul de credinţă. De la înfiinţare şi până în decembrie 1944 regimentul număra peste 8000 de luptători!

În lunile ianuarie şi februarie 1945 s-a format al doilea Regiment al Armatei Naţionale şi s-a început organizarea celui de-al treilea. Pentru funcţionarea corespunzătoare a Armatei se organizează şcoli militare speciale. Cea dintâi şcoală specială s-a înfiinţat la Breithenfurt, cea de-a doua, la Korneuburg, ambele fiind în apropiere de Viena.

Primul regiment (Döllersheim) pleacă să lupte pe front pe 15 februarie 1945, în luptele de pe Oder, unde va rezista cu brio până la 8 mai 1945, când Germania capitulează. După acest act se destramă şi Armata Naţională. Generalul Chirnoagă se refugiază la Bad Gastein. În 25 septembrie 1945, o parte a corpului diplomatic al ţărilor din Est a fost arestat şi internat în lagărul pentru „criminali de război” de la Glasenbach, o localitate lângă Salzburg. Între cei arestaţi se află şi Genealul Chirnoagă care va rămâne în acest lagăr până în aprilie 1947, când va fi eliberat. Arestarea a fost făcută la solicitarea Tribunalului Internaţional de la Nürnberg care demarase procesele criminalilor de război. Eliberarea lui şi a celorlalţi s-a făcut după ce Comisia Instructorie de la Nürnberg a scos din cauză entităţile legate de Mişcarea Legionară: Guvernul Naţional şi Armata Naţională.

Generalul va locui iniţial în Austria, apoi în Franţa, în 1968 stabilindu-se definitiv în Germania, la Stuttgart. În perioada 1947-1974, Platon Chirnoagă se va evidenţia ca o personalitate luminoasă a exilului românesc, participă la toate manifestaţiile româneşti, scrie şi publică articole şi cărţi. Între acestea se remarcă drept lucrări de referinţă „Istoria Politică şi Militară a Răsboiului României contra Rusiei Sovietice” şi „Istoria Daciei şi Continuitatea Daco-Romană”.

În 24 martie 1974 sufletul Generalului începe să urce vămile văzduhului. A fost înmormântat în Neuer Friedhof Buchrein, în apropiere de Stuttgart, slujba fiind oficiată de preoţii Dumitru Emanoil Popa, Vasile Zăpârţan şi Florian Muller.

Regimul comunist nu iartă „trădarea” Generalului şi mai ales asocierea lui cu Mişcarea Legionară şi Horia Sima. În 21 februarie 1946 Platon Chirnoagă este judecat în lipsă de Tribunalul Poporului Bucureşti şi condamnat la moarte. În acelaşi proces, Mitropolitul Visarion Puiu primeşte aceeaşi sentinţă. Chirnoagă, Puiu şi ceilalţi inculpaţi (11 la număr), vor fi etichetaţi drept „criminali de război”, etichetă pe care o poartă şi astăzi, din păcate.

Statul român - aproximativ liber şi teoretic democrat - nu a fost capabil să anuleze, din 1990 până în prezent, aceste sentinţe politice, dictate de bolşevici. Mai mult, din 2015 avem şi legea 217 care readuce în actualitate şi legitimează senţintele politice date de comunişti...În veci pomenirea Generalului Platon Chirnoagă!

Cezarina Condurache 

divider



La División Azul (15) Ilmen - O călătorie către „Zero Absolut” (2)

Compania se puse din nou în marş. Caii ruseşti, în general rezistenţi la oboseală, se arătau din ce în ce mai puţin activi. Prea încărcate, săniile derapau pe coaste şi alunecau în crăpăturile gheţii. Grupurile însărcinate cu recuperatul echipamentului trebuia să-l adune de pe gheaţă sau să-l caute prin zăpadă. Timpul trecea. Coloana se întindea de la un orizont la celălalt şi, militar vorbind, devenea tot mai vulnerabilă. Frigul monstruos începea să facă victime. Era un miracol faptul că până acum oamenii îi rezistaseră. Majoritatea nu-şi simţeau de ceva vreme picioarele şi începeau să înţeleagă pericolul ce-i păştea când conştientizau lipsa completă de sensibilitate. Apelurile se înmulţeau, nu întotdeauna ascultate, sugrumate parcă de ceaţă.

– Sanitar!... Sanitar!..Aceştia alergau de la unul la celălalt cu pachete cu comprese sintetice, cu unguente şi cu alcool. Oamenii cu degerături de gradul doi nu mai păşeau şi se aşezau pe sănii, mărindu-le greutatea. Uneori se auzea un ţipăt de groază:

– Mi-am pierdut o mănuşă! Acesta era condamat la pierderea mâinii. Minus cinzeci şi trei de grade şi temperatura părea să scadă. Ruşii făcuţi prizonieri de către D.A. spuneau că nu mai trăiseră aşa ceva. Şi bunicii lor spuneau acelaşi lucru.

– Trebuie să aveţi mare grijă, să nu respiraţi pe gură. Aerul introdus direct în plămâni este extrem de periculos, le spunea medicul Pedro Sánchez Bejarano oamenilor pe care îi adunase în jurul lui, într-o altă oprire. Raţiile de alimente pentru cele trei zile luate, reprezentau în realitate necesarul pentru trei zile de supravieţuire imaginate de către specialiştii Wehrmachtului, pentru unităţi izolate: carne uscată de grison, bucăţi de pâine ambalate ermetic, biscuiţi, margarină sărată, caramele cu gust de chimicale şi de alcool. - „Doicii” au fost prea generoşi, pentru a spera că asta se va sfârşi cu bine. Insinuau, în glumă, o posibilă intenţie de otrăvire din partea nemţilor, voluntarii spanioli. Le numeau „raţii de fier”. Carnea uscată şi mezelurile erau tăiate cu fierăstrăul, pâinea împărţită cu toporul, iar coniacul le ardea buzele. - Coniacul îngheaţă la zero absolut? întrebă ingenuul soldat.

Varela se prezentă în mod regulamentar, cum îi plăcea „Prusacului”.

– Te-aş îmbrăţişa, Varela, dar mă tem că ne-am congela reciproc... Bine că ai ajuns. Fă-mi legătura cu divizia. 10 ianuarie, nouă şi jumătate seara. Muñoz Grandes către Ordás: garnizoana din Vsvad rezistă vitejeşte... Este absolut necesar să-i salvaţi. Ne obligă onoarea Spaniei şi spiritul fraternităţii poporului nostru cu cel german. 11 ianuarie, ora două dimineaţa. Muñoz Grandes către Ordás:

– Sunteţi mândria neamului nostru. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi atacaţi ca spanioli.

Continuară. După un marş ce părea interminabil, în care cele opt ore planificate se transformaseră în douăzeci şi două, compania de schiori a ajuns pe malul sudic al lacului, lângă Ustrika. Două santinele de la Divizia 81 observau neliniştite cum se apropia o coloană de soldaţi de postul lor. Una dintre santinele se chinuia să vadă ceva. Se întoarse spre tovarăşul său, care tremura într-o haină de blană trimisă de vreo onorabilă doamnă pentru „băieţii de pe front”, şi murmură: „vin roşii”. S-au desfăşurat, un sergent şi doi soldaţi. Apropiindu-se umbrele în lumina dimineţii, sergentul strigă: «Stoj!» O voce răspunse cu întrebarea: „german?” Şi încă o dată: „German?”- Scuzaţi-mă, domnule sergent! strigă un soldat. Nu trageţi. Sunt spanioli. Apoi se auzi o altă voce în germană, de pe lac: - Nu trageţi! Suntem camarazi. Divizia Albastră spaniolă. Sunt sergentul Klein, interpret. Şi Klein alergă spre compatrioţii săi, pentru a evita o eventuală eroare.

Spaniolii au fost conduşi la ceea ce pentru ei părea a fi un palat: o mică isbă de lemn cu o sobă. Şi aveau şi ceai cald! Ordás, Otero, ceilalţi ofiţeri şi sergentul Klein au aflat că Vsvad rezista încă şi că rămâneau sub comanda temporară a Diviziei 81, grupată de-a lungul malului lacului Ilmen. Silezienii generalului Erich Schopper erau aproape încercuiţi şi plănuiau să contraatace într-o încercare disperată de a supravieţui şi a restabili frontul. Compania de schiori era o întărire binevenită, chiar dacă avea capacitatea slăbită. Ordás trebuia să evacueze urgent 102 oameni cu degerături. Optsprezece dintre ei, cu amputări duble.

11 ianuarie, ora 10.10: Ordás către Muñoz Grandes.

– După depăşirea a şase mari bariere de gheaţă şi traversarea uneori cu apa până la brâu în locurile în care gheaţa s-a fisurat, am ajuns la Ustrika.

