Fundatia George Manu

Editorial
* Ioan Ianolide –o conştiinţă apocaliptică a veacului
Evenimente
* Participare şi lansare de carte în cadrul Târgului Naţional de Carte şi Revistă Religioasă de la Sibiu
Articole generale
* De vorbă cu Mihai Posada (I)
* Din Spania condusă de atei şi marxişti: botezurile civile
Istorie
* Flori de aur din Maramureş (56)
* România şi sfârşitul Europei (21)
* Nicolae Bălăianu – a treia victimă a prigoanei Duca
* La Division Azul (13) „La Intermedia”
Spiritualitate
* „Dumnezeu când te ajută, plumbul ţi se face plută!”
Literatura
* Lecturi sub abajur
* Luceafărul
Manifestari - Comemorari
* Majadahonda 2019 - 82 de ani de la jertfa Moţa Marin
* Conferinţa „Ion Moţa y Vasile Marin, Caidos por Dios y por La Patria ¡PRESENTES!” (fragmente din discursuri)
In memoriam
* In memoriam Aspazia Oţel Petrescu
* † Dr. Traian Neamţu
* † Înv. Maria Ulici (1929-2018)
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XXII Nr 1 ianuarie 2019


Ioan Ianolide –o conştiinţă apocaliptică a veacului

În prefaţa pe care a scris-o celei de-a doua ediţii a cărţii „Piteşti” de Dumitru Bacu (1989), părintele Gheorghe Calciu, el însuşi trecut prin infernul reeducării piteştene, interpretează bestialitatea terorii la care au fost supuşi deţinuţii drept reflex al unei lupte care s-a dus în primul rând în planul spiritual. Ce s-a petrecut în special acolo, dar la modul general în toate închisorile comuniste din România între 1948-1964, nu poate fi înţeles doar printr-un recurs la psihologie, morală sau libertate. Nivelul încleştării a fost de fapt unul suprauman, metafizic. „Vibraţia imensă a duhului este prea subtilă pentru sensibilitatea tocită a esteţilor, prea mistică pentru puterea de percepţie a psihologului, ca şi pentru orice fiinţă umană care nu a trăit în nebunie, ci doar în limitele bunului simţ comun. Numai cine are acea bună doză de nebunie, în sensul aserţiunii că lumea merge înainte prin nebuni, numai acela poate înţelege puţin. Nu tot. Nici noi nu înţelegem tot, noi, care am trăit tot. Pentru că Dumnezeu a făcut de ruşine înţelepciunea lumii acesteia. Avem nevoie de o sensibilitate apocaliptică.”

Închisorile comuniste au fost pline de asemenea „nebuni”, de Don-Quijoţi, capabili să îşi ridice puterea de înţelegere la nivelul subtil al imaterialităţii duhului. Printre cei care au întruchipat la modul desăvârşit aceste rare însuşiri se numără fără îndoială Valeriu Gafencu (cel supranumit şi „Sfântul închisorilor”) dar şi prietenul şi discipolul său Ioan Ianolide, care a văzut lumina zilei acum un secol, pe 27 ianuarie 1919.

În vreme ce primul a sfârşit martiric, măcinat de boala provocată de condiţiile precare de detenţie, mărturisind astfel adevărul suprem cu preţul propriei vieţi, al doilea a mărturisit despre cele trăite prin asumarea rolului de cronicar pentru traseul spiritual al celor din generaţia lor. Erau tineri fraţi de cruce, animaţi de idealuri nobile ca sinceritatea, corectitudinea exemplară, curăţenia sufletească, spiritul de jertfă, credinţa în Dumnezeu – înţeleasă pentru început mai mult în spirit tradiţionalist. Această educaţie moral-spirituală a devenit o trainică temelie care le-a permis ulterior, în închisoare, după cum mărturiseşte Ianolide în scrierile sale, să urce pe o altă treaptă: aceea a descoperirii lui Hristos în sens duhovnicesc.

Firul conducător al manuscriselor sale, redactate febril în ultimii ani de viaţă, evocă tocmai acest traseu evolutiv, posibil doar în urma încercărilor din închisori. Scrise mărunt şi înghesuit, pentru a economi la maximum hârtia, ascunse cu grijă, sub permanenta teamă că ar fi descoperite, paginile aşternute de Ianolide au avut parte de o adevărată odisee. Înainte de a fi transcrise şi stilizate de obştea Mănăstirii Diaconeşti, care le-a publicat în anii recenţi sub forma cărţilor bine cunoscute („Întoarcerea la Hristos”, „Deţinutul profet”, „Testamentul unui nebun” ), aceste manuscrise, sau cel puţin cea mai mare parte a lor, au ajuns clandestin în Occident. De acolo au revenit din nou în ţară, după căderea comunismului, o vreme pe care autorul nu a mai apucat să o trăiască. Totuşi, el a anticipat foarte bine ceea ce avea să urmeze. Viziunea spirituală pe care a dobândit-o între zidurile închisorii, unde a simţit în carne şi în duh asaltul necruţător al forţelor întunericului, i-a limpezit ochiul interior şi i-a luminat perspectiva asupra mersului istoriei. Astfel încât, chiar în debutul cărţii sale „Deţinutul profet” (de unde provin toate citatele din textul de faţă) , el avea să scrie: „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice.” Pasajul este reluat în interiorul cărţii, unde este precedat de aserţiunea: „Deţinutul dispune de un detector suprasensibil al duhurilor, ideilor şi forţelor ce se declanşează în lume”.

Din scrisul lui Ianolide răzbate aşadar acea „sensibilitate apocaliptică” pe care o evoca şi părintele Calciu în prefaţa despre „Piteşti” scrisă în 1988, adică înainte de căderea regimurilor comuniste. Poate că acel fragment citat mai devreme nu e fără legătură cu faptul că tocmai manuscrisul „Deţinutului profet” a fost la un moment dat în posesia părintelui Calciu, care l-a transmis ulterior Mănăstirii Diaconeşti. În orice caz, Ioan Ianolide a întruchipat în mod desăvârşit rolul „nebunului” cu o conştiinţă apocaliptică. Un om situat pe o poziţie duhovnicească, în răspărul ideologiilor perisabile ale modernităţii. Acestea se rostogolesc vertiginos una peste cealaltă, într-o aparentă concurenţă, şi se îmbrâncesc reciproc de pe scena istoriei, deşi la modul profund le uneşte aceeaşi rădăcină anticreştină, o falsă spiritualitate, de esenţă negativă.

Timpul scurs de la moartea lui Ianolide, care a trecut la Domnul acum mai bine de trei decenii, i-a confirmat previziunile. Regimurile criminale au căzut la scurt timp după aceea, iar ideile fundamentale au supravieţuit camuflate în alte haine, în pas cu moda. Dar nici neocomunismul, neomarxismul sau progresismul nu întruchipează la modul integral temeiul forţelor antihristice. Toate aceste curente ideologice, sisteme politice sau organizaţii, nu sunt decât o suprastructură, un vârf al unui aisberg imens, care zace încă ascuns de faţa lumii. Aici doar simbolistica profeticei cărţi a Apocalipsei Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan ne ajută să desluşim întrucâtva structura acestor puteri ale răului împreună cu lucrarea lor în lume şi împotriva Bisericii lui Hristos. Anume, tot ce vedem şi percepem noi nemijlocit, cel puţin până acum, sunt „capetele” sau „coarnele” fiarei apocaliptice, ipostazele istorice ale acelei veritabile „bestii fără nume”, care încă de la începuturi s-a definit prin antiteza absolută la Hristos şi la Biserica Sa. Ioan Ianolide şi alţi „mistici” ai închisorilor comuniste i-au simţit nemijlocit răsuflarea demonică printr-o experienţă duhovnicească directă, care străbate în profunzimea ei dincolo de straturile simplelor întâmplări şi suferinţe îndurate la modul fizic. Acesta este adevăratul izvor al scrierilor lor. Alături de câteva repere vizibile din realitatea socială şi politică a epocilor interbelică şi comunistă, o astfel de experienţă e suficientă pentru conturarea unei viziuni asupra destinului omenirii care nu are nevoie să se hrănească nici cu informaţii „secrete” şi nici cu literatură „conspiraţionistă” sau „apocaliptică” de proastă calitate, ce caută doar senzaţionalul. Căci cunoaşterea duhovnicească străbate direct la miezul lucrurilor, pe care le dezvăluie în întreg adevărul lor.

Meditând asupra sensului apocaliptic al istoriei, ridicând o serie de întrebări privind lucrarea răului în lume – care se produce atât pe planul individual cât şi pe cel colectiv – Ianolide conchide că lumea nu poate fi înţeleasă fără Apocalipsă, oricâte alte dovezi sau argumente s-ar aduce din planul credinţei sau cel al raţiunii. Sensul apocaliptic al istoriei e prin urmare cât se poate de real, fiind revelat în cartea pe care Apostolul şi Evanghelistul Ioan a scris-o sub inspiraţia Duhului Sfânt. El constă în înfruntarea permanentă, de-a lungul veacurilor, pe toate planurile, între forţele răului şi Biserica lui Hristos.

Principiul filocalic al „războiului nevăzut”, pe care fiecare suflet omenesc îl duce cu ispitele şi cu duhurile necurate, este confirmat şi totodată extins la scară socială şi chiar planetară:

„Răul în lume vine din inima oamenilor, trece prin mintea lor şi ajunge să stăpânească voia lor. Robiţi răului, oamenii gustă satisfacţia răului. Robind conştiinţele, răul devine spiritualitate neagră a lumii, care-i conduce destinele pe calea pierzării. Răul devine principiu, criteriu şi mod de viaţă şi de ordine istorică. Răul se organizează şi devine putere, putere peste conştiinţe, putere peste lume. Răul nu se declară ca rău, ci se justifică drept bine, dar după rezultatele lui nefaste se demască. Răul nu spune că vine de la diavol, dar refuză să se închine lui Dumnezeu şi prin asta îşi dezvăluie reaua credinţă. Răul minte vorbind adevăr, răul face rău justificându-l ca bine, răul urâţeşte lumea, deşi se prezintă ca un estet.”

Observaţiile acestea au o valabilitate universală. Atât în vremea în care au fost scrise, confirmate de deceniile de teroare comunistă care deja se apropiau de sfârşit, cât şi în zilele noastre, prin lucrarea forţelor care s-au căţărat pe aşa-zisul „cadavru” al comunismului, dar care în fapt manifestă aceeaşi ostilitate faţă de Hristos, rândurile lui Ianolide nu şi-au ştirbit cu nimic din puterea lor descriptivă. Mecanismele de acţiune la care asistăm sunt aceleaşi, chiar dacă formele poartă nume noi, precum „corectitudine politică” sau „fake news”. Ceea ce au în comun toate acestea este faptul că ele reprezintă paşi tot mai vizibili către înstăpânirea asupra lumii a unei concepţii anticreştine care-l include, dar care nu poate fi redusă numai la ateism (sunt şi alte religii care prin esenţa lor sunt ostile creştinismului).

„Adesea asistăm la un conflict între diverse forţe apocaliptice (desfrânata, şarpele, fiara), pornite toate spre dominarea lumii, şi în acest mod cele învinse măresc puterea celor triumfătoare. Creştinii să nu se amăgească însă cu lupta dintre fiare, căci fiara care se va sătura va fi mai puternică şi va fi un duşman mai de temut.”

Aluzia ar putea fi la capitolul 17 din cartea Apocalipsei. Femeia desfrânată, care într-o altă ipostază apare şi sub numele de Izabela în scrisoarea către Biserica din Tiatira (capitolul 2), e un posibil simbol al concepţiilor raţionaliste, secularizante, izvorâte din sânul creştinismului, dar care i-au lepădat tocmai piatra unghiulară: pe Hristos. Dealtfel Ianolide, fără să facă totuşi astfel de asocieri explicite, remarcă ceva mai devreme: „Cele mai de temut forţe apocaliptice se află în sânul creştinătăţii şi s-au născut în conflict cu Hristos, conştiente de anticreştinismul lor.”  În Apocalipsă femeia desfrânată e descrisă ca fiind îmbrăcată în veşminte de culoare roşie, „beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus” (Apoc. 17,6) – adică martiri ai terorii anticreştine, de la Revoluţia Franceză la comunism? Desfrânata e totodată „cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17,18) – poate globalismul de astăzi? Căci într-adevăr, această concepţie, împreună cu toate structurile ei politice şi economice, îmbracă în zilele noastre formele ideologiei globaliste, una izvorâtă tot din lumea cu rădăcini creştine, pe care însă le reneagă în mod adulterin. Ei bine, profeţia din capitolul 17 al Apocalipsei ne spune că zece împăraţi (număr simbolic), cărora Dumnezeu a pus în inimile lor să facă voia Lui şi să se întâlnească într-un gând, o vor urî pe desfrânată, o vor face pustie şi goală şi vor mânca carnea ei şi o vor arde în foc (Apoc. 17, 16-17). Dar vor face acest lucru împreună cu fiara, căreia îi vor da împărăţia lor, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu. Această stăpânire va fi însă vremelnică, scurtă la scara istoriei, „vreme de un ceas” (Apoc. 17,12). Să întruchipeze aceste personaje ceea ce am numit în altă parte „marionete ale destinului”? Adică conducători de state şi de grupări, politicieni antiglobalişti, care nu îşi duc lupta în numele lui Hristos, dar care ar putea deveni totuşi unelte ale providenţei divine? Dacă este aşa, atunci ar trebui să luăm aminte la ceea ce a fost revelat Sfântului Ioan şi la ceea ce ne avertizează şi Ioan Ianolide: cei care vor birui sub un stindard al neadevărului, nu vor face altceva decât să slujească fiarei, cu îngăduinţă de la Dumnezeu. Aşa că nu e cazul să ne îmbătăm cu iluzii în urma unui posibil triumf la scară planetară împotriva globalismului laicizant, căci atunci s-ar putea deschide poarta unei false religiozităţi.

Însă nu trebuie să deznădăjduim. Revelaţia divină ne asigură că în final Hristos va birui, dincolo de puterea vremelnică a acestor zece împăraţi, la rândul lor anticreştini: „Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El - chemaţi şi aleşi şi credincioşi.” (Apoc. 17,14).

Ioan Ianolide îşi manifestă şi el optimismul eshatologic, mai precis certitudinea privind triumful binelui asupra răului: „Creştinii să se sprijine pe Hristos şi pe ei înşişi. Creştinii să mobilizeze toate resursele lor sufleteşti şi materiale pentru a realiza o forţă care să distrugă fiara apocaliptică. Hristos este Cel care biruie prin creştini. Hristos este biruitorul, Mielul. Să luăm aminte la vrednicia noastră în Hristos, căci Hristos vine şi trebuie să-L întâmpinăm în marea bătălie cu fiara apocaliptică.”

Să nu fie oare aceste avertismente nimic altceva decât … „testamentul unui nebun”? Să ne rugăm lui Dumnezeu şi să medităm, înainte de a da verdicte pripite…

Bogdan Munteanu 

divider



Participare şi lansare de carte în cadrul Târgului Naţional de Carte şi Revistă Religioasă de la Sibiu

În perioada 1-4 noiembrie 2018 am fost prezenţi la Sibiu în cadrul Târgului Naţional de Carte şi Revistă Religioasă. În cea de-a doua zi a târgului, editura şi fundaţia noastră au pregătit publicului sibian o lansare de carte-document: noua ediţie a lucrării de memorialistică, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Reeducarea de la închisoarea Piteşti” de Aurel Vişovan. Faţă de ediţiile trecute, cea recent lansată conţine mai multe adăugiri: memoriile post-detenţie ale lui Aurel Vişovan cuprinse în ultima parte a cărţii, note de subsol cu informaţii despre toţi detinuţii politici pomeniţi în paginile cărţii şi o foto-biografie Aurel Vişovan.

Lansarea a avut loc în cadrul târgului, la Biblioteca Astra, fiind susţinută de fiul lui Aurel Vişovan, Pr. Marius Vişovan şi de Cezarina Condurache. „Această carte, a tatălui meu, are o valoare de document pentru că, dacă despre închisori s-a scris destul de mult, despre Piteşti s-a scris foarte puţin. Martorii oculari, cei care au trăit efectiv ororile de acolo şi care au avut după aceea, sănătatea fizică şi psihică necesară pentru a lăsa mărturie scrisă, sunt foarte, foarte puţini. De aceea, orice carte despre Piteşti este o carte document de mare valoare. (...) Perspectiva din care autorul doreşte să o citim este cea a umilinţei creştine. Autorul ne invită să vedem grozăvia de la Piteşti, satanicul experiment, ca pe o ocazie de a ne reevalua poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu. Atunci când diavolul care a luat chip în forma regimului comunist şi a instituţiilor sale de teroare, atunci când diavolul pare atotputernic, când eşti în mâna duşmanului timp nelimitat şi are toate mijloacele fizice şi psihice disponibile pentru a te chinui, este foarte probabil sentimentul că ai fost abandonat. Titlul cărţii reprezintă cuvintele spuse de Iisus pe cruce, cuvinte în care s-au regăsit deţinuţii de la Piteşti. Chiar dacă mai târziu şi-au dat seama că nu i-a părăsit, în momentele de acolo chiar au crezut că nu mai e nicio speranţă, au crezut că oricât ar dura, să dureze sute de ani, de acolo nu se poate scăpa nici măcar prin moarte...” Marius Vişovan

Lansarea de carte a fost transmisă în direct pe canalul de facebook al Târgului, fiind urmărită online de peste 1600 persoane. Mulţumim tuturor celor care au fost alături de noi fizic sau de la distanţă!

Redacţia 

divider



De vorbă cu Mihai Posada (I)

Dialog apărut în Revista CURTEA DE LA ARGEŞ, Nr. 1 (98)/2019 pp. 12-14 sub titlul „De vorbă cu Bogdan Munteanu”. Pentru preluarea de faţă ne-am permis o uşoară modificare a titlului, pe care o considerăm mai potrivită pentru revista noastră (n.red).

Bogdan Munteanu este autorul volumelor „Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide: despre duhul Sfinţilor Închisorilor”, cu o prefaţă de Ciprian Voicilă şi „Permanenţe europene, rosturi româneşti. Dreptar în răspărul vremurilor. Texte publicate între anii 2005-2015 în revistele „Permanenţe” şi „Rost”” cu o prefaţă de Sorin Lavric - ambele apărute în anul 2016 la editura bucureşteană Evdokimos, sub egida Fundaţiei Profesor George Manu; în anul 2018 i-a apărut volumul „Marionete ale destinului”, prefaţat de Sorin Lavric. În cadrul revistei „Permanenţe” a funcţionat o vreme în calitate de redactor, iar în prezent ocupă şi funcţia de redactor-şef.

Mihai Posada: În splendida prefaţă la volumul dumneavoastră Permanenţe europene, rosturi româneşti. Dreptar în răspărul vremurilor. Texte publicate între anii 2005-2015 în revistele „Permanenţe“ şi „Rost“, redactorul României Literare, medicul şi filosoful Sorin Lavric scrie, emoţionant, în ce vă priveşte: „Dacă trăia în perioada interbelică, autorul sfârşea la Aiud, în pielea unui deţinut politic. Cum s-a întâmplat să trăiască acum, probabilitatea de a ajunge din nou acolo nu e mică. Şi atunci ne vom întinde împreună oasele pe stinghia aceluiaşi pat şi sub stigmatul aceleiaşi oprimări“. Când aţi preluat conducerea revistei PERMANENŢE, v-aţi asumat şi vreo răspundere pentru soarta colaboratorilor, sau parimia de genul „Scapă cine poate“ ori „Fiecare pasere pre limba ei piere“ dispune liber, după absolvirea redacţiei de conţinutul articolelor publicate?

Bogdan Munteanu: Această primă întrebare conţine două aluzii implicite: prima destul de străvezie, a doua în schimb mai puţin evidentă pentru cei care nu cunosc revista noastră. Voi încerca totuşi să îndrept perspectiva din care puneţi problemele, pentru că atmosfera pe care o sugerează partea a doua a întrebării nu corespunde realităţii.

