Fundatia George Manu

Editorial
* Bunătatea – Roadă a duhului şi mesaj al colindelor
Opinii
* După alegeri
* Stăpânii poporului meu
* Votul amintirilor
Aniversari
* 1 Decembrie 2016 - Ziua Naţională a României
* Eroii sunt încă printre noi!
Evenimente
* Diplomă de onoare pentru fostul deţinut politic, dr. Dionisie Stoenescu
* Petre Ţutea în amintirile lui Marcel Petrişor
* Jose Antonio Primo de Rivera, ¡Presente!
* Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus 2017
Articole generale
* Noutăţi editoriale Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu
Istorie
* Personalitatea episcopului Ioan Suciu în opera lui Ion Gavrilă Ogoranu
* Flori de aur din Maramureş (31)
* De vorbă cu Petru Codrea (15)
Spiritualitate
* Naşterea Domnului
* Întruparea Domnului
* Paştile cele din Betleemul din adâncuri
* «Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale!» De vorbă cu doamna Aspazia Oţel Petrescu
* Cum recuperăm sensul sărbătorilor?
Revista presei straine
* Din presa străină – istorie şi naţionalism –
Anunturi - Comunicate
* Dreptul la Memorie: Abonaţi-vă la revista “PERMANENŢE”
Manifestari - Comemorari
* Dreptul la memorie -Comemorarea Tâncăbeşti
In memoriam
* 90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan
* Amintiri despre bunicul meu
* 5 ani fără Mircea Nicolau
 
- Revenire la început-
Numar curent Numar anterior Redactia Arhiva Pagina Fundatiei "George Manu"

Permanente

Stea


An XIX Nr 12 decembrie 2016


Bunătatea – Roadă a duhului şi mesaj al colindelor

„Dar nu uita, când eşti voios, române, să fii bun!” - este unul din versurile frumoasei colinde „Din an în an”, pe care o auzim şi o cântăm cu mare drag. Ne propunem, de aceea, să aşternem câteva simţăminte despre bunătate, ca roadă a Duhului, ca mesaj al colindelor, dar şi ca manifestare concretă a iubirii creştine. Să ne amintim, mai întâi, de mărturia Sf. Ap. Pavel: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege… (Gal. 5, 22-23). Să ne amintim, de asemenea, că vorbim foarte des despre iubire, ca fiind cea mai mare dintre virtuţi.

Însă, vorbirea despre iubire trebuie continuată în mod firesc cu manifestări concrete ale ei, altfel riscăm să rămânem la noţiuni teoretice şi abstracţiuni. Bunătatea este, iată, o manifestare concretă, aşa cum este, de asemenea, milostenia. Nimeni nu poate susţine că-şi iubeşte aproapele dacă nu e bun cu el, ori milostiv, mai ales în situaţiile în care semenul nostru se află într-un greu impas sufletesc ori material. Pe de altă parte, observăm un noian de răutăţi în jurul nostru, uneori chiar în familie. Nu mai vorbim la serviciu, ori în societate, în general. Răutăţi la care suntem părtaşi, adesea, cu sau fără voia noastră. De aceea, este important să căutăm remedii pentru această epidemie cvasigeneralizată a răutăţii, iar unul dintre cele mai eficiente este… bunătatea. Nu cu rău se alungă răul, ci numai şi numai cu bunătate! Mai pomenim un fapt: când vine vorba despre un om anume, bărbat sau femeie, în viaţă sau trecut la cele veşnice, instantaneu vine în gând şi apare pe buze expresia: „Cutare - om bun”; ori, dimpotrivă, „Cutare - om rău…”.

Înţelegem, astfel, că „bunătatea” şi „răutatea” reprezintă forme reale şi concrete, prin care se caracterizează orice om. În intenţia de a prezenta cât mai concis câteva detalii ce ţin de virtutea bunătăţii, ne propunem să punctăm următoarele aspecte: definiţii, sinonime, etimologie, mărturii din Scriptură şi ale Sfinţilor Părinţi, greşeli/păcate împotriva bunătăţii, asocieri şi concluzii. Definiţii: „Bunătate” - „Însuşirea de a fi bun, înclinarea de a face bine” (DEX); „Bun” - „Care se deosebeşte prin calităţi morale pozitive; care face bine altora; binevoitor; blând” (DEX); „Cea mai mare însuşire a superiorităţii” (Beethoven); „Limbajul pe care surdul îl poate auzi şi orbul îl poate vedea” (M. Twain). Sinonime: cumsecade, îngăduitor, înţelegător, omenos, uman, tolerant; Etimologie: din latinescul „bonus”. Interesant că adj. „bonus, a, um” este utilizat şi pentru adv. „bine” („nemo bonus nisi unus Deus” - „nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu” - Marcu 10, 18; „declina a malo et fac bonum” - „evită răul şi fă binele” - Psalm 36, 27). Rezultă de aici că „bunătatea” şi „binele” nu pot fi despărţite (numai un om bun se poate bucura de bine; numai cel ce face bine este om bun);Sfânta Scriptură întrebuinţează des noţiunile de „bun, bunătate, bine”, dar noi evocăm aici doar asocierea lor cu Însuşi izvorul bunătăţii, Dumnezeu: „Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu bun şi îndurat” - Deut. 4, 31; „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalm 33, 8); „Lăudaţi pe Domnul că este bun” (Ps. 105, 1 etc.); „Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu!” (Mc. 10, 11);Sfinţi Părinţi ai Bisericii recunosc în bunătate unul din atributele esenţiale ce ţin de Persoanele Preasfintei Treimi.

Mai mult chiar, Sf. Dionisie Areopagitul (sec. V-VI) consideră bunătatea/binele însăşi esenţa divină: „Să trecem acum la numele de bine, pe care scriitorii sacri îl atribuie într-un chip transcendental Dumnezeirii celei supra-divine, numind, pe cât înţeleg, bunătate însăşi esenţa divină şi să vedem că binele, în esenţa sa, ca bine substanţial (τῷ εἴναι ἀγαθόν), revarsă bunătatea lui peste toate lucrurile. Căci precum soarele nostru, fără deliberare sau voinţă, ci prin chiar faptul că există, luminează toate acele lucruri care, după felul lor, sunt capabile să se împărtăşească din lumina lui, tot astfel şi binele trimite razele întregii sale bunătăţi asupra tuturor lucrurilor, potrivit cu puterea de primire a fiecăruia…” (Despre numele divine…, IV,1). Cuvintele Sf. Dionisie ne aduc aminte de înseşi cuvintele Mântuitorului: „Eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi...” (Mt. 5, 44-45), arătându-se, astfel, nemărginita bunătate a Tatălui ceresc.

Tot din câmpul învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, notăm, acum, o pildă din Pateric: Se spune că erau doi părinţi călugări care împărţeau aceeaşi chilie şi au auzit ei că în lume sunt multe lupte şi neînţelegeri între oameni, care duc la ceartă şi la vrajbă. Atunci, cel mai tânăr dintre ei îi spune celuilalt: „Părinte, ce-ar fi să ne certăm şi noi, sa vedem cum o fi cu cearta aceasta?”. Atunci părintele îi zice: Bine, frate, hai să ne certăm, dar cum? Celălalt îi spune: Uite, eu aduc o cărămidă în chilie şi susţin că e a mea şi, uite aşa, ne certăm. Bine, a spus bătrânul. Si venind fratele a adus o cărămidă, a pus-o în mijlocul chiliei şi a spus răspicat: Cărămida aceasta este a mea! Atunci bătrânul, privindu-l cu blândeţe, i-a răspuns: Bine, dacă este a ta ia-o! Si aşa au rămas în pace, pentru că, din atâta bunătate, nu mai ştiau ce-i răutatea. Iată, obişnuinţa în bunătate poate deveni „a doua natură”…Bine a spus scriitoarea Ileana Vulpescu: „Două calităţi pe lume nu pot fi nici simulate şi nici înlocuite: inteligenţa şi bunătatea!”Adăugăm acum două cugetări, semnate de două ilustre personalităţi româneşti:

1. „În bunătate găsim blândeţea. Omul bun este blând, adică are sufletul catifelat. Cine se apropie de un om blând simte o plăcută senzaţie de căldură şi mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândeţea este o completare firească a dragostei şi rod al acesteia. Mai puţin activă decât dragostea, blândeţea, în calmul ei, nu este lipsită de putere creatoare, ci dimpotrivă. Într-o lume de potrivnicie, blândeţea vine ca un întăritor, ca o înseninare, ca o lacrimă luminată…” (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Ed. Anastasia, 1995, p. 102);

2. „Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca în profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufleteasca, niţica bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviinţă…” (N. Steinhardt, Despre bunătatea sufletească, în dialog cu I. Pintea, în vol. Primejdia Mărturisirii, Ed. Dacia, ed. a II-a, Cluj-Napoca, 1998, p.41).

Păcatele împotriva bunătăţii sunt, iată, cele enumerate de părintele Nicolae Steinhardt: răutatea, mojicia, vulgaritatea… Am menţiona încă unul, la fel de concret: luarea bunătăţii drept slăbiciune. Adică, dacă e cineva bun cu noi, deşi uneori nu merităm această bunătate, se poate naşte ispita să zicem: „Aaa, cu omul acesta îmi permit orice, e bun, n-o să am niciodată probleme din partea lui!” - arătând prin asta că noi răsplătim bunătatea semenilor nu din convingere creştină, ci din frică ori calcule meschine. Ba poate veni şi o ispită colaterală: să-l considerăm naiv şi prost, pentru că nu vede că noi nu dăm nici doi bani pe bunătatea lui… Probabil de aceea a spus cândva Nicolae Iorga: „Fii bun, dar fereşte-te să creadă lumea că poţi fi numai bun”. De altfel, să nu uităm că Dumnezeu nu doarme: ulciorul profitorului de bunătate se sparge într-o bună zi, când nici nu se aşteaptă… Cu ce poate fi asociată bunătatea? Cu frumuseţea, credem. Dicţionarul de sinonime, foloseşte şi termenul „frumos” pentru „bun”. Omul bun ne apare frumos, chiar dacă fizicul lui este departe de „canoanele” estetice. De ce? Ne spune un vers popular din Ardeal: „Nu-s frumoasă, nu mi hia/ Mi frumoasă omenia…”. Adică, omul bun este de omenie şi are un caracter frumos, plăcut şi agreabil. Să nu uităm însă că frumuseţe desăvârşită are numai Dumnezeu. Dostoievski a pus în gura prinţului Mîşkin (Idiotul) cuvintele: „Frumuseţea va salva lumea…”, însă credem că ar fi vrut să spună: „Dumnezeu va salva lumea…” ori „Bunătatea/iubirea va salva…” (El, Frumuseţea, Bunătatea şi Iubirea Desăvârşită). Iar în relaţiile dintre oameni, înţelegem de aici că frumuseţea caracterului, bunătatea şi iubirea pot „salva” orice conflict, indiferent de mărimea sau gravitatea lui.

Iar acum, spre final, apelăm şi la câteva proverbe sugestive: „Ce este bunătatea? O frumuseţe pe care o percepi direct cu sufletul” (Alexandru Vlahuţă); „Cei răi pot avea noroc, însă doar cei buni pot fi fericiţi” (Al. Vlahuţă); „Nu e destul să fii bun. Trebuie să fii bun de ceva” (Tudor Arghezi); ”Omul cu adevărat bun e cel care ar fi putut fi rău şi n-a fost” (Nicolae Iorga); „Niciun om nu ştie cât de rău este până ce nu a încercat din greu să fie bun” (C. S. Lewis); „Am învăţat că un om n-are dreptul să-l privească pe un altul de sus decât atunci când trebuie să se aplece pentru a-l ajuta să se ridice” (Gabriel Garcia Marquez); „Fiţi sinceri şi curaţi în tot ceea ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă” (Ernest Bernea). Concluzia ne este sugerată de acelaşi vers de colindă pe care l-am evocat la început. Aşadar, îndemnul „Dar nu uita, când eşti voios, române să fii bun!” să ne fie călăuzitor nu doar în vremea colindelor şi a sărbătorilor, în general, ci şi în cealaltă vreme a vieţii noastre, aşa cum auzim glăsuind un crâmpei de ectenie al sfintelor slujbe.

Pr. Vasile Gordon - Biserica „Sf. Ilie-Gorgani”

divider



După alegeri

Rezultatul alegerilor parlamentare din decembrie 2016 nu lasă loc la prea multe interpretări. După interimatul ambiguu, pe jumătate independent, pe jumătate politic, al guvernului de tehnocraţi condus de Dacian Cioloş, PSD a revenit în forţă, repurtând o victorie zdrobitoare. PNL s-a dovedit a fi lipsit de orice viziune, luând-o vertiginos la vale pe toboganul mediocrităţii. Dacă ne raportăm la scorul obţinut la alegerile parlametare sau locale precedente, se poate spune că nou-înfiinţatul USR nu a făcut altceva decât să fure din electoratul PNL, în special pe cei dezamăgiţi de prestaţia jalnică a acestui partid în derivă.

Spectrul „naţionalist” e fărâmiţat, mai ales datorită acestei creaţii butaforice a PSD care e PRU (partidul cu Vlad Ţepeş pe siglă, care militează împotriva... luptei anticorupţie, un paradox „mioritic”). Dealtfel acest partid diversionist, cu tot caracterul său artificial, conduce pe acest segment, rezultatele celorlalte formaţiuni (ANR şi PRM) fiind derizorii. Datorită acestui fapt, partea din dreapta a spectrului opţiunilor electorale se află tot sub controlul PSD. Din punctul lor de vedere, ţinta a fost atinsă: fie ca nimeni din această zonă să nu treacă pragul electoral, fie cel mult satelitul PSD, în care au fost pompate substanţiale resurse financiare şi mediatice. Rezultatul ANR este mult sub aşteptările unora, dar aceasta se datoreşte în mare parte şi pasivităţii cu care s-a mers în campania electorală. Ar fi fost de dorit o atitudine mai ofensivă, mai bătăioasă, în special la adresa PSD, dar şi la adresa PRU, pentru a demasca impostura acestui partid-fantomă. A pretinde că susţii valorile tradiţionale (un fapt lăudabil în sine, de aceea noi am susţinut că acest partid poate reprezenta o opţiune viabilă pentru cei care iau în considerare să participe la vot) nu e suficient, dacă nu te delimitezi în mod activ de cei care le uzurpă şi le instrumentalizează în folos propriu. Dacă ne aducem bine aminte, sloganele multor altor partide (PSD, ALDE, PMP, PRU, etc) au fost bazate pe elemente naţionaliste, ca „mândria de a fi român”, „să redăm România românilor”, etc. Ar fi fost de dorit o ofensivă inteligentă şi plină de substanţă împotriva acestei imposturi, care să îmbine tradiţia cu elemente ale unui stil modern de a face politică. Astfel s-ar fi asigurat şi o vizibilitate mai bună şi un scor mai substanţial (deşi nici în aceste condiţii nu e sigur că s-ar fi trecut pragul electoral).