10.3: Muñoz Grandes către Ordás: - Cunosc greutăţile cu care v-aţi confruntat pe durata marşului vostru... Garnizoana din Vsvad rezistă încă. Trebuie să-i ajutaţi, oricât ar costa, chiar de-ar fi să îngheţaţi cu toţii în lac. Trebuie să continuaţi, chiar şi singuri dacă e nevoie, până la moarte. Trebuie să ajungeţi la Vsvad şi să muriţi alături de ei. În numele patriei, vă mulţumesc! Nu vă pierdeţi curajul. Am încredere în voi. Din Ustrika, spaniolii au cerut permisiunea de a continua drumul pe malul lacului până în Vsvad, cu scopul de a-şi atinge obiectivul. Însă comandamentul Diviziei 81 avea alte preocupări mai urgente, deoarece schiorii sovietici se infiltraseră în vestul Staraiei Russe şi dacă întrerupeau şoseaua şi calea ferată ce ducea spre ei, era imposibilă menţinerea controlului asupra oraşului. Astfel că în loc să se îndrepte spre est, spaniolilor li s-a ordonat să înainteze spre sud, către Vereskov şi Schismorov, ceea ce tăia penetrările spre vest ale sovieticilor. Acolo s-au menţinut până pe data de 14, zi în care au fost înlocuiţi de către germani. La acea dată pierderile făcuseră ca contigentul să se reducă la 60 de oameni. Adică două plutoane. Imediat cerură să li se permită să-şi îndeplinească misiunea iniţială, salvarea Vsvadului. Superiorii germani le-au promis că li se va permite la momentul oportun. Spaniolii s-au întors spre nord şi în ziua de 16, întăriţi cu 40 de letoni, se lansau la atac, ocupând pe rând satele Maloye Utschino, Bolshoie Utschino şi Schiloj Tschernez. Sovieticii, speriaţi deoarece forţele ce asediau Staraia Russa dinspre nord se puteau vedea încercuite, au reacţionat energic, contraatacând în ziua de 17 în Schiloj Tschernez şi Bolshoie Utschino cu care de luptă şi schiori. Din cei 36 de spanioli ce luptau în primul sat, 16 au murit şi 13 au fost răniţi. Un alt pluton (23 de oameni) întărit cu 19 germani, s-a fortificat în Maloye Utschino, unde inamicul îi încercui în ziua de 19. În această ocazie, după o luptă extrem de dură, doar cinci spanioli au reuşit să se replieze în propriile linii. În aceeaşi zi, pe data de 19, germanii încercuiţi în Vsvad deciseseră să rupă cercul, retrăgându-se spre vest, pe gheaţa lacului. Nemţii i-au permis redusului contigent spaniol onoarea de a ieşi în căutare şi efectiv, în zorii zilei de 21, fugarii germani au dat nas în nas cu un mic pluton format din şapte soldaţi spanioli având misiunea de a-i salva pe gheaţa lacului. Misiunea originală fusese îndeplinită, însă luptele nu s-au terminat aici. Din contigentul spaniol mai rămăsese doar un pluton, dar în ziua de 24 acesta s-a alăturat unei companii germane care, cu sprijinul carelor de luptă, a fost trimisă să recucerească Maloye Utschino şi Bolshoie Utschino. 25 ianuarie, 01.40: Muñoz Grandes către Ordás:

– Spune-mi câţi viteji ţi-au mai rămas.

18.45: Ordás către Muñoz Grandes:

– Am mai rămas doisprezece.

Episodul companiei de schiori şi a efortului lor pentru salvarea Vsvadului figurează alături de alte fapte eroice înregistrate în oricare parte, în Cel de al Doilea Război Mondial. Singuri, o insulă spaniolă într-o mare de străini, aceşti viteji au luptat şi şi-au câştigat un loc nemuritor în istorie. Generalul Schopper i-a trimis un mesaj personal camaradului său în Grigorov şi a acordat 32 de Cruci de Fier spaniolilor. Franco distingea cu Medalia Militară colectivă compania de schiori.

(va urma)

Bibliografie: Españoles contra Stalin- La División Azul en El Frente de Voljov- Carlos Caballero Jurado

La División Española de Hitler - La División Azul en Rusia - Gerald R. Kleinfeld y Lewis A. Tambs

La División Azul - Saint Loup

Călin Gabor 

divider



Liceenii pe Canal Brigada K4 - elevi Poarta Albă ’51-’52 DRAGU

Am mai avut şi şansa suplimentară ca amărâtul Boldur să ia alte căi de afirmare pe undeva pe la o brigadă de hoţi, unde-i era locul. În locul lui a venit altul, tot de drept comun, pe numele său Dragu, ţăran de prin Bărăgan. Acesta era un alt fel de om. Nu ştiu ce anume l-a vârât în puşcărie, dar cu certitudine nu era hoţ. Om plin de bun simţ - că te şi mirai cum de a ajuns brigadier - dar la dreptul comun probabil criteriile de selecţie erau altele şi de la bun început ne-am dat seama că era om de înţeles. Chiar ne-am înţeles, noi nefăcându-i greutăţi, iar el făcând tot ce depindea de el pentru a evita mizeriile gratuite, care ne erau oferite cu atâta dărnicie de superiorii noştri deţinuţi. În cazul lui Dragu, nimic din toate acestea. Nu era hoţ, iar dacă a furat ceva, poate de la „colectivă”, dar asta nici nu mai era considerat furt. Se cam amestecau valorile cu nonvalorile, de când cu morala proletară.

Al doilea personaj în ierarhia oricărei brigăzi era normatorul, cu o autoritate aproape identică cu a brigadierului. În cazul nostru şi în această periodă era un băiat care se numea Cedric Măgirescu, student trecut prin reeducarea de la Piteşti. La cei 23-24 ani ai săi - cât număra probabil - acesta avea părul albit, contrastând oarecum surprinzător cu faţa-i tânără şi agreabilă, ochii umezi întunecaţi, cu privirea parcă halucinată - uneori -, tot timpul speriat, temător de propria-i umbră, nu prea ştiam de unde să-l luăm. Ştiam acum multe despre Piteşti, destul pentru a nu-i judeca cu asprime, cum am fi făcut-o când nu ştiam nimic şi printr-un consens tacit, îi menajam cât puteam pe aceşti nefericiţi, străduindu-ne să-i readucem la normalitate, reuşind de multe ori şi descoperind în ei - de cele mai multe ori - nişte băieţi admirabili, care odată ieşiţi - în cazul că reuşeau - din obsesiile lor de infern, se dovedeau excepţionali. Odată scăpaţi din spaima animalică în care fuseseră cufundaţi, deveneau vaccinaţi şi imuni: ei chiar nu mai ştiau de frică, nimic mai rău nu li se putea întâmpla.

Am citit mai târziu despre un Măgirescu - dar nu Cedric - care ar fi făcut parte din anturajul lui Eugen Ţurcanu. Posibilă coincidenţă. Al nostru nu s-a afirmat ca un normator tipic. Fără autoritate - pe care nici nu părea să o caute sub nicio formă -, îşi vedea de hârţoagele lui, tremurând de spaimă la orice posibilă neregulă şi minunându-se de dezinvoltura noastră veselă, cu care le tratam noi pe toate şi pe toţi. Se temea parcă şi de faptul că râdeam prea mult - după gustul sau spaimele lui - dar era evident şi că nu se simţea rău între noi. Era doar chinuit de o teamă care probabil nu l-a părăsit niciodată. Îl compătimeam şi-l menajam, ca pe toţi studenţii cu care se putea sta de vorbă. Oricât de puţin, putea să fie un început. Iar dacă reuşeai acel modest început, erau toate şansele ca omul să-şi revină. Mulţi şi-au revenit.

Al treilea personaj important şi favorizat de soartă (?) era „plantonul”, care nu ieşea pe şantier, având importanta responsabilitate de intreţinere a barăcii şi curăţenia ei, ca şi măreaţa sarcină şi misiune de frizer. L-am moştenit de la Smokov, cu care se afla în mare prietenie, pe Nicolau, o figură interesantă şi cât se poate de potrivită mediului nostru. Era de drept comun, cu o condamnare destul de consistentă pentru a-i da greutate în mediul lui. Tânăr - în jur de 30 de ani - om cu carte şi cultură solidă, vorbea cursiv franceza şi dispunea de un vocabular mult peste medie, ca şi inteligenţa sa. Tipul scăpăra. Scund şi brunet - nu ţigănos -, am aflat că era fiu de comandor de marină. Asta explica educaţia sa îngrijită, dar nu şi cum a ajuns în tagma hoţilor de mare calibru. Întrebat, ne-a explicat.

– Am crescut în Constanţa şi de timpuriu m-am amestecat în lumea portului. M-am amestecat atât de bine, că m-am confundat în cele din urmă cu această lume a câştigului gras, obţinut uşor şi aşa am rămas. Aceasta este lumea mea în care mă simt bine şi în care, foarte probabil, voi rămâne. Ăsta sunt eu măi băieţi, hoţ şi cu asta am spus tot. Era hoţ cinstit Nicolau şi cât a fost planton la noi, ne-am simţit bine împreună. Nici cea mai mică suspiciune că s-ar atinge de ceva. Aveau hoţii nişte legi ale lor, care nerespectate atrăgeau prăpădul pe capul imprudentului, printre care una de bază: pentru nimic în lume nu se fură de la tovarăşii de suferinţă. Ni s-a întâmplat odată să ne fie confirmată rigoarea aplicării ei. Căci trebuie precizat că în „colonie” eram separaţi în brigăzi, dar altfel neseparaţi, contactele nu erau interzise, însă acestea erau sporadice, mai mult pe şantier, dacă nimeream în acelaş punct de lucru. Altfel, ei cu ale lor, noi cu ale noastre. Noi fiind cotaţi infinit mai rău decât ei. Iată întâmplarea.