Mai întâi, e adevărat că pregătirea publicării cărţii la care v-aţi referit, precum şi prefaţa scrisă de Sorin Lavric, s-au suprapus peste contextul faimoasei legi 217 adoptată în vara anului 2015 (cunoscută şi sub numele de „legea antilegionară”), care la vremea respectivă a incendiat spaţiul public românesc. În fond, avem de-a face cu o lege izvorâtă din aceeaşi mentalitate care se impunea în forţă în anul 1946, la adăpostul baionetelor cotropitorului bolşevic, şi care condamna sub acuzaţia de „crime de război” elita intelectuală de dreapta a României. Printre cele mai cunoscute figuri cu acest statut se numără: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vintilă Horia, Mircea Vulcănescu. Adică simboluri ale culturii şi identităţii româneşti la care, printre alţii, fac referire şi în cartea mea, şi anume dintr-o perspectivă care cred că este cea care corespunde autenticei conştiinţe colective româneşti. În schimb, intenţia autorilor acestei legi a fost în mod evident întoarcerea la nivelul anului 1946, prin impunerea nu doar drept canonică, ci chiar juridic obligatorie, a unui discurs de esenţă negativă pe seama lor. Din fericire, nu s-a mai ajuns la instituirea unei asemenea cenzuri totale, aşa cum probabil s-a intenţionat prin unele formulări ambigue, care în principiu ar putea deschide porţile oricărei samavolnicii. Acest fapt se datorează unei viguroase reacţii de respingere din partea societăţii româneşti, care nu a acceptat faptul de a-i fi confiscate simbolurile şi nici tentativa de sorginte totalitară de a institui prin lege un punct de vedere unic, „oficial”, asupra istoriei şi culturii noastre naţionale. Ne aducem aminte cu toţii de dezbaterile cu o mare încărcătură emoţională din mass-media din a doua parte a anului 2015, unde un rol decisiv l-au jucat şi o serie de intelectuali de notorietate publică, printre care se numără şi Sorin Lavric. Care, spre cinstea lui, a arătat că acele rânduri pe care le-a scris în prefaţa cărţii mele nu au fost o declaraţie de complezenţă, ci expresia unei atitudini de verticalitate, asumată şi în public. Cred că această revoltă colectivă împotriva a ceea ce a fost perceput în mod evident drept un abuz, a reuşit să modifice oarecum balanţa forţelor şi să permită păstrarea unui spaţiu -ce-i drept, fragil- al libertăţii de exprimare. Fireşte, deocamdată doar la nivel individual şi limitat la palierul „societăţii civile” din România. Căci la nivel oficial, de stat, legea interzice în continuare „cultul” aşa-numiţilor „criminali de război” sau existenţa unor organizaţii sau partide cu un caracter declarat „legionar”. A doua parte a întrebării dvs. face referire la menţiunea „redacţia îşi păstrează distanţa faţă de conţinutul articolelor; responsabilitatea revine exclusiv autorilor”, prezentă în caseta de pe ultima pagină a revistei „Permanenţe”. Această delimitare profilactică nu are însă nimic de-a face cu legea pe care am amintit-o mai devreme. Ea a fost prezentă dintotdeauna în acel colţ de pagină al revistei. Aşa am preluat-o de la înaintemergătorii noştri şi ea se adresează colaboratorilor externi, celor care ne trimit materiale spre publicare. Am eliminat totuşi specificaţia mai veche după care nu se acceptă decât manuscrise tehnoredactate mecanic (adică bătute la maşină sau introduse pe calculator, iar nu scrise de mână), căci în ziua de astăzi o asemenea cerinţă a devenit, în mod evident, superfluă. Prin urmare, responsabilitatea la care face referire această menţiune e una exclusiv morală, iar nu una de ordin juridic, sau chiar penal, aşa cum pare a sugera întrebarea dvs.. În fond, atunci când cineva ne trimite un articol, o face din dorinţa de a-şi vedea paginile respective publicate, adică e perfect conştient de responsabilităţile care îi incumbă prin aceasta. Dacă mesajul sau tonul unui asemenea text nu corespunde concepţiilor noastre, bineînţeles că nici nu luăm în discuţie posibila sa publicare. Dar acolo unde vedem diferit mai degrabă la nivel de nuanţe (de pildă când este vorba de interpretări istorice, sau opinii asupra unor personalităţi ale culturii româneşti), putem publica materialul primit, chiar dacă nu împărtăşim întrutotul conţinutul acestuia. Delimitarea redacţiei exprimată prin acea menţiune are în vedere tocmai asemenea situaţii, referindu-se prin urmare exclusiv la o responsabilitate de ordin moral. În nici un caz nu practicăm un soi de „haiducie” sau „piraterie” publicistică, sau un „samizdat” riscant, sub ameninţarea permanentă a legii. Aşa cum am menţionat mai înainte, activitatea revistei noastre se desfăşoară în acel spaţiu fragil al libertăţii de exprimare care încă există în societatea românească şi care a fost cucerit prin reacţia hotărâtă a acelei părţi a opiniei publice care încă mai are reflexe şi sentimente naţionale, sau care pur şi simplu apără principiul libertăţii. Pentru a folosi o metaforă de natură militară: linia frontului s-a stabilizat aici, iar lupta culturală, care uneori capătă şi aspecte de „gherilă” (a se vedea de pildă tentativa eşuată de schimbare a denumirii străzii „Radu Gyr” din Cluj), se duce mai departe de pe aceste poziţii.

Mihai Posada: Este cunoscută dezamăgirea lui Ion Gavrilă Ogoranu, faţă de unii camarazii de haiducie, faţă de istoricii de azi, faţă de reacţiile contemporanilor, tot aşa cum Petre Ţuţea ajungea să spună : „Am suferit treisprezece ani în temniţă pentru un popor de idioţi“, după ce afirmase, între zidurile închisorii: „Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!“. Personal, doamna Maria Blaj-Constantinescu, fost deţinut politic vreme de zece ani la Mislea Ciucului, îmi spunea: „Eu nu ştiu nici acum pentru ce am făcut puşcărie politică“. Îi puteţi răspunde dumneavoastră, domnule Bogdan Munteanu, şi în calitate de conducător al revistei de orientare naţionalist-creştină PERMANENŢE?

Bodgan Munteanu: La o asemenea întrebare, care încearcă să facă lumină în privinţa convingerilor intime ale unor personalităţi care nu mai sunt printre noi, nu voi putea da decât un răspuns de natură personală, care reflectă doar calitatea mea de român. Nu văd ce greutate suplimentară ar putea conferi acestei opinii funcţia pe care o am în cadrul unei redacţii. În primul rând, raportul dintre generaţia celor pe care i-aţi amintit şi generaţia noastră e cel dintre învăţători şi discipoli. Nu noi suntem în măsură să îi lămurim pe ei în privinţa unui crez pe care şi l-au asumat prin fapte care au mers până la jertfă. Formularea conţine însă şi o doză de ambiguitate. Dacă ar fi să o înţelegem la modul că doamna Constantinescu nu ştia care a fost motivul pentru care a fost întemniţată, cred că nu pot răspunde altceva decât că … în mod cert ştia foarte bine! Mai ales ca soţie a lui Gabriel Constantinescu, şi el fost deţinut politic şi redactor-şef al revistei de orientare naţional-creştină „Puncte Cardinale”. E limpede că toţi cei amintiţi aparţineau acelei părţi a românilor cu o concepţie de viaţă fundamentată spiritual, la antipodul celei pe care doreau s-o impună comuniştii. Axa ei fundamentală era conştiinţa propriei identităţi şi o nemărginită dragoste pentru neam şi pentru valorile sale autentice, adică elemente inacceptabile pentru profilul omului docil pe care urmăreau să-l „dreseze” comuniştii. Dacă, aşa cum bănuiesc, doamna Maria Constantinescu vrea să sugereze că nu vede care au fost roadele suferinţei dânsei (şi în general a tuturor martirilor din închisori) în conştiinţa generaţiilor ulterioare de români, atunci aş răspunde că nu cred că aceşti oameni au căutat vreo răsplată sau onoruri sociale de pe urma unei jertfe a cărei însuşire cardinală a fost tocmai dragostea dezinteresată. Îmi vine în minte afirmaţia lui Mircea Eliade, după care „trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea împotriva tuturor evidenţelor, ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns”. Da, marea majoritate a românilor a rămas poate indiferentă la această imensă cantitate de suferinţă, iar gradul de descompunere morală e astăzi poate şi mai mare decât cel evocat de Eliade la vremea sa. Dar dragostea de neam a acestor oameni s-a manifestat împotriva tuturor evidenţelor, în răspărul majorităţilor indiferente şi nerecunoscătoare dintr-un anumit moment istoric. Căci neamul înseamnă în acelaşi timp: trecut, prezent şi viitor. Pentru a-l aduce din nou în prim-plan pe Eliade, această dragoste pe care am menţionat-o are aşadar drept obiect „România în eternitate” - titlul unui text de-al său la care mă refer pe larg în cartea mea. Cred că pătimitorii închisorilor comuniste şi-au închinat suferinţa acestei Românii. Şi, bineînţeles, lui Hristos, conştienţi fiind că numai jertfa este calea care duce către Înviere.

Mihai Posada: Superb mobilate filosofic - parcă pentru a răzbuna imposibilitatea instruirii oficiale a majorităţii deţinuţilor politici naţional-creştini, echilibrat „contumacioase“ (S. Lavric, în aceeaşi prefaţă) dar „emanând o seninătate caldă, fără încrâncenări revendicative“ (idem), textele semnate Bogdan Munteanu sunt scrise împotriva vremii. Vremea de azi în care Europa lunecă vertiginos înspre dezcreştinare programată (în multe ţări nu mai avem Crăciunul ci „Sărbătorile iernii“) şi în paralel cu despiritualizarea aceasta forţată, înspre o îndobitocire generalizată şi formatoare de marionete. Credeţi că scrisul dumneavoastră va împiedica acest declin ontologic aplicat de „forţe uriaşe“ (acad. Ioan Aurel Pop), sau este doar un omagiu adus înaintaşilor care gândeau altfel viitorul (în aceiaşi termeni conservator-naţionalist-creştini pe care i-aţi adoptat) - ori, mai exact, pentru cine scrieţi, domnule Bogdan Munteanu?

Bogdan Munteanu: Un prim răspuns ar suna foarte simplu: scriu pentru cei care deja îmi cunosc scrisul, dar şi pentru cei care (încă) nu-l cunosc, dar s-ar putea regăsi în el! Aşa cum amintiţi, principiile de la care mă revendic în textele mele sunt în răspărul vremurilor noastre. Dar nu atât printr-o orientare paseistă, de fidelitate nostalgică faţă de nişte personaje care ar merita cinstite doar închizându-le într-o cuşcă aurită a trecutului. Nu. Căci la aceşti intelectuali de elită ai României secolului trecut cred că se poate decela o viziune cu un caracter universal, atât în spaţiu, cât şi în timp. Adică departe de orice provincialism sau îngustime ideologică, tributară unei epoci deja apuse. Fireşte, acest lucru nu se poate afirma despre toate figurile care s-au afirmat pe linia naţionalismului românesc (mai mult sau mai puţin creştin). Dar cei la care mă refer în cartea mea, adică cei pomeniţi deja în răspunsurile anterioare, alături de un Dumitru Stăniloae, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Emil Cioran, Ernest Bernea, Vasile Băncilă şi alţii, depăşesc contingenţele propriei epoci, intrând în eternitatea patrimoniului nostru naţional şi spiritual. Acum, dacă mă întrebaţi ce cred în privinţa scrisului meu, dacă el ar putea opri acel declin ontologic, mărturisesc că nu pot da un răspuns care să mă privească în exclusivitate. Luat izolat, în afara comunităţilor Bisericii sau a neamului, orice efort individual e sortit eşecului. Declinul ontologic în sens extensiv, la nivelul întregii lumi care se revendică de la valorile creştine, nu cred că ar putea fi oprit decât de către Dumnezeu, prin Duhul insuflat unor oameni capabili să atingă măsura profeţilor sau a apostolilor. Nu îndrăznesc aşadar să mă gândesc la aşa ceva, ci mai mult la crearea unor oaze de normalitate, unde spiritul omenesc să poată respira un aer curat, nepoluat de toxinele ideologice ale concepţiilor ateiste sau relativiste. Însă chiar şi o asemenea lucrare depăşeşte puterile unui singur om. Iată de ce eu îmi văd eforturile încadrate mai degrabă în rândurile celor care gândesc şi simt la fel, din Biserică sau din neamul meu. Adică încerc să-mi aduc aportul personal, pe măsura puterilor, la o lucrare a cărei esenţă este de fapt de natură comunitară.

Mihai Posada: În „Cuvânt înainte“ la volumul Permanenţe europene, rosturi româneşti, datat noiembrie 2015, afirmaţi despre receptarea actuală a marilor personalităţi româneşti din secolul trecut: „Dar ele nu au voie să rămână doar material didactic sau materie primă pentru eseuri cu morgă academică, de circulaţie restrânsă. Ele riscă atunci să ajungă pentru muritorii de rând asemeni unor statui rigide într-o galerie poleită. Iar în cazul fericit, dacă se mai găsesc unii care să şteargă praful de pe ele, acestea nu mai au parte de altceva decât de o venerare aproape idolatră“. Cum comentaţi, din acest punct de vedere, rezultatele cercetării vieţii şi operei marilor personalităţi ale epocii interbelice româneşti, din partea unora ca: Marin Diaconu, Eugen Ciurtin, Gabriel Stănescu, Alexandru D. Popescu-Prahovara (la Oxford), Isabela Vasiliu-Scraba, Mihaela Gligor, Sabina Fînaru, Cristina Scarlat, subsemnatul sau alţii, fără a uita de editori, traducători sau comentatori, de la Mircea Handoca, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu la H. R. Patapievici şi Florin Ţurcanu?

Bogdan Munteanu: Autorii pe care îi amintiţi (mărturisesc că sunt unii de care nu am auzit) aparţin unei elite intelectuale contemporane, iar lucrările lor au în general un caracter eseistic, academic, publicul-ţintă constituindu-l mai degrabă tot intelectuali aparţinând elitei. Contribuţiile lor sunt extrem de importante, inclusiv pentru receptori asemenea mie, care ne informăm astfel de la sursele cele mai autorizate. Ei sunt „specialiştii“, iar noi mai degrabă cei care consumăm această literatură şi profităm de pe urma muncii lor. Sensul acelui fragment din Cuvântul înainte al cărţii mele viza însă o receptare vie a acestor personalităţi ale culturii româneşti din secolul trecut mai ales în rândul unor cercuri cât mai largi de români, care nu citesc în mod curent literatura elitelor. Aşa-numita „clasă de mijloc“, dar nu înţeleasă din perspectiva stării materiale, ci mai degrabă a instrucţiei, a culturii generale. Sigur că o tentativă de „popularizare“ sau „vulgarizare“ ar putea părea în ochii unora o adevărată erezie, sau blasfemie. Pentru că ea presupune în mod inevitabil anumite simplificări. Nu cumva în acest mod se pierd amănunte importante, iar imaginea care se doreşte a fi transmisă e una care suferă de subiectivism, fiind departe de o realitate mult mai complexă? Aceste riscuri există, fără îndoială, iar eu le-am menţionat ca fiind acea venerare aproape idolatră a unor figuri culturale despre care în realitate se cunoaşte foarte puţin, şi în general doar sub forma unor clişee pioase. În ce priveşte textele din cartea mea: da, bineînţeles că am încercat să simplific. Nu m-a preocupat o tratare exhaustivă, monografică, a acestor personalităţi. Ci mai degrabă să surprind la fiecare una sau mai multe idei fundamentale, prin care li s-ar putea contura un portret interior cât mai aproape de realitate. Altfel spus, să le înţeleg şi să le fac înţeles „duhul“ care i-a animat. Iar la toţi cei în discuţie acesta se află într-o legătură indisolubilă cu raportarea lor la fiinţa naţională şi la Dumnezeu. Cam acestea ar fi coordonatele fundamentale prin care pot fi înţelese textele mele. Deşi ele reprezintă mai mult nişte schiţe şi abordează doar parţial problema extrem de complexă a unor personalităţi de anvergură, am încercat să surprind spiritul care i-a subjugat, acea idee fundamentală (uneori chiar „obsesie“) prin prisma căreia le poate fi înţeleasă cea mai mare parte a creaţiei (acest principiu este valabil şi pentru cealaltă carte a mea, cea despre Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide). În ce măsură am reuşit acest lucru, vor putea decide doar cititorii.

(va urma)

Mihai Posada 

divider



Din Spania condusă de atei şi marxişti: botezurile civile

Sub masca valorilor democratice, autorităţile din Spania luptă deschis împotriva lui Hristos, a Bisericii sale şi a Tradiţiei creştine. Încă un oraş din Spania anunţă începerea oficierii „botezurilor civile” în 2019. Este vorba de Getafe, oraş condus de primăriţa Sara Hernández, membră a PSOE (Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, aflat acum la guvernare).

Botezul civil, definit de autorităţi ca fiind o ceremonie laică cu funcţie socială, fără valoare civilă sau administrativă, este oficiat de primar în cadrul instituţiei pe care o conduce. Scopul oficial al ceremoniei este acela de a introduce nou născutul în comunitate prin afirmarea valorilor şi angajamentelor de egalitate şi libertate socială. În cadrul ceremoniei se înmânează o „scrisoare municipală de cetăţenie a copilului”. În acelaşi timp, scopul declarat al ceremoniei, aşa cum îl anunţă şi primăriţa din Getafe, este acela de a „pune capăt convingerii generale care asociază naşterea unui copil cu botezul religios, convingere extremistă care s-a cimentat sub regimul Franco”…Mai pe româneşte spus, un nou atac asupra Bisericii şi Credinţei, ascuns sub pretexul luptei împotriva regimului Franco. PSOE, înfiinţat în 1879 ca partid cu doctrină marxistă, continuă pe aceeaşi linie, deşi oficial a abandonat această orientare ideologică în 1979. Faptele lor arată însă adevărata faţă a partidului condus de premierul Pedro Sanchez - ateu declarat care a sărbătorit câştigarea alegerior din mai 2018 prin intonarea „Internaţionalei Comuniste”, alături de colegii de partid.

Botezul civil a apărut în Spania la sfârşitul secolului 19, fiind numit şi „botez republican”, fiind practicat până în 1939 de cei care doreau distrugerea credinţei creştine şi dărâmarea bisericilor. Această ceremonie a fost interzisă în timpul regimului Francisco Franco, dar a fost reintrodusă la începutul anilor 2000 de neomarxiştii de la PSOE în timpul guvernării Zapatero.

Cezarina Condurache 

divider



Flori de aur din Maramureş (56)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)După terminarea facultăţii în conditii atât de grele, mă gândeam că de acum mă voi putea odihni mai mult. Nu va trebui să mă scol la 4 dimineaţa şi nici să mă culc la 11 noaptea. Îmi crescuse cu ceva şi salariul. Numai că începuseră „muncile patriotice”. Economia ţării mergea din ce în ce mai greu. În timp ce planul de producţie creştea, realizările se diminuau. Lipsa materiilor prime care, şi atunci când existau, aveau multe defecte, conducea la produse finite sub standard, care erau respinse de beneficiar. Se muncea mult, dar ineficient. În această situaţie, conducerea statului a recurs la aşa-zisele munci voluntare sau patriotice, când muncitorii trebuiau să rămână în fabrică ore în plus, ba erau chemaţi şi duminica. Pentru a nu stârni invidia muncitorilor, funcţionarii trebuiau să rămână şi ei peste program să „ajute” muncitorii, efectuând fel de fel de munci inutile, numai să fie în fabrică.

Întors acasă, obosit, trebuia să fac faţă gospodăriei, cozi la gaz, la carne, unt. Raţia de zahăr se reducea la 1 kg pe lună de persoană. După atâtea alergături, rămânea puţin timp să te bucuri în mijlocul familiei. Lumea începuse deja să murmure. Mă feream de grupurile ce comentau situaţia din ce în ce mai grea; eram conştient de faptul că orice spun se raportează.

La „înălţime” era doar propaganda ideologică. Se ţineau şedinţe pentru ridicarea conştiinţei oamenilor muncii. Se vorbea despre pe-ricolul capitalist care ne pândeşte din exterior. Problema tineretului era tratată în mod deosebit: Şoimii Patriei, Pionierii, U.T.C.

–iştii - toţi trebuiau să fie convinşi că se află pe minunatul drum ce duce la comunism şi pentru care trebuie să lupte cu abnegaţie, neabătut. Ascultam cu îngrijorare „perlele” pe care le aducea copilul de la şcoală. După cum reacţiona, a început să înţeleagă că ceva nu este aşa cum ar trebui să fie.

Viaţa religioasă de acasă contravenea celor ce auzea la şcoală. Primise deja prima împărtăşanie şi venea cu mine regulat la biserică. L-am rugat să nu vorbească despre asta cu colegii. A observat că mama lui mergea mai rar la biserică şi atunci doar seara, ca să nu fie văzută. I-am povestit întâmplarea când a fost mutată forţat la Budeşti, o comună la 30 km de Sighet, pe motivul că merge la biserică. Fiind dirigintă, se ocupa mult de copii, de educaţie, morală, de respectul datorat familiei, prietenie, colegialitate. Dar postul ei de la liceu era râvnit de cineva cu mai mare susţinere politică. I s-a pus în vedere că este transferată... Motivul: frecventează biserica, în aceste condiţii, nu mai poate preda la cel mai mare liceu din oraş. A fost o lovitură mare pentru ea. Era sprijinul familiei, a celor 3 fraţi mai mici. Abia după 3 ani, când profesoara ce-i ocupase locul a plecat din Sighet, a fost chemată să-şi ocupe postul pe care era titulară. Din timp în timp, i se atrăgea atenţia că rămânerea în post atârnă de un fir de păr.

I-am explicat toate acestea lui Marius, trebuia să cunoască realitatea şi trebuia să-l pregătesc pentru momentul când îi voi spune că am fost închis. Aveam mari emoţii imaginându-mi cum va reacţiona la auzul acestei veşti. Nu a fost atât de surprins, cum mă aşteptam. Dovedea o putere de înţelegere mai mare decât alţi copii de vârsta lui. Eram fericit că am putut trece peste acest moment. Ne înţelegeam perfect. I-am explicat ce anume a determinat arestarea mea, că luptasem pentru credinţă, dreptate şi adevăr. I-am povestit că şi unii dintre prietenii mei pe care el îi cunoştea au fost închişi împreună cu mine.

Încet, încet, i-am conturat noţiunea de comunism, împotriva că-ruia eram, dar nu puteam face nimic. Trebuia însă cunoscut adevăratul sens al comunismului. I-am cerut să nu discute cu nimeni aceste subiecte, pentru că riscam să fiu închis din nou, iar mama lui exclusă din învăţământ. (Aurel Vişovan, Dincoace de gratii)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



România şi sfârşitul Europei (21)

Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplomat de prestigiu, ministru de externe al României în perioada Statului Naţional - Legionar (1940-1941) şi a Guvernului Naţional de la Viena (1944-1945). Lucrarea sa „România şi sfârşitul Europei” constituie un izvor documentar de excepţie.

Luna martie 1939 va vedea moartea lui Miron Cristea, Patriarhul diavol, care acoperise cu sfintele sale veşminte toate nelegiuirile, toate omorurile stăpânului său… şi promovarea lui Armand Călinescu la scaunul de prim-ministru, ocuparea Boemiei de către germani, luarea Madridului de către Franco, adeziunea Ungariei la pactul anti -Comintern…Bucureştii erau înmărmuriţi. La 17 martie, un Consiliu de Coroană hotărăşte rezistenţa armată la orice agresiune din orice parte ar veni. În acelaşi timp se porunceşte o încercare de mobilizare generală, încercare care s-a terminat cu un fiasco total. Toate lipsurile oştirii au ieşit deodată la iveală. Soldaţii care nu aveau arme, nici îmbrăcăminte au fost retrimişi în grabă la vatră. (pag. 145)Mihail Sturdza remarcă cu tristeţe falimentul total al politicii externe româneşti în anii 1938-1939. Cu cât forţele naţionaliste europene se afirmă şi cuceresc poziţie după poziţie, cu atât Carol al doilea şi camarila se leagă orbeşte de garanţiile mincinoase ale Angliei şi Franţei (care nu aveau de gând să apere, ci doar să asmută pe polonezi şi români contra Germaniei) şi de alianţele de carton (Mica Înţelegere, Înţelegerea Balcanică) care se vor evapora” instantaneu sub presiunea evenimentelor. Căpitanul prevăzuse asta şi o declarase public cu doi ani înainte.