Până la urmă, deznodământul acestor alegeri era de aşteptat. La scară europeană, iar recent chiar şi în Statele Unite, se manifestă din plin un puternic trend antiglobalizare. În special în ţările est-europene, cum ar fi cele din grupul de la Vişegrad, la putere sunt guverne de această orientare, aflate la conducere cu sprijinul unor majorităţi parlamentare mai mult decât confortabile. Alinierea României la acest trend se face, iată, fie şi instinctiv, printr-un vot masiv pro-PSD. Din punctul nostru de vedere, acest partid a constituit întotdeauna răul cel mai mare din România postdecembristă. Nu ne gândim aici doar la mica corupţie, cât mai ales la cea de dimensiuni gigantice, datorită căreia economia ţării a fost distrusă şi vândută pe nimic, pământurile înstrăinate iar pădurile defrişate masiv. Iar dacă acum, din pur oportunism, viitorul guvern se va ralia tendinţelor populiste în ascensiune la scară mondială, acest fapt nu va fi altceva decât o impostură. PSD a fost dintotdeauna un partid-cameleon, interesat doar de consolidarea puterii şi a influenţei sale în teritoriu (prin intermediul „baronilor locali”) ca bază pentru succesele sale de la alegerile parlamentare. E de presupus că va practica şi în viitor acelaşi stil oportunist de a face politică la mai multe capete, jucând atât cartea „valorilor europene” dar, dacă va fi cazul, şi cartea antiglobalistă. Ceea ce determină atitudinea acestui partid nu sunt valori sau convingeri ideologice, ci exclusiv încrengăturile propriului interes. Gândindu-ne prin această prismă, nu putem anticipa de pe acum răspunsul la una din problemele care îi frământă pe românii cu adevărat ataşaţi valorilor tradiţionale: referendumul pentru modificarea Constituţiei cerut de peste trei milioane de cetăţeni. Dacă PSD va avea interesul ca acesta să se ţină, atunci el va avea loc, dacă nu, nu. Totul e dictat de oportunismul care defineşte acest partid, a cărui amprentă pusă pe România ultimului sfert de veac nu poate fi numită altfel decât nefastă.

Rămâne ca România să supravieţuiască aşa cum va putea sub un nou regim PSD (un fapt care dealtfel a intrat demult în sfera obişnuitului, aşa cum te obişnuieşti cu o boală care îţi macină organismul) şi să spere la un mai bine proiectat într-un orizont de timp previzibil.

Permanenţe 

divider



Stăpânii poporului meu

Am primit la redacţie textul alăturat din partea unui cititor de-al nostru, care şi-a exprimat dorinţa de a-i fi păstrat anonimatul.

*

Manifest pentru revizuirea legilor comuniste antiromânești și anticreștine, și pentru anularea efectelor acestor legi, prin rejudecarea proceselor martirilor cei mulți și a supraviețuitorilor cei puțini

 

era o vreme spun cronicarii încă

politic nedisciplinați în care apa

curgea limpede aerul plutea străveziu

și char primăvara incredibil de verde

iarba însăși încolțea

 

În țara poporului meu stăpânii poporului meu îi apără pe străini de poporul meu, guvernele fac nenumărate prostii, pierd la greu procese internaționale pe care le plătește biet poporul meu.

La douăzeci și șapte de ani după rotația cadrelor de la 1989 se trâmbițează că și poporul meu a explodat ca mămăliga, lepădându-se de comunism. Legile comuniste sunt mai în vigoare ca oricând: economiștii Petre Ţuțea și Mircea Vulcănescu sunt indezirabili în virtutea legilor protocomuniste care i-au declarat dușmani ai poporului, i-au condamnat și i-au încarcerat pe ei și pe alții. O, câți au murit în lagărele de muncă și în penitenciarele comuniste de exterminare a poporului meu!

Tinere, când tatăl tău ocupa funcții de răspundere în regim comunist, fratele lui, unchiul tău, făcea închisoare politică la comuniști, bunicul era de mult mort laolaltă cu sfinții închisorilor, martirii poporului meu.

A venit rotația din decembrie. Oficial comunismul a fost declarat un regim politic corupt criminal ilegal depășit, doar că legile pe deplin mondial-comuniste prin care bunicul acela și unchiul acela (fratele tatălui tău) erau condamnat au rămas și azi în deplină vigoare: batalionul neocomunist de azi L 217/2015 se sprijină pe diviziile sovietice de ieri L 488/1944 și L 312/1945, cum numai în basme cu un cap tăiat balaurului îi cresc la loc alte capete trei, precum și proprietarilor poporului meu, dacă vrei.

Iată-te parlamentar. Cu câtă nonșalanță rudele tale care s-au ridicat, s-au opus, au luptat, au suferit au murit împotriva comunismului, tu le-ai condamnat încă odată: pe bunicul tău și pe fratele tatălui tău i-ai declarat ilegali indezirabili și patibulari, după aceleași ideologii și aceleași legi comuniste abolite oficial, demagogic, găunos, păgubos. Pe de trei ori treizeci și trei de arginți de-ar mai trăi – vai de sufletul lor – senin i-ai trimite din nou la-nchisoare. Vai aporia aceasta legislativă, acest triumf al dezastrului democrației noastre originale arată azi, tinere fiu al poporului meu, cum s-au tulburat apele acelea curate odinioară, spălându-ți creierul cum s-a încețoșat aerul, zvântându-ți rațiunea pusă la uscat ca pielea în băț pe iarba strivită de-atâta istorică tăvăleală!

Îți cinstești eroii, martirii, la groapa comună faci pomenire – treci democratic la zdup.

În vreme ce afaceriști veroși, parlamentari de drept comun, spoliază de milioane, de miliarde bugetul național, cumințenia pământului rămâne la mila săracului, la mila locuitorului limbii române – de ce nu recuperează guvernul milioanele, miliardele furate: e o idee (prea) naționalistă, o trădare a interesului mondial?

Cum poate fi transmis un semnal de purificare morală a unei țări când, la cel mai înalt nivel, emițătorul mesajului de moralitate este și el acuzat penal de fraude, aceasta numai imunitatea lui, unică între conaționali, poate să o explice?

Poporul meu cu martirii și sfinții închisorilor sale rămâne în grija Domnului, în țara poporului meu, Grădina Maicii Domnului, cum s-a spus, dar fără de oaste și înconjurat tot mai strâns într-un cerc al fărădelegii. Cum va rămâne creștin Sfântul Munte o, știe doar Dumnezeu.

 

a fost o vreme spun cronicarii încă

politic nedisciplinați când apa curgea

curată ca aerul de respirat ce se purta

pe deasupra apei și în fiecare primăvară

incredibilă iarba chiar încolțea

Un Român 

divider



Votul amintirilor

Pe 11 decembrie am votat şi eu, cu vagi speranţe de mai bine pentru ţară (din păcate infirmate de rezultat). M-am deplasat la secţia de votare de care aparţin şi care e situată în clădirea unui liceu din centrul oraşului (Sighetu Marmaţiei), dar într-o altă încăpere decât la alegerile precedente. Când intru, deşi eram preocupată de procedurile ce trebuiau îndeplinite, mă frapează o constatare bruscă - e chiar biroul în care a lucrat ca şi contabil tatăl meu, între 1953-1956, o perioadă tristă pentru familia noastră.

Amintirile mă năpădesc… tatăl meu, învăţătorul Ioan Chindriş, a murit atât de tânăr, la 50 de ani încă neîmpliniţi… n-a apucat să-i vadă studenţi pe fraţii mei… Am copilărit în anii ’30 la Dragomireşti, o comună importantă de pe valea Izei (reşedinţa de plasă în vremea aceea), tata fiind o vreme chiar directorul şcolii, reuşind cu mari eforturi chiar construirea unei clădiri noi. A venit însă războiul şi refugiul din Ardealul cedat, apoi tata, ca ofiţer în rezervă a fost luat pe front în Rusia… a ajuns până în Caucaz… s-a întors în 1944, a fost foarte greu pentru noi, mereu printre străini… am cunoscut momente de sărăcie cruntă… mama bolnavă, o vreme în spital, am rămas la 10 ani responsabilă de cei 3 fraţi mai mici… ne-am întors la Sighet în 1945 practic cu mâinile goale şi am luat totul de la zero, la limita supravieţuirii …Dar lovitura cea mai mare am primit-o în 1948 când tatăl meu a fost arestat de comunişti. Nu avea altă vină decât că luptase ca ofiţer pe frontul de răsărit… i s-a înscenat un proces şi l-au băgat 6 luni în închisoarea “Popa Şapcă” din Timişoara. Mama era disperată, multă vreme nu am ştiut nimic de el… după ce s-a întors nu i s-a mai permis să lucreze în învăţământ, a plecat pe şantier, s-a îmbolnăvit, în cele din urmă a primit un post de contabil, având o oarecare calificare în domeniu de când lucrase la aprovizionarea armatei… aşa a ajuns să lucreze în biroul unde eram eu acum şi unde îl vizitasem de câteva ori…în ianuarie 1956 s-a îmbolnăvit din nou foarte grav şi după doi ani a murit… oh, ce dor mi-e de tata!… Dar buletinul de vot a intrat în urnă, vraja s-a risipit şi am revenit pe dimensiunea realităţii banale. Oare Domnul a vrut să mă pună din nou pe făgaşul amintirilor, să mă conecteze la lumea nevăzută a celor dragi, prezenţi în oceanul Luminii Sale?

Prof. Aurelia Vişovan  - Sighetu Marmaţiei

divider



1 Decembrie 2016 - Ziua Naţională a României

Alba-Iulie, de praznic îmbracă-te

de Aron Cotruş

 

Alba-Iulie, de praznic îmbracă-te

şi-adună-ţi cei mai drepţi şi mai pietroşi voinici

din munţi, din câmpii, de pe maluri de ape,

cu inima unii de alţii aproape,

să-şi prăznuiască desrobirea aici

unde Horia, de sub zavoare şi lacăte,

a fost dus să moară pe roată...

 

divider



Eroii sunt încă printre noi!

Anul acesta noi am sărbătorit Ziua Naţională lângă Bucureşti, la Corbeanca, alături de câţiva zeci de elevi minunaţi, pregătiţi de doamnele profesoare Elena Nicorescu şi Maria Scarlat.

Cu toţii am participat la Te Deum-ul săvârşit de Preoţii Cosmin Brânzea şi Cosmin Manea, la Biserica Buna Vestire. Apoi am ieşit în curte, lângă troiţa eroilor, pentru slujba parastasului ţinut pentru „eroii, ostaşii şi luptătorii români, din toate timpurile şi din toate locurile, căzuţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră”. Copiii au cântat „Imnul Eroilor” şi, odată cu ei, întreaga asistenţă.

Între noi s-a aflat dl Petre Voicu, veteran de război in varsta de 94 de ani - un erou în carne şi oase de la care copiii încă mai pot învăţa ce este curajul, dragostea de ţară şi demnitatea. Pentru a-i onora viaţa, sacrificiile şi lupta dusă pentru neam şi ţară, i-am oferit - alături de ceilalalţi participanţi - o diplomă a demnităţii româneşti şi o icoană a Maicii Domnului. Părintele Brânzea a înmânat darurile noastre modeste:„Dl Petre Voicu este, din câte ştiu eu, singurul erou în viaţă al acestei comune. Lui şi altora ca el, le datorăm multe. Să nu uităm să ne scoatem întotdeauna pălăria în faţa eroilor noştri şi să le spunem «sărutmâna» pentru tot ce aţi făcut pentru ţara aceasta. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Din partea Fundaţiei George Manu, cu sprijinul doamnei profesor Nicorescu, vă oferim o diplomă, e onorifică, ştim că nu pentru ea aţi umblat cu puşca în braţe, ci pentru cei pe care i-aţi lăsat în spate, să-i apăraţi şi pentru noi, care-am venit în urma lor. Şi o icoană cu Maica Domnului, cea care v-a adus înapoi acasă”.

După acest moment emoţionant pentru toţi, am intrat din nou în biserică pentru a asculta poveştile dlui. Voicu. Trecutul şi viitorul neamului s-au întâlnit în Biserică - copiii au recitat şi au cântat, iar Petre Voicu le-a vorbit despre război, cum se trăia pe front, cum îşi îngropau camarazii căzuţi, cum s-au întors pe jos la sfârşitul războiului din Cehoslovacia.

Cum a fost plecarea la război? Firească, ne-a spus veteranul Petre Voicu, a plecat senin din sat pentu că „O CEREA ŢARA!”. Era anul 1942 şi el avea 20 ani, alături de el au plecat mulţi fii ai satului Corbeanca, dintre care prea puţini au revenit acasă. Pe doi dintre ei, Ilie şi Niţă, căzuţi pe front, i-a îngropat chiar Petre Voicu. A luptat 2 ani în linia întâi a frontului, ţinând în mâini puşca mitralieră de calibru de 12. Petre Voicu a făcut parte din Divizia a IX-a Constanţa, regimentul 34. A fost rănit de două ori, la mâini, a dormit în tranşee, i-au degerat picioarele, a mâncat doar atunci când se găsea ceva de mâncare. Acum i-au rămas amintirile şi cele 3 decoraţii de război.

Sfatul pe care l-a oferit copiilor, la cei 94 de ani ai săi: „să fie blânzi şi să asculte de comandanţii lor” şi le-a transmis o moştenire dulce şi grea: „vă las vouă Ţara, eu nu mai am ce face pentru ea acum, sa nu daţi înapoi taică, numai înainte, dacă daţi îinapoi, e rău”... Istorie adevărată, înfăptuită de eroi adevarăţi.

O urare de Ziua Naţionala a României

La sărbătorirea Zilei de 1 Decembrie, a participat şi doamna Elluz Vărzaru, născută în Venezuela şi stabilită în România, la Corbeanca. Dna Elluz a venit însoţită de cei trei copii ai săi, dorind să le sădească în suflete dragostea de ţară şi respectul pentru eroii de ieri şi de azi ai României. Ii mulţumim pentru implicare!„Azi, de Ziua Naţională a României am avut onoarea să-l cunoaştem pe domnul Petre Voicu, de 94 de ani, supravieţuitor şi veteran al celui de-al doilea război mondial, luptător al armatei române între 1939 şi 1945 şi născut în comunitatea din Corbeanca. Acest remarcabil cetăţean român reprezintă, pe traiectoria vieţii sale, Sacrificiul, Dăruirea, Demnitatea, Mândria naţională, Istoria, Respectul, Curajul şi Vitejia, Conştiinţa cetăţenească, Umilinţa şi, mai mult decât toate, Dragostea pentru Patria sa România! De aceea, în numele familie mele - soţul şi copiii, care şi ei sunt români, urez acestui erou al istoriei României multă sănătate şi binecuvântări ca să fie în continuare un exemplu de urmat pentru generaţiile viitoare în această frumoasă ţară! La mulţi ani tuturor!”

Cezarina Condurache 

divider



Diplomă de onoare pentru fostul deţinut politic, dr. Dionisie Stoenescu

Doctorul Stoenescu a primit, pe 11 Decembrie, „Diploma de onoare pentru suferinţa îndurată în temniţele comuniste pentru demnitatea poporului român”. Diploma, oferită de „Gazeta de Maramureş”, a fost înmânată de prietenul şi camaradul său, Vasile Jacques Iamandi, în cadrul unei ceremonii discrete organizate la Biserica Sfântul Ilie Gorgani.

Cine este Dionisie Stoenescu?

Dionisie Stoenescu s-a născut în 1925 lângă Bucureşti (comuna Griviţa). Tatăl său a fost preot, mama, învăţătoare. A absolvit Facultatea de Medicină la Bucureşti, unde a fost coleg şi prieten cu viitorul preot Gheorghe Calciu - ambii făceau parte din Corpul Studenţesc Legionar Bucureşti. Scapă de arestarile din 1948 şi îşi definitivează studiile în medicină, specializarea cardiologie.

Domnul Dionisie Stonescu a luat şi el calea temniţelor, în 1956 fiind arestat în legătură cu Revoluţia din Ungaria. Condamnat la 25 ani de muncă silnică pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”, avea să execute 8 ani de detenţie. A făcut parte din acelaşi lot cu Demostene Andronescu - ambii au fost anchetaţi şi torturaţi de odiosul colonel Enoiu. Domnul Stoenescu a trecut prin temniţele Văcăreşti, Aiud şi Jilava. S-a eliberat în 1964, odată cu decretul general de graţiere a foştilor deţinuţi politici. În 1981 a reuşit cu greu să emigreze şi s-a stabilit în Franţa, la Paris, fiind un reprezentant de seamă al exilului românesc. În prezent locuieşte tot în Franţa şi este nelipsit din Biserica Românească Jean de Beauvais. Dr. Dionisie Stoenescu vine în ţară de câteva ori pe an, de obicei alături de prietenul său Marcel Petrişor, participând la comemorarea Aiud sau la parastasul Părintelui Calciu.