Rufele ni le spălam noi, cum puteam, la robinetul cu apă rece din faţa barăcii, dar aveam grijă cât se putea ca igiena să fie respectată. Nu era uşor, praful se combina tenace cu transpiraţia, duhneam şi nici nu mai simţeam asta, dar bunul simţ te obliga să fii atent şi cu ceilalţi. Rufele spălate - chiar aşa, precar - erau puse la uscat pe nişte sârme instalate paralel cu baraca. Nu am avut probleme până când unul şi-a descoperit paguba, apoi altul şi am fost puşi pe gânduri. S-a organizat o pândă şi hoţul a fost prins asupra faptului. Flagrant! Corecţia i s-a aplicat imediat şi fără formalităţi: băieţii l-au luat la poceală pe imprudentul care s-a pomenit bătut măr, că mi se făcuse milă de el, slab de înger fiind şi cu repulsie înnăscută faţă de orice formă de brutalitate. Totuşi pagubele acestea însemnau enorm pentru noi şi poceala era meritată. Au aflat repede „tovarăşii lui de suferinţă” şi au intervenit arţăgoşi şi puşi pe rele, dar li s-a explicat imediat şi ferm cauza care a determinat neprincipialul tratament.

Spre surprinderea noastră, în momentul în care s-au convins de dreptatea cauzei susţinută cu atâta îndârjire şi nedelicateţe, dovedită prin faptă şi corp delict, au întors foaia, luându-şi ei confratele la păruială. Şi ce păruială! Am încercat de data asta să-l salvăm noi pe nefericit, dar fără succes: individul călcase o regulă de bază - în primul rând - şi în al doilea, şi mai grav, se lăsase prins! Ceva mă face să cred că tipul nu a mai furat în puşcărie, bătaia fusese sălbatică şi tehnică în acelaşi timp, indivizii ştiau să bată fără să lase urme. Oricum, victima (?) nu ar fi cutezat să reclame, asta însemnând a treia şi cea mai gravă încălcare a regulilor: prăduială pre limba lor, turnătorie pre limba noastră. Ceea ce ar fi atras după sine o corecţie infinit mai drastică.

Revenind la plantonul nostru, trebuie să mai spun ceva.

În lumea lor, a dreptului comun, era o ierarhie precis stabilită şi riguros respectată. Aveau ei o elită a lor, care domina întreaga turmă, la Poarta Albă numărul deţinuţilor de drept comun fiind în jurul a 8000. Din toate categoriile - care erau precis delimitate între ele în funcţie de specialitate - şi supunându-se numai propriilor lor „legi”. Cei care le încălcau erau pierduţi. Administraţia nu putea face nimic în acest sens şi era perfect conştientă de aceasta. De aceea se folosea de vârfurile acestei lumi aparte, căci aceştia făceau şi desfăceau de fapt totul în „colonie”. Rareori ajungeau brigadieri, normatori, plantoane şi alte „funcţii” favorizate, fără acordul comitetului mai mult sau mai puţin secret al ierarhiei superioare (era să spun de partid) a hoţimii din „colonie”. După „vizitatorii” care veneau la Nicolau, figuri cunoscute şi apreciate în lumea lor, chiar temute, ne-am dat seama că băiatul era cocoţat sus de tot în ierarhie şi fiind el şi băiat salon, impunea respect. Cu noi a fost corect şi nu am avut nici cel mai neînsemnat necaz, din niciun punct de vedere. Suplimentar, era un frizer priceput şi îndemânatic, ceea ce ne scutea pe noi, cei ce începuserăm „să cultivăm” bărbi din ce în ce mai dese, de neplăcerile frecvente ale bărbieritului săptămânal. *Am mai cunoscut în această ciudată lume a interlopilor, unul mai aparte. Tipul era mai-marele zarzavaturilor care erau depozitate în pivniţele „coloniei”, pe măsura acesteia şi gospodărirea acestora, extrem de importantă, dat fiind faptul că acestea costituiau baza alimentaţiei deţinuţilor. Când ne venea rândul să facem corvoadă la el, profitam pe rupte de repectivele alimente, consumându-le crude, varză şi morcovi în deosebi, pentru a strivi senzaţia de foame permanentă. Acum înţeleg că, fără să ne gândim la asta, ne-am vitaminizat zdravăn şi temeinic cu crudităţile acelea pe care le uram din principiu, nefiind consistente. Dar se pare că instinctul a funcţionat corect, dincolo de „raţionamentele” noastre flămânde.

Cum am spus, mai-marele sectorului era un domn Bădulescu, în jur de 30 de ani. Brunet, cu nişte ochi întunecaţi şi ciudaţi prin expresia lor aparte. Se simţea omul educat, cu carte, stilat, chiar dacă se străduia să braveze, afişând aere de „şuţ”. Bineînţeles, ne-am interesat şi am aflat că era fiu de general (fost). L-am întrebat:

– Cum aţi ajuns aici, d-le Bădulescu?

– Furt! Furt de boarfe! Sunt borfaş sută-n sută, ne-a edificat tipul.

Fiul de general căzuse într-o patimă mai rară pe vremea aceea, drogul. Era morfinoman. Când nu a mai avut mijloacele materiale pentru a-şi satisface patima, a purces la furtişaguri, dar neavând pregătirea necesară pentru practicarea unei profesii atât de pretenţioase, a căzut repede pe mâna gaborilor, ajungând - impropriu - la mititica. Încă un caz de prăbuşire pe verticală. Mai erau destule. Odată intraţi în această lume a interlopilor şi implicit în puşcărie, acolo, în puşcărie se „specializau” şi, prinşi în mreje, nu mai era scăpare. Deveneau clienţii permanenţi ai puşcăriilor şi se pare că se simţeau bine în această ipostază. Chiar şi declinul se pretinde a fi calificat şi consolidat.(va urma)

Ion Dunca 

divider



Ion, fratele Căpitanului

Cumplitul masacru anti-legionar ordonat de Regele Carol al II-lea în noaptea de 21/22 septembrie 1939 a secerat peste 250 de legionari în toată ţara. Între ei s-a aflat şi unul dintre fraţii Căpitanului, Ion Zelea Codreanu. Alături de Emil Nicolau şi Vasile Croitoru, Ion Zelea Codreanu a fost asasinat prin împuşcare pentru a se împlini numărul de 3 legionari suprimaţi în fiecare judeţ al ţării. Croioru, Nicolau şi Codreanu sunt jertfă legionară dată de judeţul Fălciu - judeţul Căpitanului...Ion s-a născut în 1909, al şaselea copil din cei 8 ai familiei Ion şi Eliza Zelea Codreanu. A urmat Liceul Cuza Vodă din Huşi, apoi Academia de Înalte Studii Agronomice Bucureşti, devenind agronom. Ion nu a fost legionar, deşi, asemeni fraţilor şi surorilor sale, şi-a trăit viaţa în credinţă legionară, urmându-şi fratele Căpitan în toate luptele şi durerile. Ion intră în temniţă pentru întâia dată în 1934. Represaliile care au urmat pedepsirii lui Duca au aruncat în temniţă toată elita legionară, împreună cu tatăl şi fraţii Căpitanului. Cu toţii nu aveau evident nicio vină şi nicio legătură cu moartea lui Duca. Pentru arestaţii din familia Codreanu legătura de sânge cu cel sub al cărui steag luptaseră Nicadorii a fost suficientă pentru arestare. Ion împreună cu fraţii Horia, Cătălin şi Decebal au fost arestaţi şi deţinuţi la Jilava până după predarea Căpitanului.

Spre deosebire de fraţii şi surorile sale, Ion era lipsit de o constituţie robustă, fiind firav şi bolnăvicios, cu un ochi de sticlă, a suportat mai greu mizeria detenţiei, dar nu a cârtit. Viaţa lui se scurge între studiile agronomice de la Bucureşti şi practica făcută la moşia legionarului Teodorescu din Ilfov şi drumurile acasă, la căsuţa de la Huşi.

După arestarea Căpitanului din aprilie 1938, Ion scrie un memoriu Regelui Carol al II-lea prin care îl avertizează că va suferi consecinţele dacă i se va întâmplă ceva fratelui său arestat pe nedrept. A fost suficient ca să urmeze arestarea sa. Cum memoriul era suficient pentru arestare, dar insuficient pentru a atrage după sine o şi condamnare în instanţă, se găseşte un capăt de acuzare la percheziţia făcută acasă la Huşi. O insignă legionară (o cruciuliţă) se găseşte uitată la reverul unei haine. Ion Zelea Codreanu primeşte la proces o condamnare la 7 luni de închisoare. Execută detenţia în închisoarea Constanţa, alături de un număr mare de legionari dobrogeni. Nu ştim data intrării în temniţă, dar există o scrisoare a Căpitanului expediată tatălui său în data de 30 iulie 1938 (scrisoare care nu a ajuns niciodată la destinaţie) în care acesta se arată îngrijorat de starea sănătăţii lui Ion aflat în temniţa Constanţa, rugându-şi tatăl să îi scrie acestuia cât poate de des.