Iar despre forţa noastră militară, ce să mai vorbim? În spatele declaraţiilor bombastice ale regelui şi politicienilor - marionetă, aveam o armată nepregătită, slab echipată şi cu armament primitiv, banii pentru înzestrarea ei scurgându-se în buzunarele camarilei şi ai partenerilor dubioşi ai acesteia.

Trădând în mod scandalos interesele ţării şi acceptând sfârtecarea ei teritorială, Carol al doilea a rămas fidel doar ocultei internaţionale care-l manevra. Mihail Sturdza subliniază însă şi vinovăţia politicienilor şi diplomaţilor români (unii cu carieră respectabilă în spate) care au acceptat să-i fie unelte în acest joc sinucigaş pentru ţară.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Nicolae Bălăianu – a treia victimă a prigoanei Duca

„Acei ce vor cădea dintre noi, vor avea nume şi morminte de eroi”Corneliu Zelea Codreanu

Sub aceste cuvinte ale Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu, inaugurăm o nouă rubrică în care veţi afla povestea martirilor legionari ai prigoanelor.

*
După moartea lui Virgil Teodorescu în Dobrogea şi a lui Niţă Constantin în Moldova, avea să curgă sânge legionar şi în Muntenia... În iulie 1933, Căpitanul fixează şefii de judeţe pentru a spori şi monitoriza activitatea legionară în teritoriu. Pentru judeţul Vlaşca a fost numit profesorul Vasile Christescu. La momentul respectiv Vlaşca erau fieful ţărănistului R. D. Ioaniţescu, iar Mişcarea număra puţini membri. De aceea prof. Christescu decide să desţelenească judeţul printr-un marş. Înainte de a pleca la drum, redactează un manifest adresat vlăscenilor pe care Căpitanul nu doar că îl aprobă, dar îl va integra în „Cărticica Şefului de Cuib” ca model de manifest pentru toată lumea legionară. În fruntea unei echipe de propagandă, cu un braţ de manifeste profesorul Christescu trece prin toate satele şi comunele judeţului. Nu lipsesc atacurile jandarmilor care îi sabotează şi provoacă, interzicându-le manifestaţiile şi chiar aruncându-i în temniţă. Toate astea şi ziarul nou înfiinţat de Christescu - „Vlaşca Legionară” - vor aduce un mare val de simpatie pentru legionari în tot judeţul.

În decembrie 1933 echipele legionare se aflau în plină campanie în Vlaşca, ca şi în restul ţării. Aşa cum spuneam şi în articolele anterioare pe subiect, Garda de Fier a fost scoasă peste noapte în afara legii şi concomitent au început arestările şi bătăile - fără că legionarii aflăţi pe teren să afle vestea intrării lor subite în ilegalitate. În comuna Daia din Vlaşca, ţăranul Nicolae Bălăianu lipea afişe electorale ale Gărzii de Fier. La 9 decembrie 1933 este arestat de jandarmul Niţă Marin din comună, chinuit şi schingiuit. În 12 decembrie Bălăianu moare în spital la Giurgiu din cauza bătăilor suferite.

Nicolae era născut în anul 1907 la Daia, Vlaşca (azi judeţul Giurgiu), era ţăran plugar, căsătorit cu Lina, cu care avea mai mulţi copilaşi mititei. Lina şi-a scos soţul din spital şi l-a înmormântat acasă în cimitirul din sat. Înmormântarea a fost săracă şi fără prea mulţi participanţi - legionarii erau vânaţi şi arestaţi din ordinele lui Duca.

Anii trec şi vine biruinţa din 1940. La căpătâiul lui Bălăianu camarazii ridică un monument funerar masiv din mozaic verde. Lui Nicolae Bălăianu i se face pomenirea de 7 ani în timpul guvernării, familia lui e sprijinită de legionari. Din păcate, Mişcarea intră iar în prigoană întâi sub Antonescu, apoi sub comunişti. Lina Bălăianu rămâne singură să-şi crească copiii şi să supravieţuiască. Nu s-a recăsătorit, a trecut la Domnul în 1982 şi s-a înmormântat alături de soţul ei.

Sâmbătă 8 decembrie 2018, la 85 de ani de la asasinarea lui Nicolae Bălăianu, am făcut slujba de pomenire la Daia, în biserica satului ce află în interiorul cimitirului. Alături de părintele paroh (care ne-a primit cu mare deschidere şi bucurie), am făcut ecteniile de pomenire şi la mormântul soţilor Bălăianu care se păstrează şi astăzi intact, dar uitat în marea crucilor din cimitir. Dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a ajutat să găsim mormântul mult căutat al lui Nicolae Bălăianu şi nădăjduim că se vor găsi şi alţii dintre cei care vor citi aceste rânduri care se vor ruga pentru sufletul acestui martir legionar şi îşi vor face timp şi să-i aprindă o lumânare la căpătâi.

Nicolae Bălăianu - PREZENT!

Manifestul profesorului Christescu (model de manifest):Români din judeţul Vlaşca!

O mişcare nouă şi hotărâtă, îndrumată de crezul unei acţiuni de faptă românească, de jertfă şi cinste în conducerea statului, şi-a înţeles chemarea din strigătul de durere şi revoltă al unui neam întreg.

Pentru această ţară amăgită de o bandă de politicieni profitori şi prădalnici, ameninţată şi umilită în rosturile ei de toţi străinii şi înstrăinaţii, Legiunea vine astăzi ca o mişcare de avânt şi tinereţe, de entuziasm şi disciplină ostăşească. Sub scutul religiei noastre strămoşeşti, cheamă la luptă pentru întronarea unei vieţi noi de cinste şi dreptate.

În fruntea ei stă fiul Moldovei, Corneliu Zelea-Codreanu, care înfruntând prigoană şi pătimind suferinţă, luptă neîncetat pentru mântuirea neamului nostru şi pentru triumful dreptăţii.

Din ordinul lui am luat conducerea Legiunii în acest judeţ să-mi fac sfânta datorie de român să chem în această Organizaţie pe cei cărora le-a rămas scumpă vatra strămoşească şi care sunt hotărâţi să lupte în spiritul de jertfă alături de noi pentru biruinţa românismului şi a dreptăţii.

Români vlăsceni! Intelectuali, negustori, plugari şi muncitori, înţelegeţi porunca vremii şi înrolaţi-vă în Legiune.

Prof. Vasile Christescu

Gheorghiţă Negrea - ultima victimă a prigoanei Duca

Aşa cum scriam în numărul trecut al revistei noastre, I. Gh. Duca a căzut secerat de gloanţele Nicadorilor în 29 decembrie 1933. Pedepsirea sa nu a pus însă capăt fărădelegilor pe care le începuse cu misiunea declarată de a distruge Mişcarea. Ştiţi bine că în aceeaşi zi cădea asasinat martirul Sterie Ciumetti, ca represalii pentru moartea lui Duca. În timp ce Sterie trecea în lumea drepţilor, undeva în Banat, un legionar zdrobit în bătaie încă se lupta cu moartea, sperând să iasă învingător.

Gheorghiţă s-a născut în 4 martie 1912 în comuna Fârdea din judeţul Severin (astăzi Timiş) din oameni simpli, ţărani muncitori şi iubitori de ţară. Ca toţi ai săi şi Gheorghiţă al nostru muncea pământul sperând că ziua de mâine va aduce şi ţăranilor dreptate şi o viaţă mai bună. Poate de asta s-a ataşat Mişcării Legionare. Nu ştim când a venit în organizaţie, dar ştim că decembrie 1933 îl găseşte înrolat în echipa electorală a Gărzii de Fier.

Şi în acelaşi decembrie, când statul de drept ardea pe rugul trădărilor politice făcute de Duca, Gheorghiţă împărţea manifeste electorale în Gladna Română (comună aflată la 7 km de Fârdea). Profitând de abuziva scoatere în afara legii a grupării legionare, plutonierul Niţu vede ocazia perfectă de a puncta în faţă superiorilor. Gheorghiţă Negrea este arestat în locul în care împărţea manifestele, este dus la postul de jandarmi unde Niţu îl bate bestial. Gheorghiţă cade, iar plutonierul i se urcă pe piept călcânudu-i-l în picioare. Cu pieptul zdrobit va fi ulterior redat părinţilor.

Se va lupta cu moartea până aceasta îl va învinge, în 12 ianuarie 1934 - acum 85 de ani. Gheorghiţă este ultimul legionar mort în prigoana Duca. Oare în cele 40 de zile când sufletul urcă treptele văzduhului, cei doi morţi, Negrea şi Duca, se vor fi întâlnit pe scara dintre Rai şi Iad? Nu ştim... Dar ne rămân că un torent de chin şi durere vorbele lui Gheorghe Negrea, tatăl tânărului Gheorghiţă: „Eu ca tată m-am jertfit mult pentru înfăptuirea României Mari, lasându-mi tot ce-i mai scump: părinţi, soţie şi copil, ba chiar şi avere şi m-am înrolat ca voluntar în armata română. Ba chiar mi-au dat răsplata de fost voluntar că mi-au omorât scumpul şi neuitatul meu fiu. Dumnezeu care vede şi aude toate să vină el cu dreptatea peste cei nedrepţi”.

Peste nedreptatea lui Duca, Nicadorii au adus dreptatea neamului şi pentru ea au plătit cu viaţa - întâi capturată între zidurile ocnei, apoi închisă sub lespedea de ciment de la Jilava...Gheorghiţă Negrea - PREZENT!
Nae Dumitrescu, inventatorul aruncătoarelor de flăcări80 de ani de la asasinare
Cenuşa din hrubele Crematoriului„În ziua de 26 ianuarie 1939 s-au adus de la Institutul Medico-Legal două cadavre cu auto-dricul institutului. Incinerarea s-a făcut în prezenţa domnului comisar al circumscripţiei 23 precum şi a altor persoane pe care nu le cunosc”... fragment din declaraţia mecanicului de la Crematoriu Cenuşa, Ion Cerchez.

Unul dintre cadavre aparţinea neînfricatului locotenent Nicolae Dumitrescu, inventatorul celebrelor aruncătoare de flăcări, ajuns prin mania autorităţilor carliste primul legionar mistuit în burta cuptorului de la crematoriu. Din nenorocire, pe parcursul anului 1939 alţi camarazi îi vor urma... Despre arestarea locotenentului Dumitrescu se aflase din 25 ianuarie 1939, iar „sinuciderea” sa a fost anunţată sistematic în presa din ţară şi în cea din străinătate la finalul lunii ianuarie 1939. Despre incinerare nu se ştia. Familia şi camarazii nu au crezut nicio clipă în povestea sinuciderii şi, deşi nu au primit trupul lui de la autorităţi, nu au renunţat să îl caute.

La mai puţin de doi ani de la moartea sa, revoluţia legionară - în cadrul căreia Nicolae Dumitrescu ar fi trebuit să joace un rol crucial - se produce, şi România devine stat Naţional Legionar. Din zorii biruinţei se caută şi se recuperează trupurile martirilor prigoanei. Cu toate astea unele sunt de negăsit în gropile comune, în răspântiile sau în colţurile de cimitir în care fuseseră aruncate sute de tinereţi legionare. Căutările ajung şi la Crematoriu unde se află că în timpul prigoanei un număr de 24 de cadavre au fost arse în prezenţa autorităţilor fără a fi înregistrate cu nume sau detalii, cenuşa dându-se dispoziţie să fie aruncată.

Agripina Dumitrescu, soţia lui Nicolae, a ştiut de la început că soţul ei a fost unul dintre acele cadavre. A pornit singură o investigaţie la Crematoriu în paralel cu cea pe care o făceau fără succes autorităţile. Cu dragoste, hotărâre şi tenacitate a reuşit să îi facă să vorbească întâi pe cei ce asigurau curăţenia, apoi pe mecanicul cuptorului. Agripinei i se datorează recuperarea cenuşei tuturor leionarilor asasinaţi şi incineraţi la Crematoriul în perioada ianuarie - octombrie 1939.Inginerul chimist Nicolae Dumitrescu

Nicolae s-a născut în 14 octombrie 1912 în Stănislăveşti (astăzi Oarja) Argeş, în familia Radu şi Ioana Dumitrescu. Ioana era a doua soţie a lui Radu. Cea dintâi, Maria, murise tânără lăsându-şi soţul văduv alături de câţiva copilaşi. Văduvă era şi Ioana, al cărei soţ murise în răscoala de la 1907. Radu şi Ioana şi-au unit destinele şi familiile fiind binecuvântaţi cu noi prunci, ajungând să crească împreună 13 copii. Familia era înstărită, respectată şi cunoscută în toată zona. La începutul anilor ‘20 Radu şi Ioana doanează terenul pentru construirea unei şcoli şi unei biserici în satul Cătanele din comuna lor. La Cătanele nu existase până atunci nici şcoală şi nici biserică. Ulterior, după ridicarea bisericii, se vor îngriji şi de înzestrarea ei. Soţii Dumitrescu îşi cresc copiii cu dragoste de pământ şi frică de Dumnezeu.

Nicolae se distinge de mic prin inteligenţa sa ieşită din comun. Urmează şcoala în comuna natală. Încurajaţi de profesori, părinţii hotărăsc să îl trimită mai departe la carte. Va termina liceul Brătianu din Piteşti, apoi se va înscrie la Facultatea de Chimie în Bucureşti. Aici o va cunoaşte pe viitoarea lui soţie, Agripina Şubă, colegă de an. Cei doi vor trăi o minunată poveste de dragoste, cimentată de pasiunea pentru chimie, inventică şi ulterior de crezul legionar. Nicolae a fost angajat de Ministerul Apărării pentru postul de chimist în Arsenalul Armatei din Bucureşti, Agripina lucra pe acelaşi post în cadrul Societăţii Astra Română. Cei doi au fost binecuvântaţi prin naşterea fiului Răzvan şi viaţa lor părea acum desăvârşită pe toate planurile. Doar că... în 1932 Agripina are un vis ciudat în care îl vede pe Nicolae singur, la capătul tramvaiului 1, spânzurat cu cablurile de alimentare ale tramvaiului... Pentru a-şi desăvârşi studiile şi a se specializa în domeniul petrolului, Nicolae se va înscrie în 1934 la Institutul de Chimie Industrială din cadrul Politehnicii, superiorii săi dându-i toate aprobările necesare. Timp de doi ani va frecventa cursurile institutului aplicând rezultatele studiilor sale la rafinăria Astra Ploieşti. Tema sa de cercetare a fost asupra benzinelor necesare în aviaţie, cu care a obţinut diploma de inginer chimist „magna cum laude”. Totodată, sub supravegherea profesorilor săi a executat planul primului hangar subteran de avioane din România. În toată cercetarea sa a fost secondat de Agripina. Ajungând mai iscusit decât profesorii săi, îndemnat de aceştia, a cerut Ministerului să fie trimis în străinătate unde putea să aprofundeze acest domeniu de pionerat pentru România. Ministerul Apărării i-a refuzat plecarea deşi Fundaţia Rockefeller îi oferise o bursă de studiu. Ministerul va oferi bursa lui Nae unui protejat din sistem. Legionarul Dumitrescu şi povestea aruncătoarelor de flăcări

Deşi profesorii insistă, refuză să se înscrie la studii doctorale văzând că ţara şi armata aveau nevoie doar de rezultatul muncii lui, nu şi de el. În acest timp se încadrează alături de soţia sa în Mişcarea Legionară. Nicolae, cu grad de locotenent în armata română, nu putea face oficial politică, asta nu l-a împiedicat să se dedice trup şi suflet Mişcării. Lucrează în clandestinitate, leagă prietenii trainice de nezdruncinat - una din acestea este legătură lui frăţească cu Miti Dumitrescu pe care îl cunoştea din studenţie. Jertfa eroică a martirilor Moţa şi Marin îi confirmă că drumul ales e cel corect, alege să se implice şi să se jertfească şi mai mult. Începe să ţină vinerea post negru. Moartea Căpitanului îl zdrobeşte sufleteşte, refuză să creadă şi doreşte răzbunare. Sub comandamentul de prigoană condus de Vasile Chirstescu, Alecu Cantacuzino, Horia Sima, Dumitrescu-Borşa etc, el se angajează să lupte pentru pedepsirea călăilor şi izgonirea regelui Carol. Cum Mişcarea nu dispunea de armament şi muniţie, o acţiune armată părea imposibilă.

Atunci locotenentul Dumitrescu se angajează să suplinească lipsa armanentului cu o invenţie personală: aruncătoarele de flăcări cu rază de acţiune de 100 metri (o rază de acţiune uriaşă faţă de aruncătoarele de flăcări fabricate la acea dată). Acestea urmau a fi construite de o echipa legionară coordonată de el spre a fi utilizate în cadrul revoluţiei legionare. Echipe de sacrificiu înarmate cu aruncatoarele de flăcări ar fi putut pătrunde în forţă în Palatul Regal de unde să fie izgonit tiranul. Totul merge conform planului până într-o zi...Explozia din strada Căpitan Oarca şi capturarea lui Dumitrescu

În 7 ianuarie 1939 are loc o explozie în laboratorul organizat de locotenentul Dumitrescu într-o casă din Stradă Căpitan Ion Oarca, la numărul 23. Explozia este cauzată de neatenţia în mânuirea explozibilului. Dumitrescu şi ceilalţi legionari aflaţi în laborator reuşesc să fugă înainte de sosirea poliţiei, dar planul lor era pe jumătate compromis. În laborator s-au găsit peste 1500 de petarde şi mult material explozibil. Autorităţile intră în alertă. Aruncătoarele de flăcări nu se aflau acolo, dar în curând se va afla de existenţa lor. Nicolae Dumitrescu se ascunde şi din câte putem reconstitui, se întâlneşte cu Miti Dumitrescu căruia îi predă câteva zeci de grenade şi de pistoale Steyr şi Beretta (pe care Miti la rândul lui le va lăsa lui Cezar Popescu înainte de plecarea sa din ţară - după ce autorităţile descoperiseră complotul din strada Pretorienilor, în 8 februarie 1939).

Poliţia era pe urmele lor, la 24 ianuarie este descoperit depozitul din Şoseaua Colentina unde se aflau 22 de aruncătoare de flăcări cu capacitate de 20 litri şi rază de acţiune de 100 metri. Descoperirea i-a uluit pe specialiştii armatei care nici nu îşi imaginau posibilă existenţa unei astfel de arme. Dumitrescu fuge, cu poliţia pe urmele lui. Este încolţit la capătului tramvaiului, pe şoseaua Colentina... este somat să se predea, dar răspunde cu focuri de armă. Va fi până la urmă capturat şi dus în beciurile Prefecturii. Este schingiut şi torturat. Într-un final este asasinat prin spânzurare, simulându-se sinuciderea.

În legătură cu acţiunea lui Nae Dumitrescu sunt arestaţi legionarii Virgil Mihăilescu, dr. Constantin Zissu, avocat Demetrescu Dimitrie, Demetrescu Nicolae, Ion Gh. Dumitriu, ing. Dumitru Popescu, Coculescu, Berechet Ion, Ion Ştefănescu, Robescu Adelina, dr. Gheorghe Buţu, Teodor Constantinescu, Popescu Gheorghe, Mircea Lobescu, av. Pârvulescu Teodor, studenţii Mirea Ion şi Teoharie Nicolae, Chirilă Nicolae şi Custură Ion. Aceştia vor fi judecaţi şi condamnaţi în cadrul procesului „Aruncătoarelor de flăcări” la o lună de la asasinarea lui Dumitrescu.

Miti Dumitrescu reuşeşte să fugă din ţară, ajungând în martie 1939 la camarazii din Germania. Aici va duce cu sine legenda eroismului locotenentului Dumitrescu care îi va sluji drept model. Cei ce l-au întâlnit pe Miti la Berlin mărturisesc că acesta se ruga să fie şi el învrednicit de o moarte eroică ca a prietenului său...Locotenentul Dumitrescu îşi odihneşte veşnicia la Predeal

La câteva luni de la moartea soţului, Agripina primeşte o ofertă de a lucra la Berlin. Pleacă împreună cu băieţelul, dar revine în ţară în curând neacceptând ca acesta să fie crescut în grădiniţă, departe de căldura ei şi de familie. Se reangajeaza la Astra şi speră în recuperarea trupului lui Nicolae şi în sosirea marii biruinţe pentru care el îşi dăduse viaţa.

După cumplitele descoperiri din hrubele crematoriului, cenuşa martirilor noştri ia drumul Predealului. La 26 octombrie 1940 rămăşiţele lui Nicolae Dumitrescu, puse într-o urnă de piatră, sunt privegheate de familie şi camarazi în subsolul crematoriului. Noaptea se face slujba, se stă de gardă. În dimineaţa zilei de 27 octombrie scumpele urne sunt urcate în trenul special ce avea să le ducă la Predeal. Aici urmează slujba înmormântării. Potrivit Comisiei de Anchetă, în decembrie 1940 se stabilieşte că un anume Miti Constantinescu, locotenent-colonel de jandarmi, ar fi autorul asasinării locotenentului Dumitrescu. Acesta nu se află pe lista celor arestaţi şi ulterior executaţi de legionari la Jilava. Cel mai probabil moartea lui Nicolae Dumitrescu a rămas nepedepsită.

Agripina va continua o carieră strălucită, fiind prima femeie inginer din România care a lucrat în instalaţii de foraj petrolier. În 1946 se recăsătoreşte cu ofiţerul Rudencu care îşi va pierde viaţa la scurtă vreme într-un accident, pe când transporta armament militar. Rămâne din nou singură cu Răzvan şi cu amintirea lui Nae Dumitrescu, pe care nu a vrut şi nici nu a putut să o şteargă din suflet. Soarta a fost crudă cu ea şi i-a răpit la bătrâneţe unica bucurie: Răzvan, specialist în fizică nucleară la Institutul de la Măgurele, a murit în 1995 din cauza unei tumori cerebrale. Agripina s-a stins şi ea, nonangenară, singură printre amintirile scurtei perioade fericite din tinereţe.