Cezarina Condurache 

divider



Petre Ţutea în amintirile lui Marcel Petrişor

Luni, 28 noiembrie, a avut loc o nouă seară de excepţie găzduită de Biserica Acoperământul Maicii Domnului din Bucureşti: “Un ghem de întrebări” - Petre Ţutea în amintirile lui Marcel Petrişor.

Evenimentul a fost organizat de Parohia Acoperământul Maicii Domnului, alături de LTCOR Sector 6 şi Fundaţia Profesor George Manu - pentru a marca cei 25 de ani de la mutarea în veşnicie a lui Petre Tutea.

Născut la Boteni/Argeş în 6 octombrie 1902, filosof, eseist şi economist, legionar, Petre Ţuţea a petrecut 13 ani în temniţele comuniste: Văcăreşti, Jilava, Ocnele Mari şi Aiud. S-a mutat la Domnul în urmă cu 25 de ani, la 3 decembrie 1991.Orice întâlnire cu Marcel Petrişor este o bucurie. Prin poveştile adevărate rostite de acesta, Petre Ţutea ni s-a înfăţişat în temniţă rezistând reeducării, după eliberare, încercând să supravieţuiască în marea temniţă din afara gratiilor, pe ultimul drum către Boteniul său natal, căutându-şi odihna veşnică. Doi oameni de legendă, două destine magistrale: Ţutea, de dincolo de veşnicie şi Petrişor, aducându-l prin fire nevăzute în prezentul nostru fugar.

Din discursul lui Marcel Petrişor:“Am stat cu el cred că 20 de ani şi în închisoare şi afară şi am avut timp să ne cunoaştem bine. Aş vrea să spun îinainte de toate că nea Petrache Ţutea face parte din marii dascăli ai neamului românesc. Un mare dascăl contemporan din şirul lui Nae Ionescu, Paulescu, George Manu şi mulţi alţii. Petre Ţutea era un geniu oral, când vorbea, rămâneai înmărmurit.

Inainte de a muri, s-a întors către perete şi a zis aşa «Doamne, iartă-mă şi pe mine că mult am fost, multe am spus şi multe am greşit». N-a venit nimeni la spital la el, era şi frica mare, dar în orice caz dintre intelighenţi, dintre cei care fuseseră cu el, n-aveau curajul. Nici frate-so nu a avut curajul să vină la înmormântare. Şi ştiu că tot părintele Voicescu, săracu’, i-a ţinut stâlpii şi era iarna aia şi lipsa de benzină şi nu găseam cosciug.

Până la urmă, un nepot al lui, singurul curajos, a găsit un cosciug mare de tot. Dar cât a fost cosciugul de mare şi de bine ales, nea Petrache doarme aşa, cu picioarele într-o parte, strânse, că nu intra în cosciug. Şi cum să-l ducem la Boteni, că trebuia să-l ducem unde s-a născut. In sfârşit, tot nepotul său a găsit un camion militar care transporta morcovi la Câmpulung. Şi l-am dus pe nea Petrache Ţutea, cu cosciucul ăsta pe un vraf de morcovi. L-am dus la casa părintească şi acolo l-au ţinut vreo două zile, până-ntr-o joi când am vorbit cu părintele, fricoşi săracii părinţi.

L-am adus la biserică, dar n-aveam cu ce-l transporta de acasă până la biserica din Boteni, că-i drum cam de 1 km. Cu chiu, cu vai am găsit un car, nu am găsit boi, dar am găsit nişte vaci - una din ele făta... Din partea oficialităţilor nimeni n-a venit şi în biserică abia ne-a primit popa. Şi s-a făcut o rugăciune de 5 minute şi-au dispărut preoţii. Când să-l băgăm în groapă, mormântul era betonat pe margini şi doar pe fund cu pământ, când să-l băgăm în mormânt, nu încăpea. Doamne Dumnezeule!

Pe nea Petrache Ţutea l-am îngropat aşa, nici în picioare, nici culcat, aşa, pe stânga. Atunci m-am enervat şi am spus: nea Petrache, cu stânga ai început, cu stânga sfârşeşti şi-am tras lespedea peste el. Nea Petrache a fost întâi de stânga dar vorba lui, o vorbă istorică «dacă până la 30 de ani nu eşti de stânga, nu ai inimă; dar dacă după 30 de ani rămâi la stânga, eşti un idiot iremediabil»”.

Permanenţe 

divider



Jose Antonio Primo de Rivera, ¡Presente!

Intr-o manifestaţie mai numeroasă decât în alţi ani, falangişti şi simpatizanţi au defilat prin Madrid, într-un act omagial, dar şi de activism politic, dată fiind situaţia creată în ultimul timp în Spania. În aceste vremuri, falangiştii au considerat că cel mai bun omagiu pe care-l puteau aduce fondatorului Falangei, era transformarea unui astfel de eveniment într-o manifestare în favoarea mult doritei justiţii sociale şi a unităţii sacre a Spaniei, puse la îndoială de unii şi de alţii.

Evenimentul a început cu discursuri ale reprezentanţilor delegaţiilor străine. După care a vorbit Jesús Muñoz, Secretarul Naţional de comunicaţii al sindicatului TNS. Acesta, prin intervenţia sa, a reamintit faptul că sistemul actual încearcă să distrugă valorile adevărate ale Spaniei, arătând înverşunarea cu care sunt persecutaţi liderii naţionalişti în diverse procese intentate pentru apărarea normalităţii, catalogată de sistem drept “fascism”.

Seria discursurilor a fost încheiată de către Manuel Andrino, Şeful Naţional al FE care, pe lângă mulţumirile adresate tuturor pentru participare, a făcut apel la autenticul sentiment al falangismului şi le-a cerut camarazilor săi să continue să creadă că “nacional sindicalismo” are multe de spus în viitorul acestei societăţi. Cu discursul său s-a încheiat prima parte a evenimentului. S-a intonat “Cara al Sol”, după care a început a doua parte a acestuia, cu o demonstraţie care a străbătut străzile din Madrid, din strada Genova până în Moncloa.

Manifestaţia, care în acest an a avut o participare mai numeroasă, a decurs fără niciun incident, în jurul orei 11 noaptea ajungându-se în zona Moncloa, de unde, ca de fiecare dată, începe marşul pentru ducerea Coroanei până la Valle de los Caidos, unde este depusa la porţile acesteia (autorităţile nu permit depunerea ei la capela în care odihneşte Jose Antonio). Marşul Coroanei a pornit în Madrid între torţe şi tobe, cele şapte schimburi realizându-se fără incidente, ajungându-se la poarta Văii în jurul orei 9 dimineaţa. Acolo, după depunerea coroanei şi rostirea unui scurt cuvânt al Şefului National, s-a cântat “Cara al Sol”, după obicei, luând astfel sfârşit un act care a durat aproximativ 12 ore neîntrerupte.

Sâmbătă, 19 noiembrie, în noaptea următoare marşului Coroanei, s-a servit la Sediul Naţional vinul spaniol tradiţional, oferit de La Falange. Este un moment în care membrii Falangei şi conducerea sa naţională mulţumesc pentru prezenţa delegaţiilor străine participante.

Au fost prezenţi Yvan Benedetti, din partea Partidului Naţionalist, Udo Voight, deputat al NPD german, care este un vechi prieten al Falangei, reprezentanţii Fundaţiei George Manu, Gian Alberto de la Roberto Farinacci Asociaţia Cremona, reprezentanţii Mişcării Naţionaliste sociale a Portugaliei, parteneriatul spaniol-italian ANCIS şi Pater Giulio Tam.

Şeful Naţional al Falangei, Manuel Andrino, a dorit să le mulţumească în numele tuturor membrilor Falangei pentru efortul pe care l-au făcut pentru a fi alături de ei în acţiuni şi a reînnoit invitaţia pentru următorul an, asigurându-i ca La Falange îi va primi mereu cu braţele deschise.

Sub o ploaie neîntreruptă, duminică, 20 noiembrie, în Plaza de Oriente din Madrid s-a desfăşurat Actul de afirmare Naţională, la care au participat mai multe formaţiuni naţionaliste din Spania şi străinătate, amintind aici: La Falange, Fuerza Nueva, Movimiento Católico Español, Democracia Nacional.

De la tribună au luat cuvântul: Helena Grimaldi, Preşedinta Cercului Franco-Hispánic, Juan León, preşedintele de la Fuerza Nueva Andalucía, José Luis Corral, Preşedinte al Mişcării Catolice Spaniole, Manuel Canduela, Preşedinte al Democraţiei Naţionale şi Félix Salmeron, Secretar Naţional al Acţiunii Juridice al Falangei Spaniole.

Un militant al extremei stângi, de naţionalitate român, etnic ţigan, a încercat să pătrundă pentru a întrerupe actul, proferând insulte la adresa participanţilor, cu un carton pe care scrisese “Franco Asesino” şi însoţit de două camere de televiziune. Nu a reuşit, el fiind predat forţelor de ordine de către tinerii participanţi.

Călin Gabor 

divider



Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus 2017

Editura Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu au participat şi anul acesta la Gaudeamus. Intre 16 şi 20 noiembrie ne-am aflat la Romexpo, întâmpinând vizitatorii şi cumpărătorii.

In data de 18 noiembrie a avut loc lansarea noutăţilor noastre editoriale, eveniment la care au luat cuvântul Marcel Petrişor şi Ciprian Voicilă. Chiar în ziua lansării am avut bucuria să-i aveam ca oaspeţi pe copiii de la şcoala Corbeanca, însoţiţi de doamna profesor Elena Nicorescu şi de preoţii Cosmin Manea şi Adrian Ciobotoiu.

In cadrul lansării, atât ei, cât şi ceilalţi participanţi au avut ocazia să asiste la prezentarea cărţilor editurii noastre, prezentare realizată de Ciprian Voicilă şi să audă de la Marcel Petrişor câteva pilde din temniţele comuniste.

După încheierea lansării, a urmat un moment cu totul deosebit, prezentul s-a oglindit în trecut pentru viitorul neamului. Copiii, alături de preoţi şi de doamna profesor, s-au aşezat în jurul lui Marcel Petrişor, ascultând în continuare poveştile lui adevărate şi adresându-i întrebări. Domnului Petrişor i s-au adăugat domnii Demostene Andronescu şi Dionisie Stoenescu - ambii sosiţi în vizită la standul nostru. O întâlnire de suflet cu demnitatea şi memoria vie a neamului!

Mulţumim invitaţilor, oaspeţilor şi vizitatorilor noştri şi nădăjduim să vă oferim şi anul viitor noi cărţi ale memoriei, cărţi în calea uitării.

Cezarina Condurache 

divider



Noutăţi editoriale Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu

“CRĂCIUN ÎNTEMNIŢAT. Sărbătoarea Naşterii Domnului în temniţele comuniste şi după eliberare, în amintirile mărturisitorilor”Cartea, alcătuită şi îngrijită de Cezarina Condurache, a fost prefaţată de Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula (prefaţă pe care o vom reda mai jos) şi conţine 33 de mărturii legate de Sărbătoarea Naşterii Domnului în temniţe, lagăre, deportare, domiciliu obligatoriu, dar şi după eliberare. Intre mărturii, 22 sunt inedite. Cartea este structurată în două părţi, prima conţine mărturisirile supravieţuitorilor temniţelor aflaţi încă în viaţă, iar cea de-a doua, mărturisirile supravieţuitorilor trecuţi la Domnul.

O carte de suflet pentru sufletul neamului nostru!

Cartea costă 25 lei (plus taxe poştale) şi poate fi comandată la Fundaţia Profesor George Manu (fgmanu@gmail.com; 0746548305) şi la Editura Evdokimos (edituraevdokimos@gmail.com; 0736541421).

Aşteptăm comenzile voastre!

_ 

divider



Personalitatea episcopului Ioan Suciu în opera lui Ion Gavrilă Ogoranu

In încheierea anului ce marchează 10 ani de la trecerea în veşnicie a lui Ion Gavrilă Ogoranu, oferim cititorilor o sinteză a efortului acestuia de a face cunoscută, la adevărata sa dimensiune, personalitatea episcopului martir Ioan Suciu.

Ion Gavrilă Ogoranu (în continuare IGO) este cunoscut publicului larg în calitatea sa de lider al rezistenţei armate anticomuniste din munţii Făgăraşului, probabil cel mai puternic nucleu de rezistenţă atât prin aria de acoperire cât şi prin numărul persoanelor implicate, necesitând din partea Securităţii utilizarea unor enorme resurse umane şi financiare pentru a-l lichida. Aura de legendă cu care este înconjurat IGO se datorează şi faptului că după anihilarea grupului Securitatea l-a căutat fără să-l prindă mai bine de 2 decenii.

Fiu al Bisericii Greco Catolice, IGO a fost crescut în spiritul valorilor creştine şi naţionale, cultivate de familie, Biserică şi şcoală şi apoi aprofundate în cadrul Mişcării Legionare din care a făcut parte de la o vârstă fragedă şi în a cărei ierarhie a ajuns până la funcţia de şef al Frăţiilor de Cruce pe Ardeal în 1947, calitate în care a vizitat şi Frăţia de Cruce de la liceele «Gheorghe Şincai» din Baia Mare şi «Dragoş Vodă din Sighet». În grupul său de rezistenţă s-au solidarizat însă români viteji cu suflet curat fără deosebire de confesiune şi orientare politică anterioară. În jurământul grupului făgărăşan se spune printre altele: «Nu avem de apărat nici averi, nici interese…» Întreaga sa viaţă şi luptă pentru Dumnezeu şi neamul românesc IGO le-a descris în cele 7 volume intitulate «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc»Primele referiri la episcopul Ioan Suciu (în continuare EIS) se găsesc în vol. I şi se referă la cărţile tânărului episcop, considerate un îndreptar spiritual pentru tinerii creştini, indiferent de confesiune: Cărţile de căpătâi au fost pentru noi scrierile tânărului episcop Ioan Suciu «Eroism», «Tinereţe» şi «Mama» .

Ultimul volum din ciclul «Brazii…» este închinat integral EIS şi este intitulat «Episcopul Suciu în faţa furtunii», având ca obiect activitatea dinaintea arestării aşa cum este ea reflectată de rapoartele organelor de Securitate care îl urmăreau permanent.

Cartea cuprinde documente din arhiva Siguranţei, Jandarmeriei, Miliţiei şi Securităţii comuniste - aflate la CNSAS. Ele încep cu februarie 1947 când şefii Siguranţei din Oradea, Czeller şi Elekeş îl predau pentru urmărire pe «numitul episcop Suciu Ioan» Serviciului de Siguranţă Blaj condus de Mathe Emeric. Şi merg până la 2 noiembrie 1948 imediat după arestarea sa.

După aprecierea lui IGO mai există mult material care va trebui scos la lumină. După cum însăşi Securitatea din Oradea declară, EIS a avut dosar de urmărire şi la Oradea atât sub stăpânirea românească cât şi sub stăpânire maghiară între 1940 şi 1944. E posibil ca Ioan Suciu să fi avut dosar de urmărire şi înainte, pe timpul dictaturii regale (1938-1940).

Câteva exemple din lucrare:

– Nota confidenţială din 1 aprilie 1947 a Siguranţei Oradea către Siguranţa Blaj: «Rugăm binevoiţi a dispune depunerea sus-numitului EIS sub stricta supraveghere întrucât este un element foarte periculos privitor la siguranţa statului.

– Nota informativă a Jandarmeriei Blaj din 19 aprilie 1947: «predica din prima zi de Paşti a EIS a fost o instigare contra regimului şi a Rusiei Sovietice».