La Constanţa Ion se leagă sufleteşte de Ion Caratănase, decemvirul, adus la Constanţa ca parte într-un proces. Starea sănătăţii lui Caratănase era deosebit de gravă, nu se putea ţine pe picioare şi avea febră foarte mare. Ion se opune transferului acestuia la tribunal pentru proces şi cere insistent prezenţa unui medic. Conducerea temniţei rămâne surdă la protestele lui, Caratănase este smuls la propriu din braţele lui Ion care rămâne în celulă bătut şi însângerat. Va fi catalogat drept recalcitrant şi periculos, fiind transferat disciplinar la închisoarea din Caransebeş.

La Caransebeş primeşte într-o zi vizita mamei sale... Biata femeie era nevoită să bată toată ţara pentru a-şi vedea familia întemniţată. Doamna Codreanu îi aduce vestea asasinării lui Corneliu. Ion însă refuză să creadă şi să accepte. În timpul detenţiei la Constanţa, Ion inventează o nouă formă artistică: statuiete din pâine şi pământ colorat frământat îndelung până la obţinerea unei consistenţe asemănătoare marmurei. Tot aici în temniţă Ion ţinea post negru şi se ruga...Este eliberat la expirarea pedepsei şi revine acasă la Huşi. Cu o sănătate puternic zdruncinată, stă mai mult la pat în cămăruţa de vară, cea pe care o folosea Corneliu în vizitele sale acasă. Îl veghează neobosita mamă şi tânăra soţie cu care se cununase recent.

Ion a fost ridicat de acasă imediat după pedepsirea lui Armand Călinescu. A fost asasinat prin împuşcare în centrul oraşului. După prima tură de împuşcături era încă viu, a dat să fugă în direcţia bisericii din apropiere, a căzut imediat secerat. Timp de 3 zile trupul său a stat acolo pe caldarâm spre a îngrozi trecătorii. Mama, buna şi veşnic îndurerata mamă Eliza nu s-a putut apropia să-şi sărute copilul omorât...În aceeaşi zi, împreună cu el, au fost scoşi din arestul postului de jandarmi Huşi Vasile Croitoru şi Emil Nicolau.

Emil Milucă Nicolau era prietenul cel mai bun al lui Ion. Cu câţiva ani mai mic decât el, au copilărit împreună pe stradă Ioan Mârza. În şcoala primară Ion şi Milucă se făcuseră fraţi de cruce, după cum ştiau ei că făceau odată haiducii, jurându-şi prietenie până la moarte... Aventura lor a fost descoperită de părinţi care au văzut crestăturile în palmele celor doi. Vesel şi glumeţ, însă suferind de multă vreme, Milucă este cel care întreţine atmosfera în arestul de la Huşi.

Vasile Croitoru era mai în vârstă decât ei, născut în 1895, oltean din Podari/Dolj, tată a 6 copii. Nu fusese legionar, dar simpatizase cu sfânta tinereţe verde. Nu înţelegea de ce se află în arest şi era contrariat de veselia cu care îl înconjura Milucă.

În timpul Statului Naţional Legionar, în cimitirul din Huşi străjuiau 3 cruci albe ca sufletele martirilor. În timpul comunismului crucile au dispărut aşa cum a dispărut şi casa familiei Codreanu - naţionalizată în anii ’50 şi demolată. După 1990, prin grija lui Cătălin Zelea Codreanu (fratele cel mai mic), într-o parte pustie a cimitirului Sfântul Toma din Huşi s-a înălţat o cruce şi un mormânt pentru toţi

3. Vandalizat, incendiat în nenumărate rânduri, mormântul este înconjurat azi de un gard de fier şi străjuit de o cruce făcută tot din fier. O plăcuţă metalică lipită strâmb pe mijlocul crucii poartă pe ea 3 nume fără preume: Codreanu, Nicolau, Croitoru...În veci pomenirea lor!

Cezarina Condurache 

divider



Papa Francisc a autorizat promulgarea decretelor de recunoaştere a martiriului episcopilor greco-catolici

Deo Gratias! În data de 19 martie a.c., Sfântul Părinte l-a primit în audienţă pe cardinalul Angelo Becciu, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. În cadrul audienţei, papa Francisc a autorizat Congregaţia să promulge, printre alte decrete, şi decretul privind recunoaşterea martiriului slujitorilor lui Dumnezeu Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu, episcopi români greco-catolici ucişi din ură faţă de credinţă în diferite locuri din România, între 1950 şi 1970. (Cetatea Vaticanului - A. Mărtinaş)

Vă oferim câteva date privind martiriul episcopilor greco-catolici preluate de pe situl e-communio.

ro«Calvarul a început pe 3 septembrie 1948 când a fost publicat în Monitorul Oficial al României decretul prin care episcopul Ioan Suciu a fost depus din funcţie de Guvernul Petru Groza. La 18 septembrie 1948 au fost depuşi din funcţie ceilalţi episcopi uniţi, cu excepţia lui Vasile Aftenie, episcopul-vicar pentru Bucureşti, şi a lui Iuliu Hossu, episcop de Cluj.

În zilele de 28-29 octombrie 1948 au fost arestaţi toţi cei saşe episcopi greco-catolici din România, inclusiv Vasile Aftenie şi Iuliu Hossu, şi duşi mai întâi la vila patriarhală de la Dragoslavele-Muscel, unde au fost vizitaţi de mai multe ori de patriarhul Justinian, apoi la Mănăstirea Căldăruşani şi, în cele din urmă, despărţiţi, în arestul Ministerului de Interne şi la închisoarea Văcăreşti.

În data de 8 noiembrie 1948 a fost publicat în Monitorul Oficial decretul prin care a fost demis şi Iuliu Hossu, ultimul episcop greco-catolic aflat încă formal în funcţie (deşi arestat cu zece zile înainte). La 1 decembrie 1948 Înaltul Prezidiu al Marii Adunări Naţionale a emis decretul 358/1948 care a stabilit încetarea cultului greco-catolic şi exproprierea tuturor bunurilor acestuia. (…)

Scurtă biografie a celor şapte episcopi morţi în faimă de martiri sub regimul comunist:Episcopul Ioan Suciu

S-a născut la Blaj, la 4 decembrie 1907 într-o familie de preoţi.

Prieten bun cu Tit Liviu Chinezu, au studiat amândoi Teologia la Roma, la Colegiul Grec „Sf. Atanasie”. A fost promovat doctor în Teologie, iar după şase ani de studii la Institutul „Angelicum”, la 29 noiembrie 1931, a fost hirotonit preot. A revenit apoi la Blaj, unde a fost profesor la Academia de Teologie. S-a afirmat ca unul dintre cei mari oratori ai Bisericii şi ca un prieten de suflet al tinerilor.

La 6 mai 1940 a fost numit Episcop Auxiliar de Oradea, auxiliar Episcopului Valeriu Traian Frenţiu. Consacrarea a avut loc la 22 iulie 1940. Din 29 august 1941 a fost auxiliar tot de Oradea, dar acum al Episcopului Iuliu Hossu. Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a revenit la Oradea în 1947, Episcopul Ioan Suciu fiind numit atunci Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş.

La 28 octombrie 1948 a fost arestat şi dus la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea Căldăruşani. În mai 1950 a fost dus la Ministerul de Interne. În octombrie acelaşi an a fost dus la Penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. Acolo, datorită regimului de izolare, bolii de stomac, frigului şi foamei, la 27 iunie 1953 s-a stins din viaţă în celula 44, dezlegat de Episcopul Iuliu Hossu.

A fost îngropat în Cimitirul Săracilor, necunoscându-se locul exact nici azi. Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.

Episcopul Valeriu Traian Frenţiu

S-a născut la 25 aprilie 1875 în oraşul Reşiţa, din părinţii Ioachim, preot, şi Rozalia.

A studiat Teologia la Budapesta (1894-1898), după care a fost hirotonit preot la 28 septembrie 1898. În 1902 a fost promovat doctor în Teologie. A activat în Eparhia de Lugoj ca şi cancelar, paroh, apoi Vicar foraneu pentru ca pe 4 noiembrie 1912, la vârsta de 37 de ani, să fie numit Episcop al Lugojului. La 25 februarie 1922 Episcopul Frenţiu a fost transferat la Oradea, fiind instalat la 3 mai acelaşi an.

După moartea în 1941 a Mitropolitului Alexandru Nicolescu, Episcopul Frenţiu a fost din nou mutat, acum ca Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş, păstorind aici pe toată perioada războiului. În 1947 a revinit la Oradea.

De aici a fost arestat pe 28 octombrie 1948, şi dus în lagărul de la Dragoslavele, apoi, în februarie 1949 la Mănăstirea Căldăruşani. În 1950 a ajuns în Penitenciarul de la Sighet, unde, după 2 ani, nemaiputând suporta duritatea regimului de exterminare a murit la 11 iulie 1952. Asemenea şi celorlalţi Episcopi morţi la Sighet, a fost înhumat într-o noapte, fără sicriu, într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor. Mormântul a fost nivelat pentru a nu se mai cunoaşte locul înhumării şi pentru a se evita pelerinajele la mormintele martirilor ucişi la Sighet.

Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.

Episcopul Alexandru Rusu

S-a născut la 22 noiembrie 1884 în Şăulia de Câmpie, din părinţii Vasile, preot, şi Rozalia.