Martirii aşteaptă... martirii ne aşteaptă

Într-o zi de iarnă am ajuns în satul Cătanele, auzind că aici ar există mormântul familiei Dumitrescu. Am găsit uşor biserica în curtea căreia se află câteva morminte, iar în spate dăinuie şi acum fosta clădire a şcolii înfiinţate de Radu Dumitrescu. În partea dreaptă a bisericii, mormântul ctitorilor: familia Radu şi Ioana Dumitrescu, iar lângă el, o cruce ridicată pentru Nicolae Dumitrescu cu tot cu fotografia lui pe care cei 80 de ani trecuţi de la nelegiuita lui ucidere nu au şters-o.

Locotenentul inginer chimist Nicolae Dumitrescu trebuie să îşi recapete locul de glorie în istoria Mişcării Legionare, iar descoperirile lui şfiinţifice trebuie cunoscute măcar de noi, cei ce astăzi completăm în urma lor şirul celor ce cred nelimitat.

Nicolae şi Agripina Dumitrescu - PREZENT!

Cezarina Condurache 

divider



La Division Azul (13) „La Intermedia”

„La Intermedia” reprezintă unul dintre cele mai însângerate şi eroice capitole din istoria Diviziei Albastre. Luptând în condiţii extreme, aproape imposibile, împotriva unui inamic ale cărui efective erau de o superioritate covârşitoare, rămăşiţele regimentului 269-Esparza au respins, la capătul a 12 ore de luptă, un atac pe care sovieticii îl plănuiseră a fi decisiv pentru stabilirea unui cap de pod necesar contraofensivei preconizate în vederea ruperii Cercului Leningradului în acest sector. Zădărnicirea acestui plan a fost posibilă prin anularea factorului surpriză, pe care mizaseră strategii sovietici, de către o mână de „guripas” care au îndeplinit literal ordinul Generalului lor, pierind cu toţii în cel mai eroic mod cu putinţă.

După retragerea pe malul vestic al Voljovului, Comandamentul D. A. plănuia retragerea încercatului regiment 269 pentru a se recupera după pierderile suferite şi a constitui cu acesta o a doua linie defensivă în ariergardă. Zona sa de desfăşurare, capătul de miazănoapte al liniei spaniole, urmând a fi ocupat de efective ale Diviziei 126 germane, la rândul său D.A. urmând a-şi extinde linia spre sud pentru a întări malul occidental al Lacului Ilmen. Acesta îngheţase şi era perfect tranzitabil pentru forţele terestre. Pentru a verifica aceasta, Grupul de Cercetare, folosindu-se de redusele sale mijloace motorizate, a realizat două misiuni de recunoaştere, ajungând până pe malul estic al lacului.

Grosul D.A. se menţinea în jurul asediatului Novgorod. Presiunea inamicului era atât de mare în insula formată între Micul Voljov şi Marele Voljov, încât cele două puncte forte spaniole, la nord, mănăstirea Chutiny şi la sud, în mod semnificativ botezată „Poziţie Alcazar”, nu puteau fi aprovizionate sau întărite decât la adăpostul nopţii.

Nimeni nu se îndoia de un iminent atac sovietic. Pentru a ridica moralul efectivelor extrem de slăbite, Muñoz Grandes a ordonat tuturor voluntarilor D.A. ca în cazul unui puternic atac să lupte rezistând ca şi cum s-ar afla „ÎNFIPŢI ÎN TEREN” (CLAVADOS EN EL TERENO), până la ultimul om.

În zorii zilei de 26 decembrie 1941, Esparza împreună cu doi asistenţi porniră într-o sanie pe şoseaua către Bystritsa, unde efectuară o vizită Companiei de Stat Major formată din muzicieni şi mecanografi şi comandată de către un căpitan de infanterie mutilat în Războiul Civil, care datorită gravităţii rănilor sale fusese trimis în Rusia doar pentru a sta aşezat la o masă de la care să dirijeze funcţionarii militari, la adăpostul Cartierului General al diviziei. Însă Possad schimbase toată această situaţie şi acum era necesar oricare dintre ofiţeri. „Nimic nou de raportat domnule Colonel”, salută Căpitanul Purmuy cu ciotul mâinii. Singurul ochi clipi din pricina frigului. Colonelul zâmbi şi răspunse salutului.

Esparza şi escorta sa se îndreptară spre nord, către Lobkov, la câţiva kilometri distanţă. Nu exista şosea, astfel că-şi croiră drum printr-un pârâu, apoi începură a urca o colină. Ochii ageri ai lui Esparza cercetau terenul şi în depărtare zăriră o veche capelă unde locotenentul Escobedo se afla cu plutonul său. În Lobkov căpitanii González şi Temprano luară poziţia de drepţi, văzându-l pe colonel apărând dintre nămeţi. Raportară că ceea ce mai rămăsese din oamenii companiilor a 6ª, a 7ª şi a 8ª se aflau într-o formă extraordinară, luând în considerare prin ce trecuseră până atunci. Esparza îşi duse binoclul la ochi şi scrută cu el orizontul. Descoperi la nord două coline sterpe ce păreau că domină mai multe văioage care mergeau paralel cu râul. Îndată îşi dădu seama de necesitatea folosirii lor şi ordonă stabilirea imediată de poziţii intermediare pe crestele lor. Constatând cu satisfacţie că nu şi-a pierdut instinctele de comandant, străbătu încă doi kilometri până în Udarnik, unde se aflau cantonaţi cei 60 de oameni ai Companiei a 5ª şi a 2ª Anticar. Maiorul Román se afla la comanda lor, ceea ce făcea ca motivele de îngrijorare ale colonelului să fie prea mici în această privinţă. Animat, Esparza se întoarse la punctul de comandă cu o maşină. Se culcă şi adormi profund, însă pe la două şi jumătate îl treziră. Temprano telefona din Lobkov raportând existenţa unui foc intens dinspre nord, în direcţia noii poziţii intermediare. Nu ştia ce se întâmplă, deoarece nu avusese timp să întindă o linie telefonică.

Sovieticii, cunoscând faptul că spaniolii nu acopereau tot malul râului, ci doar dispuneau de puncte de sprijin între care patrulau, au folosit una dintre aceste breşe pentru a infiltra o forţă menită să macine Regimentul 269. Puternice efective traversaseră râul îngheţat prin acelaşi loc prin care spaniolii trecuseră cu două luni în urmă.

Sublocotenentul Rubio Moscoso şi subunitatea sa abia reuşiseră să sape câteva puţuri de trăgător, de când colonelul ordonase în ziua anterioară ocuparea poziţiei.

Esparza începu imediat un tur telefonic cu toate posturile de comandă din sector. Toate liniile erau intacte. Román nu auzise nimic în Udarnik. Vântul din pădurile dimprejurul satului se pare că acoperea zgomotul focurilor de arme.

Temprano sună din nou. Un sergent, cu costumul alb de camuflaj plin de sânge, intrase clătinându-se în punctul de comandă. Poziţia intermediară era puternic atacată. Primul gând al lui Moscoso a fost de a-l înştiinţa pe Temprano. Cum nu existau alte mijloace de comunicare, l-a trimis pe sergent cu doi soldaţi. Ajungând la şoseaua Lobkov-Udarnik, trei sute de metri în spatele liniei, întâlniră o coloană inamică ce se îndrepta în formaţie spre nord, către Udarnik. Misiunea lor acum era mai importantă ca nicicând. Un spaţiu în coloana inamică le oferi o oportunitate. Cei trei ieşiră cu îndrăzneală din pădure şi traversară prin mijlocul formaţiei ruseşti. În acel moment de confuzie sergentul, deşi rănit, a reuşit să treacă, ceilalţi doi fiind doborâţi. Temprano constată el însuşi că ruşii nu apăreau în Lobkov.„Ah, gândi colonelul, ruşii recurg la trucul lor obişnuit. Sigur mişună în zona postului de comandă al Maiorului Román. Probabil caută să atace prin punctul de sudură dintre 250 (D.A.) şi 126*, cum încercaseră în urmă cu două zile între 126 şi 215.”Se puse imediat în contact cu Román.

– Încă nu auziţi nimic?

– Nu, domnule Colonel. Voi ieşi să ascult. Urmă o pauză.

– Absolut nimic, domnule Colonel. Román încercă atunci să sune la cel mai apropiat post de poziţia intermediară. Nimeni nu răspunse.

– Nu-mi place asta, domnule Colonel. Trimiteţi patrulele!

Subofiţerii ieşiră din postul de comandă şi începură a deschide uşile „isbelor”*.

– Haideţi, începe distracţia!

– De ce noi întotdeauna? protestă unul.

– Mereu 269?„Radio Macuto” zvonise cu o zi în urmă că aveau să fie înlocuiţi de către nemţi, în schimb cei care veneau erau ruşii. Afară, vântul tăia ca un cuţit la -36 de grade. Lanternele luminau pereţii de cărămidă ai vechii capele, în timp ce oamenii camuflaţi dispăreau în întunericul îngheţat. O grupă avea să facă o recunoaştere spre nord, către Ploshtin, unde se aflau nemţii lui Laux, iar plutonul locotenentului Ochoa, poreclit „Primarul” - demisionase din funcţia de primar al oraşului Ceuta pentru a se înrola în D.A. - îşi conduse cei 32 de oameni printr-o gaură a gardului de sârmă ghimpată. Coborâră pe cărarea din câmpul de mine, în afara perimetrului până la şoseaua Udarnik-Lobkov. Era ora 3:30 şi mai aveau încă 6 ore de întuneric.

Pomii păreau că se îndeseau în timp ce plutonul, aplecat din pricina viscolului îngheţat, se îndrepta cu greu spre sud. Rafalele de vânt mişcau zăpada fină, limitând vizibilitatea la doar câţiva metri. Era nevoie să se strige, pentru a se da ordinele. Şuieratul vântului printre arbori acoperea orice alt sunet. „Los Guripas” vedeau puţin şi nu auzeau nimic. Nici ruşii… Cele două coloane s-au trezit faţă în faţă, surprinzându-se reciproc. Se aruncară cu toţii în şanţuri, deschizând focul. „Desfăşurarea!” strigă Ochoa. Plutonul se desfăşură şi se aruncă în zăpada din pădure, de-o parte şi de alta a şoselei. Coloana rusească părea să se întindă kilometri înspre sud.„Culcat!”, strigă Ochoa, lansând cu pistolul său Very o rachetă roşie ce traversă tunelul format de copaci. Îşi desprinse de la gât automatul şi îngenunchind în spatele unui buştean începu să tragă, trasoarele roşiatice muşcând din umbrele, ale căror „naranjeros”* îi împroşcau cu gloanţe pe voluntarii spanioli care căutau să se retragă. În acest schimb de focuri căzură cinci „guripas”, Ochoa fiind şi el lovit. Târându-şi răniţii, ceea ce a mai rămas din pluton s-a întors spre Udarnik. Au ajuns la primele case după ce reuşiseră să scape de cercetaşii siberieni. Trecuse doar o oră, când Román îl sună pe Esparza şi îi raportă:

– Situaţia este gravă, domnule Colonel. Locotenentul Ochoa este grav rănit în piept şi am pierdut 15 oameni din 32. Inamicul pare a fi foarte numeros. Esparza îi comunică maiorului Román că l-a alertat pe Lt. Petenghi cu plutonul său de asalt şi pe Vallespin la Miasnoi Bor. Aceştia se îndreptau în camion spre Udarnik. De asemenea, că García Rebull se îndrepta spre nord, din Vitka la Lobkov. Odată ce s-ar fi dispus de aceste întăriri, urma să se atace din Udarnik în jos şi dinspre Lobkov în sus, învăluindu-i pe ruşi în apropierea „Poziţiei intermediare”.

Román lăsă telefonul jos. Îi ordonă locotenentului Cuervo de la Compania a 2ª Anticar să instaleze una dintre cele două piese de 37 mm în uşa capelei, acest lucru oferindu-le artileriştilor un amplu câmp de bătaie, incluzând o bună parte din pădure şi protejându-i în acelaşi timp pe răniţii ce zăceau înăuntru. Juan Eugenio Blanco ajută la instalarea „Yolei” în uşă. Román ceru voluntari. Cineva trebuia să meargă pentru a afla ce se întâmplă la „Poziţia Intermediară”. Mariano Ferrer făcu pasul în faţă. Cu Ferrer în marş, Román se întoarse la posturile sale exterioare. Ruşii îl urmară, ocupând „isbele” din sud, încă neatacând. Se mulţumeau mitraliind casele şi bombardând satul cu mortiere, nu aduseseră altă artilerie. „Artileria”, gândi Esparza.

Roşii, aflându-se înşiraţi pe şoseaua Lobkov-Udarnik, ar fi putut fi uşor nimiciţi cu un foc de barieră. Primul Grup al lui Rodriguez se afla prea departe, în sud, pentru un tir eficace, dar în Miasnoi Bor se afla o baterie germană. Colonelul îl sunase pe comandantul bateriei, îi dădu coordonatele, însă nemţii au refuzat.

Esparza calculă că au trecut trei batalioane sovietice, din regimentele 1002 şi 1004. Trânti receptorul şi se întoarse, bubuitul artileriei răsuna peste Vibed. Ruşii măcinau şoseaua între Koptsi şi Miasnoi Bor. Inamicul căuta să împiedice sosirea întăririlor. Simultan, Divizia 305 Puşcaşi atacă Divizia 126 în Ploshtin.

Sună Temprano. Udarnik era atacat. Pierzând avantajul surprizei, sovieticilor le rămâneau două opţiuni: să se retragă sau să pătrundă în profunzime şi să lărgească breşa. Au ales să pătrundă.

Maiorul Román îşi privi ceasul: şase dimineaţa. Îşi ridică privirea la fereastra deschisă. O „isba” ardea, umplând aerul de un fum acru. Ruşii se aşezau încă, urmând să atace în curând. „Yola” lătră o dată şi încă o dată din uşa capelei. Trăgând cu furie, echipa lui Blanco căuta cu disperare să împiedice ca din pădure să iasă şi mai mulţi sovietici. Începură cu „Yola” ţintind spre Sud. Acum era îndreptată spre Nord. „Suntem complet izolaţi”, gândi Blanco. Îşi privi vechiul şi micuţul prieten, pe Vicente Gaceo del Pino, care îşi descărca febril automatul. „Teoretic, nu există speranţă. Valurile, mereu întărite, vin în mase compacte. Singurul lucru ce ne rămâne, este să murim în cel mai demn mod posibil.”La ora şase şi jumătate, Román îl sună pe Esparza.

– Suntem încercuiţi de un batalion, domnule Colonel. Cei treizeci de oameni ce mi-au mai rămas se află baricadaţi în capelă şi în câteva case din apropiere. Mă gândesc să contraatac.

– Cred că ar trebui să aşteptaţi, maior Román, să ajungă Vallespin şi Petenghi. Atunci îi vom prinde între două fronturi, îl sfătui colonelul.

– Voi ataca, domnule Colonel.

Împingând-o pe „Yola”, echipa lui Blanco şi ceilalţi infanterişti ieşiră din capelă. Tunul începu să latre din nou, în timp ce voluntarii înaintau aruncând grenade. Răniţii care mai umblau încă, trăgeau împiedicându-se. Ghemuit în spatele scutului piesei antitanc, Blanco vârî un proiectil pe fereastra unei case la două sute de metri distanţă. Cei 12 soldaţi o luară cu asalt. Doi spanioli ieşiră pe uşă, strigând „Arriba España”. Fuseseră capturaţi de către ruşi, de curând. Îşi luară câte o armă şi se uniră atacului. În urmă, Vicente Gaceo, prietenul lui José Antonio, zăcea rănit de moarte. La 7:30 Udarnik se afla din nou în mâinile spaniolilor. Petenghi se prezentă după o jumătate de oră şi Vallespin pe la ora nouă. Se crăpase de ziuă.

Divizia 126 respinsese între timp atacul rusesc în Ploshtin şi înţelegând că principalul atac se produsese în sectorul spaniol, au trimis imediat patru companii la Udarnik în sprijinul Diviziei 250. Dar ruşii reuşiseră să scape înainte ca acestea să ajungă.

Román conducea coloana spre sud, trecând pe lângă şiruri de ruşi căzuţi. García Rebull înainta simultan spre nord, dinspre Lobkov. O patrulă făcu recunoaşterea prin zăpada adâncă pentru coloana de sprijin a lui Román. Căşti, cadavre şi echipament zăceau împrăştiate pe şosea şi prin pădure. Corpul îngheţat al unui caporal spaniol zăcea în punctul de întâlnire din noaptea anterioară. În faţă se înalţa colina „Poziţiei Intermediare”. Puşcaşii sovietici blocau drumul. Între linii se afla Mariano Ferrer, încă în viaţă, încercând să se târască spre cercetaşii spanioli. De două ori rănit fiind, este lovit din nou. Când a fost recuperat de către sanitari, aceştia au fost nevoiţi să-i amputeze toate degetele congelate de la mâini. Îndreptându-se spre poziţia lui Moscoso, spaniolii trecură pe lângă zeci de cadavre ruseşti. Patrula sui pe creastă… Linişte. Apoi urmară lungi strigăte de mânie şi de neputinţă. Oamenii lui Moscoso se găseau ţintuiţi pe pământul îngheţat, cu târnăcoape de spart gheaţă ruseşti. Un sălbatic urlet de mânie străbătu rândurile spaniole. În timp ce oamenii lui Román şi ai lui García Rebull îi urmăreau pe ruşii ce băteau în retragere, cei din plutonul de asalt al lui Petenghi, stăpânindu-şi furia, îi vânau pe sovietici în pădurea întunecoasă. Prinşi pe gheaţa Voljovului, soldaţii regimentelor 1002 şi 1004 erau seceraţi fără reţinere. Rodriguez, trăgând la bătaie maximă, făcea ravagii în rândurile ruşilor.

Politrucii* îşi adunară oamenii pentru o nouă încercare. La ora două după-amiază, resturile a trei batalioane - cam două companii - ieşiră din Russa pe gheaţă şi atacară vechea capelă. Locotenentul Escobedo căzu rănit la prima rafală. Primul pluton a fost spulberat, însă înainte de a se deda la macabrele lor îndeletniciri, sovieticii au fost surprinşi de García Rebull, care venea în marş forţat din Lobkov cu două companii ale 1/269. În zece minute ruşii au fost alungaţi de pe colină şi împinşi spre râul îngheţat. Niciunul n-a supravieţuit. Acţiunea a durat mai puţin de 12 ore. După numărătoarea cadavrelor, pierderile ruseşti ajungeau la 1080 de oameni, fără prizonieri; spaniolii aveau trei ofiţeri morţi şi patru răniţi; 32 de subofiţeri şi soldaţi morţi şi 61 răniţi, toţi din Regimentul 269.Muñoz Grandes nu-şi imaginase cât de profetice vor fi cuvintele sale, când le-a ordonat oamenilor săi să se menţină pe poziţii ca şi când ar fi înfipţi în teren. Ordinul său de zi, după această bătălie, se încheia evocând eroismul secţiunii lui Moscoso: „Niciunul nu şi-a părăsit postul. Ordinul a fost îndeplinit literal. Bestialitatea roşie a servit pentru a face şi mai sublimă bravura soldaţilor noştri. Ce mândrie să fii spaniol!” Muñoz Grandes

Britanicii transmiteau triumfal la BBC că Novgorod a căzut. Wehrmachtul nu întârzie în dezminţirea ştirii, iar Muñoz Grandes scrise în felicitarea sa de Anul Nou pentru poporul spaniol următoarele cuvinte: „Dur este inamicul şi mai dură iarna rusească… dar şi mai duri sunt oamenii mei.”(va urma)

Note:*Divizii germane, 250 fiind Divizia Albastră.*Isbă - casă tip cabană din bârne*Naranjero - denumre dată de spanioli pistolului mitralieră cu tambor rusesc PPSh-41*Politruc- aspirant la funcţia de Comisar sovietic

Bibliografie: Españoles contra Stalin-Carlos Caballero Jurado

La División Azul-Carlos Caballero Jurado

La División Azul en Rusia- Gerald R. Kleinfeld y Lewis A. Tambs

Călin Gabor , Spania

divider



„Dumnezeu când te ajută, plumbul ţi se face plută!”

Proverbele românilor sunt asemănătoare apoftegmelor din Pateric: te surprind prin acuitatea observaţiei şi prin forţa cu care transmit opinii şi judecăţi de valoare privind viziunea ţăranului asupra vieţii. Cea mai mare colecţie de proverbe româneşti a fost realizată de Iuliu Zanne. Ea adună nu mai puţin de 10 volume. Paremiologia românească, portul şi jocurile populare care fac parte din zestrea satului nostru ar merita o atenţie mai mare din partea educatorilor care activează în învăţământul de la noi.

Prin psihologie, în sens larg, se înţelege reprezentarea pe care o are un om despre sine şi despre realităţile care îl înconjoară. Psihologia ţăranului român subzistă în basmele orale, în baladele şi zicerile înţelepte pe care le-a plămădit de-a lungul existenţei sale milenare şi, mai ales, în proverbele care i-au sintetizat bogata-i experienţă. Exploatarea îndelungată a ţăranului, obijduit de vremi şi de numeroasele stăpâniri, şi-a găsit expresia în formule ca: „Ţăranul paşte vaca, iar arendaşul o mulge”. Sau: „Bogatul greşeşte şi săracul cere iertăciune”. Iar spectacolul cotidian al bogăţiei nemilostive a născut proverbe ca acestea: „Averea bogatului mănâncă bucăţica săracului” sau „Bogatul mănâncă când voieşte şi săracul când găseşte”. Dacă era strâmtorat şi trebuia să se împrumute, ţăranul se ducea la un semen de aceeaşi condiţie socială: „Sărac la sărac aleargă”.

Despre omul care se căpătuia pe căi imorale, ţăranul român spunea că acela „adună unde n-a risipit”. Înţelepciunea înaintaşilor noştri propune ca ideal moral viaţa chibzuită, bine cumpănită: „Adună cu firul ca să ai cu grămada” sau „Adună la tinereţe ca să ai la bătrâneţe”.