– Ordinul circular al Inspectoratului Regional de Siguranţă Cluj: «Luaţi măsuri de urmărire a episcopului greco-catolic din Blaj, care vizitează parohiile. Se va căuta documente, fotografii, cu cine ia legătura. Veţi face raport imediat.»- Poliţia şi Siguranţa din Oradea au consemnat şi Sinodul Episcopilor greco-catolici din 22 octombrie 1947. Faţă de ordinul Ministerului de Interne ca duminică 24 octombrie să se ceară în toate bisericile condamnarea lui Iuliu Maniu episcopii au refuzat în unanimitate. EIS a spus: «Nu se poate predica acest lucru. Eu consider acest ordin al MI un atac şi o provocare…»- Nota informativă din 23 decembrie 1947 se referă la exerciţiile spirituale de Crăciun ţinute în zilele precedente la Cluj cuprinzând predici zilnice în catedrala greco-catolică şi în biserica romano- catolică a piariştilor. Informatorul subliniază ca «bisericile au fost arhipline, mult tineret…. Suciu se bucură de o excepţională simpatie din partea tineretului studenţesc… are o cultură superioară şi este un orator desăvârşit, cu putere de convingere… predicile au avut o tendinţă reacţionară, au combătut concepţia materialistă despre lume»- Generalul de Securitate Pintilie către Direcţia regională Sibiu: «Veţi face observaţie verbal şi discret Episcopului Suciu că în viitor este oprit cu desăvârşire să agite populaţia contra Guvernului şi a liniştii publice. În caz contrar să fie avizat că va fi arestat şi trimis în judecată»- Diverşi informatori relatează vizitele făcute de EIS în multe sate, întâlnirile pe care le-a avut şi predicile pe care le-a ţinut în care cerea mereu statornicie subliniind «să rămânem alături de Papa, să nu ne facem cozi de topor, să nu ne lăsăm credinţa…»- lt-col. Gheorghe Crăciun, de tristă faimă, preciza în adresa din 19 oct. 1948 că în judeţul Târnava Mică «populaţia manifesta o îngrijorare generală faţă de acţiunea de unificare… cei mai mulţi dintre preoţii greco-catolici s-au abţinut să semneze adeziunea... în imediata apropiere a Blajului populaţia s-a manifestat cu îndârjire… fostul episcop Suciu a dat dispoziţiuni să se facă predici tip şablon în care să se facă aluzie la persecuţiile ce au venit asupra Bisericii Greco-Catolice.»- Securitatea a reuşit să confişte şi textul circularei din 5 octombrie 1948 în care EIS spunea acele emoţionante cuvinte «Pentru Biserica Română Unită acum este ceasul Vinerii Mari. Acum iubiţi credincioşi, se arată dacă suntem ai lui Cristos sau dacă ne ducem cu Iuda Vânzătorul. Acum Domnul Isus ne dă prilej să fim părtaşi la suferinţele sale pentru Biserica Sa... Vă vor ameninţa, vă vor bate, vă vor duce la judecăţi şi înaintea judecătorilor nu vă înfricoşaţi, Dumnezeu este cu fiecare dintre noi şi nu vă lasă...»- ultimele rapoarte ale Securităţii dezvăluie deja intenţia clară a arestării ep.

Suciu şi pregătirea prigoanei generale împotriva Bisericii Greco Catolice. Semnificativ este un raport înaintat la Bucureşti de acelaşi sinistru lt.

col. Gheorghe Crăciun: «Suntem informaţi că în bisericile greco-catolice din Ardeal se oficiază slujbe şi se citesc rugăciuni pentru deţinuţii politici»Dosarele Securităţii nu consemnează explicit arestarea EIS. Din alte surse se ştie că a fost arestat la 27 octombrie 1948, dus la Sibiu apoi la Bucureşti la Ministerul de Interne, de unde împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici au fost internaţi la mănăstirile Dragoslavele, apoi Căldăruşani şi de acolo la închisoarea din Sighet unde Ioan Suciu a trecut la cele veşnice la 27 iunie 1953.În afara documentelor Securităţii, autorul include şi o mărturie personală deosebit de impresionantă a unuia dintre fiii spirituali ai episcopului Suciu, tânărul blăjean de înaltă ţinută morală, Grigore Pop Câmpeanu, fiul directorului liceului greco-catolic «Sf. Vasile cel Mare» din Blaj şi membru al Mişcării Legionare. Acesta îl avertizează pe episcop (în mai 1948) asupra iminentei sale arestări şi se oferă ca împreună cu alţi tineri legionari să-l salveze, scoţându-l din ţară pentru ca în Occident să preia conducerea exilului românesc anticomunist. Episcopul le mulţumeşte, dar refuză spunând «locul păstorului este în mijlocul turmei, mai ales în prigoana care va urma». Acest refuz conştient de a se salva în faţa arestării iminente şi morţii probabile conturează şi completează pe deplin profilul şi vocaţia de martir a episcopului Ioan Suciu, pe care eu îndrăznesc să-l consider cea mai nobilă figură a creştinismului românesc.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Flori de aur din Maramureş (31)

Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. (M.V.)“Eram foarte bolnav, în închisoarea din Satu Mare, prin 1961… văzând că mi se refuză orice ajutor medical şi că prin grija permanentă a Securităţii mi se pregăteşte o moarte înceată şi naturală, m-am hotărât să recurg la greva foamei. L-am anunţat pe gardian că de a doua zi refuz mâncarea. Nu cred că au trecut două ore şi uşa se deschide şi gardianul zice “fă-ţi bagajul şi urmează-mă”. Mi-am dat seama că era vorba de o nouă mişelie. Diabolica minte a conducerii închisorii a plănuit la repezeală să împuşte mai mulţi iepuri dintr-un foc. Ceilalţi tineri maramureşeni, condamnaţi odată cu mine, erau înghesuiţi într-o celulă mică, în partea opusă a celularului. Ştiind că sunt grav bolnav şi am dese hemoptizii, crezând că sunt şi contagios, au plănuit distrugerea mea deodată cu a celorlalţi. M-au mutat în celulă cu ei, cu intenţia clară de a mă termina. În acea celulă îmi lipsea total aerul pentru a supravieţui. Numai că Dumnezeu a vrut altfel… Ajuns în mijlocul lor, o explozie de bucurie a făcut să dispară zidurile închisorii. O veselie ce nu poate fi descrisă. O adevărată reînviere. Eram din nou împreună! Uitaserăm cu toţii că aveam peste 30 de ani. Ne simţeam şi ne manifestam ca în urmă cu 14 ani, la vârsta adolescenţei. Eu eram mai rezervat din cauza bolii, dar ceilalţi, luându-mă pe sus, m-au convins că dacă Dumnezeu ne-a dat această bucurie, înseamnă că aşa-i bine. Imediat mi-au eliberat cel mai bun pat dintre cele suprapuse la nivelul doi, exact sub geam, ca să am cât mai mult aer şi ei s-au înghesuit cum au putut pe celelalte şase paturi suprapuse pe trei nivele. Şi iată că s-a produs un adevărat miracol. În condiţii de supraaglomeraţie şi aer viciat am început să mă simt mai bine şi nici ei nu s-au îmbolnăvit… (Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



De vorbă cu Petru Codrea (15)

Unul dintre ultimii supravieţuitori ai “Frăţiei de Cruce” din Sighetu Marmaţiei, deţinut politic în închisorile comuniste, Petru Codrea este prezent an de an la comemorarea de la Târgşor (închisoare unde a suferit alături de elita liceelor ţării) precum şi la alte manifestări închinate memoriei luptătorilor anticomunişti. (M.V.)Rep: Când v-aţi căsătorit?P.C.: M-am căsătorit în iunie 1956, la un an după terminarea stagiului militar. Eram deja angajat la tipografie ca muncitor necalificat. Soţia mea Lenuţa, tânără învăţătoare ce a predat în mai multe din satele Maramureşului, era fiica respectatului învăţător Vasile Fodoruţ din Deseşti, o comună situată pe valea Marei, la circa 25 de km de Sighet. Socrul meu fusese şi el deţinut politic, pus să muncească 3 ani la Canal, fără condamnare, datorită trecutului său naţional - ţărănist; acolo a muncit alături de colegii mei de la Târgşor, Ion Bogdan şi Gheorghe Bărcan. După eliberare, o perioadă nu i s-a permis să mai predea la catedră; i s-a confiscat şi casa, fiindu-i restituită câţiva ani mai târziu. Cununia noastră religioasă a avut loc acasă, în cerc restrâns pentru a nu afecta situaţia soţiei la şcoală.

În 1958 am avut o fetiţă, Dana, care însă a murit la vârsta de 7 luni şi a fost înmormântată alături de bunicii mei. Apoi în 1961 s-a născut fiul nostru, Octavian, care este inginer şi care, împreună cu soţia sa Melania, ne-au dăruit cei doi nepoţi, Horia şi Corina, ale căror realizări profesionale mă fac să fiu foarte mândru.

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Naşterea Domnului

“Iară Irod împărat,/ Cana Galileii.../ Auzind s-a supărat,/Cana Galileii...”.

Sărbătoarea Naşterii Domnului este una dintre cele mai semnificative prăznuiri în istoria omenirii, este sărbătoarea întrupării Logosului divin spre a noastră mântuire, o sărbătoare a bucuriei, prin excelenţă, prin reinstituirea legăturii directe a cerului cu pământul şi prin redobândirea posibilităţii de salvare a neamului omenesc. “Copilul Sfânt, născut în ieslea simplă a Bethleemului, căruia i se închină boul şi asinul, păstorii şi Cei Trei Magi ai Răsăritului; Stăpânul cerului şi al pământului căruia îi pregătim în sufletele noastre, pat de flori, pentru a se sălăşlui întru noi, spre mântuirea noastră!” (Nae Ionescu).

Această celebrare a bucuriei, a bucuriei mântuirii nu este lipsită şi de o dimensiune profund cutremurătoare: orice bucurie se fundează pe o jertfă. Vestea cea bună şi mare a Naşterii Domnului este fundată pe jertfa pruncilor mai mici de doi ani, transpusă printr-un vechi imn latin, extrem de tulburător: “prunci nevinovaţi fură ucişi pentru Hristos, asasinaţi în vârsta laptelui de un rege criminal, ei urmează Mieluşelului, el însuşi fără pată. Salut, flori ale martirilor, pe care, în chiar pragul luminii, urmăritorii lui Hristos vă smulseseră, precum furtuna, rozele înmugurite. Voi, cele dintâi victime pentru Hristos, turmă fragedă a jertfiţilor, la picioarele altarului, bieţi copilaşi, vă jucaţi cu palmele şi cununile voastre” (Nae Ionescu).

Pedeapsa pentru această crimă a uciderii celor 14.000 de prunci nu a întârziat să apară: la 4 ani de la naşterea Domnului, Irod moare, mâncat de viermi, în chinuri teribile. El “dispare pentru noi o dată cu porunca pentru uciderea copiilor de sân”. Dar cu toate acestea, noi uităm mereu să ne amintim de “valul nesfârşit de sânge şi de lapte care a curs ca o răzbunare a Răului, către care omenirea trebuia să expieze norocul Mântuitorului înfăptuit - şi groaznica moarte a lui Irod, unealtă perversă a celui rău. Să ni le aducem aminte astăzi, în această zi mare, ca o conştiinţă a jertfelor pe care le datorăm - pentru răscumpărarea izbăvirii noastre. Căci toate bucuriile fără reculegere nu rezistă colţului vremii” (Nae Ionescu). Omenirea plăteşte preţul jertfei pruncilor nevinovaţi pentru a avea Vestea cea bună a Naşterii Domnului. Dar oare care este jertfa noastră? Jertfa de expiere a răului? Jertfa de renunţare la propriul egoism, de desprindere din îngustimea propriului eu, de detaşare de propriul sine, cu toate limitele sale şi de dăruire spre celălalt? Este o jertfă prea mare? În amintirea jertfei de răscumpărare, să ne jerfim şi noi din preaplinul fiinţei noastre căci s-a născut Hristos! În acest moment al întrupării Logosului, ca o condiţie a mântuirii, să ne alăturăm şi să ne împărtăşim din spectacolul îngerilor, cântând imnul gloria in excelsis Deo.

Constantin Mihai 

divider



Întruparea Domnului

Lumea de azi – cel puţin în înfăţişările ei cotidiene- nu mai trăieşte acea stare de spirit menită să-i permită înţelegerea acestui fapt unic, care a despărţit întreaga istorie în două: Întruparea Domnului. Expedierea sa în sfera basmelor sau a miturilor e de obicei atitudinea cea mai comodă. Oamenii nu mai cred, nu mai ştiu să creadă, nu mai ştiu ce sau în Cine să creadă. Rămân poate cu raportarea la o tradiţie imemorială, la obiceiurile care datează din din moşi-strămoşi, al căror simbolism originar a fost adaptat. Astfel, printr-o fericită simbioză cu filonul revelaţiei, datinile ancestrale continuă totuşi să facă parte din identitatea civilizaţiei creştine. Să ne bucurăm măcar de farmecul sărbătoresc al unor asemenea tradiţii, căci în unele ţări occidentale până şi aceste elemente sunt sterilizate prin uniformizarea agresivă dezlănţuită în numele aşa-zisului principiu al „neutralităţii religioase”. Aceasta nu e încă o realitate ubicuă, dar una din ce în ce mai răspândită.

Nu doar evenimentul în sine al venirii lui Dumnezeu pe pământ în trup omenesc, petrecut acum peste două mii de ani într-o modestă iesle, ci şi urmele sale în conştiinţa popoarelor creştine stârnesc încrâncenări în numele unei raţiuni ridicate la rang de idol. Cei care i se închină se consideră, bineînţeles, infailibili. Iar dacă lucrurile merg prost, dacă istoria şi viaţa îi contrazic, atunci de vină sunt „ceilalţi”: „duşmanii raţiunii”, oamenii „misticismului retrograd”, „bigoţii” care chipurile agită spiritele şi stârnesc demonii iraţionalului. E o logică vicioasă, care se autopotenţează şi care duce la o înverşunare sporită împotriva fenomenului religios, orbită de pretenţia propriei infailibilităţi. Ei refuză să vadă că natura umană e supusă în mod inerent greşelii şi păcatului, înţeles ca tot ce ne înstrăinează de Dumnezeu.

Dar şi atitudinea aceasta e una care ţine de iconomia mântuirii: omul e o fiinţă înzestrată cu libertate. Iată un punct de pornire care e împărtăşit, cred, de toată lumea. Din acest punct însă, drumurile credinţei şi al necredinţei se despart. Totuşi, ambele sunt posibile numai datorită acestui principiu fundamental al libertăţii. Dacă în opţiunea noastră subiectivă acceptăm faptul că suntem nedesăvârşiţi, supuşi greşelii, atunci putem spune că am făcut –în mod liber- primul pas pe calea credinţei. 

Sfântul Grigorie de Nyssa, unul din marii părinţi ai Bisericii, explică în „Marele cuvânt catehetic” care sunt rosturile înomenirii lui Dumnezeu. Iată câteva idei fundamentale, redate prin citate sau parafraze.

Dumnezeu nu violează libertatea omului şi nu-l mântuieşte cu forţa, de la înălţimea atotputerniciei Sale, ci caută colaborarea omului. Numai fiinţe fără raţiune şi fără suflet pot fi conduse de o voinţă străină. Lipsită de libertate, firea gânditoare şi-ar pierde în acelaşi timp şi harul cugetării. Iar virtutea e condiţionată la rândul său de existenţa liberei voinţe. Dacă aceasta ar rămâne în nelucrare, atunci ar dispărea şi virtutea, înţeleasă ca răspuns al omului la chemarea lui Dumnezeu. Mântuirea nu este aşadar rezultatul unei mecanici deterministe şi, tocmai de aceea, Dumnezeu nu se arată omului în slava atotputerniciei Sale.

Ca natura atotputernică să se coboare la umilinţa naturii omeneşti este o dovadă mai mare a puterii divine decât măreţia supranaturală a minunilor.  Săvârşirea unui lucru înalt de către puterea divină e oarecum firesc şi de aşteptat. Dar coborârea Lui la umilinţă este un prisos al puterii Lui, care nu e în niciun fel împiedicată să facă lucruri care sunt dincolo de natură. Prin aceasta, Dumnezeu nu a dorit doar să arate că măreţia divină se oglindeşte mai degrabă în simplitate şi umilinţă, ci şi să păstreze libertatea omului. Numai în mod liber e posibilă credinţa, numai astfel şi virtutea.