În 1903 a fost trimis la Budapesta pentru a studia Teologia. În 1910 a fost promovat doctor în Teologie. Pe 20 iulie 1910 a fost hirotonit preot. A fost numit profesor ajungând titular al catedrei de Teologie Dogmatică din cadrul Academiei Teologice din Blaj.

În 1920 a fost numit Secretar Mitropolitan, iar în 1923 Canonic al Capitulului Mitropolitan. La 30 ianuarie 1931 a avut loc la Blaj consacrarea lui ca Episcop de Maramureş de către Mitropolitul Vasile Suciu, iar pe 2 februarie instalarea lui în Baia-Mare.

În martie 1946 Sinodul Mitropolitan electoral l-a ales pe Episcopul Alexandru Rusu ca Mitropolit, alegere recunoscută de Sfântul Scaun dar nerecunoscută de guvernul de atunci.

La 28 octombrie 1948 a fost arestat şi dus pe rând la Dragoslavele, Mănăstirea Căldăruşani, apoi Sighetu Marmaţiei. Supravieţuieşte acestui Penitenciar şi astfel a fost mutat la Curtea de Argeş, apoi izolat la Mănăstirea Cocoş. În 1957 Tribunalul Militar l-a condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru instigare şi înaltă trădare, ajungând la Gherla.

În primăvara anului 1963 s-a îmbolnăvit grav, la 9 mai acelaşi an trecând la cele veşnice. A fost înmormântat în Cimitirul deţinuţilor din Gherla, fără nici un oficiu religios.

Cardinalul Iuliu Hossu

S-a născut la 30 ianuarie 1885 în satul Milaş, judeţul Bistriţa-Năsăud din părinţii Ioan, preot, şi Victoria.

În 1904 îşi începe studiile teologice, fiind trimis la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. În 1906 este promovat doctor în Filosofie, iar în 1910 doctor în Teologie. În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, este hirotonit preot de Episcopul Vasile Hossu.

Revine în Lugoj unde activează pe rând ca protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi Vicar şi secretar episcopesc. La 3 martie 1917 este numit Episcop în scaunul Eparhiei Gherla, rămas vacant, numirea găsindu-l preot militar. La 1 decembrie 1918 Episcopul Iuliu Hossu citeşte Declaraţia Unirii la Alba Iulia.

În 1930 Eparhia de Gherla devine de Cluj-Gherla, mutându-şi centrul în oraşul Cluj, Iuliu Hossu devenind Episcop de Cluj-Gherla. Aici îl prinde perioada de ocupaţie horthystă (1940-1944) şi începutul regimului comunist.

La 28 octombrie 1948 este arestat şi dus la Dragoslavele. Este transferat mai apoi la Mănăstirea Căldăruşani, iar în 1950 la Penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. În 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la Mănăstirea din Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii. La 28 aprilie 1969 este numit Cardinal „in pectore”.

Moare la 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele lui cuvinte fiind: „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.

Episcopul Vasile Aftenie

S-a născut la 14 iunie 1899, în satul Lodroman (jud.

Alba), din părinţii Petru şi Agafia.

În 1919 s-a înscris la Teologie, fiind trimis mai apoi la Roma, la Colegiul Grec „Sf. Atanasie”. În 1925 a obţinut doctoratul în Filosofie şi Teologie, după care a revinit în ţară. La 1 ianuarie 1926 a fost hirotonit preot de către Mitropolitul Vasile Suciu. După o lună a fost numit profesor la Academia de Teologie din Blaj. A fost numit protopop de Bucureşti şi ulterior canonic al Capitulului Arhiepiscopesc din Blaj. La 1 octombrie 1939 a fost numit Rector al Academiei Teologice din Blaj.

În aprilie 1940 a fost numit Episcop auxiliar al Mitropolitului Alexandru Nicolescu. Consacrarea a avut loc pe 5 iunie 1940 în Catedrala din Blaj. S-a întors la Bucureşti ca Episcop Vicar.

După diferite încercări eşuate ale comuniştilor de a-l compromite, a fost arestat la 28 octombrie 1948. A fost dus, împreună cu ceilalţi cinci Episcopi greco-catolici, la Dragoslavele şi apoi la Mănăstirea ortodoxă Căldăruşani, transformată în lagăr. A refuzat scaunul de Mitropolit oferit de ortodocşi în schimbul trădării credinţei. În mai 1949 a fost transferat şi izolat la Ministerul de Interne. Acolo a fost supus unor torturi oribile, care reclamau o rezistenţă supraomenească.

Mutilat de bătăi, a fost depus la închisoarea Văcăreşti, unde la 10 mai 1950 a încetat din viaţă. A fost înhumat la cimitirul Bellu catolic cu serviciul religios celebrat de un preot romano-catolic.

Episcopul Ioan Bălan

S-a născut la Teiuş, la 11 februarie 1880.A studiat Teologia la Seminarul Central din Budapesta. În 1903 a fost hirotonit preot. Şi-a continuat apoi studiile la Viena. A revenit la Blaj, iar în 1909 s-a mutat la Bucureşti, unde se cerea un confesor greco-catolic. În 1919 a revinit la Blaj, unde a fost numit Canonic Mitropolitan, iar în 1921 Rector al Academiei de Teologie Blaj. În 1929 a fost numit delegat în Comisia Vaticanului pentru redactarea Codului Canonic al Bisericilor Răsăritene.

În noiembrie 1936 a fost consacrat la Blaj ca şi Episcop al Lugojului, în urma numirii Episcopului Alexandru Nicolescu ca Mitropolit.

Refuzând trecerea la ortodoxie, a împărtăşit soarta celorlalţi Episcopi greco-catolici, fiind arestat pe 28 octombrie 1948. A fost dus la mănăstirea ortodoxă de la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani (februarie 1949) şi de acolo la Penitenciarul din Sighetu Marmaţiei (mai 1950).

A fost mutat cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeş (1955). În 1956 a fost transferat la Mănăstirea ortodoxă de la Ciorogârla (lângă Bucureşti), unde a rămas în izolare până la sfârşitul vieţii. Îmbolnăvindu-se grav, a încetat din viaţă într-un spital din Bucureşti, în ziua de 4 august 1959. A fost înmormântat în cimitirul Bellu catolic.

Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.

Episcopul Tit Liviu Chinezu

S-a născut în anul 1904 în comuna Huduc, judeţul Mureş, tatăl lui fiind preot greco-catolic.

În 1925 a fost trimis la studii teologice la Roma, la Colegiul „Sf. Atanasie”, studiind la universităţile Angelicum şi Propaganda Fide. Obţine doctoratul în Filosofie şi Teologie. La 31 ianuarie 1930 a fost hirotonit preot. În 1931 s-a reîntors la Blaj, unde a fost numit profesor la Şcoala Normală de Învăţători. În 1937 a fost transferat la Academia Teologică din Blaj, iar în 1947 la Bucureşti, ca protopop.

La 28 octombrie 1948 a fost arestat şi dus la Mănăstirea Neamţ, împreună cu alţi 25 de preoţi greco-catolici. A fost transferat apoi la Căldăruşani unde ulterior au fost aduşi şi Episcopii greco-catolici. Aici, la Căldăruşani, pe 3 decembrie 1949, a fost consacrat ca Episcop de către ceilalţi Episcopi. Cu toate precauţiunile luate pentru a nu se divulga acest secret, Securitatea a aflat cele întâmplate.

Episcopul Tit Liviu Chinezu a fost transferat mai târziu la Penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. Datorită regimului de exterminare, prin corvezi, foame şi frig, Tit Liviu Chinezu s-a îmbolnăvit foarte grav. Anunţat sanitarul închisorii, acesta, sub pretextul că îl duce la infirmerie, l-a izolat într-o celulă mare, neîncălzită, unde, după două zile, pe 15 ianuarie 1955, a decedat, îngheţat. A fost îngropat fără sicriu, noaptea, în Cimitirul Săracilor, fără a i se cunoaşte locul.» (e-communio.

ro)

 Sursa: www.vaticannews.va

divider



Amprente sacre în satul românesc

Troiţa sfinţeşte spaţiul. Îl orientează pe călător, indicându-i direcţia cea bună. Ea este şi un obiect al memoriei. Mergi pe drum, sprinten sau agale, plin de energie sau ostenit, pe vreme frumoasă sau dimpotrivă. Dintr-odată, privirea îţi este atrasă irezistibil de o cruce. Poate fi din lemn sau de piatră. Gândul îţi zboară pe dată la Dumnezeu: te opreşti pentru câteva clipe, îţi faci semnul crucii şi înalţi o rugăciune. Poate fi cea mai simplă: „Doamne, miluieşte-mă!” Sau: „Doamne, ajută-mi să ajung cu bine!” Troiţa, aşa cum o arată numele, este şi o adeverire a prezenţei Sfintei Treimi.

Negreşit, sute de ani, poate mii de ani, călătorii au socotit în sinea lor, pe bună dreptate, că drumul străjuit de cruci te ajută să ajungi cu bine la capăt. Să îţi atingi ţinta.