Când omul devenea risipitor, înţelepciunea populară sancţiona actele nechibzuite, iraţionale: „Aduni cu ţârâita şi împarţi cu nemiluita”. Ţăranul era conştient că o viaţă nechibzuită te poate condamna la sărăcie: „Cine cheltuieşte peste ceea ce câştigă/ N-are-n casă nici mămăligă”.„Omul lucrător de pâine nu duce dor”În schimb, despre cel care le făcea pe toate de-andoaselea se spunea că umblă „pe brumă desculţ şi pe rouă încălţat”.

În acelaşi timp, străbunii noştri aveau o viziune realistă despre viaţă: conştientizau efemeritatea bunurilor materiale. Spuneau deseori: „Averea n-are stăpân”. Deşi, de obicei, vieţuia în lipsuri de tot felul, ţăranul român nu preţuia excesiv avutul, ci îl cântărea la adevăratele-i dimensiuni: „Averea străină nu ţine de cald”. Era convins că „nu averea face pe om, ci omul averea”.

Socotea vremelnice plăcerea şi bucuria produsă de lucrurile acestei lumi: „Totdeauna desfătarea are soră întristarea”. Sau: „Bucuria înşelătoare, ca roua trecătoare”.

Ţăranul valoriza ştiinţa de carte. De altfel, cei mai importanţi oameni ai satului erau ştiutori de carte: preotul, dascălul sau învăţătorul, primarul. De aceea, se spunea că „cine ştie carte are patru ochi”. Iar despre omul care grăia frumos şi drept se spunea că „vorbeşte ca o carte”.

Ţăranul preţuia munca, fiindcă „pâinea nu vine singură la tine”. Credea că „omul lucrător/ De pâine nu duce dor” şi că „omul cu meşteşug nu piere”. De aceea, „orice fel de meserie, nu e rău omul să ştie”. Românul de odinioară punea preţ pe muncă, dar se bucura şi de sărbătorile din calendar: „Viaţa fără sărbători, ca un drum fără conac”.

În faţa unei dileme, a unei situaţii care necesita luarea unei decizii, ţăranul îşi spunea că „stă în cumpănă” şi că, la urma urmei, „nu se poate şi în căruţă şi în teleguţă”.

Nici omul care se apuca de mai multe lucruri deodată, fără să isprăvească vreunul, nu era bine văzut în sat: „Multe ştie, multe croieşte/ Şi nici una nu isprăveşte”. Ţăranul ştia că, de multe ori, pentru a realiza ceva în viaţă, trebuie „să te faci luntre şi punte”.

Românul de odinioară era darnic, crezând cu tărie că „dar din dar se face raiul” sau că „dar la dar trage”. Iar despre unul care nu se achita de datorii sau nu îţi întorcea ajutorul, când ai fi avut mai mare nevoie de el, grăia: „Când îi dai, îi fată vaca, când îi ceri, îi moare viţelul”.„Omul calic şi obraznic/ Merge nepoftit la praznic”Ţăranul iubea dreptatea, de care atât de rar a avut parte în existenţa lui urgisită (de unde şi proverbul conform căruia, pe pământ „dreptatea umblă cu capul spart”). Îi plăcea să spună că „ce-i drept şi lui Dumnezeu îi place”. Şi credea că virtutea dreptăţii va ieşi învingătoare, în cele din urmă, în această lume plină de nedreptăţi: „Dreptatea iese ca untdelemnul deasupra apei”.

Ţăranul român era milostiv. Gândea că „cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu”.

Lăcomia şi obrăznicia - astăzi am numi aceste patimi „dorinţă de autoafirmare”, de a ieşi cu orice preţ în faţă - erau taxate în proverbe de tipul: „Omul calic şi obraznic/ Merge nepoftit la praznic”.

Grăirea de rău, clevetirea şi osândirea aproapelui erau descrise în proverbe de felul: „Vorba rea se duce ca glonţul”. Sau: „Vorba de rău se duce peste nouă ţări şi nouă mări”.

Sau: „Vorba ce zboară odată, nu se mai întoarce”. De aceea, „vorba puţină şi mâncarea cumpătată niciodată nu strică pe om”. Înţelepciunea populară avertizează: „Cine va umbla cu pizma îşi va sparge singur cizma”.

Ţăranul nu răbda fudulia: „Fudulul are doi tovarăşi: prostia şi sărăcia”. Despre omul fudul se spunea că „se fuduleşte ca musca în lapte”.

Multe proverbe sunt dedicate prostului şi prostiei: „Prostului nu-i stă bine dacă nu-i şi fudul”; „Cu omul prost să nu ai a face nici în clin, nici în mânecă”; „Prostul crede pe oricine mai prost decât dânsul”; „Omul prost nu vede pădurea din cauza copacilor”; „Prostul mănâncă postul şi Vinerea cu dulce”; „Prostul se cunoaşte după vorbă şi şiretul după ochi”; „Omul prost din fire/ N-are lecuire”; „Ce face un prost nu pot desface 10 înţelepţi”.

Beţia, o patimă din păcate des întâlnită în viaţa cotidiană, era obiectul multor proverbe şi ziceri. Despre omul beat se vorbea că s-a cătrănit, adică s-a făcut negru la faţă precum catranul. Când dependenţa de alcool se dovedea a fi incurabilă, vocea poporului spunea că „beţia o vindecă sapa şi lopata”. Întâlnim şi o variantă românească a celebrei expresii latine, „in vino veritas”: „Arama omului la beţie se arată”. De multe ori, patima beţiei stă la originea altor patimi: „Beţia este uşa tuturor răutăţilor”. Beţia era văzută ca un soi de nebunie: „Fie omul cât de bun, vinul îl face nebun”. Sau: „Cine bea vin mult îşi bea şi minţile”. Despre deprinderile rele, dobândite la tinereţe, de care greu te dezbari la bătrâneţe, se spunea: „Cine se învaţă, la groapă se dezvaţă”.

Prietenul fals, „frate la câştig şi străin la pagubă”Ţăranul român iubea omul dintr-o bucată şi ura fariseismul, prefăcătoria: „Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul”. Iar despre omul care îşi schimba brusc opiniile se zicea că „şi-a întors cojocul pe dos”. Când viaţa îl vădea pe câte unul că este prieten fals, se spunea despre respectivul că este „frate la câştig şi străin la pagubă”.

Ţăranul român poseda elemente de psihologie empirică, necesare în viaţa de zi cu zi: „Omul se cunoaşte din umblet, ca şi după vorbă”. Ştia din experienţă că „vorba dulce oase frânge”. Era adeptul învăţăturii evanghelice care ne învaţă să răspundem la rău cu bine, cu dragoste: „Cine îţi zvârle o piatră, zvârle-i o pâine”. Ştia să înveţe din lipsuri („Nevoia învaţă pe om şi nuiaua pe copil”), dar şi din greşeli: „Cine cu capul de multe praguri se loveşte, acela în urmă mai bine se socoteşte”. Sau: „Până nu guşti amarul, nu ştii ce e dulcele”.

Îşi iubea casa şi ograda, chiar dacă erau sărace: „E mai bine în coliba ta decât în palatul altuia”. Nu privea cu ochi buni viaţa scursă în pribegie, printre străini: „Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată”. Ţinea să fie bine văzut în sat: „Decât să-ţi iasă nume rău, mai bine ochii din cap”.

Când îi venea sorocul să se însoare, de obicei se ghida după precepte, care au circulat din gură-n gură, de la cei bătrâni la cei mai tineri, ca acestea: „Nevasta cu mintea bună e bărbatului cunună”; „Cine caută nevastă fără cusur, neînsurat rămâne”.

Credea, cu tărie, că toate încercările vieţii devin suportabile dacă vei şti să Ţi-l faci pe Dumnezeu prieten, aliat: „Dumnezeu când te ajută, plumbul ţi se face plută”.

Merită să ne întoarcem, când şi când, la înţelepciunea strămoşilor noştri şi să ne hrănim cu ea sufletele, mai ales în vremuri când relativismul şi nihilismul sunt curentele la modă în societatea actuală.

Ciprian Voicilă Sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Lecturi sub abajur

Prezenţa prin absenţă în sonetele eminesciene

Modernitatea lui Eminescu rezidă şi în faptul că în forma fixă a sonetelor „clasicul” scenariu erotic apare altfel prezentat, din perspectiva temei majore a singurătăţii - ca prezenţă prin absenţă.

Bunăoară, în primul sonet - Afară-i toamnă -, atmosfera bacoviană avant la lettre este propice rememorării: „Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,/ Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri”. Din versurile citate, sesizăm că sinecdoca „frunză-mprăştiată”, ca dublu vegetal pentru starea sufletească a fiinţei iubite, relevă şi anticipează singurătatea acesteia.

Un asemenea registru climateric, ce incită la rememorare, predispune la izolare şi recluziune: „Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri/ Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.// Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,/ N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată”. Să remarcăm, mai întâi, că la nivel gramatical ideea de recluziune este evidenţiată printr-o negaţie totală, verbul la negativ (n-ai vrea) intrând în relaţie cu pronumele negativ (nime). Din versurile citate mai sus, putem lesne sesiza un timp subiectiv, al lecturii, acesta fiind indisolubil legat de rememorare şi întoarcerea afectivă spre dulci nimicuri.

Gaston Bachelard opina că focul este un stimulent exterior, ce stârneşte visarea. Aceasta - în opinia lui Eugen Simion este specifică firilor romantice. În sonetul Afară-i toamnă, atât fiinţa iubită, cât şi eul poetic au parte de acest stimulent exterior, pentru focul interior, cel al sufletului: „Să stai visând la foc...// Şi eu astfel mă uit din jeţ, pe gânduri,/ Visând la basmul vechi al zânei Dochii”. Dacă pentru fiinţa iubită timpul lecturii se află în strânsă legătură cu cel al visării, fiind rememorate secvenţe din viaţa toată, în cazul eu-lui poetic, visarea este legată de un timp fabulos - basmul vechi al zânei Dochii. Prezenţa prin absenţă, detectabilă mai cu seamă din ultima strofă, aparţine închipuirii, în plan auditiv. Îndrăgostitul reţine două amănunte legate de „portretistica” fiinţei iubite. „foşnirea unei rochii” şi „un moale pas”. Că totul este doar o închipuire o dovedeşte, pe de o parte falsul registru climateric („În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri”), încât vom înţelege că foşnirea unei rochii şi moalele pas substituie imaginea zânei Dochii, iar pe de altă parte fenomenul de levitaţie ce transpare din penultimul vers al ultimei strofe: „Un moale pas abia atins de scânduri...” - s. n. Un al treilea detaliu care întregeşte „portretistica” fiinţei iubite - mâinile subţiri şi reci - prin registrul verbal evidenţiază dorinţa eu-lui poetic de a nu mai reveni la realitate, ci prelungirea timpului oniric: „Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii”.

În al doilea sonet - Sunt ani la mijloc - sesizăm de la bun început un timp subiectiv, care include nostalgia departelui: „Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece/ Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,/ Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm.” Prima strofă se încheie cu un vers în care găsim două amănunte referitoare la fiinţa iubită: „Minune cu ochi mari şi mână rece” (s. n.). Apelativul minune, ca şi cei doi determinanţi (pe care i-am evidenţiat în versul citat) individualizează şi singularizează fiinţa iubită. Ea este una cu ochi mari, adică adepta unei iubiri puternice, ochii acesteia fiind oglinda preaplinului sufletului. Sinecdoca „mână rece” relevă partea ascunsă a feminităţii, acel etern mister feminin, ca şi imposibilitatea de a cunoaşte femeia în totalitate. Strofa a doua relevă tema sonetului: femeia adorată este muza inspiratoare. Aşa se justifică invocaţia: „O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,/ Privirea ta asupra mea să plece,/ Sub raza ei mă lasă a petrece/ Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.” Imperativele invocaţiei traduc multitudinea trăirilor sufleteşti. Iterativul iar, în contextul strofei, pune în lumină ritualul exprimat de registrul verbal, acesta, prin semnificaţii, fiind asemănător cu cel din strofa a treia a sonetului Când însuşi glasul… Strofa reliefează puterea demiurgică a fiinţei iubite, care numai ea îi poate aduce eu-lui poetic inspiraţia. De observat, din versurile citate, că privirea iubitei are funcţie modelatoare: pe de o parte, o asemenea privire este una inspiratoare de cuvinte, iar pe de altă parte avea ca finalitate, din perspectiva eu-lui poetic, melosul. Dacă în strofa a doua prezenţa prin absenţă era doar resimţită la nivel vizual, în ipostaza privirii, chiar şi ca amintire a acesteia, la ceasul sfânt, în strofa a treia se pune accentul pe prezenţa concretă a fiinţei iubite, având funcţie vindicativă: „Tu nici nu ştii a ta apropiere/ Cum inima-mi de-adânc o linişteşte/ Ca răsăritul stelei în tăcere”. Terţina reprodusă are ca idee centrală nostalgia aproapelui, pusă în valoare ca o afirmaţie concepută la modul superlativ şi construită sub forma unei negaţii: apropierea fiinţei iubite are darul de a reda liniştirea inimii. Puterea vindicativă a muzei îşi găseşte nucleul la nivelul sugestiei în versul al doilea, unde recunoaştem prezenţa unui superlativ stilistic, acesta intrând în relaţie cu verbul: „de-adânc linişteşte”. Corolarul privirii este - pentru eul poetic - zâmbetul, având şi el funcţie vindicativă: „Iar când te văd zâmbind copilăreşte,/ Se stinge-atunci o viaţă de durere”. Pentru toate aceste considerente, ultimul vers capătă forma unei concluzii prin care se recunoaşte nevoia prezenţei unei astfel de muze care poate metamorfoza îndrăgostitul. Transformarea acestuia e reliefată la nivelul registrului verbal, cele două verbe aducând în prim plan combustia internă a eroului liric: „Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.” (s. n.).

Observând că nu prezenţa fiinţei iubite, ci absenţa ei „declanşează trăirea erotică“, Florin Mihăilescu opinează că sonetul Când însuşi glasul „conţine în germene datele esenţiale ale schemei erotice eminesciene”: iubita - una ideală şi pierdută (cum însuşi remarcă amar în finalul poeziei) - este reconstituită pe baza amintirilor, pe un vădit fond oniric. De altfel, registrul verbal este grăitor în acest sens.

Spre a putea trăi nostalgia departelui, eroul liric recurge la o stare propice rememorării, poetul folosind prezentul evocării: „Când însuşi glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii...” Punctele de suspensie din finalul versului al doilea evidenţiază trecerea din planul real în cel oniric. Componentele toposului himeric - de unde doreşte îndrăgostitul ca iubita să se desfacă - sunt neguri reci şi umbra vremilor. Acestea se află în strânsă legătură cu viitorul ipotetic, el fiind nucleul a trei întrebări: „...chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface?// Puterea nopţii blând însenina-vei/ Cu ochii mari şi purtători de pace?” - s. n. Sunt întrebările cele mai tulburătoare adresate iubirii. Atitudinea contemplativă a eroului liric se justifică, având în vedere faptul că „invocarea se transformă într-un murmur de adoraţie religioasă.” (Paul Dugneanu). Nu e vorba de o prezenţă anume, ci de o ipostază ideală, portretul fiinţei iubite fiind stilizat, reţinându-se doar esenţa lui - ochii mari purtători de pace. Să observăm că participiul purtători are, prin natura sa semantică, un dublu sens. E vorba de un destinatar intern şi de unul extern al păcii, al liniştii sufleteşti: cei doi protagonişti având parte de acelaşi „tratament” - ea, purtătoare a acestui „virus” şi el, potenţialul beneficiar al transferului. Imperativul invocaţiei este mai bogat în semnificaţii. În primul rând, toate verbele sunt de mişcare (răsai, vii, cobori, te pleacă, arat-o, atinge), fapt ce traduce multitudinea trăirilor sufleteşti. Aceste imperative, în marea lor majoritate, intră în relaţie cu o serie de adverbe, conturându-se o acţiune voit încetinită: „Cobori încet... aproape, mai aproape,/ Te pleacă iar, zâmbind, peste-a mea faţă“. E lesne de sesizat că cele trei adverbe pe lângă verbul a coborî realizează un superlativ stilistic, spre a reliefa un timp subiectiv al erosului, a cărui acţiune aminteşte de cea similară din poemul Luceafărul (invocaţia Cătălinei către Hyperion: „Cobori în jos, Luceafăr blând”). Adverbul iterativ iar, în contextul celor două versuri citate mai sus, evidenţiază valoarea de ritual pe care o are acţiunea celor două verbe (cobori şi te pleacă ).

Având în vedere finalul poeziei (care surprinde într-un vers drama unui mare singuratic), conjunctivul (care aparţine şi el oniricului) este unul al incertitudinii: „Ca să te văd venind - ca-n vis, aşa vii/ (...) Să simt fiorii strângerii în braţă.” Verbele la conjunctiv ascund jocul aparenţă/ esenţă. Acest joc îşi va dezvălui esenţa tragică abia în finalul sonetului: în ciuda invocaţiei - descântec la care a apelat eroul liric, aceasta nu dă nici un rezultat.

Prof. Dr. Const. Miu 

divider



Luceafărul

Prin Mihai Eminescu noi ne-am validat în faţa minţii cosmice. Unul dintre noi a avut comunicare directă între mintea sa şi nesfârşitul Divin, nesfârşit căruia îi place să se-ntruchipeze-n poezie, în gândirea înţeleaptă, în eroismul social, naţional şi politic, şi să-nveşnicească geografia şi istoria neamurilor cu superbe dimensiuni verticale. Şi datorită lui, ne-am mântuit şi înveşnicit şi noi. Tot ce s-a creat genial între 1850 şi 1950 în neamul nostru e, pe linia mare, deschisă de Eminescu: folclor, artă servită cu jertfelnicie, şi cu tot fanatismul şi deznădejdea ce reies din exilul nostru în lume, naţionalismul în tot ce are el mai nobil ca gândire şi mai eroic şi creator pe plan politic şi social, şi filosofia trăirii şi libertăţii interioare, a comuniunii cu întregul, cu lumina mistică şi prestigiile inimii care se botează în flăcările cunoaşterii şi-n raiul liniştii şi tăcerii Divine, totul a fost continuat şi potenţat în limitele trasate de el. Spaţiul mioritic al lui Lucian Blaga răspunde undeva-n Doina şi-n Scrisoarea a treia. Curentul Gândirii porneşte de undeva din articolele lui politice şi se revarsă, după distanţe colosale în câmpul ortodoxiei româneşti, din nou, în sferele de foc ale Ipoteşteanului, întregind icoana de peste veac a neamului. E într-adevăr, în poezia eminesciană, ca şi-n gândirea lui politică, un spaţiu atât de magnific, o lumină atât de densă şi mântuitoare, încât studierea lui intensă e mai mult decât o datorie pentru orice suflet român de-acum încolo. E o condiţie a învierii şi a eliberării interioare. Contactul îndelung şi profund cu apa vie, de gândire şi simţire a acelui pe care-l numim Luceafărul, e poarta de aur a cerului Orice firimitură din el, e un univers în sine. Un vers, ori de unde l-am lua, deschide fereşti largi spre eternitate. Inima cuprinsă-n dangătul de jale al plângerii eminesciane ne redă conştiinţa raiului şi ne miruie fruntea cu nemurire. Iar mesajul gândirii şi al luptei sale politice, ne iniţiază întru neam. Străbunii, la cutremurătoarea lui chemare de corn, se mută-n noi, ca să fie mai prezenţi şi mai vii, ca să ia poate cu noi în furtuni şi-n logodirea cu moartea. Iar munţii, codrii, plaiurile şi apere ţării, îşi înalţă crestele, îşi înfig rădăcinile, îşi leagănă holdele, şi-și adâncesc albiile, în noi, în imensitatea bulgărului pe care-l purtăm întru plinirea voii lui Dumnezeu.

Personal, am fost poate de-o sensibilitate mai vădită, când, citindu-l, am simţit că Eminescu mă judecă, mă învaţă a fi şi a muri, şi mă schimbă la faţă. (...)Pentru generaţia legionară Eminescu a devenit biblie de artă şi naţionalism. Frazele articolelor din Timpul au găsit în noi răsunet de goarnă şi ne-au obligat la legăminte testamentare, la revizuirea coordonatelor de conştiinţă şi la însăşi schimbarea radicală a vieţii, a atitudinii faţă de mediul înconjurător, faţă de fericire şi moarte, şi, în cele din urmă, la restructurarea a ceea ce s-a numit concepţie despre lume şi viaţă: Weltanschauung. El ne-a dat un Weltanschauung românesc, pe care Căpitanul a vrut să-l împlinească într-o profundă trăire mistică, pe plan individual şi naţional, crescând pe meridianele doctrinei lui un român erou, capabil de înaltă creaţie şi dăruire întru neam, ţintind binele, frumosul şi adevărul şi interpretând istoria drept o desfăşurare a voinţei Divine. În general, se crede (cel puţin aşa ţin să afirme unele religii) că omul, ca individ (nu ca specie), se poate mântui căutând un raport direct cu Dumnezeu. Cultivând un dialog interior cu întregul, ademenind lumina în plaiurile de întuneric ale inimii. Dar, misticii, deci, tocmai aceea care au trăit lumina dinlăuntru, stau mărturie că noi ne mântuim numai odată cu neamul din care facem parte, şi, în cele din urmă, vom învia odată cu omenirea (împreună cu toate neamurile) la judecata de-apoi. Poartă obligată a mântuirii e deci neamul, viaţa socială, grija de cetate şi jertfa pentru mărirea şi mântuirea ei. Egoismul religios, individualismul feroce, oricât de moral şi însetat de cer, nu înseamnă decât o treaptă a mântuirii. Vâltorile luminii interioare ne scot din găoacea individualismului, din propria singurătate, şi ne aruncă în singurătatea mulţimilor de acelaşi sânge şi destin cu noi, în zbaterile lor uriaşe, în epocile de istorie şi de cultură, pe care ele le crează pentru a înfrumuseţa faţa lumii şi a continua sfânta trudă a lui Dumnezeu din cele şapte zile de început. Şi învăţătura pe care ne-o aduce Mihai Eminescu e tocmai aceasta: nu există mântuire în afara neamului. De aceea, la el arta se confundă cu politica, filosofia cu religia, rostind acelaşi nume majestos pe care-l îndrăzneşte şi rugăciunea cea mai curată şi umilă: Dumnezeu. (...)Cred, azi, nestrămutat că Eminescu va creşte pe cerul destinului românesc în raport direct proporţional cu numărul deceniilor şi secolelor. Şi vreau să se ştie: neamurile care fac atâta caz de umanitate şi ne acuză pe noi de huliganism când îndrăznim să ne scuturăm gâtul din jugul străin, merg la ele acasă, în sânul comunităţii lor sociale, spirituale şi politice, tocmai pe adevărurile formulate şi sfinţite de tatăl poeziei româneşti. Pe legile ordinii naturale. Pe poruncile ethosului naţional. (...)Eminescu a grăit cu Dumnezeu în inimă. În inima care i s-a deschis spre zările de foc şi l-a scrumit.