Aceasta nu e singura explicaţie a Întrupării. Dumnezeu S-a făcut om pentru a restaura firea omenească alterată de păcat. Acum este amestecat în noi Cel care ţine firea noastră omenească, pentru ca, prin amestecul cu dumnezeirea, firea omenească să se facă dumnezeiască, fiind smulsă de la moarte şi scoasă din tirania vrăjmaşului. Trebuia însă ca Acela care S-a unit cu firea noastră omenească să primească – în toate însuşirile particulare ale acestei firi – amestecul cu noi. Viaţa omenească, fiind molipsită de păcat de la început şi până la sfârşit, trebuia ca puterea curăţitoare să treacă prin toate vârstele vieţii, şi nu ca o parte să fie curăţită, şi alta nu. Unde era boala, acolo s-a coborât puterea vindecătoare: adică în natura omenească. Singurul lucru străin de natura lui Dumnezeu e păcatul şi orice este înrudit cu el, mai ales dacă gândim păcatul ca îndepărtare de Dumnezeu, de firescul naturii umane.

Dumnezeu S-a făcut om şi pentru a-l birui pe diavol, pe ispititorul care a determinat căderea omului în păcat. Firea omenească singură nu poate birui păcatul şi nu se poate lupta cu succes împotriva atacurilor demonice. Iată de ce trupul omenesc asumat de Dumnezeu s-a constituit –în aparenta sa vulnerabilitate- într-o „momeală” pentru potrivnic, ascunzând undiţa dumnezeirii în învelişul firii omeneşti. Diavolul a încercat să-L ispitească pe Mântuitor ca om, şi a fost învins de Dumnezeirea Sa, acoperită cu smerenie de trup omenesc. Iată de ce virtutea nu e realizabilă decât ca urmare a conlucrării dintre om şi Dumnezeu. Omul singur, autonom, nu se poate mântui exclusiv prin propriile eforturi.

Se pot ridica o serie de alte întrebări legate de faptul Întrupării, dar Sf. Grigorie de Nyssa aduce de fiecare dată şi răspunsul potrivit.

De ce n-a venit Dumnezeu mai devreme în lume? De ce a durat atât la scara istoriei? Pentru că a aşteptat ca răul să ajungă la culme, astfel ca vindecarea să fie pentru orice boală morală şi spirituală.

De ce omul continuă să săvârşească păcate şi după Întrupare? Odată cu triumful Mântuitorului asupra morţii şi păcatului capul şarpelui a fost zdrobit, dar coada sa încă se mai zvârcoleşte. Totuşi, mântuirea, sfinţirea firii omeneşti a devenit de-acum posibilă, la fel cum deschisă rămâne încă şi posibilitatea păcatului. Trăim în continuare sub semnul libertăţii, numai că abia acum putem să o valorificăm în chip deplin, sub semn soteriologic.

De ce a fost necesară moartea Mântuitorului? Pentru ca să-Şi asume condiţia umană în integralitatea ei, odată ce S-a născut. Dar nu din pricina naşterii a venit moartea, ci, dimpotrivă, din pricina morţii a primit El naşterea. Căci nu fiindcă avea nevoie de viaţă Cel care este veşnic a luat asupra Sa naşterea trupească, ci ca să ne cheme pe noi de la moarte la viaţă. Întinzând mâna celui căzut, S-a apropiat de moarte până a atins-o şi a dat naturii omeneşti începutul învierii prin propriul Său trup, ca astfel tot omul să învieze cu puterea Sa. Astfel, dacă o parte a firii omeneşti, cea în care S-a întrupat Mântuitorul, a biruit moartea prin Învierea Sa, atunci acest fapt se răsfrânge în mod potenţial asupra întregii firi, ale cărei interconexiuni o fac să reprezinte un întreg coerent.

Sensurile Întrupării nu sunt însă epuizate prin aceste consideraţii, cărora le poate fi adăugată şi o înţelegere din perspectivă eshatologică. La sfârşitul veacurilor, Dumnezeu ne va judeca pe fiecare nu de la înălţimea atotputerniciei Sale, ci în virtutea faptului că a experiat El însuşi condiţia umană.

„Hristos Care a fost întru toate asemenea nouă (cf.  Evr 2,17), a subliniat El însuşi cu insistenţă umanitatea Sa şi îi plăcea să Se numească Fiul Omului. Din contextul Evangheliei reiese limpede faptul că Hristos nu folosea acest nume ca Numele Său propriu, ci ca un nume comun tuturor oamenilor. Dacă lucrurile n-ar sta astfel, fiecare ar putea spune la Judecata de Apoi: „Cum mă poţi judeca, cum poate fi oare echitabilă o judecată dacă condiţiile de existenţă ale judecătorului şi ale celui judecat nu sunt asemănătoare? Eu sunt slab prin fire şi mic; în fiecare clipă ameninţarea morţii apasă peste mine, în vreme ce puterea Ta este infinită şi Tu eşti nemăsurat de mare. Aşa că judecata Ta e o judecată nedreaptă.”

Dar nimeni nu va putea spune aşa ceva, pentru că nu Dumnezeu ne va judeca, ci un om. Dumnezeu „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o Fiului... şi putere I-a dat să facă judecată, pentru că El este Fiul Omului" (In 5, 22. 27). Acest Fiu al omului, care e asemenea mie întru toate, Şi-a petrecut viaţa Sa pământească în aşa fel încât nici un alt om în întreaga istorie a umanităţii nu-i va putea răspunde că El, Hristos, S-ar fi găsit în condiţii mai bune decât ale sale.  Astfel deci, nici unul dintre noi n-are motive de a se „îndreptăţi”, pretextând slăbiciunea firii noastre.” (Arhim. Sofronie Saharov – „Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice”)

Cu toate că nu pot fi trecute cu vederea, aceste semnificaţii grave ale Întrupării sunt totuşi estompate de această perioadă plină de bucurie. Acum oamenii se gândesc poate mai puţin la clipa judecăţii, ci sunt cuprinşi mai degrabă de o bucurie a aşteptării şi întâmpinării unui eveniment cu rădăcini de dincolo de lume. În curând, această stare de spirit se va transforma în jubilaţia aşteptării împlinite: peste prăpastia dintre dincoace şi dincolo s-a înfiripat o punte inefabilă. Farmecul unic al colindelor noastre este acela că ele îngemănează într-un chip fericit sensurile teologice cu starea aceasta de bucurie sfântă şi netulburată: Praznic luminos, strălucit frumos/ Astăzi ne-a sosit şi ne-a-nveselit, / Că Mântuitorul şi Izbăvitorul /Cu trup s-a născut. // Raiul cel închis, azi iar s-a deschis,/ Şarpelui cumplit capul s-a zdrobit/ Şi strămoşii iară, din Sfânta Fecioară/ Iar s-au înnoit. // Îngerii cîntau, păstori fluierau,/ Magii se-nchinau, toţi se bucurau.

Fie ca bucuria senină a acestor zile să rămână cât mai mult timp în sufletul fiecăruia dintre noi!

Bogdan Munteanu 

divider



Paştile cele din Betleemul din adâncuri

De ani buni aud cercetători şi preoţi, comentatori şi analişti cum încearcă să ne remotiveze în rostirea antifonică a unei ectenii de preţ: Florile-s dalbe, flori de măr...Abia citind textele peste care veţi plânge cu ochii şi inima şi vă veţi înveşmânta în Lumina cea de Sus, reunite de neodihniţii mei prieteni, am înţeles în ce mod se amestecă Învierea în taina Întrupării, Paştele în Crăciun. Căci nu în decembrie ne înfloresc pomii, ci Primăvara, când se coace în Betleemul (Casa Pâinii) Bisericii Pâinea de lumină a Învierii, a Paştelui. Avem dinainte istoria unei rezistenţe imposibil de tocmit în fraze. O luptă cu arianismul ce-L destrupează pe Hristos din morala lumii nu poate izbucni decât din astfel de cioburi din vitraliul mărturisirii creştine din temniţele iconostas. Sunt numele lor înscrise deja, de ceva vreme, în pomelnicul de taină al inimii unui Neam care refuză să moară în ciuda sufocării lui cu aluviunile tuturor viiturilor de ură şi trădare, de prostie şi infernală incompetenţă politică.

În anul ce a trecut, 2015, spre sfârşit de an, am aflat că a devenit delict amendat de lege să ne mai cântăm colindele izvorâte din piatra temniţei, precum oarecând apele cele dulci din toiagul lui Moise, în pustia Merei. Toiagul urii ideologice la noi nu a născut ideologie ci sfinţi poeţi, mărturisitori şi purtători de har. Dovada? Niciodată ca în anul trecut nu a strigat colindătorul român cu mai tandră apropiere colindul „A venit şi-aici Crăciunul/ Să ne mângâie surghiunul...”. Semn că există un freatism al rezistenţei în Hristos la falsificarea cuvintelor, sentimentelor şi mărturiilor de nealienare a firii creştine din om. Cu acest volum vom învăţa istoria de har a rezistenţei. El este răcorirea de suflet a unei generaţii întregi de supravieţuitori şi sămânţa de nădejde a noastră, a următorilor iubirii lor de Neam şi Dumnezeu.

Editorii au lucrat la asumarea unor texte, la aşezarea lor şi prefaţarea lor cu scurte biografii. Un sinaxar de colindători, o platformă program pentru a dovedi că a sta de partea lui Hristos într-o lume anapoda înseamnă a te mântui. Nu pot spune care anume este textul cel mai important. Poate că în căutările noastre nici nu l-am descoperit încă, poate că este încă nescris, cum veţi descoperi multe voci noi în ciuda cărunteţii lor de poveste. Dinaintea urii faţă de Iisus Hristos avem nevoie de astfel de inele de siguranţă, de astfel de mărturii istorice şi metaistorice deopotrivă.

Construind pe o verticală lipsită de sens ascendent şi de curăţie morală, izolându-ne mereu în artificialul „intimităţii” dezinhibate de spirit şi cuplate prea ades pe trup, ne-am şters memoria Crăciunului. Am anulat-o ca şi cum ne-ar deranja că Hristos se naşte. Lupta secularistă este aceea de a transforma Crăciunul într-un X-mas anonim, decerebrat şi decelebrant. Ce înţelegeau cei de odinioară şi noi nu mai înţelegem? O „facere a lui Ciprian”, de la Vecernia din Duminica dinaintea Naşterii Mântuitorului Hristos explică firescul ceresc al Sărbătorii: „Iată s-a apropiat vremea mântuirii noastre, găteşte-te peşteră, Fecioara se apropie să nască; împodobeşte-te Betleeme pământul Iudeei şi te veseleşte, că dintru tine a răsărit Dumnezeul nostru. Auziţi munţi şi dealuri, şi laturile cele de prin prejurul Iudeei, că vine Hristos, să mântuiască pe omul pe care l-a zidit, ca un iubitor de oameni”.

Ce înţelegeau ei şi noi nu, în ce mod cântarea de la strana Bisericii putea să transmită culturii imediate cuvintele unei realităţi astăzi atât de ocultată de invariabila bârfire a lui Dumnezeu? Candid, pur şi conştient de misiunea Sa, Pruncul Iisus coboară anamnetic printre oameni. Adică spre aducere aminte, repetitiv. În reacţii de vibraţie concentrică cosmosul întreg îi vine în întâmpinare, creşte în lumină odată cu El. „Cerul şi pământul astăzi după proorocie să se veselească, îngerii cu oamenii duhovniceşte să prăznuiască; că Dumnezeu în trup s-a arătat, celor ce şedeau în întuneric şi în umbră, născându-se din Fecioară. Peştera şi ieslea l-au primit, păstorii minunea vestesc, magii de la răsărituri în Vifleem daruri aduc.

Iară noi, laudă cu buze nevrednice, ca îngerii să-i aducem: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, că a venit aşteptarea neamurilor; venit-a şi ne-a mântuit pe noi din robia vrăjmaşului” (Stihira I, Litia Crăciunului). E limpede că autorii textelor ce le veţi citi creşteau cu aceste realităţi în fiecare zi. Nu, nu erau mituri - cum nici nu sunt, şi nici nu pot naşte doar „contribuabili de viitor” astfel de cuvinte. Prin ele se închega o familie, se năştea o comuniune de duh în jurul prezenţei ca Trup şi Sânge a lui Hristos, în miezul de foc mărturisitor al Rusaliilor unui neam. Culegerea aceasta de colinde şi mărturisiri, de doine nădăjduitoare şi de horiri de iubire e mărturia unui Minei liturgic necunoscut încă în întregime. Veţi descoperi oameni care s-au transparentizat într-atât încât nu pot pleca din memoria Bisericii, suflete de cer, rănite dar luptătoare, sângerând dar licărind de luciditatea identităţii lor creştine. Am scris prea mult. În fond, această carte şi textele din ea, se cinstesc cu tăcerea.

Sufletul păstoresc însă nu poate să nu alerge la astă împietrită de suferinţă iesle a Betleemului celui din puşcării, din temniţele comuniste. Cum am putea vreodată să le mulţumim altfel decât cerând mila lui Dumnezeu, a Pruncului celui alungat de răutate până şi din umila alcătuire a pietrei, să odihnească peste sufletele lor. Când cad zăpezile peste mormintele lor ştiute ori neştiute, când zidurile temniţelor de odinioară şi plăgile de abataj din adâncuri îngheaţă de frigul iernii, din cotloanele crucificării lor, iertaţii lui Dumnezeu se-aşază în ceată de colindători. Stau bătuţi în cuie, aşteptând învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie! Ei sunt semnul Învierii. Născuţi în suferinţa pietrei, pătimind cu moarte de martir, coborâţi de vii în moarte nu cer răzbunare, ci ne dau, zi de zi, cea mai grea lecţie: lecţia iertării. Cartea aceasta, ceată de colindători nepereche...

Pr. Constantin Necula 

divider



«Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale!» De vorbă cu doamna Aspazia Oţel Petrescu

Preasfinţitul Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord, a ţinut să stea de vorbă cu scriitoarea Aspazia Oţel Petrescu (n. 1923) - autoarea volumelor de memorii Strigat-am către Tine, Doamne (2000; reed. 2006, cu titlul Doamne, strigat-am!) şi Adusu-mi-am aminte (2007) - de spre pătimirile acesteia timp de 14 ani în temniţele comuniste din România (Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad). Îi mulţumim Preasfinţiei sale că a ales să încredinţeze interviul spre publicare revistei Lumea Credinţei. (R. B.)

Suferinţa ca dar şi treaptă de iubire

PS Macarie: Doamnă Aspazia, aţi petrecut peste un deceniu în temniţele comuniste. Cum aţi defini suferinţa?

Aspazia Oţel Petrescu: Eu am fost întrebată: care este gândul cel mai temeinic cu care aţi ieşit din închisoare? Şi am spus, fără să ezit, două fraze: că suferinţa este treaptă de iubire, nu este pedeapsă, cum spunem noi; că noi aşa zicem, de pildă, că boala este plata păcatului. Nu este adevărat, boala este dovada că iubirea lui Dumnezeu lucrează şi ne curăţă de zgura pe care păcatul a aşezat-o pe noi. Deci, din momentul când ajungi să înţelegi lucrul ăsta, ai o stare de bucurie şi de împlinire nemaipomenită, pe care Părintele Bejan a numit-o Bucuriile suferinţei. Îţi dai seama că de fapt Dumnezeu, în marea Lui bunătate, te scoate prin această suferinţă, prin acest dar care este un dar de iubire, de grijă a Bunului Dumnezeu. Vedeţi, prin jertfa Mântuitorului orice părinte care are darul duhului Sfânt poate să ne ridice păcatele, dar urma păcatului rămâne. Pe aceea nu o poate ridica decât Bunul Dumnezeu; şi el o ridică, dându-ne această cale. Deci noi prin păcat am ştirbit din opera divină care este creaţiunea în întregimea ei. Ca să fie ca la început, cum a fost înainte de păcatul meu, eu trebuie să pun la loc ceea ce am luat prin greşeala mea. Lucrul acesta nu-l pot face decât prin suferinţă.