Cine străbate satele României se va uimi de mulţimea crucilor care le străjuiesc, protector. Din lemn sau din piatră, lăsate libere în bătaia soarelui şi a vântului, sau acoperite, întocmite mai simplu sau mai laborios, ele continuă să marcheze semnificativ topografia satelor. Simpla lor prezenţă indică un aspect important, definitoriu pentru psihologia românilor de astăzi: în ciuda transformărilor radicale pe care le-a suportat satul românesc (colectivizarea, industrializarea forţată, politica de descreştinare - toate orchestrate de regimul comunist -, la care s-a adăugat, mai târziu, pătrunderea masivă a mentalităţii individualist-consumeriste), românii şi-au păstrat obiceiurile creştineşti, certificate în timp. Din această perspectivă, crucea de la drum sau troiţa este un obiect al memoriei şi în alt sens: ea adevereşte continuitatea, de viziune spirituală şi de trăire, cu străbunii noştri. Cu ţăranul român.

La răscruce de drumuri

Cine străbate un sat contemplând din loc în loc crucile de pe drum îşi va pune, inevitabil, o întrebare: de ce, în marea lor majoritate, ele sunt ridicate la răscruci? Acolo unde se întretaie drumurile. Explicaţiile sunt diferite şi fac parte din registre diferite. În mentalitatea arhaică, la răscrucea drumurilor apăreau tâlharii, dar şi duhurile necurate. Cu atât mai mult, dacă ne referim la drumurile care depăşeau hotarul satului respectiv. Pe drumeţul care părăsea spaţiul cunoscut şi ordonat al satului îl puteau paşte pericole nebănuite. Drumul însuşi presupunea pătrunderea în teritorii necunoscute, nefamiliare, lipsite de repere clare. Cu atât mai benefic, deci, era să te opreşti în faţa unei cruci, să îţi înalţi gândul spre Dumnezeu şi să nădăjduieşti în purtarea Sa de grijă.

În cartea Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, etnograful Ernest Bernea citează câteva răspunsuri primite de la ţărani, pe vremea în care colinda satele româneşti împreună cu echipele interdisciplinare ale Şcolii Sociologice, întemeiate şi coordonate de Dimitrie Gusti. Hotarul, ca limită între lumea ordonată, locuită, cunoscută, securizată şi lumea largă din afara lui (fără repere, necunoscută, plină de primejdii), este descris de un ţăran în cuvinte sugestive: „În hotar merge omu’ liniştit, merge ca pe locu’ lui; n-are de ce se teme. Hotaru’ e aşa, ca o îngrădire ce cuprinde satu’-ntreg. Hotaru’ nostru e satu’ nostru.” Iar un altul mărturiseşte: „Cine a trecut hotaru’ nu mai e la el acasă. Dincolo e altceva şi nu ştii ce; poate-i o lume bună, poate nu. Eu ştiu că de trec, nu mă mai simt bine; am aşa o teamă, ştiu eu?” Răspunsurile pe care le-au dat ţăranii intervievaţi de Ernest Bernea la întrebarea „de ce se fac cruci la răspântii?” sunt elocvente pentru viziunea despre lume a înaintaşilor noştri. Unul dintre interlocutori explică: „Se pune cruce la răspântie. Ştii, între drumuri este şi Netrebuitu’; acolo e loc slab şi iese-n cale cine nu trebuie, iese la răspântie, că-i omu’ neştiutor. Se pune cruce să nu s-apropie Necuratu’, că la tot locu’ unde se taie drumu’ e locu’ lui”. Un alt ţăran accentuează funcţia utilitară a crucii: „Se pune cruce la răspântii că acolo trec mulţi călători; să ştie unde s-o ia. E răspântie şi acolo se taie drumu’. Omu se-nchină să o ia pe calea bună.”Crucea la fântână

Poţi vedea troiţe construite în curtea ţăranului, în câmpul deschis, la răspântii. Din vechime, unele cruci sau troiţe se ridică în apropierea fântânilor. Revenim la răspunsurile ţăranilor chestionaţi de Ernest Bernea, care luminează, din interiorul mentalităţii româneşti arhaice, sensul plasării crucilor în vecinătatea fântânilor. Ele descriu fântâna comunitară şi, ca loc în care călătorul face un popas, îşi domoleşte setea, îşi recapătă puterile pentru a porni din nou la drum, atras de ţinta finală. Un ţăran spune: „Se face şi fântână la răscruce, că-i loc de hodină şi e pomană pentru drumeţi”.

Crucea cenotaf

În anul 2008 am inventariat, împreună cu un grup de prieteni cercetători la Muzeul Ţăranului Român, crucile presărate pe marginea drumului care mărgineşte, dintr-o parte, pârâul Slănic, din judeţul Buzău. Am radiografiat toate crucile din lemn sau din piatră care ne-au atras atenţia, sat cu sat, de la Mărăcineni la Bisoca, trecând prin Zărneşti, Săruleşti şi Sările. Am inventariat vreo mie de cruci, unele ocrotind călătorii porniţi la drum, altele veghindu-i nu doar pe aceştia, ci şi casele şi curţile stăpânilor. Am aflat că unii săteni le atribuie o funcţie de cenotaf: de marile praznice, familia aprinde la troiţa din perimetrul locuinţei lor lumânări pentru odihna sufletelor celor care au trecut la Domnul. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, cenotaful este un monument funerar ridicat în memoria unei persoane al cărei trup a dispărut sau se găseşte în altă parte (de obicei, într-un cimitir).

Din mărturia lui Teofil Sârbescu (în vârstă de 69 de ani la data interviului, din comuna Vintilă Vodă) reiese că în perioada regimului comunist-ateu ţăranii erau descurajaţi să mai ridice cruci prin sate: „Aşa se obişnuieşte. Se ridică, se înalţă troiţe ca să le meargă bine, ca să le ajute Dumnezeu. Aprindem lumânări la troiţă în general de sărbători, de Paşte. Înainte de 1989 nu prea era voie să ridici troiţe. Unele chiar s-au mai stricat. La altele n-au îndrăznit cei răi să vină. E, au găsit motive cum au găsit şi în Bucureşti la biserici, că încurcă nu ştiu ce, că deranjează nu ştiu ce”.

Un călător francez contemplă crucile româneşti

Între 30 septembrie şi 2 octombrie 1896, într-una din călătoriile sale prin România, entomologul Arnold Lucien Montandon, însoţit de fiul său, Marcel, ajunge în satul Meledic, situat pe drumul ce duce spre muntele Penteleu, din acelaşi ţinut etnografic al Buzăului. Fiul său observă şi consemnează în scris impresia puternică pe care i-au lăsat-o ineditul, omniprezenţa şi varietatea crucilor din satele pe care le-au străbătut: „...Cruci din piatră masivă se perindă, scrijelite cu inscripţii, adesea foarte frumoase, toate având o expresie a lor, însemnând cu personalitate spaţiul, cu cele trei braţe ale lor. Una mai veche, din lemn, atât de stranie, te face să te gândeşti la crucea Lorenei. Lateral, sub fiecare extremitate a crucifixului, la jumătatea înălţimii lemnului central, poartă alte două cruci mici, sculptate delicat, una, din păcate, distrusă; se află la intrarea într-un sat, după un vad. De partea cealaltă a drumului, sub copaci, printre trunchiuri strâmbe de salcie, o altă cruce, nouă, zugrăvită un pic stângaci şi în culori poate prea vii, fără nuanţe şi patină, povesteşte istoria făuritorului ei”.

Însemnările lui Marcel Montandon dovedesc, o dată în plus, continuitatea culturii şi civilizaţiei tradiţionale româneşti, a cărei esenţă a fost şi este creştină.

Ciprian Voicilă 

divider



Dobrina 2019

Cu ajutorul lui Dumnezeu, în data de 9 martie 2019 (Sfinţii 40 de mucenici din Sevastia şi Ziua Foştilor Deţinuţi Politici Anticomunişti), am sărbătorit Centenarul luptei anticomuniste din România, începută de Corneliu Zelea Codreanu în pădurea Dobrina din Huşi, la 6 martie 1919. Acţiunile au avut loc la Vaslui şi Huşi.

Vaslui

In prima parte a zilei ne-am aflat la Vaslui pentru comemoarea celor 32 de legionari asasinaţi în perimetrul lagărului în care fuseseră abuziv internaţi, în noaptea cumplitului mascru anti-legionar orchestrat de Regele Carol al II-lea cu 80 de ani în urmă (21/22 septembrie 1939). După cum scriam şi cu alte ocazii, clădirea fostului lagăr dn perioada 1938-1940 face astăzi parte din ansamblul Spitalului Judeţean Vaslui, în clădirea respectivă funcţionând secţia TBC. Pentru că locul asasinatului se află astăzi în mijlocul DN 24 (strada Ştefan cel Mare, ce trece prin fata curţii spitalului), în urma cu 5 ani am amplasat o troiţă în memoria camarazilor noştri seceraţi de mitraliere lângă Biserica Izvorul Tămăduirii din curtea Spitalului, aflată în vecinătatea clădirii fostului lagăr.

După participarea la Sfânta Liturghie în Biserica Izvorul Tămăduirii, a urmat slujba parastasului oficiată în faţa Troiţei, un pelerinaj la clădirea fostului lagăr şi Imnul Legionarilor căzuţi, în gând cu toţi cei 32 de fii ai neamului.