Iată, de ce cred, total, în piscul de lumină al lui, în istoria românească. Şi de ce cred că acest pisc ne poate mângâia, certa, îndemna şi arăta calea spre mâine. Urmaşi ai fenomenului eminescian, nu mai avem dreptul să ne îndoim, nici să deznădăjduim, nici să ne facem vânt cu pălăria negaţiilor, nici să demisionăm.

Pe drumul lui Eminescu mergem spre altarul neamului şi spre Dumnezeu. Ne clădim urcuşul spre cer. Care neam n-ar fi mândru de fruntea, cât bolta cerească, a geniului lui? Cine dintre noi n-ar vrea să biruie ca el şi să fie cinstit ca el, crescând ca un stejar al gloriei cu mii de rădăcini în pământul adevărului şi ridicându-şi coroana în azurul eternităţii?

E neamul nostru condamnat a-istoriei? Cine s-o creadă după ce se cuminecă din vinul şi anafora eonului eminescian?

Vasile Posteucă , Desgroparea Căpitanului

divider



Majadahonda 2019 - 82 de ani de la jertfa Moţa Marin

Activităţi comemorative 11 - 13 ianuarie 2019

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi anul acesta cei doi eroi martiri ai Mişcării Legionare şi ai creştinătăţii au fost omagiaţi şi evocaţi cu dragoste şi loialitate de sute de persoane adunate din Spania, România şi din alte părţi ale lumii pe locul jertfei lor: Majadahonda - tărâm legendar asupra căruia Ion Moţa şi Vasile Marin vor domni veşnic, încoronaţi de laurii martirajului.

El Valle no se toca!

Actele comemorative Moţa Marin au început vineri, 11 ianuarie 2019, printr-o vizită la Valle de los Caidos, impresionantul ansamblu comemorativo-monahal construit de regimul Franco pentru păstrarea osemintelor celor căzuţi din ambele tabere în timpul războiului civil. Dragele noastre prietene Carmen şi Eva ne-au însoţit, preluând rolul de gazde şi ghid.

Poziţionat în munţii Guadarama, memorialul este vizibil de la mare depărtare prin emblematica cruce de 150 m care îi străjuieşte înălţimea. Apropiindu-te de intrarea în parcul ce înconjoară ansamblul, realizezi dimensiunea gigantică a Sfintei Cruci străjuită de statuile celor 4 apostoli. Inima Văii este Biserica săpată în stâncă, ce traversează muntele dintr-o parte în alta. În interiorul ei se află osuarele în care odihnesc împreună, de zeci de ani, peste 30000 de combatanţi: naţionaliştii şi republicanii căzuţi în timpul războiului civil. În faţa Altarului se află mormântul lui Jose Antonio Primo de Rivera, întemeietorul Falangei Spaniole, asasinat de comunişti în noiembrie 1936 la Alicante. În spatele altarului se află mormântul Generalisimului Francisco Franco (foto). În mai 2018, odată cu venirea la putere a guvernului de stânga condus de Pedro Sanchez, mormântul lui Franco a devenit prioritatea numărul unu a politicii spaniole, de atunci autorităţile duc o luptă imorală cu istoria şi cu memoria, încercând deshumarea lui Franco.

Cu zeci de ani în urmă, înaintaşii noştri, legionarii din exil, făceau în fiecare an un pelerinaj omagial la Valle de los Caidos înaintea comemorării Moţa Marin. Anul acesta, păşind pe urmele lor, am depus câte un buchet de 5 trandafiri legaţi prin tricolor pe mormintele lui Jose Antonio şi Franco. Deşi guvernul încearcă din răsputeri stigmatizarea lor şi deshumarea lui Franco, ambele morminte erau pline de flori. Spania cea adevărată nu uită şi nu poate fi minţită după noile norme ale politicii corecte.

Tot la Valle de los Caidos, dar în zona abaţiei, mai exact în cadrul Şcolii de muzică religioasă, am avut bucuria unei întâlniri private cu Pr. Santiago Cantera (foto), priorul Mănăstirii Sfintei Cruci din Valle. În ultimul an părintele a luptat necontenit pentru împiedicarea deshumării generalului Franco - act care ar deschide calea distrugerii osuarelor şi apoi închiderea mănăstirii. Lupta este - omeneşte vorbind - total inegală: un întreg aparat de stat în faţa unui preot susţinut numai de naţionaliştii spanioli şi de familia Franco. Dar noi ştim că lupta nu se dă doar în plan orizontal; pe verticală, în spatele părintelui Santiago, s-au înşirat nenumăratele rânduri ale martirilor războiului civil, dându-i tăria şi înţelepciunea necesară pentru a rezista. Între ei se află cu siguranţă şi Moţa alături de Marin. Cu puterea lor pe umeri săi, a biruit până în acest moment toate încercările guvernului de a intra în Valle. Întâlnirea şi prietenia Pr. Santiago reprezintă pentru noi o mare bucurie pe care năjăduim să o avem de acum înainte în fiecare an.

Comemorarea anuală Moţa Marin

În 13 ianuarie 1941, în timpul guvernării legionare, Radu Ghenea - ministrul plenipotenţiar al României Legionare la Madrid - punea bazele cultului Moţa-Marin, organizând prima comemorare pe locul unde astăzi se înalţă impunătorul monument. De atunci, an după an, cultul a sporit datorită legionarilor ajunşi în exil şi mai cu seamă datorită camarazilor spanioli - aceşti prieteni devotaţi ai Mişcării care s-au implicat permanent fizic, sufleteşte şi material, reuşind în ani instituţionalizarea cultului. Să nu uităm că spaniolilor le datorăm implicarea oficială a autorităţilor în actul Moţa-Marin, ideea ridicării unui monument pe locul jertfei de la Majadahonda, forma şi proiectul monumentului, strâgerea primele donaţii, terenul pe care s-a construit monumentul etc. Tot lor le datorăm slujbele de pomenire ţinute pentru Moţa şi Marin an după an, sfinţirea monumentului şi multe altele despre care puteţi afla mai multe detalii citind volumul „Cultul de la Majadahonda”. Ţin să repet toate acestea pentru că uitarea şi lipsa de recunoştinţă devin uneori duşmani aprigi ai memoriei şi, netratate la timp cu antidotul adevărului, pot păcătui grav, atât pe linie legionară, cât şi creştină... La 82 de ani de la marea jertfă, sâmbătă, 12 ianuarie 2019, ne-am regăsit în faţa Monumentului ca întotdeauna, români şi spanioli, legionari şi falangişti - noi generaţii născute din cele vechi, cu aceeaşi dragoste pentru Moţa-Marin şi legate între ele cu acelaşi devotament şi prietenie.

Comemorarea a început cu depunerea coroanelor aduse de Asociaţia de Custodiere a Monumentului şi de Fundaţia Profesor George Manu. Prietenii spanioli au afişat pentru câteva minute înaintea începerii serviciului religios un banner împotriva guvernul Sanchez: „Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol, profanator de morminte”. Lângă crucea Moţa Marin aflată deasupra tranşeei în care cei doi eroi legionari şi-au dat viaţa pentru creştinătate, s-a oficiat slujba de pomenire de către Pr. Marius Vişovan, care a evocat apoi ultimele momente de viaţă şi luptă ale eroilor noştri, pornind de la mărturia lui Neculai Totu, rămasă peste veacuri spre luare-aminte în cartea „Însemnări de pe front”. Existenţa serviciului religios catolic la Monument este una din marile constante al comemorării Moţa Marin, din 1941 până în prezent. Ne aflăm pe pământ spaniol, catolic, în care Moţa şi Marin şi-au dat viaţa pentru Hristos, ca „un semn viu de unire creştină a inimilor a două neamuri.” (Testament, Ion Moţa). Şi este absolut normal să fie cinstiţi şi omagiaţi de cei în mijlocul cărora au ales să lupte şi să moară! An după an Preoţii Amalio Orduna, Sardinas, Pablo Alobera del Rio etc. au făcut slujbe şi rugăciuni pentru martirii noştri, cu toată dragostea lor, în vremuri în care preoţi ortodocşi români nu existau în Spania. Ulterior s-a înfiinţat o parohie românească pe care legionarii din exilul spaniol alegeau să o ocolească, din motive evidente. Aceleaşi motive îi făceau să participe la Sfânta Liturghie doar în cadrul Bisericii Ortodoxe Greceşti care le asigura şi asistenţă religioasă în cadrul înmormântărilor. Vremea a trecut şi vremurile păreau că se schimbă. După 1990 preoţi ortodocşi sosiţi din ţară au venit să se închine şi să slujească în cadrul comemorării pe locul marii jertfe, spre bucuria supravieţuitorilor exilului spaniol, alături de cei catolici cărora le datorau permanenţa cultului. În ultimii ani s-a revenit la situaţia anterioară, deşi comunismul teoretic a căzut şi suntem liberi să ne omagiem morţii, deşi avem zeci de parohii româneşti în Spania, deşi nu există niciun impediment canonic pentru săvârşirea unei slujbe de pomenire ortodoxă (atenţie, nu este vorba de conslujire!) pentru sufletele unor creştini ortodocşi pe locul morţii lor, la data comemorării lor. Şi totuşi... corectitudinea politică combinată cu impresia că noi cei de azi suntem mai deştepţi decât cei ce ieri şi-au dat viaţa şi au pătimit luptând cu bolşevismul ateu, naşte situaţii regretabile, străine de legionarism şi de creştinism. Regretăm şi în acest an absenţa preoţilor ortodocşi în cadrul comemorării, şi ne exprimăm din nou nădejdea că se vor găsi în anii viitori acei preoţi care să aducă firescul omagiu şi pomenirea ortodoxă pe tranşeea de la Majadahonda în cadrul comemorării anuale Moţa Marin. Orice pomenire făcută în afara comemorării anuale este cu siguranţă bine plăcută lui Dumnezeu, oricând şi oriunde are loc, dacă cei ce ridică spre ceruri rugăciunile o fac cu suflet curat, pentru Moţa şi Marin. Dar rânduiala legionară stabileşte de 78 de ani o anumită zi, oră şi loc pentru toţi cei ce urmează linia Moţa Marin şi a înaintaşilor noştri legionari. Cine caută altă rânduială, contestă automat întreaga ierarhie legionară de la Horia Sima, la Nicolae Roşca, considerându-le acţiunile şi deciziile greşite sau depăşite. Sunt liberi să o facă, dar fără să îndrăznească să se legitimeze sau să se folosească de numele şi apartenenţa celor pe care îi contestă. Noi ceilalţi, ce alegem să stăm neclintiţi în credinţa legionară moştenită de la înaintaşii noştri, facem singurul lucru legitim şi firesc: an de an suntem prezenţi acolo, la data stabilită de ei, şi ne aşezăm la locul nostru, în rând cu camarazii noştri morţi şi vii, sub comanda şefilor noştri ierarhici, morţi şi vii...Au urmat discursul reprezentantului Fundaţiei Ogoranu şi cel al preşedintelui Asociaţiei Pentru Custodierea Monumentului Moţa Marin, Miguel Menendez Piñar. Nepot al marelui prieten al românilor, avocatul Blas Piñar, Miguel a încheiat seria discusurilor, subliniind că între cei prezenţi se află o mare personalitate a Spaniei creştin-naţionaliste, Generalul Juan Chicharro Ortega, preşedintele Fundaţiei Naţionale Francisco Franco şi lider al luptei pentru protejarea Valle de los Caidos, cu toate scumpele sale repere, jertfe şi oseminte. Invitat să iasă în faţa asistenţei, Generalului Chicharro a primit titlul de membru de onoare al Fundaţiei noastre. Generalul, în poziţie de drepţi, a primit diploma din mâinile colegului nostru Călin Gabor. Juan Chicharro Ortega, general de divizie de infanterie marină, consilier militar al Regelui Juan Carlos, profesor şi scriitor, ne onorează cu prietenia sa, acordându-ne un sprijin necondiţionat pentru promovarea cultului Moţa Marin.

Încheierea manifestărilor de la monument s-a făcut, ca în fiecare an, prin intonarea imnului „Cara al Sol” de către şeful naţional al Falangei Spaniole, Manuel Andrino, apoi a „Sfintei Tinereţi Legionare” căreia îi dau glas românii participanţi la actul comemorativ. După terminarea comemorării români şi spanioli au purtat discuţii, s-au fotografiat împreună, au achiziţionat cărţi şi macheta Monumentului Moţa Marin de la standul Editurii noastre Evdokimos, îndreptându-se apoi spre Hotel Majadahonda pentru a servi masa împreună.

Conferinţa „Ion Mota y Vasile Marin, Caidos por Dios y por La Patria ¡PRESENTES!”

În după amiaza zilei de sâmbătă, 12 ianuarie, a avut loc la Hotel Majadahonda conferinţa anuală prin care omagiem jertfa Moţa Marin: „Ion Moţa y Vasile Marin, Caidos por Dios y por La Patria ¡PRESENTES!”. Anul acesta conferinţa a fost închinată deopotrivă memoriei Generalului Franco şi lui Blas Piñar. Aşa cum ştiţi deja, guvernul spaniol încearcă de mai bine de jumătate de an scoaterea osemintelor Generalului din Valle de los Caidos. Totodată, anul 2018 a reprezentat centenarul naşterii avocatului Blas Piñar.

Şi anul acesta am avut drept invitaţi personalităţi extraordinare ale Spaniei naţionaliste de astăzi, prieteni dragi cu care ne mândrim şi cărora le mulţumim, atât pentru prietenie, cât şi pentru tot sprijinul pe care ni-l acordă în toate acţiunile pe care le înfăptuim pe tărâm spaniol:Francisco Torres: licenţiat în litere, profesor, istoric, jurnalist şi analist politic, de departe cel mai important cercetător al Division Azul, José Luis Jerez Riesco - avocat, preşedinte de onoare al Asociaţiei pentru Custodierea Monumentului Moţa-Marin, prietenul şi avocatul comandantului Horia Sima, Blas Piñar Gutiérrez - avocat şi general de brigadă al Armatei Spaniole, fiul avocatului Blas Piñar, Manuel Andrino - şeful naţional al Falangei Spaniole, Miguel Menendez Piñar - preşedinte al Asociaţiei pentru Custodierea Monumentului Moţa-Marin, membru al Fundaţiei Naţionale Fancisco Franco şi al Grupării El Valle no se toca, nepotul avocatului Blas Piñar.

Din partea Fundaţiei noastre a luat cuvântul Părintele Marius Vişovan. Alături de noi s-a aflat anul acesta şi Vasile Jacques Iamandi, fost deţinut politic, care a pregătit un emoţionant discurs pentru momentul conferinţei. Discursul a fost citit tot de Pr. Marius. Ca în fiecare an, organizarea, moderarea şi traducerile din cadrul conferinţei cad în sarcina prietenului nostru drag, Călin Gabor, căruia îi mulţumim şi pe această cale pentru toată loialitatea şi implicarea.

Anul acesta conferinţa a inclus şi un moment aparte. Acordarea diplomelor de membri de onoare ai Fundaţiei Profesor George Manu următorilor: José Luis Jerez Riesco, Blas Piñar Gutiérrez, Miguel Menendez Piñar, Manuel Andrino, Carmen Cendan Lasheras. Diplomele, alături de mulţumirile noastre, au fost însoţite de icoana Maicii Domnului, protectoarea deţinuţilor politici din temniţa Piteşti.

Parastas Moţa Marin la Guadalajara

Duminică, 13 ianuarie 2019, am participat la Sfânta Liturghie în Biserica Ortodoxă Sfântul Ioan Casian din Guadalajara. Ca de fiecare dată, pentru noi este o mare bucurie să ne aflăm în comunitatea română de la Guadalajara, păstorită cu mare înţelepciune de Pr. Emilian Geabana. După Sfânta Liturghie s-a oficiat parastastul pentru Ionel Moţa, Vasile Marin şi pentru Mihai Eminescu. Alături de noi s-au aflat foştii deţinuţi politici Marcel Petrişor şi Vasile Jacques Iamandi. A urmat o agapă pentru sufletul eroilor noştri şi ca semn al bucuriei revederii între românii ce îşi iubesc istoria şi îşi cinstesc înaintaşii.

Parastas pentru exilul legionar şi sfinţire de cruce în Cimitirul Civil Almudena

Anul trecut scriam despre primul pelerinaj făcut la Cimitirul Civil Almudena din Madrid unde îşi dorm veşnica odihnă legionarii trecuţi la Domnul în timpul exilului din Spania. Aşa cum ne-am angajat în 2018, le vom face anual o sljubă de pomenire la căpătâi, le vom pune flori, candele şi tricolor. Am constatat cu tristeţe că de la unele morminte lipsea tricolorul pe care l-am legat anul trecut, deşi pe ele nu se vedea nicio urmă a prezenţei familiilor - nici flori, nici lumânări. În alte locuri am găsit doar resturile candelelor pe care le-am adus anul trecut. Trist şi nedrept!

În după amiaza zilei de duminică, 13 ianuarie, ne aflam cu toţii în Almudena unde Pr. Emilian Geabana a săvârşit slujba de pomenire. Totodată, am avut şi slujba sfinţirii pentru crucea de la căpătâiul camaradului Vasile Florescu. Dintre toate mormintele mai vechi şi mai noi din cimitir, singur mormântul lui Florescu era fără cruce, aceasta, măcinată de ani şi de vreme, căzuse cândva lăsând pe soclu doar urma ce-o ţinuse odată legată de piatra mormântului. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin grija lui Călin Gabor s-a confecţionat o cruce de fier care să-i străjuiască mormântul singurului legionar care rămăsese fără semnul învierii.

Cine e Vasile Florescu? Şi noi ne-am întrebat anul trecut acelaşi lucru, nefiind un nume pe care să îl cunoaştem. Mormântul ne spunea doar atât: născut în 1900, decedat în 1957 - perioada de început a exilului din Spania, afară de asta era evidentă doar apartenenţa lui politică şi spirituală: pe lespedea de piatră era săpată garda legionară. La o primă cercetare a rezultat că ar fi un lingvist român ale cărui lucrări le găsisem menţionate în bibliografiile unor lucrări spaniole. Nu era aşa... Faptul că nu ştiam nimic despre el nu ne-a descurajat, planul a mers mai departe şi prin rugăciunile Pr. Emilian am reuşit să îl ducem la bun sfârşit, spre slava lui Dumnezeu.

Între timp misterul s-a dezlegat şi încet, încet, cu răbdare, câteva informaţii despre Vasile Florescu au ieşit la iveală. Vasile Florescu s-a născut în anul 1900 în Prahova, om înstărit, proprietar de păduri, ajunsese să ia calea exilului din cauza bolşevizării României. În anul 1945 îl găsim în Austria, la Salzburg, împreună cu grupul de legionari ajunşi aici după capitularea Germaniei. În iunie 1945 legionarii înfiinţează Comitetul Naţional Român de la Salzburg care se bucură de sprijinul Vaticanului prin intermediul Pr. Florian Muller şi a Misiunii Catolice Române din Austria. Rolul Comitetului era să-i sprijine pe refugiaţii români să-şi legalizeze situaţia prin procurarea actelor de identitate şi a permiselor de şedere, să-i ajute în a-şi găsi ceva de lucru pe parcursul şederii în Austria şi apoi să-i ajute cu formalităţile necesare pentru a emigra în alte ţări. Şi poate cel mai important, Comitetul îi ferea pe noii refugiaţi să nu cadă în mâna agenţilor trimişi din ţară spre a-i recupera. Comitetul dispunea de un cămin în care se puteau caza refugiaţii români şi de o cantină situată pe Elisabethstrasse unde primeau şi o mâncare caldă la prânz şi seară.

Aici îl găsim în acţiune pe Vasile Florescu în rol de bucătar. Alintat de toţi „moş Florescu”, făcea o muncă titanică, cu dragoste şi dăruire totală. De dimineaţă până seara gătea pentru toţi cei care treceau pragul cantinei, şi nu erau puţini. Vasile Mailat povesteşte că de fiecare dată după ce termina de dus mâncarea pe masă şi cantina era plină cu oameni ce îşi săturau foamea pribeagă, Florescu se aşeza într-un colţ al coridorului ce dădea spre sala de mese şi îi privea zâmbind mulţumit de munca pe care o făcuse. Îşi mângâia mustaţa, apoi îşi aprindea o ţigară. Pe toţi înfometaţii ajunşi în faţa lui îi privea dincolo de aparenţe şi îi cinstea ca pe oameni hotărâţi să continuie în exil lupta pentru eliberarea ţării. Niciodată n-a ridicat glasul asupra cuiva, a fost un exemplu de bun simţ şi modestie.

În 1951, prin intervenţiile aceluiaşi părinte Florian Muller, se înfiinţează Căminul Românesc al Misiunii Catolice Române din Madrid. O parte din legionarii din Salzburg sosesc aici spre a-şi lua în primire atribuţiile. Între ei se află şi Vasile Florescu care va servi şi la Madrid pe post de bucătar la cantina nou înfiinţatului cămin. La 6 ani de la sosirea în Spania, Moş Florescu, cel ce hrănise cu pâine şi dragoste mii şi mii de români pribegi, trece în lumea drepţilor, fiind înmormântat de camarazi în Cimitirul Civil Almudena.