Şi asta pentru că mi-a arătat Mântuitorul Iisus că asta este problema omului, numai pe Cruce se poate şterge urma păcatului de orice fel. Şi din clipa aceea, când înţelegi lucrul ăsta, noi când am ajuns să înţelegem lucrul ăsta, ne-am însuşit cu bucurie nespusă suferinţele închisorii, ne-am dat seama cât de mare este iubirea Domnului, măsurând-o după amploarea suferinţei care ni s-a dat. Cu cât era mai mare, cu atât a fost mai multă grija Bunului Dumnezeu, ca să ne absolve total. Şi din clipa aceea suferinţa a devenit prilej de iubire şi prilej de bucurie.

Al doilea gând pe care l-am spus fără şovăire şi mi-a venit traducerea în cuvinte a acestui sentiment cu care noi am ieşit din închisori: Nici o frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu. De ce? Pentru că frica venită de la diavol este spaimă, este îngrozire, este o cale de tulburare şi de suferinţă căreia nu ai cum să-i faci faţă, pentru că diavolul este înfricoşător, într-adevăr. Deci frica de el asta este. Frica de Domnul, însă, este frica de a nu ofensa o iubire perfectă, este de cu totul altă natură. Şi în momentul când ai această grijă, ai această frică să nu ofensezi iubirea Celui Care Şi-a lăsat cerul şi a venit pe pământ ca să vadă care sunt problemele omului, care sunt treburile pe care el nu le poate birui şi cum poate să-l ajute mai mult şi mai bine, din momentul acela înţelegem într-adevăr că nici o frică, oricât de spăimoasă ar fi, nu te poate tulbura, nu te poate clinti. Pentru că una este frica de a nu ofensa iubirea absolută şi alta este frica de a nu te lăsa păcălit, îngenuncheat, umilit şi până la urmă înhăţat de cel nenumit. Deci acestea sunt cele două mari învăţăminte cu care Dumnezeu ne-a împodobit sufletele în închisoare. Să trăim suferinţa ca pe un dar de iubire şi să nu ne fie frică decât de a nu ofensa această iubire absolută, desăvârşită.„Dumnezeu m-a scos din contingent…”

Unul dintre cele mai tulburătoare experienţe pe care le-aţi trăit în închisoare a fost aceea în care aţi fost pedepsită la izolator, într-o celulă extrem de rece şi plină cu şobolani. Şi totuşi, deşi părea imposibil să mai scăpaţi cu viaţă, rugăciunea, strigătul puternic către Dumnezeu, v-a salvat….

Întâmplarea cu şobolanii este o chestie pe care eu nu ştiu cum aş face să o îndrept. Că oamenii şi-au făcut o impresie greşită. a venit odată un preot şi mi-a spus: „Doamna aspazia, am venit să vă întreb: cum aţi putut acumula atâta har încât să puteţi vedea lumina lui Dumnezeu?”. I-am spus părintelui: „Părinte, vă rog să vă retrageţi cuvântul şi să nu mai spuneţi niciodată lucrul ăsta!”. Părintele: „Păi, de ce?”. „nu eram în stare de har, părinte, aduceţi-vă aminte că eu descriu exact starea în care mă aflam. eram în cel mai negru păcat în care poate să fi e un om, eram în mlaştina deznădejdii, îngropată până peste cap în această mlaştină”. „Şi atunci cum se explică fenomenul?”, a întrebat părintele. „Staţi să vă spun de ce nu eram într-o stare de har, de ce eram în cel mai negru păcat, eram în deznădejde. Deznădejdea este mai mare decât sinuciderea, care este considerată păcat de neiertat. Dar de ce este mai mare? Pentru că sinuciderea este de fapt o consecinţă a deznădejdii; vinovata, smintitoarea, aia este deznădejdea disperării. În al doilea rând, aţi văzut ochi omenesc care să vadă lumina dumnezeiască şi nu-i ardă privirea? Amintiţi-vă că Moise a trebuit să-şi scoată încălţările numai când a atins pământul învăpăiat de revelaţia divină. Deci nici vorbă, nu era lumină dumnezeiască ceea am văzut, era lumină, era adevărat. Am să vă explic cum, întâi însă să ştiu că aţi înţeles perfect că nu am avut nici un merit. Am avut un impuls şi asta i-o datorez îngerului meu păzitor, Eu în clipa aceea nu eram în stare nici să mă rog, nu eram în stare să spun nici «doamne iisuse». Mă vedeam complet ronţăită de şobolani în noaptea care urma, dar am avut acest impuls, acest gând. Nu am decât o ieşire din această situaţie-limită: marea îndurare a Bunului dumnezeu. Şi că este aşa vă spun din cuvintele pe care le-am spus, «eu nu am făcut acte de metanoia», nu aveam cum, eram atât de disperată, nu aveam timp să îmi conştientizez păcatele, să vin cu şiroaie de lacrimi să le spăl, să spun: «Doamne, iartă-mă, scapă-mă de asta, că nu am să mai fac răul care m-a dus aicea»; nu am spus nimic din toate astea, eu am strigat pur şi simplu: «Doamne, nu mă lăsa!». Deci impulsul mi-a venit şi, cu cuvintele pe care trebuia să le spun, asta trebuia să cer: «Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale, că dacă am căzut, căzută rămân, s-a terminat cu mine!». Am ştiut să cer exact ce trebuia. Dar eu nu am ştiut asta în mod lucid, în capul ăsta al nostru unde se amestescă tot felul de lucruri nu a existat nici o lumină, a existat doar acest impuls şi Dumnezeu, zic, s-a îndurat de mine pentru că strigătul meu a fost sincer, a fost din toată inima, atunci am ştiut cu atâta certitudine. Mă rog Bunului Dumnezeu să îmi mai dea încă o dată în viaţa mea o asemenea certitudine: că nu am nici o altă scăpare decât Bunul Dumnezeu şi că El mă scapă. Şi de-aia am strigat: «Doamne, nu mă lăsa!»”. I-am zis părintelui că ăsta este tot secretul. Părintele m-a întrebat: ,,Atunci cum se explică?”. Zic: „Dumnezeu m-a scos din contingent şi m-a dus în mod virtual într-un lăcaş din alea pe care le are pregătite pentru cei drepţi. Cum să spun, acele locaşuri pentru drepţi sunt luminoase, pline de lumină, am văzut cu ochii mei, dar este lumina cu care împodobeşte Bunul Dumnezeu virtuţile, nu este dumnezeire. Deci explicaţia mea este că Bunul Dumnezeu m-a scos din contingent şi m-a pus pe plan virtual, m-a teleportat, ca să spun aşa, într-un spaţiu din ăsta care este rezervat pentru cei drepţi. Nu a spus Mântuitorul că „după ce vi se face judecata personală, Domnul are multe locaşuri pentru voi, unele mai aproape de rai, altele mai aproape de iad, după faptele voastre, că după fapte Eu vă judec”? Şi spune: „Vă judec aşa cum văd, în ceea cea ce vă aflaţi”; deci Mântuitorul ne dă toate explicaţiile. Aşa se face că eu doar într-un mod miraculos nu am mai văzut împrejurarea în care mă aflam, ci m-am văzut într-un astfel de lăcaş, şi vă spun că arată minunat. Eu am încercat să descriu lumina care era acolo: era o lumină materială, o lumină care m-a cuprins, mă simţeam făcând parte din acest eter. Nu era o lumină imaterială, cum percepem noi lumina electrică sau lumina soarelui, era o lumină concretă, era mai degrabă ca o zăpadă foarte luminoasă. În momentul în care mi s-a scos din percepţia mea, din sistemul meu, din aparatul meu de cunoaştere, imaginea cu şobolanii, din momentul acela am ieşit din acest spaţiu şi m-am trezit din nou în celulă. a şi venit imediat după aceea miliţianca şi mi-a deschis uşa. anchetatorul şi-a dat seama că dacă eu în primele momente nu am bătut în uşă cu disperare, să zic: „Scoate-mă dintre şobolanii, că spun tot ce vrei şi semnez tot ce vrei!”, ştia că dacă nu am făcut asta în primele clipe, nu o mai fac; şi-a dat seama că eu, într-un fel sau altul, m-am resemnat sau am făcut un şoc, sau s-a întâmplat ceva cu mine, şi au trimis-o şi m-a scos de acolo. m-a dus din nou în contingent şi m-a izbăvit de hruba cu şobolani. Întâmplarea din groapa cu şobolani arată că într-adevăr rugăciunea spusă cu sinceritate şi cu putere atrage miracolul în marea îndurare a Bunului Dumnezeu şi că este posibil să o spui şi în cele mai negre împrejurări. Dar de ce este posibil? Pentru că Dumnezeu veghează chiar în momentul când suntem căzuţi, când suntem prăbuşiţi are grijă de noi, de aceea ne-a şi dat înger păzitor, care să ne transmită impulsul cel bun, fără de care noi nu suntem nimic, nu avem nici o putere, nu avem nici o şansă.

Între agonie şi extaz

Aţi mai trăit în închisoare momente similare cu cel din groapa de şobolani?

Am mai avut momente când mi-a fost greu să suport izolatorul. A fost un moment similiar cu cel trăit în celula cu şobolani, pe care am să vi-l povestesc acum. Era foarte frig, era o iarnă foarte grea, tremuram tot timpul, nu puteam nicicum să-mi revin din tremuratul ăla de frig… şi m-am văzut bătrână, gheboasă, cocârjată, cu un băţ în mână, traversând un drum. Şi am remarcat un nor care făcea ca un fel de prelată deasupra mea, ca un fel de tunel, şi eu mergeam pe sub acest întuneric şi ziceam: „Doamne, singură mai sunt!”. Şi îngerul meu păzitor, am un înger aşa de bun şi de delicat cum nu pot să vă spun, imediat mi-a spus „nu-ţi este ruşine? Cum poţi spune că eşti singură? Dar eu ce sunt? Dar Bunul dumnezeu ce este? Dar toţi Sfinţii care vă veghează ce sunt?”. Şi atunci am gândit un mic eseu, aşa, în frigul ăla pe care îl simţeam concret printr-o termina: Doamne, eu ştiu că undeva şi temniţa asta are o inimă, o inimă ca o celulă îngustă şi rece în care şi pe Tine Te-au îmbrăcat în haine cu vărgi de ură şi ocară şi Te-au azvârlit să zaci ca şi noi, flămând de adevăr şi însetat de iubire. Şi pentru că m-a durut foarte tare sufletul pentru rănile pe care Ţi le-am pricinuit eu Ţie, m-am gândit să vin să Te văd în această inimă rece de celulă şi să-ţi aduc două daruri… Şi îmi imaginez care sunt aceste două daruri: o candelă în care am aprins uleiul faptelor mele bune, câte erau până atunci, deci tot ceea ce era eventual bun în sufletul meu închinam Domnului, că de la El veneau toate; şi un fir de busuioc, care este floarea dragostei, floarea iubirii şi prin care ne vine apa sfinţită, izbăvitoare. Eseul este cu metafore frumoase, de pildă spun că poate candela este urâtă, dar eu sunt fără meşteşug, am o mână neghioabă, fără meşteşug, dar candela a fost făcută pe nicovala suferinţei, la flăcările durerii, şi ştiu că asta Mântuitorul o va preţui şi v-a transforma în aur curat urâciunea candelei credinţei mele, o candelă nevrednică de a fi adusă în celula Mântuitorului. Şi am terminat aşa: Binevoieşte şi le primeşte în celula Ta, în care ştiu că eu nu pot să intru, că nu sunt vrednică, spun că m-am târât în brânci pe mijloacele de mişcare ale sufletului meu care sunt minimale, dar am ajuns până la celulă, nu m-au prins pândarii, dar Îl rog să binevoiască să primească acestea două pentru relele pe care Ţi le-am pricinuit eu Ţie.

Şi în clipa aceea celula s-a umplut de un miros: nu era nici de nard, nici de flori cunoscute, era o mireasmă necunoscută de mine, dar nu vă pot spune cât era de…, nu pot spune binemirositoare, era mângâietoare, era alinătoare, era o mireasmă care de fapt era ca o suflare, ca o adiere. Şi mi-am dat seama că este o binecuvântare venită de sus, nu mi-a mai fost frig, m-am întins pe salteaua aia nenorocită, pe care ne-o aduceau la 10 noaptea şi la 5 ne-o scoteau, restul timpului stăteam tot timpul cum ne ajuta Bunul Dumnezeu. De obicei aveam o tinetă, un vas infam, şi stăteam pe acea tinetă ca pe un scăunel, că în picioare nu puteai să stai, că ţi se făceau picioarele cât butucii. de obicei, pedeapsa minimă la izolator era de 7 zile. În aceste 7 zile, 2 zile nu mâncai nimic, ţi se aducea doar o gamelă cu apă, apă cu gust de lătură, ca să nu te deshidratezi; ei aveau foarte mare grijă să nu mori, asta era deviza lor, să nu mori imediat, ci să suferi mult, să te ţină în chinuri. nenorocitul ăsta, care are o cunoaşte luciferică, ştie că această suferinţă este doar spre binele nostru şi, cu toate astea, ne-o prelungeşte, pentru că el se hrăneşte cu durere, se hrăneşte cu ură, se hrăneşte cu toate lucrurile negative; el este managerul, ca să folosim un termen modern, tuturor contrariilor, el este tatăl contrariilor, nu numai al minciunii, care este contrariul adevărului. el chiverniseşte şi ura, care este contrariul iubirii, chiverniseşte şi deznădejdea, care este contrariul credinţei, a crezului, a puterii de credinţă. El ştie că noi ne izbăvim de toate lucrurile astea, dar, cu toate astea, el se hrăneşte din durerea şi din suferinţa oricăruia dintre credincioşi, este hrana lui de toate zilele.„Sufletele se sprijină unele pe celelalte”Dar după eliberarea în lume aţi mai avut astfel de trăiri?

Să ştiţi că după eliberare am mai avut rătăciri, căderi, mult mai multe decât în închisoare. Sminteli… acolo ne ajutam unele pe celelalte, nu vă pot spune cât de mult contează viaţa în comuniune, când ea este închinată, într-adevăr, ca trăire vorbesc, lui Dumnezeu. Sufletele se sprijină unele pe celelalte. Dacă se întâmpla ca una dintre noi să cadă în deznădejde, imediat celelalte veneau în jur, cu o poveste, cu o preocupare, cu ceva ca să o scoată, ca să o aducă la starea cea bună. Într-ajutorul în comuniune este mult mai puternic şi mult mai eficient decât omul singur, dar cred că pentru un om care singur se nevoieşte, şi ajunge la aceleaşi rezultate la care ajunge atunci când este în comuniune cu ceilalţi, meritul şi răsplata sunt cu atât mai mari. Cred că pustnicii au binemeritată cunună tocmai prin faptul că au zis: „Doamne eu atâta pot, eu atâta putere am, dar toată Ţi-o închin Ţie; deci nu mă sprijinesc pe proptelele celorlalţi, mă sprijinesc numai pe Tine”.