Huşi - Dobrina

La ora 12 am început să ne adunăm rând pe rând la Huşi, în curtea Mănăstirii Schimbarea la Faţă, amplasată chiar în marginea Pădurii Dobrina. În faţa Troiţei ridicate acum 10 ani pentru neuitarea momentului Dobrina, a avut loc, prin mijlocirea Maicii Stareţe şi a Părintelui duhovnic de la Schimbarea la Faţă, cu participarea prietenilor preoţi şi mireni, un Te Deum prin care am mulţumit lui Dumnezeu pentru binefacerile aduse neamului românesc prin prezenţa Căpitanului în istorie. A urmat apoi slujba parastasului oficiată pentru toata familia Codreanu, pentru tinerii care l-au însoţit la întâlnirea din Dobrina şi pentru întreaga ierarhie legionară.

Cu ei în gând am pornit spre pădure. Vedeam în faţa noastră cum pe cărări se adunau copiii de altă dată... şi noi le căutam paşii. Întâlnirea noastră din Dobrina a fost scurtă şi emoţionantă: o şedinţă de cuib festivă. S-a făcut deschiderea şedinţei, s-a citit din „Pentru Legionari”, s-a făcut apelul morţilor, s-au cântat cântece legionare. Cu ei în suflet, cu jurământul lor în pieptul nostru, am părăsit codrul. Pe cărările umblate de ei i-am cătat...Cimitirul Huşi

În Cimitirul sfântul Toma din oraş odihnesc pentru veşnicie, în acelaşi mormânt, legionarii asasinaţi la 21/22 septembrie 1939 în judeţul Fălciu. Este vorba despre Ion Zelea Codreanu (fratele Căpitanului), Emil Nicolae şi Vasile Croitoru. Închinarea la mormântul celor 3 martiri a încheiat seria activităţilor noastre comemorative.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru ajutor şi camarazilor pentru prezenţă şi comuniune.

Cezarina Condurache 

divider



La mormântul unui Sfânt: Corneliu Niţă

Dacă s-ar face puţină tăcere în lumea asurzită de zgomote deşarte, am mai putea încă să auzim picurând pe pardoseala umedă şi murdară a temniţelor sângele sfinţilor mărturisitori ai lui Hristos, zdrobiţi de cumplitele lovituri ale torţionarilor. Am putea să ne trezim cu toţii din somnul conştiinţei şi să înţelegem că numai acest sânge curat are puterea de a ne spăla de urâciunea şi ticăloşia vieţii în care trăim.

Pe 26 februarie, la Cimitirul Central din Bacău, câţiva dintre noi, cei ce nu vrem să uităm, am făcut pomenirea Sfântului Mucenic Corneliu Niţă, ucis în închisoarea din Piteşti, la doar 23 de ani, una din victimele reeducării organizate şi orchestrate de regimul comunist. Acest copil nevinovat a fost bătut cu bâta de călăul Eugen Ţurcanu, unealta sinistră a odiosului regim, până ce şi-a dat sufletul, pentru că avusese curajul să spună adevărul.

Au slujit preoţii Ioan Şişmănian de la Mănăstirea Petru Vodă şi Ionuţ Roşu de la Hemeiuş, Bacău. Pe pomelnic au fost trecute, alături de numele lui Corneliu Niţă, şi numele multor altor martiri ai neamului românesc şi sfinţi mărturisitori, majoritatea foşti membri ai Mişcării Legionare. S-a citit apoi Acatistul Sfinţilor Mărturisitori ai temniţelor comuniste de către părintele Ioan şi un fragment din mărturia lui Gheorghe Andreica, evocând înfricoşătoarea moarte a Mucenicului Corneliu Niţă. În cuvântul său final părintele a subliniat faptul că sfinţii mărturisitori sunt vii, iar noi să avem parte de rugăciunile lor; suferinţa lor, a adăugat părintele, a fost calea către adevărata lumină şi adevărata biruinţă, fiindcă singurul mod de a trăi în Hristos este iubirea şi jertfa pentru El şi pentru aproapele. La sfârşit domnul Vasile Ungureanu a făcut prezenţa simbolică a celor pomeniţi, iar vocile din asistenţă au răspuns „Prezent!”. Câtă vreme vom răspunde aşa, martirii vor fi întotdeauna cu noi.

La acest eveniment au participat şi elevi şi profesori de la Colegiul Naţional Ferdinand I, fostul liceu teoretic ai cărui absolvenţi erau cândva nişte tineri cu sufletul curat ca lacrima: Corneliu Niţă, Constantin Oprişan, Gherasim Iscu. Aşa au fost toţi cei ce s-au jertfit în închisori pentru Hristos şi pentru neam, lamura neprihănită a poporului român. Deşi nu sunt scrişi încă în calendare, ei sunt sfinţi la Dumnezeu şi în inima neamului nostru. Vocea care l-a făcut mai întâi sfânt pe Ştefan, marele voievod, a fost vocea poporului. Aşteptăm cu răbdare clipa în care Biserica românilor va asculta această voce. Cât de mult va spori ea atunci, cât de mult vor mijloci pentru noi rugăciunile sfinţilor noştri în acest veac al pierzaniei!

Domnul spune: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). Nicio instanţă lumească nu ne poate lua dreptul la adevăr, dreptul de a ne cunoaşte trecutul, aşa cum a fost şi vom fi liberi cu adevărat abia atunci când vom avea curajul să mărturisim tot adevărul despre trecutul nostru.

Profesor Gruie Piticar 

divider



Bebe Popescu Glogoveanu - Seniorul Băniei

La începutul lunii martie 2019 a avut loc la Craiova pomenirea de 7 ani pentru fostul deţinut politic George Popescu Glogoveanu. Bebe Popescu s-a născut la Pleniţa/Dolj în 1919. Arestat în 1941, sub regimul Antonescu, pentru activitate legionară, va pătimi timp de 23 de ani (preluat de regimul comunist în 1944) în temniţele Craiova, Alba Iulia, Văcăreşti, Târgşor, Noua Culme, Jilava, Periprava, Aiud.

Activ şi neobosit, se va implica în activităţile foştilor deţinuţi politici din 1990 şi până la mutarea sa în veşnicie, în 2012. Autor a numeroase lucrări istorice şi memorialistice, Bebe Popescu a fost un adevărat cavaler al creştinătăţii în secolul XX. Cu ajutorul lui Dumnezeu, pomenirea a avut loc sâmbătă, 2 martie, la Biserica Sfântul Gheorghe din Craiova şi la mormântul său din cimitirul Sineasca. În veci pomenirea lui!

Redacţia 

divider



Nicolae Roşca - 6 ani de la trecerea în eternitate

Şase ani se împlinesc zilele acestea de la despărţirea (fizică) de domnul Nicolae Roşca, personalitate de prim rang a Mişcării Legionare din exil şi unul dintre principalii organizatori ai activităţii din ţară după ’90, membru activ şi preşedinte al Fundaţiei „Profesor George Manu”. Despărţire DOAR fizică, deoarece sufleteşte îl simţim prezent în toate activităţile noastre prin care îi continuăm misiunea, îl simţim prezent în principiile pe care încercăm să le punem în practică.

Domnul Nicolae Roşca este pentru noi în primul rând un MODEL fiind un exemplu de trăire statornică şi demnă a idealului îmbrăţişat în tinereţe şi niciodată abandonat, nici în temniţe, nici în batalioanele de exterminare de pe front, nici în exil... În momentele de succes, acelaşi ideal era afirmat sobru, niciodată triumfalist sau superficial, cu caracterul unui luptător care ştie că lupta e lungă...Domnul Nicolae Roşca este pentru noi un PĂRINTE.... aşa l-am perceput... şi diferenţa de vârstă, fără îndoială, a contribuit la aceasta, dar mai ales calmul şi distincţia (dar şi umorul discret...) cu care ne veghea şi ne îndruma, în prezenţa dânsului ne simţeam în siguranţă, ne simţeam încurajaţi să perseverăm...Domnul Nicolae Roşca este pentru noi o sursă de LEGITIMITATE... funcţiile de răspundere înaltă pe care le-a îndeplinit zeci de ani în Mişcarea Legionară, dar mai ales prezenţa sa constantă alături de Comandantul Horia Sima ne-au făcut pe cei mult mai tineri să ne simţim conectaţi la cel mai înalt nivel şi integraţi în istoria legionară. Prin discursuri şi prin scris, prin prezenţa fizică şi munca organizatorică, atât în România, cât şi în Spania, Nicolae Roşca a continuat opera Comandantului, dând mesajului legionar un viitor, cu toate obstacolele prezentului.

Îndemnăm pe cei şi mai tineri decât noi să-i citească cărţile şi articolele şi vor găsi un om tânăr, plin de entuziasmul credinţei şi adevărului, un neobosit mărturisitor şi împlinitor al valorilor creştine şi naţionale.

Nicolae Roşca - PREZENT!

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Memento: George Popescu Glogoveanu (1919-2012)

Pe 17 martie 2019 s-au împlinit 7 ani de la trecerea la Domnul a lui George Popescu Glogoveanu, unul dintre recordmenii temniţelor antonesciano-comuniste - a stat 23 de ani neîntrerupţi (1941-1964), o adevărată „performanţă”, dacă se poate numi astfel un teribil experiment recluzionar. În plus, anul acesta, pe 7 mai, se împlinesc 100 de ani de la naşterea domnului George Popescu Glogoveanu, moment important pentru a readuce în atenţia publicului o figură exemplară a rezistenţei anticomuniste, una din lungul şir al iluştrilor necunoscuţi care au punctat decisiv istoria recentă a României prin martirajul lor cuminecător.