În cartea sa „Comitetul Român de la Salzburg”, avocatul Vasile Mailat, scriind despre Florescu, notează cu nostalgie şi tristeţe: „Dar câţi îşi mai aduc aminte de el, de jertfa discretă ce o făcea pentru ceilalţi?”... Cu ajutorul lui Dumnezeu reuşim să readucem în memoria legionară figura şi viaţa lui Vasile Florescu şi vă îndemnăm pe fiecare să îl pomeniţi în rugăciunile voastre.

Vasile Florescu - PREZENT! alături de toţi camarazii trecuţi la Domnul în timpul exilului spaniol.

Cezarina Condurache 

divider



Conferinţa „Ion Moţa y Vasile Marin, Caidos por Dios y por La Patria ¡PRESENTES!” (fragmente din discursuri)

Fragment din discursul Dlui. Francisco Torres

Înainte de toate aş dori să mulţumesc pentru faptul că mi s-a permis să mă aflu astăzi aici cu voi, luând parte la acest omagiu ce li se aduce în fiecare an lui Ion Moţa şi Vasile Marin. În primul rând, pentru că sunt doi oameni care au venit aici pentru a lupta şi au lăsat marcată această luptă cu sângele lor, în apărarea civilizaţiei creştine, luptând împotriva revoluţiei. În al doilea rând, pentru că această luptă, după cum de nenumărate ori s-a spus, are un enorm simbol istoric prin prezenţa membrilor Gărzii de Fier în războiul nostru, ţinând cont şi de dorinţa, de care uneori se uită, a atâtor catolici irlandezi, scoţieni, portughezi de a participa şi care se oferiseră să vină, însă Generalul Franco, considerând că nu era nevoie, a acceptat şi din partea lor doar o participare simbolică, pentru că altfel, eu cred că ar fi depăşit cu câteva zeci de mii numărul voluntarilor din Brigăzile Internaţionale. Şi aceasta pentru că în întreaga lume, inclusiv în Statele Unite, s-a înţeles că acea luptă care se dădea în Spania nu era, cum acum se spune, între democraţie şi fascism, ci în apărarea civilizţiei creştine occidentale împotriva ameninţării comunismului, care în România era simţită îndeaproape. În al treilea rând, pentru că pentru mine şi pentru toţi cei care provenim din Forza Nueva acesta este un act familiar, pentru că mereu a fost asociat figurii lui Blas Piñar, a cărui prezenţă cred că a fost permanentă aproape de când se realizează şi pentru puternicile legături care mereu au existat între mişcarea falangistă şi Legiunea Arhanghelul Mihail. Şi pentru că aşa cum propunea titlul conferinţei se doreşte a fi un omagiu adus acestei participări a lui Blas Piñar, ce se realizează azi prin prezenţa fiului şi a nepotului său, şi de la un act în memoria lui Blas eu nu pot lipsi. Şi în patrulea rând, pentru că mi s-a cerut să vorbesc despre Francisco Franco şi pentru a vorbi astăzi despre el, oriunde, pare a fi aproape un act subversiv şi revoluţionar, cum ar spune cei care preferă să stea în casele lor şi nu sunt nici subversivi, nici revoluţionari. Şi adevărul este că în timp ce unii ce sperie, reneagă sau se ascund, suntem câţiva care alegem să continuăm în prima linie, apărându-i imaginea şi opera cu adevărul şi cu dreptul de a-şi dormi somnul în pace acolo unde se află, în El Valle de Los Caidos.

În cele din urmă, pentru că dacă s-a ajuns la această acomodare şi renunţare burgheză la adevăr, din partea celor mai mulţi, cei care ne aflăm aici, cel puţin, facem dovada coerenţei şi a curajului de a continua să fim cei care apărăm şi menţinem adevărul în memoria acelor oameni care au căzut în alte timpuri apărând aceleaşi idealuri la care noi aspirăm.

Vorbind de opera lui Franco, aş putea-o sintetiza într-o simplă frază, pentru că în momentul în care ia puterea, Spania era mai aproape de secolul XIX şi când Franco moare, în 1975, lăsa o Spanie care era mai aproape de secolul XXI decât se află în realitate acum. Şi pe lângă această Spanie aproape de secolul XXI, lăsa şi o moştenire şi un stat fără datorii, care au permis finanţarea, se poate spune foarte bine, tranziţiei şi a guvernelor ce i-au urmat, ale Partidului Popular şi ale Partidului Socialist. Numai că, pe lângă faptul că au vândut „moştenirea bunicului” pentru a intra în UE şi a vorbi de adevărate minuni, rezultă că suntem încărcaţi de o datorie monstruoasă pe care vor trebui să o plătească generaţiile viitoare.

Eu aş dori să vă fac o scurtă prezentare diferită a biografiei lui Francisco Franco, pornind de la o simplă afirmaţie: şi anume aceea că Franco a fost un militar. Şi în realitate acesta este argumentul de care se ţine cel mai puţin cont, acela că el întotdeauna a fost un militar. Eu cred că trebuie interpretat din acest punct de vedere, pentru că toată viaţa şi toată opera sa au fost o lungă campanie, o lungă bătălie. Şi această campanie a avut o planificare, nişte obiective, o tactică şi o strategie. În arta militară este numită strategia de aproximare indirectă, căreia Franco i-a fost un fidel apărător al punerii ei in practică, chiar dacă unii nu-şi dau seama. În mod obişnuit, când se foloseşte acest argument, că Franco a fost doar un militar, cine-l foloseşte o face în mod negativ, vorbind ca despre o persoană caracterizată ca fiind un necitit, incult, dur, rece, crud.(...) În această viziune trebuie spus că Franco n-a fost un ideolog, că n-a pretins niciodată că ar fi fost, însă se poate spune că a fost adeptul unei ideologii care are unele baze fundamentale şi altele care se adaugă în timp. În acelaşi timp, în cazul lui Franco, politica a fost continuarea războiului.(...)

Francisco Torres, Istoric

Fragmente din discursul Dlui. Jose Luis Jerez Riesco

Dragi prieteni, fraţi în credinţă şi camarazi loiali, În fiecare an se reînnoieşte, în aceste sălbatice, ondulate şi reci peisaje ale Majadahondei, o emoţionantă şi simbolică liturghie în cinstea şi memoria celor doi eroi români care au murit cu arma în mână la 13 ianuarie 1937: Ionel Moţa şi Vasile Marín.

Majadahonda, (...) este un loc de mare forţă telurica, botezat de sângele vărsat al celor doi camarzi de ideal, loc în care, în fiecare ianuarie, o mână de credincioşi români şi spanioli, uniţi într-o frăţie sfântă, ridică într-un act intim, sincer, emoţionant şi duios, o rugăciune pentru veşnica odihnă a sufletelor lor.(...) Doi sunt puternicii piloni care stau la baza reuniunii anuale de la Majadahonda pentru a-i omagia pe glorioşii săi martiri: Prezenţa şi permanenţa.

Prezent! este strigătul ce ţâşneste din piepturile noastre când se invocă numele eroilor care au dobândit veşnicia prin sacrificiul lor, atât între camarazii români, cât şi între falangiştii spanioli.

Deci s-a unit limbajul şi expresia verbală, ¡presente!, pentru a reînnoi exemplul şi a evoca prezenţa lor în rândurile noastre, ca o gardă eternă care să ne însoţească mereu ca un ghid şi ca un reper.

Permanenţa existenţei lor în viaţa de apoi, este constanţa, tradiţia şi amintirea nepieritoare a exemplului lor şi onorarea prin comportamentul nostru a celor care au ştiut să se sacrifice, în mod altruist, pentru pilonii esenţiali ai existenţei umane, Dumnezeu şi patrie, ca leagăn al strămoşilor noştri, unde moştenirea culturală şi civilizatoare ne-a imprimat valorile cele mai sublime.

Sacrificiul lor poate fi astăzi de neînţeles într-o lume a oamenilor fricoşi, laşi şi mizerabili, lipsiţi de idealuri înalte, dominaţi de murdăriile egoismului, hedonismului şi materialismului, incapabili de a capta esenţa divinului şi măreţia umană.(...) Cei doi cruciaţi ai cauzei i-au cerut permisiunea lui Codreanu a veni să lupte în Spania, motivaţi de imaginea împuşcării din 07 august 1936, de către militanţii marxişti ai Frontului Popular a statuii Sagrado Corazón de Jesús, ridicat în Cerro de los Angeles, şi de eroicul spirit de rezistenţă al spaniolilor asediaţi de forţele roşii în Alcázarul din Toledo, în urma cutremurătoarei conversaţii a ultimatumului, ce a avut loc la 23 iulie 1936, între studentul Luis Moscardo, prizonier al forţelor roşii cu tatăl său, neînfricatul colonel, care a apărat acel bastion al demnităţii până la ultimele consecinţe.(...) Moţa şi Marin au asumat pe deplin cuvântul de ordine legionară, dat de Codreanu, ca un standard de viaţă exemplară: „Lupta trebuie purtată până la limita rezistenţei.“(...) Ei nu puteau privi în altă parte în timp ce în Spania, socialişti şi comunişti asasinau cu cruzime preoţi, violau călugăriţe, profanau crucifixe, jefuiau altare, distrugeau în orgii satanice statui şi icoane sau incendiau biserici şi mănăstiri.

Moţa şi Marin au împărtăşit o viziune eroică, ascetică şi mistică a lumii. Ei erau exemplu de virtuţi cardinale ale omului în viaţa eroică, a misiunii sacerdotale, a misiunii, ascezei, corectitudinii şi a disciplinei de soldat. Esenţa a fost spiritul suprem de sacrificiu.(...) Ei au fost de părere că „… de va cădea Crucea la pământ în Spania, se vor clătina temeliile ei şi în România, iar comunismul, dacă va fi azi biruitor acolo, se va năpusti mâine asupra noastră”.(...) Cu sângele lor au pecetluit o legătură de neşters de sânge şi onoare între camarazii lor legionari români şi falangiştii spanioli, înmănunchind pentru totdeauna cele două mişcări naţionale.(...) Moartea lor este, prin urmare, o mărturie şi un angajament pentru continuitate, reînnoit în fiecare an, pentru noi toţi.(...) Când au fost îngropaţi luptătorii din Spania, Moţa şi Marin, la 13 februarie 1937, înconjuraţi de o mulţime care le dădea onorul într-o procesiune impresionantă, funeraliile fiind oficiate de sute de preoţi, peste unsprezece mii de cămăşi verzi au reînnoit înaintea sicrielor jurământul solemn de a fi „pregătiţi pentru moarte în orice moment”.

A fost atunci când ambasadorul Spaniei în România, Pedro de Prat y Soutzo, a invocat numele lor înainte de înmormântare, la care a primit un puternic şi oceanic prezent!, care a ţâşnit din pieptul celor aproape patru sute de mii de români care doreau să însoţească pe ultimul lor loc de odihnă camarazii legionari legendari, aleşi pentru glorie.

Ion Moţa a lasat scris, în numărul 37 al săptămânalului „Libertatea“ publicat de Crăciunul anului 1936, un ordin şi un avertisment care astăzi, în Spania este actual şi pe viitor, pentru ceea ce adăposteşte în basilica sa şi reprezintă el Valle de los Caidos. Moţa a scris următoarele: „Dacă însă noi nu ne vom trezi şi nu vom porni la împlinirea datoriei noastre, în războiul pe care l-au pornit oştile diavoleşti, atunci prăbuşirea va veni, cum a venit şi aiurea”.

Spiritul de sacrificiu este, prin urmare, esenţial, este măsura conştiinţei şi a angajamentului nostru şi nu poate rămâne şi nici nu se poate limita la cuvinte elocvente, ci trebuie să fie traduse în fapte ca acelea ce ne-au fost lăsate în galeria nemuririi de către Moţa şi Marin.

Trăiască România Legionară! ¡Arriba España!

JOSE LUIS JEREZ RIESCO, preşedinte de onoare al Asociaţiei pentru Custodierea Monumentului Moţa-Marin(din cauza unor probleme de sănătate, dl. J. L. Jerez Riesco nu a putut fi prezent în sală, discursul domniei sale fiind citit de dl. Miguel Piñar)

Fragmente din discursul Dlui. Blas Piñar Gutiérrez

Codreanu, José Antonio, Moţa, Marin, Franco, Blas Piñar… personaje care aparţin istoriei, dar pe care le unesc aceeaşi luptă universală a simţului individual şi colectiv al responsabilităţii şi constituie un exemplu şi o referinţă permanentă pentru români, spanioli şi orice altă persoană care are un simţ individual şi colectiv al responsabilităţii.

Primii patru au murit asasinaţi sau în luptă; ultimii doi sunt în acest moment victimele unei înverşunate campanii de ură şi defăimare ce trece chiar dincolo de ei, căci este îndreptată împotriva valorilor apărate de ei şi pe care şi noi le considerăm esenţiale şi nenegociabile. (...)Permiteţi-mi ca astăzi să mă centrez pe figura lui Francisco Franco, pentru că cei care luptă pentru a proscrie Religia, Patriile, instituţiile şi Familia, l-au ales ca inamic însemnat şi simbolic pentru a-l distruge, nu fizic, căci n-au fost capabili cât timp a trăit, ci din punct de vedere istoric, etic şi moral.

Pare foarte logică această decizie, pentru că Franco a fost şi este un soldat îndrăgit şi admirat, fiind cel mai tânăr general din Europa, erou în Africa, co-fondator al Legiunii, creator al Academiei General Militare, dominator al Revoluţiei Asturiene şi Generalisim al Armatelor învingătoare în Războiul de Eliberare Naţională.

Pe lângă acestea, a menţinut Spania în afara celui de-al doilea Război Mondial, a învins vitejeşte cercul internaţional ce ni-l decretaseră puterile învingătoare, consolidând independenţa şi suveranitatea noastră împotriva tuturor ameninţărilor; a construit, având la bază unitatea, efortul, generozitatea şi autentica solidaritate, un Stat Naţional, în slujba lui Dumnezeu, a Patriei şi a Justiţiei, în beneficiul tuturor spaniolilor; a reuşit să ofere Spaniei perioada celei mai mari dezvoltări sociale, culturale şi economice din întreaga sa istorie. Toate acestea constituie un clar exemplu privind modul prin care poate fi învins, atât materialismul marxist opresiv, cât şi corozivul materialism capitalist, scopul amândorura fiind acelaşi: stăpânirea absolută a omenirii. (...) Să ne amintim însă, că deşi stânga este cea care strigă şi vocifereaza, dreapta este cea care consimte şi favorizează fără nicio reţinere toate ticăloşiile. Şi instituţiile (Monarhia, Biserica, Armata, Magistratura, Universităţile etc.) tac pentru că în realitate au fost anulate cu dibăcie şi subtil, extirpându-li-se propia conştiinţă pentru a fi înlocuite cu ceea ce în mod vulgar este numit „corectitudine politică” şi care nu este nici mai mult nici mai puţin decât supunerea necondiţionată la absoluta, tiranica, totalitara şi incontestabila Nouă Putere Mondială. (...) Instrumentele războiului total sunt minciuna şi teama. Societatea, pentru a accepta cu recunoştinţă să se supună noii puteri şi, în acelaşi timp, să tacă orice voce de avertizare care ar putea apărea în ea, trebuie să fie subjugată de o teamă aproape de teroare, care justifică şi chiar aplaudă orice măsură adoptată, chiar dacă este evident contrară legii, justiţiei şi libertăţii.

Dar frica trebuie să fie hrănită şi în permanenţă mărită. (...) Ştirile predominante sunt extrem de alarmiste: catastrofe naturale reale, posibile sau imaginare, schimbări climatice, plăgi, boli extrem de contagioase, terorism, nazism, comunism, rasism, xenofobie, homofobie... orice scuză este valabilă sau inventată pentru a propaga frica socială şi individuală, care permite cu uşurinţă fantastică supunerea voinţei.(...) Franco, figura, munca şi exemplul său, reprezintă un risc prea important pentru Noua Ordine Mondială şi, din acest motiv, doresc să îl şteargă din istorie, să încerce să tragă odată cu el tot ceea ce reprezintă şi simbolizează. Ei l-au transformat în duşmanul absolut, temându-se că Adevărul şi Valoarea vor renaşte în conştiinţele personale şi instituţionale, pentru a restabili diferenţele dintre bine şi rău, punând în pericol consolidarea puterii lor globale, pe care aproape au obţinut-o.

Vă invit să rememorăm în mintea noastră, în inimile noastre strofele nemuritoare ale cântecelor noastre dragi care, printre multe altele, spun:Păstrează-ţi suferinţaîn adâncul sufletului

Cu privirea clară în depărtari,şi fruntea ridicată ...În picioare camarazi,întotdeauna înainte ...A servi la greu

Nu este chiar atât de greu, după cum vedeţi.

Pentru a încheia întotdeauna cu:Va râde din nou primăvara, Ce în văzduh, pe pământ şi pe mare este aşteptată.

TRĂIASCĂ ROMÂNIA!!! ¡ARRIBA ESPAÑA!!!

Blas Piñar Gutiérrez, General de brigadă

Fragmente din discursul Dlui. Manuel Andrino

Bună ziua, camarazi şi prieteni!

Ca întotdeauna, este o ONOARE că organizatorii acestei Comemorări îmi permit să vorbesc în numele falangiştilor şi să amintesc de doi oameni buni, doi mari luptători, doi mari patrioţi.

Mă refer, bineînţeles, la ION MOŢA şi la VASILE MARIN (...) care şi-au dat viaţa pentru o SPANIE şi o Europă mai bună.

Şi mândria este şi mai mare atunci când unii presupuşi patrioţi naţionalişti, naţional-socialişti şi chiar falangişti sunt deranjaţi de faptul că Falanga participă şi chiar organizează comemorări celor Căzuţi.(...) Deşi falangiştii au preferat întotdeauna să privească inamicul în faţă, acum trebuie să ne uităm la spate pentru a evita înjunghierea din partea celui care ne-a bătut prieteneşte pe umăr, în general, în numele dreptului laş şi trădător.

Aceeaşi atitudine laşă şi trădătoare a fost menţinută de ierarhia Bisericii Catolice, mai preocupată de menţinerea micilor afaceri economice decât de apărarea memoriei miilor de martiri şi sfinţi ucişi de socialişti, comunişti sau anarhişti.

Iată de ce trebuie subliniată atitudinea eroică a abatelui de la Valle de los Caidos, care refuză să participe la profanarea pe care vor s-o comită cu colaborarea Arhiepiscopului de Madrid şi cu tăcerea semnificativă a Episcopului Romei.(...) duşmanii Spaniei şi ai tradiţiilor sale creştine au prins curaj, ne-au insultat şi calomniat permanent şi caută să acopere genocidul pe care l-au comis cu o mare parte din spanioli care nu împărtăşeau ideile socialiste, comuniste sau separatiste.

Aşa-numita lege a memoriei istorice şi reforma ei intenţionează să ascundă istoria criminalilor în serie, cum ar fi Santiago Carrillo, Indalecio Prieto sau La Pasionaria.(...) Iată de ce toţi aceşti „democraţi” intenţionează să creeze o „comisie a adevărului” pentru a decide care sunt crimele împotriva umanităţii şi care sunt „crimele democratice”.

În Spania şi în restul Europei persecuţia a fost pusă în aplicare de zeci de ani împotriva tuturor celor care, ca şi noi, falangiştii, refuză să accepte manipularea istoriei şi refuză să înghită discursul lor „politic corect”.

Parlamentul European a aprobat recent o rezoluţie cerând scoaterea noastră în afara legii, deoarece toţi aceşti mari apărători ai „libertăţii”, ai libertăţii lor, desigur, intenţionează să îi întemniţeze pe oricine îi numesc ei „fascişti”.

Şi în această categorie, prietenii comuniştilor şi ai execuţiei „democratice” îi includ pe falangişti, franquiştii, tradiţionalişti şi oricine intră în raza de acţiune.

Şi din acest motiv, ei încearcă să termine şi cu simbolurile cum ar fi cimitirul de la Paracuellos, cel de la Aravaca sau cu mausoleul, care aici, în Majadahonda, aminteşte de jertfa lui ION MOŢA şi VASILE MARIN.

Se pare că în Spania nu există probleme enorme de separatism, sănătate, educaţie, locuinţe, şomaj, salarii ridicole sau pensii de mizerie, soluţia găsită de stânga este de a-i deshuma pe Franco sau pe José Antonio din Valle de los Caidos.

Nu va lăsaţi înşelaţi. Ceea ce încearcă ei să facă este să pună capăt acelui loc sacru în care se află rămăşiţele a mii de luptători căzuţi în războiul civil, deoarece nu s-au mulţumit să ucidă mii de spanioli şi să provoace acel război, acum încearcă să schimbe şi să ştergă o parte din istorie.

Aş dori să-mi cer scuze camarazilor noştri români - adepţii Mişcării Legionare comandate de Codreanu - pentru atitudinea fricoasă, tradătoare şi stupidă a acestor spanioli, care acum intenţionează să reducă la tăcere ceea ce făceau Moţa şi Marín, când au călătorit mii de kilometri să moară în Spania, în apărarea valorilor care au înfrăţit pentru totdeauna pe legionarii români şi pe falangişti.(...)Camarazi MOŢA şi MARIN, vă mulţumim pentru exemplul dvs. care va rămâne întotdeauna atâta timp cât vor mai rămâne spanioli şi români care să înţeleagă mesajul pe care l-aţi transmis prin moartea voastră.

Camarazi care aţi venit în aceste zile din România sau care aţi trăit ani de zile printre noi, să ştiţi că voi, ca şi urmaşi ai Gărzii de Fier, voi puteţi şi veţi putea conta mereu, pe recunoştinţa şi pe loialitatea noastră cea mai sinceră.

Camarazii ION MOŢA şi VASILE MARIN, „PREZENT!“

Manuel Andrino,
Şeful naţional al Falangei spaniole

Fragmente din discursul Dlui. Vasile Jacques Iamandi

Lichidarea elitei României după 1945, o calamitate naţională cu repercusiuni până în zilele noastre.