Doamnă Aspazia, acum, la final, o rugă, un gând al dvs. către Domnul…

Ştiu că toţi fraţii mei au murit în închisori în chinuri de neimaginat; omul nu-şi poate da seama prin ce au trecut fraţii mei, ce a însemnat experimentul Piteşti, de pildă. Deci, eu ştiu clar că ei sunt izbăviţi, dar eu ţin la un sfârşit creştinesc pentru faptul că am remarcat din ceremonialul de înmormântare că preotul, printre ultimele rugăciuni pe care le face, are şi o rugăciune de dezlegare. Deci, în ultimul moment, părinţii noştri, care au grijă de noi, au grijă să rostească şi această ultimă dezlegare, şi aş vrea să nu fi u scutită de ea, aş vrea să o primesc, pentru că am nevoie de ea, pentru că sunt mică, nevrednică, păcătoasă. Dacă mă gândesc la câte greşeli am făcut după experienţa din închisoare, pot să spun că am greşit mai mult decât am greşit înainte de a intra. Dacă mă gândesc la toate lucrurile astea, nu mi-ar ajunge lacrimile ca să spăl toate greşelile astea… Noi zicem că suntem mici, dar să ne gândim la lucrul următor: „Te uiţi pe o plajă, nisipul de pe plajă este mărunt, nu are nici o putere, îl spulberă orice vânt. dar dacă sunt procese care coagulează aceste fi rişoare de nisip, se formează o stâncă, şi stânca aceea, cum se spunea într-o poezioară cu care-i învăţau părinţii mei pe copii (părinţii mei au fost învăţători), Când se uneşte grăunte cu grăunte,/ O stâncă se-nfi ripă din firile mărunte/ Şi ce-i mai pasă stâncii de-a vântului turbare,/ Din loc nici urganul s-o mişte nu-i în stare… mă gândesc aşa, noi zicem că sunt păcate mici, nu le luăm în considerare, mici şi mari, dar toate izvorăsc din aceeaşi sursă, păcatul, şi toate împreună fac cât o stâncă. În greutatea lor, deşi ele sunt mici şi multe, dar fac cât unul mare şi zdravăn, şi atunci avem nevoie, tot timpul avem nevoie de ajutorul părinţilor noştri, să ne dezlege, să ne binecuvinteze, să ajute micimii noastre. nu ne dăm seama cât de mici suntem faţă de marea iubire a Bunului Tată ceresc.

Sursa: http://www.lumeacredintei.com 

divider



Cum recuperăm sensul sărbătorilor?

Ne-am apropiat cu paşi repezi de sărbătoarea Naşterii Domnului. În ultimii ani, mass-media preferă să vorbească, pe un ton neutru, laicizant, despre „sărbătorile de iarnă”. La fel, se aminteşte cu plăcere despre Moş Nicolae - personajul mitic şi bonom, distribuitorul de cadouri -, trecând sub tăcere referirile exprese la viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, unul dintre cei mai iubiţi sfinţi în evlavia poporului nostru. Putem vorbi, în spaţiul public, de o deplasare a sensului sărbătorii dinspre sacru către profan.

Cum sunt trăite astăzi sărbătorile? În societatea noastră de consum s-ar părea că sărbătoarea constituie un prilej de satisfacere a nevoilor materiale - nevoi primare, le-ar numi psihologul Abraham Maslow. Există o întreagă industrie care s-a dezvoltat pe seama nevoii naturale de hrană sau a nevoii elementare de igienă. În orice societate de consum, principala calitate a membrilor ei este aceea de a fi buni consumatori. Cu cât consumi mai mult, cu atât eşti recunoscut ca un bun cetăţean. „Consum, deci exist” este o maximă valabilă în zilele noastre.

În aceste condiţii, sărbătorile comunitare constituie prilejuri excelente pentru dublarea veniturilor. Tendinţa naturală a omului de a se ghida după principiul plăcerii - asupra căruia au meditat generaţii întregi de filosofi şi psihologi, de la Epicur la Freud - a fost canalizată în ultimele zeci de ani, cu largul concurs al creatorilor de reclame, spre consum: „Mă simt bine, am o bună imagine de sine, îmi recapăt încrederea în mine însumi atunci când consum”. La nivelul percepţiei sociale, astăzi, valoarea unui om este traductibilă în puterea sa de cumpărare. În cantitatea de bunuri şi servicii pe care le-a agonisit.

Această deplasare a interesului general de la „a fi” spre „a avea” pune sub semnul întrebării sensul tradiţional al sărbătorii. Putem vorbi de o alienare a ei: o ocultare a miezului său spiritual şi de o exacerbare a materialităţii.

Ar trebui să ne reamintim că noi, românii, avem o busolă care ne poate arăta oricând direcţia cea bună: tezaurul nostru compus din credinţele, obiceiurile şi practicile strămoşilor noştri. Tradiţia unui popor nu este un vechi şi prăfuit obiect de muzeu, ci un reper viu care te ajută să îţi călăuzeşti cu folos viaţa în prezent şi să o orientezi către un scop valoros, trainic, veşnic.

Revenind la sărbătoare, putem spune fără şovăială că ţăranul român trăia plenar timpul sacru al sărbătorilor - mai cu seamă zilele Naşterii şi Învierii Domnului. Dar această plenitudine, deşi îi cuprindea integral viaţa şi firea, era lipsită cu totul de calculul economic. Nu căuta să traducă în nici un fel valoarea spirituală a sărbătorii într-o valoare bănească. Nu urmărea - cu o expresie îndelung folosită astăzi - să îşi maximizeze profitul comercial. Străbunii noştri se bucurau de sărbătoare dăruind şi dăruindu-se.

Sânnicoară, păzitorul soarelui şi îndrumătorul sufletelor

De curând am fost într-o şcoală generală să le vorbesc elevilor despre cum trăiau străbunii noştri sărbătoarea Naşterii Domnului. Le-am povestit pe scurt şi câteva legende româneşti despre Sfântul Nicolae. M-au ascultat cu un viu interes şi, la sfârşit, i-am întrebat ce cadouri îşi doresc să primească din partea Moşului Nicolae. Lista darurilor este atât de lungă, încât nu aş dori să fiu în pielea Moşului: tablete, telefoane mobile, jocuri pe calculator, legouri, păpuşi, dulciuri...Pentru ţăranul român, Sfântul Nicolae, căruia îi spunea tandru şi familiar Sânnicoară, era al doilea sfânt plămădit de Dumnezeu. În drumul său de zi cu zi, de la răsărit până la asfinţit, soarele vedea pe pământ multe păcate şi nedreptăţi săvârşite de oameni. Sătul să le mai privească, din vreme în vreme, o lua la fugă pe cer ba spre miazăzi, ba spre miazănoapte, încercând să îşi afle odihna la capătul pământului. Dacă, primăvara, Sfântul Teodor (Sântoader) îl prindea din urmă, ajutat de caii săi, iarna, Sânnicoară se îngrijeşte să aducă soarele pe bolta cerească. Aceasta este sarcina pe care a primit-o el de la Dumnezeu.

Sânicoară a întârziat la „masa din rai” - despre care străbunii noştri credeau că o pot vedea oamenii curaţi la suflet, în noaptea de Ajun, când cerurile se deschid. Sfântul Nicolae - ne învaţă un colind - întârzie la praznicul sfinţilor fiindcă a trebuit să îndrume sufletele unor oameni drepţi spre rai: „Că am întâlnit/ Nouă corăbii,/ Grele-s, rătăcite,/ Pline-s de suflete./ Suflete drepte/ Le mân / Pe mâna de-a dreapta./ Pe poartă de rai”.

Satul de odinioară nu cunoştea obiceiul de a face daruri de praznicul Sfântului Nicolae - în special dulciuri copiilor cuminţi şi o nuieluşă celor obraznici. Această practică ritualică este invenţia oraşului şi a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea. În schimb, strămoşii noştri aveau mare evlavie la Sfântul Ierarh Nicolae, protectorul călătorilor. Mulţimea icoanelor pe lemn sau pe sticlă dovedeşte şi astăzi cât de iubit era în popor. Din viaţa sa, citită pe 6 decembrie, an de an la biserică, ţăranul ştia că Sfântul Ierarh din Mira Lichiei le dăruia pe ascuns bani de zestre tinerelor sărace, el fiind protectorul şi ajutătorul tuturor oamenilor necăjiţi.

Naşterea Domnului trăită sub semnul lui „a dărui”Strămoşii noştri trăiau timpul sacru al sărbătorii dăruind din ceea ce agonisiseră peste an şi, mai cu seamă, dăruindu-se.

O formă de dăruire de sine era postul pe care îl ţineau sârguincios pe toată perioada lui rânduită de Biserică. Nu puteai să intri neschimbat, neprimenit în timpul dumnezeiesc al sărbătorii. Această primenire de sine se făcea prin post şi rugăciune. Postul se încheia cu bucuria Naşterii Domnului, care se reflecta inclusiv pe masa creştinului.

Multe din bucatele pregătite pentru praznicul Crăciunului erau - şi continuă să fie şi astăzi, prin multe sate ale României - dăruite cetelor de colindători, naşilor sau spre pomenirea morţilor familiei respective.

O altă formă de dăruire - de această dată spre folosul şi pentru sporul întregii comunităţi săteşti - o constituie obiceiul colindatului. Colinda nu este un simplu cântec: este o urare pe care copiii sau cetele de feciori, conduşi de un vătaf, o fac gospodarilor. Colindătorii sunt cei care urează: „Cinstită gazdă din loc,/ Vă poftesc mult bine şi noroc./ Fiind în grădina cu florile,/ Mi-a mirosit,/ Duhul Sfânt m-a pornit/ Să viu să vă urez./ La tot neamul pământesc./ Acest praznic lumninat/ Noi cu drag l-am aşteptat/ S-auzim îngerii cântând/ Păsările ciripind,/ Căci Hristos nu s-a născut/ În curţi nalte, minunate,/ Ci jos în iesle dobitocească,/ Ca pe dumneavoastră să vă cinstească,/ Cu mari daruri să vă dăruiască!”Prin unele sate, colindătorii îşi fac un steag şi leagă în vârful său trei basmale: într-una este un ban - odinioară moneda era din argint -, într-alta câteva fire de busuioc, într-alta tămâie. Ele simbolizează darurile pe care le-au aşezat la picioarele Pruncului Iisus cei trei magi de la Răsărit - Gaspar, Baltazar şi Melchior: aurul, smirna şi tămâia.

Colindătorii le dăruiesc sătenilor urările de bine pentru Anul Nou care bate la uşă.

Începând cu prima zi a Crăciunului, până la Sfântul Vasile, copiii colindă satele, vestind minunea naşterii Domnului. Li se mai spune şi colindari, stelari sau crai. Îi întreabă pe săteni: „Cine primeşte steaua frumoasă/ Şi luminoasă,/ Cu colţuri multe/ Şi mărunte,/ De la Naşterea lui Hristos dăruite”. Şi încheie cu o urare pentru stăpânii casei: „Să vă fie de bine/ La mic şi la mare,/ La toţi câţi se află/ L-astă adunare;/ Poftim sănătate/ La toţi tot odată,/Inima întreagă,/ Dragoste curată”.

În prima zi de Crăciun, dis-de-dimineaţă, toată familia se duce la biserică - un semn că tot creştinul dintotdeauna a pus preţ înainte de toate pe suflet şi pe bucuriile spirituale. La Sfânta Liturghie, familia mică se integrează în marea familie a Bisericii. Mulţi se împărtăşesc acum cu Sfintele, Preacuratele Taine ale lui Hristos. Întorşi acasă, se bucură împreună de alimentele pregătite special pentru acest moment festiv.

Biserica ne oferă mijloacele necesare prin care putem înţelege şi trăi profunzimea sărbătorilor. Ne mai rămân satele, răspândite pe întregul tărâm al României, în care s-au păstrat nealterate o bună parte din obiceiurile moşilor şi strămoşilor noştri. Merită să le vizităm. Va fi ca o călătorie în timp, ca o întoarcere la începuturile lumii şi ale fiinţei noastre.

Ciprian Voicilă -sursa: http://ziarullumina.ro

divider



Din presa străină – istorie şi naţionalism –

Pagina dedicată ştiinţelor umaniste a cotidianului german „Frankfurter Allgemeine Zeitung” din 30 noiembrie 2016 conţine două materiale demne de menţionat.

Primul din ele este o recenzie a articolului „Revanche pour Sedan“ – Frankreich und der Schlieffenplan. Militärische und bündnispolitische Vorbereitung des Ersten Weltkriegs” („Revanche pour Sedan“ – France and the Schlieffenplan. Military and Political Preparations for World War One ) publicat de istoricul german Rainer F. Schmidt în revista „Historische Zeitschrift” (Vol. 303, Nr. 2, octombrie 2016).

Teza acestui articol e de-a dreptul senzaţională, susţine recenzentul Lorenz Jäger, încât acest material s-ar fi cuvenit să deschidă numărul revistei de specialitate în care a fost publicat. Numai că, remarcă acesta, probabil din motive de precauţie a fost plasat mai în interior, căci concluziile sale sunt susceptibile de a leza anumite sensibilităţi. Pe scurt, istoricul german susţine că Franţa din perioada premergătoare Primului Război Mondial era animată de dorinţa de revanşă la adresa Germaniei pentru înfrângerea din războiul de la 1870/71. Faptul nu e de natură să stârnească prea multă mirare, numai că descoperirea făcută de Rainer Schmidt este că datorită serviciilor sale de spionaj Franţa cunoştea prevederile planului Schlieffen. Coroborarea acestor două informaţii pune într-o cu totul altă lumină politica Franţei din acea epocă.

Planul Schlieffen urma să fie aplicat în cazul intrării Germaniei într-un conflict pe două fronturi. El prevedea un atac rapid asupra Franţei menit să ducă la o victorie fulgerătoare şi decisivă, urmând ca trupele devenite astfel disponibile să fie aruncate apoi în luptă pe frontul de răsărit. Ca atare, Franţa era avizată asupra faptului că Germania ar urma să atace frontiera de nord a Franţei, violând neutralitatea Belgiei, iar nu graniţa de răsărit, puternic fortificată. Dacă Franţa s-ar fi pregătit în mod activ pentru un conflict pe teritoriul belgian, nesocotind la rândul ei neutralitatea acestui stat, nu s-ar mai fi putut baza pe sprijinul Marii Britanii. Prin urmare, întreaga politică a Franţei a constat în manevre diplomatice abile, menite a determina plasarea Germaniei în rolul „agresorului”.

Începând cu anul 1912 preşedintele francez Raymond Poincaré a jucat mult mai puternic pe cartea rusească. A mers până acolo încât a îndemnat Rusia să renunţe la atitudinea sa pasivă şi să adopte o prezenţă mai provocatoare, încurajând aceasta prin promisiunea că Franţa va interveni militar de partea Rusiei în cazul în care aceasta ar intra în conflict cu Imperiul Austro-Ungar datorită Serbiei. Problema infrastructurii slabe a Rusiei, care ar fi încetinit mobilizarea trupelor, a fost rezolvată prin cele mai mari credite acordate în istoria de până atunci Franţei. În felul acesta, un conflict în Balcani, în care ar fi intrat în coliziune interesele ruseşti cu cele austro-ungare, ar fi căpătat cu rapiditate proporţiile unui incendiu la nivelul întregului continent european.

În anul 1914 era deci nevoie ca Puterile Centrale să fie împinse în rolul agresorului. Mobilizarea generală a Rusiei nu a lăsat Germaniei altă alternativă decât fuga cu capul înainte. Orice pas înapoi ar fi însemnat o severă înfrângere diplomatică, Germania urmând să-şi piardă singurul aliat, Imperiul Austro-Ungar.  Rainer Schmidt argumentează că intenţiile preşedintelui Poincaré nu erau cele de a păstra pacea şi nici măcar statu-quo-ul. Scopul politicii sale nu era altul decât revanşa pentru 1870/71. El a urmărit în permanenţă o politică de pregătire a conflictului cu Germania şi de punere a acesteia sub presiune, ceea ce poate fi calificat drept o responsabilitate majoră pentru declanşarea pe cale indirectă a Primului Război Mondial. Recenzentul din cotidianul german îşi încheie textul prin remarca: „până când aceste interpretări se vor regăsi şi în manualele de istorie, va mai trece cu siguranţă o bucată de vreme…”

Cităm din abstractul articolului în discuţie (la adresa https://www.degruyter.com/view/j/hzhz.2016.303.issue-2/hzhz-2016-0381/hzhz-2016-0381.xml?format=INT ). „Articolul de faţă explorează şi evidenţiază argumentul că aceste informaţii [privind planul Schlieffen, n.n.] au permis guvernului Poincaré să dezvolte o strategie concisă de pregătiri de război şi de şantaj împotriva Berlinului. Scopul acesteia nu era limitat la asigurarea securităţii Franţei, principalul ei obiectiv fiind revanşa pentru înfrângerea de la 1870/71. Conform intenţiilor lui Poincaré, guvernul de la Berlin urma să fie pus sub presiune, astfel încât să fie determinat să aleagă între alternativa de a declanşa un război şi cea a unei înfrângeri diplomatice severe şi fără precedent. Prin urmare, politica lui Poincaré dintre 1912 şi 1914 a pavat drumul pentru strategia de politică pe marginea prăpastiei şi ofensiva necontrolată a Berlinului care a urmat crizei din iulie 1914. Acest fapt face ca Franţa şi Poincaré să fie în aceeaşi măsură responsabili pentru declanşarea conflictului.”