A încerca să scriu despre personalitatea domnului George Popescu Glogoveanu este o sarcină extrem de dificilă, mai ales ca nu pot practica decât un exerciţiu al smereniei, al modestiei şi al bucuriei, deopotrivă, în cazul Domniei Sale, un adevărat prieten de suflet căruia îi datorez atât de multe. De aceea, nu mă pot apropia în această modestă tentativă de restituire a chipului său esenţial decât printr-un exerciţiu de cinstire a memoriei sale, de revelare a unor trăsături sufleteşti profunde care alcătuiesc profilul omeniei plenare. Făcând un arc peste timp şi încercând să fixez momentul acestei întâlniri providenţiale cu domnul George Popescu Glogoveanu, nu pot omite un detaliu semnificativ: în perioada liceului, prin anii 1992-1994, veşnicul de pomenire, unchiul meu Gheorghe Mihai, unul dintre fondatorii AFDPA (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Anticomunişti) din Craiova şi preşedintele acesteia, pentru o perioadă, care aproviziona familia cu noutăţile publicistice şi cele editoriale privind literatura concentraţionară, atunci restituită marelui public, ne vorbea de un coleg şi prieten extraordinar, domnul George Popescu Glogoveanu, Nea Bebe, pentru cei apropiaţi, cu care făcea o echipă perfectă, în munca de zi cu zi de la Asociaţie. De altfel, aveam să mă conving de acest lucru în timpul studenţiei mele craiovene, fiind realmente echipa care ducea greul Asociaţiei, aceasta pentru a nu o exclude şi pe Doamna Viorica Călinescu, furnica vie care era peste tot în ţară. Mai târziu, prin toamna anului 1995, aveam să aflu de la fratele meu, Nicolae Mihai, proaspăt student la Istorie, o serie de aspecte extraordinare despre nea Bebe. Mărturisesc că abia aşteptam să ajung şi eu în Craiova, să-l cunosc personal, să pot sta mai mult lângă dânsul, mai ales că descoperisem şi o pasiune comună: Şcoala lui Nae Ionescu şi generaţia’27, preocupări pe care le-am început din ultimele clase de liceu şi cărora aveam să ne consacrăm atât dânsul, cât şi eu, inclusiv prin cărţile scrise.

În toamna anului 1997, intrând ca student la Litere, avea să se producă fericita şi providenţiala întâlnire cu Nea Bebe care mi-a marcat semnificativ traseul existenţial. După ce cu câteva luni în urmă, îl cunoscusem pe domnul Gheorghe Stănescu, o altă figură a rezistenţei anticomuniste, urma să se producă această a doua întâlnire esenţială. Spun întâlniri providenţiale, pentru că de atunci şi până acum am această fermă convingere că ele au fost rânduite cu un scop de către Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât totul nu se produce întâmplător, fără voia Sa. În timp, am început să înţeleg rostul acestor întâlniri, bucuria pe care Cel de Sus mi-a dăruit-o şi căruia nu am cuvinte suficiente pentru a-I mulţumi: punerea în contact cu o generaţie de mărturisitori, de jertfelnici şi de martiri la care trebuie să ne raportăm, de la care trebuie să învăţăm şi a cărei moştenire esenţială avem datoria să o ducem mai departe. Aceste întâlniri au continuat să sporească, extinzându-se şi la alte nume ale rezistenţei anticomuniste: Pr. Liviu Brânzaş, Dr. Nae Nicolau, Doamna Viorica Călinescu, Domnul Mircea Nicolau, Domnul Alexandru Ştefănescu, viitorul Monah Atanasie de la Petru-Vodă, Doamna Aspazia Oţel Petrescu, Pr. Chesarie Gheorghescu, fără a-l omite pe unchiul meu, Gheorghe Mihai, deschizătorul de drumuri.

Din prima clipă când l-am cunoscut pe nea Bebe, în vechiul sediu al Asociaţiei, din proximitatea Teatrului Naţional Craiova, am simţit acea adecvare de structură interioară, datorată nu numai ascendentului meu familial - faptul că proveneam dintr-o familie care luptase împotriva regimului comunist: fratele cel mare al tatălui, Ion Mircea, care căzuse în luptele împotriva ruşilor din 1944, unchiul Gheorghe Mihai, ce trecuse prin 17 ani de detenţie, plus traseul tatălui de luptă permanentă împotriva bolşevismului -, ci şi unei afinităţi sufleteşti, a unei rezonări interioare greu de explicat prin cuvinte. Apropierea sufletească faţă de nea Bebe s-a cimentat treptat, transformându-se într-un raport de filiaţie interioară profundă. Întrevederile zilnice cu Domnia sa mi-au oferit revelaţia Omului, a fiinţei pe care o căutam de mult şi în care mă regăseam plenar, cu toate trăirile, aspiraţiile şi împlinirile mele. Omenia structurală şi firească a lui nea Bebe creionează profilul său major, al fiinţei creştine, legată organic de Predanie, ca reper de dezvoltare normală a învăţăturii christice.

Pe acest fond am avut bucuria de a descoperi adevăratul chip al creştinului practicant, al rezistentului anticomunist branşat la dimensiunea axiologică interbelică pe care comunismul a încercat din răsputeri să o distrugă. Prin contactul cu un asemenea om s-au demontat toate stereotipiile propagandei bolşevice referitoare la rolul nefast al Mişcării Legionare în istoria contemporană a României. Dimpotrivă, am avut fericita posibilitate de a cunoaşte legionarul par excellence, cel care întrupează virtuţile creştinismului: altruism, generozitate, smerenie, delicateţe, discernământ, bună măsură, bună cuviinţă, modestie, nobleţe, curaj, cinste, competenţă, calităţi pe care duhul malefic nu avea cum să le preţuiască. Cunoscându-l pe Nea Bebe şi pe cei din generaţia sa de mucenici am înţeles de ce comunismul şi neocomunismul au urât şi urăsc Mişcarea Legionară, întrucât aceasta era, înainte de toate, o şcoală a prefacerii interioare, a caracterelor, aşa cum cerea şi Biserica. Nu era vorba de vreo suprapunere între Biserică şi Mişcare, ci de un punct comun, împlinit în planuri diferite: legionarismul urmărea formarea omului interior pe care Biserica urma să-l înduhovnicească. Nu întâmplător, Mişcarea Legionară a dat procentul covârşitor de jertfă din România contemporană, luptând nu pentru vreun ideal politic, cum greşit se vehiculează ideea, ci pentru păstrarea credinţei creştine.

Prin intermediul lui nea Bebe am regăsit superbia lumii interbelice, a valorilor sale cardinale. Discuţiile prelungite despre Şcoala lui Nae Ionescu, despre Criterion şi implicaţiile sale majore în cultura română, despre fenomenul martiriului românesc din temniţele carlisto-antonesciano-comuniste sau despre Mişcarea de Rezistenţă Armată din Munţi mi-au revelat figura unui om de o complexitate extraordinară, un trăitor creştin completat de un intelectual rafinat, original, fecund, scrutător, pe linia învăţământului naeionescian. Cărţile sale de istorie intelectuală, rodul unor preocupări solide şi al unor dezbateri permanente, sunt elocvente în acest sens. Pasiunea sa pentru cultura română interbelică se grefa pe un modus vivendi natural, în acord cu principiile enunţate. Domnia sa a înţeles să-şi apropie şi să încurajeze generaţia tânără studioasă, fiind conştient că misiunea românească în plan cultural şi spiritual nu poate fi continuată decât de elemente viguroase, bine pregătite vremurilor tulburi care vor veni. Bucuria generozităţii cu care ajuta pe cei din jur devenise exemplară, gesturile sale de altruism dând măsura caracterului său. Nobleţea sa sufletească venea în prelungirea unei tradiţii aristocratice trăite organic, firesc, fără nici o urmă de ostentaţie, tradiţie la care am încercat mereu să mă raportez. Trebuie să depun mărturie pentru toată investiţia, sprijinul acordate mie de către Domnia sa căruia nu am cuvinte de mulţumire, bucuriei generozităţii de a dărui. Cu adevărat, dânsul întrupează principiul patristic major: dăruind vei dobândi.

De aceea, încercarea mea modestă de aducere în atenţia publicului a unei figuri importante a rezistenţei anticomuniste, precum cea a domnului George Popescu Glogoveanu, se circumscrie unui exerciţiu de memorie ca singură posibilitate de a depăşi antrenamentul de uitare la care e supus poporul român de mai bine de 50 de ani de ciuma roşie. Identitatea românească se recompune din toate aceste nume semnificative ale conştiinţei umane care au marcat peremptoriu, prin martiriul lor, istoria recentă a României. Identitatea ca memorie sau memoria credinţei ca reînviere identitară reprezintă mijloacele de recuperare a rezistenţei anticomuniste, de restaurare a demnităţii româneşti. Recursul la tradiţia culturală şi spirituală autentică este salvarea noastră de la un dezastru evident, prin restituirea adevăratelor modele: generaţia Sfinţilor Români din temniţele comuniste.

Constantin Mihai 

divider