Comunismul, această doctrină mondială criminală, această racilă socială asasină, această creaţie ucigaşă a înţelepţilor Sionului, care a aruncat şi încă mai aruncă o anatemă asupra întregii omeniri, a adus şi în România dezastrul care a dus la lichidarea elitelor ţării, elite care şi-au exercitat puterea până în anul 1944. Asasinarea lor a avut urmări pe care le simţim până în zilele noastre.(...) De menţionat că din rândul intelectualilor, în perioada de început, s-au făcut multe arestări fără condamnare, fără procese sau sentinţe, iar cei luaţi cu arcanul la întâmplare au executat până în perioada anilor 55-56 câte 5-6 şi chiar 8 ani de puşcărie. Cei care au supravieţuit au fost eliberaţi după 1964. (...)Totul era minuţios planificat, cum ar fi distrugerea focarelor de cultură: licee, universităţi, Academia, uniunea scriitorilor, cluburi şi athenee.(...) Pentru tot ce s-a realizat în istorie, în trecutul unei monarhii constituţionale, militând şi luptând pentru formarea acestui stat independent, liber, creştin şi democratic, erai condamnat fără drept de apel, trebuia să dispari. Educaţia, naţionalismul, patriotismul şi credinţa în Dumnezeu, într-un cuvânt tot ce a fost şi tot ce a contribuit înainte de august 1944 la ridicarea unui stat constituţional modern, era condamnat la dispariţie. Istoria era condamnată.(...) În 1946 autonomia universitară era dispărută. 400 de universitari luaseră drumul şomajului, fiind daţi afară. 80 de mari profesori deveniseră muncitori necalificaţi, aşteptându-şi rândul de cap de afiş în viitoarele mega-procese ale unor organizaţii imaginare create de securitate. (...) Somităţi, rectori, mari profesori şi cadre univesitare au fost epuraţi fără drepturi, fiind viitori muncitori necalificaţi şi viitori condamnaţi politici: Dimitrie Gusti, Gheorghe Brătianu, Gheorghe Cantacuzino, Gheorghe Fotino, Ion Hudiţă, Victor Papacostea, Petre Caraman, Gheorghe Oprescu.

Cifra totală a condamnaţilor şi a decedaţilor în ţara noastră: condamnaţi politic au fost aproximativ 3 milioane, iar decedaţi în detenţie 890.000, dar cifrele exacte probabil nu se vor şti niciodată.

S-a declanşat represiunea asupra elevilor şi studenţilor, membri ai cultelor, urmărindu-se desfiinţarea învăţământului religios, iar majoritatea tinerilor, minţi strălucite, sfârşesc în temniţă. Cei care au fost invitaţi să ia locul istoriei şi trecutului, o vor rescrie după normele proletare, întorcându-ne cu mult timp înapoi în istorie.(...) Era perioada reconstrucţiei după război, perioada marilor şantiere inventate, precum cel al canalului, preconizat să rămână mormântul burgheziei. (...) intelectualitatea, burghezia erau sortite dispariţiei cât mai repede pentru că împiedicau comunizarea ţării. De aceea s-au creat instituţii speciale de acces spre dispariţie: colonii de muncă, lagăre şi puşcării ale morţii în care erai primit de comandant cu sintagma: „Aţi venit aici ca să muriţi şi eu am misiunea din partea partidului să o fac cât mai repede”.(...) Mai trebuie menţionat că după 23 august 1944, Guvernul a dat un decret de largă amnistie pentru criminalii de drept comun. Aceştia au devenit primii membri ai Partidului Comunist, împreună cu golanii, mahalagiii, beţivii şi arieraţii mahalalelor şi satelor. Culmea nemerniciei: NU erau menţionaţi în decret sutele de tineri elevi şi studenţi bănuiţi legionari şi arestaţi şi condamnaţi cu pedepse exemplare, care au fost închişi din cauza megalomaniei fostului Mareşal, care şi-a dat seama de greşeala impardonabilă pe care o făcuse cu acest tineret abia în cursul procesului său, cerându-şi scuze atunci când a fost condamnat la moarte. Puteţi oare să vă imaginaţi că la eliberarea din 1964 au ieşit din închisori foştii tineri elevi şi studenţi, pe care îi putem socoti sfinţi, care fuseseră condamnaţi ca fraţi de cruce în 1941, la vârsta fragedă de 14-15 ani, iar comuniştii le prelungiseră automat condamnarea la muncă silnică pe viaţă (m.s.v). Aceşti tineri membri ai frăţiilor de cruce, elevi, studenţi, minori, care şi-au făcut noviciatul de viitori apostoli în rigorile inumane ale arestului, sub bătăile şi tortura îndurate în închisorile pe unde au trecut până în 1964, au deschis un drum şi au lăsat o dâră de lumină, credinţă şi înţelegere, numită sfinţenie de către toţi cei care au împărţit împreună loviturile cnutului roşu. Fără a spune un cuvânt în plus, menţionez câteva nume ale celor care merită această aură, fără a putea fi contestaţi: Grigore Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim sau Sofian Boghiu.

Nu avem dreptul să uităm acest Holocaust roşu (...) care a lăsat moştenire aproximativ 100 de milioane de cadavre. Opinia publică mondială a găsit scuze şi justificări pentru a-i scuti de răspunderea de orice natură pe criminalii ruşi. Vinovaţii sunt morţii, miile de martiri care pentru un Dumnezeu, oricare ar fi fost El pentru ei, pentru neam, oricare ar fi fost el, pentru patrie, oricare ar fi fost ea, şi-au dat duhul şi ultima suflare sau picătură de sânge. Un cuvânt cu care închei: „Dumnezeu vede”. El este singura noastră speranţa, credem şi nu renunţăm la ea. Ţara este mai întâi a lui Dumnezeu şi mai apoi a noastră. Faptul că noi am pornit de la Cruce şi Biserică, cu Dumnezeu înainte, ne plasează în rândul celor mai înverşunaţi duşmani ai ciumei roşii şi ai ocultelor masonice.(...) Timpul pe care l-am trăit în acest blestem a fost de 45 de ani, dar la acesta se adaugă o satanizare post-comunistă de alţi 30 de ani de care nu am scăpat şi nu ne poate scăpa nimeni.

Vă păştea şi pe voi în Spania fiara roşie, v-a pus la încercare şi pe dvs, „Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos”, bisericile erau transformate în latrine, iar cadavrele clericilor curgeau pe apa sâmbetei. Dumnezeu n-a vrut să fie aşa. V-a salvat pe dvs. şi a salvat Europa în acelaşi timp. Europa ar trebui să-I mulţumească celui de Sus şi să-I fie în veci recunoscătoare.(...) În împrejurările anilor respectivi, Franco a fost un erou pentru o lume care nu poate înţelege ce ar fi urmat dacă acest om, azi hulit, nu şi-ar fi asumat acest gest eroic.

Credeţi-mă, înţeleg Spania, iubesc Spania şi îi doresc să îşi aleagă acum, când se află iar într-o dilemă, soluţia salvatoare, gândindu-se că avem deasupra un Dumnezeu care ne judecă.

Amin!

Vasile Jacques Iamandi, fost deţinut politic

Fragmente din discursul Pr. Marius Vişovan

Dragi camarazi români şi spanioli, Domnul nostru Isus Cristos a spus: „Oricine va vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde, dar cine-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va salva” (Marcu 8:35).

Suntem din nou aici, la Majadahonda, un loc sacru pentru conştiinţa românească, unde sângele legionarilor români Ion Moţa şi Vasile Marin s-a unit pentru veşnicie cu oceanul de jertfă al poporului spaniol. Cu sângele miilor de martiri spanioli deja canonizaţi şi al tuturor celor care au luptat şi au căzut pentru Spania în anul 1936, cei mai nobili fii ai naţiunii române, elita sufletului românesc, au înţeles că ceea ce se petrece în Spania depăşeşte sfera politică şi militară şi este un atac al Diavolului contra lui Dumnezeu, o încercare de distrugere a creştinismului. De aceea, cei şapte legionari români care au luptat efectiv în Spania au fost susţinuţi moral de întreaga Mişcare Legionară şi de o mare parte a opiniei publice creştine româneşti. Articolele scrise de episcopul greco-catolic Ioan Suciu au avut o mare importanţă pentru aflarea adevărului despre Spania. Opinia publică românească a aflat astfel despre atrocităţile diabolice comise de comunişti şi despre martirii spanioli, al căror eroism atingea sublimul. Episcopul Ioan Suciu va fi beatificat anul acesta împreună cu alţi 6 episcopi greco catolici morţi în închisorile comuniste. Moartea lui Moţa şi Marin a pus şi o piatră de temelie pentru unitatea creştinilor. Doi creştini ortodocşi au murit apărând Biserica Catolică. Unitatea creştinilor pentru care toţi ne rugăm ei au pecetluit-o cu sângele lor. (...) Sacrificiul lui Moţa şi Marin nu a fost un fapt izolat, ci s-a înscris în continuitatea istoriei autentice a României. După cum spunea Comandantul Horia Sima, poporul român a fost de la început un bastion împotriva comunismului. În 1918 am oprit la Nistru ofensiva sovietică spre Europa, iar în 1919 am învins comunismul în Ungaria. Mai târziu, lupta anticomunistă a poporului român a însemnat sute de mii de morţi pe câmpiile Rusiei şi, după capitularea României, la 1944, lupta anticomunistă a fost continuată de către Guvernul Naţional de la Viena, condus de Horia Sima şi cele două regimente ale Armatei Naţionale care au participat pe Oder la ultima încercare de a opri invazia sovietică. Apoi, în cei 40 de ani de comunism România a plătit cu sângele a milioane de victime atitudinea dârză de apărare a valorilor creştine şi naţionale. Iar exilul românesc a luptat pentru trezirea Occidentului şi ralierea acestuia la lupta anticomunistă. Atât în ţară, cât şi în exil, principala forţă anticomunistă a fost Mişcarea Legionară. (...) Dragi camarazi, în ultimul an am intrat într-o nouă bătălie. Camarazii noştri spanioli trebuie să apere sanctuarul de la Valle de los Caidos, memoria Generalului Franco şi a generaţiei care a salvat şi reconstruit Spania. Noi, camarazii români din Fundaţia Profesor George Manu susţinem lupta camarazilor spanioli prin rugăciune şi prin atitudini publice. Ne exprimăm solidaritatea deplină cu eforturile Fundaţiei Naţionale Francisco Franco şi cu atitudinea dârză a părintelui Santiago Cantera, superiorul comunităţii benedictine din Valle de los Caidos. Prin sacrificiul nostru, mult mai mic decât cel al lui Moţa şi Marin, dar totuşi un mic efort făcut în favoarea Spaniei, ne simţim şi noi urmaşi ai camarazilor noştri Ion Moţa şi Vasile Marin, a căror comemorare suntem fericiţi să o facem, an de an, aici.

Ion Moţa şi Vasile Marin, Prezent!

Preot Prof. Marius Vişovan

 

divider



In memoriam Aspazia Oţel Petrescu

Pe 23 ianuarie 2019 s-a împlinit un an de când doamna Aspazia Oţel Petrescu a plecat în Legiunea cea biruitoare din Ceruri pentru a-şi lua locul alături de camarazii săi de crez şi suferinţă. Slujba de pomenire a avut loc pe data de 19 ianuarie, în cimitirul Eternitatea din Roman, oraşul în care s-a stabilit după ieşirea din închisoare şi care, datorită ei, a devenit, în ultimii ani, un adevărat loc de pelerinaj, Un sobor de 5 preoţi, împreună cu un cor de maicuţe a oficiat slujba de parastas. Cele două mănăstiri de suflet ale doamnei Aspazia, Petru Vodă şi Diaconeşti, au fost reprezentate de părinţii Ioan Şişmanian şi Amfilohie Brânză, precum şi de numeroase maici din ambele aşezăminte.

În jurul mormântului doamnei Aspazia, împodobit în tricolor şi străjuit de frumoasa troiţă realizată după desenele părintelui Arsenie Papacioc, s-a adunat lume din toate colţurile ţării. Şi, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când îi pomenim pe cei care răspund „Prezent!” la apelul de peste timp şi de peste moarte, pomenirea ei a fost un prilej de frumoasă sărbătoare.

La fel a răspuns şi ea, aşa cum prezentă a fost anul acesta în vieţile tuturor celor care au iubit-o şi au preţuit-o şi care s-au adunat la mormântul ei precum o adevărată familie duhovnicească, spre a-i sărbători Învierea.

Împreună cu ei spunem şi noi astăzi - Aspazia Oţel Petrescu! Prezent!

Bucurie Troiţă-n Lumină din Ceruri scăldată

Mormânt plin de viaţă şi flori,ce-împodobit în trei sfinte culori

Ne-adună pe toţi laolaltă.

Lumină de candeli şi pace de Sus, Loc sfânt unde-n tainice ceasuri

Se pleacă genunchi şi spre cer urcă glasuri

Cerând mijlocire la Domnul Iisus, Sfântă născută în Ţara de Dor

Ce-ai pus pe altaru-i neînfrânt

Tinereţea în lanţuri, al tău verde cuvânt

Ne-a rămas astăzi tainic izvor.

Bem cu nesaţ din apa lui vieŞi ne-adunăm la mormântul cu flori, Uniţi în credinţă, în trei sfinte culoriŞi-ntr-o tainică, nespusă bucurie.

Alina Ioana Deac 

divider



† Dr. Traian Neamţu

Pe data de 28 ianuarie 2019 s-a mutat la Cele Veşnice fostul deţinut politic clujean, domnul doctor Traian Neamţu.

Cei care l-au cunoscut au venit să îi aducă un ultim omagiu joi, 31 ianuarie la Cimitirul Central din Cluj-Napoca unde a avut loc slujba de înmormântare oficiată de episcopul greco-catolic P.

S Florentin Crihălmeanu împreună cu un sobor de preoţi.

Domnul Neamţu a fost condus pe ultimul drum de numeroşi clujeni. Alături de familie, au participat prieteni, colegi, fraţi de suferinţă, cunoştinţe, oameni care l-au iubit şi respectat, atât ca medic, cât şi ca fost deţinut politic.

La finalul slujbei au luat cuvântul preasfinţitul Florentin şi fostul deţinut politic Nistor Man, prieten şi coleg de suferinţă cu Traian Neamţu. Aceştia au amintit celor prezenţi de jertfa pe care domnul Neamţu a adus-o pe altarul neamului românesc şi al credinţei creştine, îndemnând la neuitarea acestui trecut şi a celor care şi-au sacrificat tinereţea sau chiar viaţa în temniţele comuniste.

Traian Neamţu s-a născut la 19 august 1934 în Mintiul Gherlii, judeţul Cluj, în familia funcţionarilor Augustin şi Valentina. A urmat Liceul Petru Maior din Gherla, terminând studiile la Liceul Comercial din Cluj. In 1957 s-a înscris la Institutul Medico-Farmaceutic din Cluj de unde a fost exmatriculat în primul an de studiu din cauza originii nesănătoase. Un an mai târziu intră în atenţia autorităţilor care vor decide arestarea la 26 iulie 1958. Vina lui, aşa cum a fost înregistrată şi taxată de autorităţi: „împreună cu fratele său Neamţu Augustin, a scris în 1957 o scrisoare duşmănoasă Primului Secretar al CC al PCR”. Pentru asta ambii fraţi au fost condamnaţi de Tribunalul Militar Cluj la 10 ani muncă silnică - Traian, respectiv 20 ani muncă silnică - Augustin, pentru „acte de teroare”.

A executat detenţia la Cluj, Gherla, Salcia, Giurgeni, Balta Brăilei, fiind eliberat după 8 ani de detenţie prin decretul general de graţiere a deţinuţilor politici, în 25 iunie 1964. Fratele său Augustin fusese eliberat cu o zi înaintea lui...După eliberare a reuşit să se înscrie la Facultatea de Medicină din Cluj, specializându-se în psihiatrie. A făcut o carieră strălucită în domeniu, publicând cărţi de specialitate şi peste 150 de studii şi conducând mai bine de 30 de ani Centrul de Sănătate Mintală Cluj - secţie a Spitalului Clinic de Urgenţă Cluj. A continat să lucreze la cabinetul său particular până la data trecerii în veşnicie.

După 1990 s-a alăturat eforturilor foştilor deţinuţi politici în cadrul AFDPR Cluj, asociaţie pe care a şi condus-o. În această calitate a sprijinit construcţia Monumentul AFDPR Cluj. În anul 2016 a devenit membru de onoare al comunei natale Mintiul Gherlii. A trecut la Domnul pe 28 ianuarie 2019.Fragmente din cuvântul P.

S Florentin Crihălmeanu:„Despre domnul doctor Traian Mihai Neamţu s-ar putea scrie probabil un roman al vieţii sale, o viaţă care a fost trăită sub semnul dreptăţii, al Adevărului şi al credinţei în Dumnezeu. Dacă răsfoim paginile volumului memorialistic - dar în acelaşi timp volum de meditaţie - „De ce Doamne?” descoperim un tânăr care, încă de pe bănicile şcolii, a avut de înfruntat un regim apăsător, iar apoi treptat a devenit un luptător pentru afirmarea valorilor creştine, morale, umane. Putem spune că s-a luptat cu viaţa a şi a biruit.(...)… un astfel de om care a trecut prin asemenea torturi psihice şi fizice e greu de închipuit că a avut resursele morale, spirituale să îşi refacă viaţa şi, după momentul eliberării din detenţie, să dea cu succes examenul la Facultatea de Medicină şi apoi să-şi continue drumul ca medic specialist psihiatru ajungând aici, în Cluj, director al Laboratorului de sănătate mintală, fiind unul dintre cei mai apreciaţi medici în acest domeniu. (...)Însă ceea ce este mai frumos, este că acest suflet nu s-a contaminat de rău şi nu a încercat să răspundă răului cu rău. Aşa cum spuneam, pe unii dintre ei i-a reîntâlnit, fiind directorul Laboratorului de sanătate mintală. Când l-au întâlnit, aceştia voiau să îi întoarcă spatele, să plece, cu gândul că s-ar putea răzbuna. Şi tocmai pe aceştia a încercat să îi servească la nivel exemplar pentru a arăta superioritatea sufletului creştin.

Întristată şi îndoliată asistenţă, Bunul Dumnezeu ne pune în faţa ochilor sufletului asemenea exemple pentru a cunoaşte mai bine trecutul şi a trăi cu mai multă luciditate prezentul, dar şi pentru a ştii că aici ne pregătim de fapt viitorul, aşa cum a făcut şi domnul doctor Traian Mihai Neamţu. De aceea îl rugăm pe Bunul Dumnezeu ca acum să îi dăruiască acea fericire după care au însetat cei care căutau dreptatea: „Fericiţi cei asupriţi pentru dreptate, căci acelora este Împărăţia Cerurilor. Fericiţi sunteţi când vă vor batjocori pe voi şi vă vor asupri şi minţind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, pentru mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri!” Sperăm că acum, trecând pragul vieţii, se va învrednici de această fericire şi de această bucurie şi veselie, auzind glasul Blândului Păstor care îi spune: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost pusă, peste multe te voi pune, intră în Împărăţia Tatălui Tău.” Amin!

Fragment din cuvântul domnului Nistor Man, fost deţinut politic:„Traian Neamţu a fost un coleg de închisoare excepţional, nu i s-a putut reproşa niciodată nimic. Acolo unde viaţa era mereu între speranţă şi disperare, acolo unde ţi se punea lopata sau sapa şi trebuia să lucrezi fără mâncare (şi nici o pedeapsă nu-i mai grea decât munca silnică) am trăit împreună răul absolut, închisoarea totală, fără legături cu familia, fără legături cu societatea.

Ne rugam toată ziua şi pentru că ne rugam - în lanţuri de rugăciuni, zi şi noapte (...) - Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunea. (...)Am trăit închisoarea aşa cum a prevăzut-o un episcop greco-catolic, Ioan Suciu, care va muri de altfel în închisoare şi care a spus: „Vine pustiul, vine urâciunea pustiirii. Pentru biserica noastră va fi ziua Vinerii mari, acum se va vedea cine este pentru Hristos şi cine este pentru Iuda. Iubiţi tineri dragi inimii mele, a sosit ceasul sacrificiului pentru pământul românesc.”Traian Neamţu face parte din generaţia onoarei, a demnităţii, a iubirii de ţară şi a credinţei.”

Alina Ioana Deac 

divider



† Înv. Maria Ulici (1929-2018)

A trecut la cele veşnice, la sfârşitul lunii decembrie, doamna învăţătoare Maria Ulici, soţia deţinutului politic maramureşean Petru Ulici, primul membru al „lotului Vişovan”, decedat după detenţie (1985). Originară din Bucovina, Maria Ulici a locuit cea mai mare parte a vieţii la Baia Mare, educând cu dragoste zeci de generaţii de elevi, unii dintre ei devenind ulterior personalităţi publice. „Un cald şi respectuos omagiu distinsei doamne învăţătoare Maria Ulici, soţia camaradului nostru Petru Ulici, deţinut politic în închisorile comuniste. Asemeni tuturor soţiilor celor închişi, doamna Maria Ulici şi-a asumat eroic crucea grea a soţului ei, o persoană persecutată politic, marginalizată social şi cu dificultăţi de integrare profesională, pe lângă inevitabilele probleme de sănătate, urmări ale detenţiei în regim de exterminare. Dând soţului ei bucuria unei familii şi un permanent sprijin moral, ea merită respectul nostru şi recunoştinţa generaţiilor viitoare”, se spune într-un mesaj transmis de către domnul Ioan Ilban din partea AFDP Sighetu Marmaţiei şi citit la înmormântare (care a avut loc la Baia Mare) de către părintele Marius Vişovan.

Camaradul Petru Ulici (1928-1985), originar din comuna Rona de Jos (Maramureş) şi elev la liceul „Dragoş Vodă” din Sighet a făcut parte din primul lot de deţinuţi politici anticomunişti din Maramureşul istoric (elevi şi studenţi, membri ai Mişcării Legionare), supranumit „lotul Vişovan” după numele profesorului Aurel Vişovan, liderul grupului. Arestat în 1948, Petru Ulici a executat detenţia în închisorile Sighet, Cluj, Jilava, Târgşor şi Gherla - unde a fost victimă a regimului de teroare, continuare a infernului de la Piteşti. Fotografia sa, alături de cele ale colegilor săi, este prezentă în camera 74 a muzeului Memorial de la Sighet. Dumnezeu să-i odihnească împreună cu sfinţii şi drepţii Săi!

Permanenţe 

divider