„Revizionismul” istoric e prin urmare un demers cât se poate de legitim, mai ales atunci când în lumina unor noi informaţii interpretările anterioare trebuiesc amendate corespunzător. Deocamdată s-a ajuns la nivelul înţelegerii istoriei de acum un secol. Pentru a înţelege cu adevărat deceniile care au urmat, mai ales la nivelul vulgatei oficiale, va trebui probabil să mai aşteptăm. Opere ale unor mari istorici ca Ernst Nolte (1923-2016) care oferă interpretări pertinente, cum este de pildă „Războiul civil european 1917-1945” (tradusă şi în limba română), sunt în continuare marginalizate de comunitatea academică internaţională, fiind în mod evident prea „incomode”.

Al doilea articol, de asemenea interesant, se intitulează „Patrioţii constituţionali şi şovinii”, cu subtitlul „Iubirea de patrie a germanilor analizată empiric. Chiar şi adepţilor valorilor universale le place să creadă că Germania este <<campioană mondială>> şi în acest domeniu, ei devenind astfel <<naţionali>>”

E vorba tot de o recenzie, de această dată a unui studiu sociologic („Stabilität und Wandel der nationalen Identität in der deutschen Bevölkerung” de Matthias Mader, Kölner Zeitschrift für Soziologie und Sozialpsyhologie, Vol. 68, Nr. 3, 2016) care analizează prin date culese într-o perioadă de două decenii (între 1995 -2014) proporţiile şi evoluţiile conceptelor de „patriotism constituţional” si „patriotism naţional”. Adică se compară latura civică şi cea etnică a patriotismului. Concluzia e că cel de-al doilea e mai „tare” şi chiar îl „confiscă” pe primul. Până la urmă, şi valorile universale, constituţia democrată şi alte elemente de acest gen (mai mult sau mai puţin abstracte) se transformă tot în prilej concret de „mândrie naţională”. Pe parcursul celor două decenii, autorul studiului a putut constata o creştere numerică a ambelor grupe: atât cea a patrioţilor de tip constituţional, cât şi a celor de tip naţional. Mai mult, cele două tipologii, în loc să se separe tot mai accentuat, devin din ce în ce mai amalgamate. Astfel, patriotismul constituţional capătă tot mai mult încărcătura unui mesianism internaţional, în vreme ce naţionalismul include între timp şi valorile constituţionale ca parte a identităţii germane.

Fireşte, concluziile studiului menţionat se pot extrapola la orice altă naţiune conştientă de identitatea, cultura şi tradiţia sa. Ele nu fac decât să releve faptul că identitatea naţional­ă este o realitate şi nu un mit, şi încă una de ordin mai profund, de natură organică, care are o putere mai mare de aderenţă decât cea bazată pe o simplă opţiune raţională, de ordin civic. Extrapolarea poate merge chiar şi mai departe, dacă ne gândim la proiectul unei Europe unite: o construcţie instituţională care nu ţine seama de aceste identităţi profunde (ba chiar le neagă şi le subminează) nu poate fi decât o utopie care într-un final va eşua.

B.M. 

divider



Dreptul la Memorie: Abonaţi-vă la revista “PERMANENŢE”

Dragi prieteni, Revista noastră, “Permanenţe”, a intrat în al 19-lea an de existenţă. Înfiinţată în 1998 de supravieţuitorii temniţelor carliste, antonesciene şi comuniste, cu apariţie lunară neîntreruptă, “Permanenţe” a rămas singura revistă naţional-creştină care mai apare în Romania, în format fizic, în mod constant.

Avem dreptul la memorie, la adevăr, la istorie, la demnitate. Avem obligaţia să ducem mai departe moştenirea primită de la seniorii pătimitori în temnitele carliste, antonesciene, comuniste. Revista “Permanenţe” face parte din această moştenire.

Costurile mari generate de tipărirea şi distribuirea unui reviste de acest fel au cauzat dispariţia multor publicaţii de gen apărute după 1990. Şi noi ne confruntăm cu aceeaşi problemă, dar suntem hotărâţi să continuăm.

Pentru a face asta avem nevoie şi de ajutorul vostru. Vă rog - pe toţi cei care puteţi şi doriţi - să ne sprijiniţi abonându-vă sau reînnoind abonamentul pe care îl aveţi deja la revista “Permanenţe”.

Preţul abonamentului este de 70 lei/an pentru abonaţii din România (respectiv 50 euro/60 dolari pentru abonaţii din străinătate). Revista apare lunar şi se expediază prin poştă pe adresa abonaţilor.

Contravaloarea abonamentului se poate achita cash la sediul Fundaţiei “Profesor George Manu”,prin mandat postal pe adresa: Militaru Carmen Daniela O.P. 37 Ghişeul 2 - C.P. 14, 024280 Bucureşti sau prin virament bancar pe coordonatele următoare:Fundaţia “Profesor George Manu”, Banca Transilvania,swift code: BTRLRO22XXX USD - IBAN: RO17BTRL04102205797941XXEUR - IBAN: RO80BTRL04104205797941XXLEI - IBAN: RO34BTRL04101205797941XXVă invit să mergem înainte, împreună!

Cezarina Condurache - Preşedinte Fundaţia “Profesor George Manu”

divider



Dreptul la memorie -Comemorarea Tâncăbeşti

UMBRA TA, CĂPITANE!

de Ion Ţolescu

 

Căzură paşii umbrei tale, grei

Sub crucea nopţii Sfântului Andrei

Şi peste tine şapte tone au pus

Să nu te fure, au spus, ca pe Iisus

 

De-atunci în noi cu fiece mormânt

Se-nalţă-n vreme munţii fremătând...

Din noi, cu pruncii legănaţi la sân

Ca frunza-n creanga codrului bătrân

 

Ca freamătul pădurilor adânci

Inima ta se-nalţă-n noi de-atunci...

De-atunci cu umbra ta în noi străbate

 

Lumina morţii tale-ngemănate

Cu busuiocul sfânt de la icoane

Mireasma jertfei tale, Căpitane!

 

Anul acesta s-au împlinit 78 de ani de la asasinarea Căpitanului, a Nicadorilor şi a Decemvirilor, organizată şi executată de regimul carlist, în noaptea de 29/30 noiembrie 1938.În pădurea Tâncăbeşti au fost strangulaţi, apoi împuşcaţi în spate pentru a simula fuga de sub escortă; trupurile transportate la închisoarea Jilava au fost stropite cu acid sulfuric, aruncate într-o groapă cu var, peste care s-a turnat o imensă placă de beton. Dar lumina nu poate fi ţinută sub obroc şi adevărul nu poate fi ţinut pentru veşnicie în temniţele corectitudinii politice!

Sâmbătă, 26 noiembrie 2016, a avut loc parastasul la Troiţa de la Tâncăbeşti. Dupa „Cântecul legionarului căzut”, au raspuns PREZENT la apel:Corneliu Zelea Codreanu - Căpitanul Mişcării Legionare

Nicadorii - Nicolae Constantinescu, Doru Belimace, Ion Caranica

Decemvirii - Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ştefan Curcă, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ştefan Georgescu, Ion Trandafir.

În veci pomenirea lor!

_ 

divider



90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan

La împlinirea a 90 de ani de la naşterea lui Aurel Vişovan (1926-2002), oferim cititorilor câteva din creaţiile sale poetice, compuse în anii de detenţie.

 

Crăciun

Crăciun, sărbătoare, colinde

Surghiun, închisoare şi ger

Pe undeva-n cer, leru-i ler

Pe-aici doar îngheţul se-ntinde

Pe suflet, pe oase pe fier.

Nu-s florile zorile dalbe

Să ningă colinzile albe

Cânt sfânt, bucurie şi pace

Mormânt, moarte vie-n război

Pe aici pe la noi, doar strigoi

Colindă la geamuri opace.

Cum seamănă, Doamne, cu noi!

Doar umbrele sumbre s-adună

Să cânte cu noi împreună

Doar sumbrele umbre - au adus

Un cântec cu pruncul Isus.

(Aiud, decembrie 1963)

 

Colind

Ţi s-au dus colindătorii

Ţi s-au dus..

Nu-i plânge ţara mea!

Ei au plecat pe drum

De sfântă stea

Să-şi ducă-n dar viaţa Lui Isus.

(Izolare, Baia Sprie, 1953)

Preot Prof. Marius Vişovan 

divider



Amintiri despre bunicul meu

Mulţumesc revistei Permanenţe pentru găzduirea, de-a lungul întregului an, a poeziilor din detenţie şi a altor materiale referitoare la viaţa şi activitatea bunicului meu Aurel Vişovan, unul dintre luptătorii rezistenţei anticomuniste, atitudine pe care a plătit-o cu cei 16 ani de temniţă. Despre lupta lui din tinereţe, majoritatea lucrurilor le-am aflat citindu-i cărţile şi ascultând mărturiile colegilor lui de generaţie şi ideal, maramureşenii Gheorghe Andreica, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Ioan Ilban, Petru Codrea, Ion Bogdan... dar şi a celor din alte părţi ale ţării, pe care i-am vizitat - Atanasie Berzescu, Nicolae Purcărea, Teofil Mija, John Halmaghi...Am însă şi câteva amintiri personale, frânturi din ultimii săi 10 ani de viaţă… Dintre toate calităţile care îl caracterizau, din punct de vedere moral, pe bunicul meu, am apreciat întotdeauna în special felul în care îşi concentra toată energia (puţină pe care o avea) pentru binele şi fericirea celor din jur. Cu toate că l-am ştiut întotdeauna atât de slăbit şi bolnav (boli cauzate de lunga perioadă de detenţie), îmi amintesc cu drag de momentul în care ajungeam în casa bunicilor şi, cu toate că se citea suferinţa pe chipul sãu, întotdeauna întindea mâinile din scaunul unde stătea pentru a ne chema să îl îmbrăţişăm şi zâmbetul nu dispărea niciodată de pe chipul său. De asemenea, avea un extraordinar simţ al umorului pe care nu îl uita nici în cele mai grele clipe: întotdeauna încerca să îşi ţină suferinţa doar pentru el, doritor de a oferi celor din jur bucurie, iar astfel noi, copii fiind, nu am conştientizat experienţele dureroase prin care a trecut. Ni se părea că bucuria e un lucru firesc pentru orice om…Această calitate a bunicului meu încerc să mi-o însuşesc şi eu în viaţa de zi cu zi şi, de fiecare dată când mi se pare greu să zâmbesc celor din jur, îmi amintesc de el, care a reuşit să zâmbească întotdeauna, şi parcă îmi trimite putere din Cer.

Prof. Cristina Teleptean - Cluj-Napoca

divider



5 ani fără Mircea Nicolau

Sâmbătă, 10 decembrie, a avut loc la Biserica Sfântul Ilie Gorgani parastasul de 5 ani pentru Mircea Nicolau. Camarazi şi prieteni i-au fost alături şi de această dată, rugându-se pentru odihna lui cea veşnică, dar şi pentru ca pilda vieţii sale să devină îndreptar pentru cât mai mulţi româani. După slujba parastasului a urmat pomenirea la mormânt. Candele, coroniţe de brad şi imaginea domnului Nicolau privindu-ne de dincolo... În veci pomenirea lui!

Mircea Nicolau - n. 26 noiembrie 1914, filosof, scriitor şi publicist, lider al Mişcării Legionare, fost deţinut politic timp de 21 ani (3 ani sub regimul Antonescu şi 18 ani sub comunişti), preşedinte al Fundaţiei Profesor George Manu şi prim-redactor al revistei „Permanenţe”, mutat la Domnul în 12 decembrie 2011.

Testamentul lui Mircea Nicolau

„O construcţie a viziunii noastre politice şi spirituale, proiectată în viitor, prezintă astăzi anumite dificultăţi create de informaţia eronată întreţinută de adversarii noştri. Sunt ani şi ani de când ni se întreţine reputaţia de organizaţie agresivă şi anarhică şi, mai ales, cu o tendinţă antisemită, care ni se reproşează într-o totală necunoştinţă de cauză. Este inutil să revin aici asupra modalităţii noastre de a ne încadra în contextul internaţional conduşi de imperativul unei înţelegeri profunde cu consecinţe efective asupra unei pacificări mondiale. Această pacificare este dictată în primul rând de creştinismul nostru pe care vrem să-l practicăm într-o cuprindere cât mai largă a bisericilor lui Christos.

Suntem departe de a formula revendicări ale unor bunuri teritoriale care nu ne aparţin, dar nici nu putem accepta renunţarea la bunuri care fac parte din patrimoniul nostru teritorial. Deşi nu putem renunţa la revendicarea acestor bunuri, ne străduim să le formulăm astfel încât să nu creăm o problemă în întreţinerea unei armonii continentale cu urmări creatoare şi pe plan mondial.

Nu putem să nu reamintim concepţia noastră despre un om nou care, pe lângă elementele întreţinute de creştinism va întruni şi anumite trăsături şi calităţi care îl vor singulariza chiar înăuntrul tipologiei creştine. În orice caz, vom evita repetiţii în edificarea acestui om, astfel încât el să fie şi o premieră pe scara tipologiei umane.

Ceea ce trebuie să ştie despre noi generaţiile care ne urmează este, în primul rînd, concepţia noastră asupra ideii de sacrificiu, care nu trebuie să mai fie o consumare de energii fără rezultat efectiv, ci numai pentru sacrificiul însuşi ca atare, ignorând sensul lui creator. Trebuie să mai afle, de asemenea, că în acţiunea noastră am pus totdeauna deasupra interesului personal, o valoare supremă. Iar dacă n-am fost o generaţie de biruitori, faptul nu s-a datorat incapacităţii noastre de a ne desfăşura lupta, ci pentru că am pus onoarea şi demnitatea deasupra rezultatului practic.

Încă n-am înţeles îndeajuns cât de eficientă poate fi dragostea pe toate planurile de viaţă. Nu ştiu de ce noi, românii, avem o vocaţie de-a dreptul morbidă de a ne certa între noi şi de a fi incapabili să înţelegem binefacerile dragostei ca instrument de luptă spirituală. De asemenea, acordăm luptei un înţeles pur şi simplu funest, în sensul că, pentru noi, biruinţa este rezultatul patimii de a ucide cu cât mai mari avantaje. Cât priveşte preceptul evanghelic de a ne ajuta să ieşim la lumină, noi suntem conştienţi că victoria este inseparabilă de anumite crize şi că a ne mântui presupune, în primul rînd, biruirea acestor crize prin slujirea ideii creştine.

Facem parte dintr-o organizaţie care a modelat cea mai înaltă formă de sacrificiu pentru mântuirea noastră şi a lumii care ne înconjoară, dar mulţi nu înţeleg că adevărata victorie stă în puterea de jertfă şi mai ales în forma celei mai înalte iubiri. Pentru împlinirea aceastei iubiri recomandăm membrilor noştri, şi tuturor celor care vor să ne cunoască, să se lepede de toate iluziile falselor biruinţe şi să preţuiască, în autenticul ei spirit, renunţarea la egoismul personal, pentru a trăi subordonat preceptelor lui Christos.”(Gabriel Stănescu, „Curajul de a sfida moartea. Convorbiri cu Mircea Nicolau”, Editura Criterion Publishing, 2007)

Cezarina Condurache 

divider