(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

Fabian Seiche

separator

Părintele Arhim. Arsenie Papacioc (1914-2011)

Părintele Arsenie (de mirean Anghel) s-a născut la 15 august 1914 în satul Misleanu, com. Perieţi, Ialomiţa şi este unul din cei mai de frunte duhovnici români. De mic, Anghel avea o memorie bogată şi o vie inteligenţă. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei Vraja, are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare organizate în Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri.

A fost instructor legionar, în 1941 fiind arestat şi condamnat, după ce fusese închis anterior şi în lagărele carliste. Eliberat în 1946, intră în mănăstire în acelaşi an, la Antim. Părintele a ajuns şi pe la mănăstirea Cozia, unde a primit ascultarea de paraclisier şi preda educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască învăţătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea şi s-a retras la o moşie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de părintele Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana. Acesta l-a ascuns la Cioclovina. În 1949 ajunge la Sihăstria, revine la Antim unde este tuns în monahism în acelaşi an (25 septembrie). La slujbă au participat părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost părintele Petroniu Tănase. În 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ.

Între 1952-1958 a fost preot (şi egumen) la Mănăstirea Slatina. A făcut parte şi din mişcarea Rugul Aprins. La 14 iunie 1958 este arestat, dus la Suceava, ţinut în anchetă 90 de zile, bătut şi chinuit. Condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti, sentinţa 125, la 20 de ani muncă silnică şi 20 de ani detenţie grea pentru „crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare”. A fost dus la Vaslui şi alte centre de interminabile anchete şi bătăi, iar cea mai mare parte a detenţiei o petrece la Aiud.

Eliberat prin decretul 411, la 31 iulie 1964. Episcopul Teofil Herineanu al Clujului îi va purta de grijă şi-l va numi paroh la Filea de Jos, Turda, jud. Cluj, la 1 aprilie 1965, la intervenţia directă a episcopului către Dumitru Dogaru – secretarul Departamentului Cultelor. Părintele a fost un talentat sculptor şi pictor religios. În acea scurtă perioadă de slujire parohială, a fost un exemplu de trăire creştină. Se cunoştea cu preotul Toma Gherasimescu, un misionar fără seamăn al Bisericii, cu care adesea se sfătuia şi slujea. După vieţuirea în câteva mănăstiri, se stabileşte în 1976 la schitul Sf. Maria din Techirghiol, Constanţa. A fost un model de viaţă şi curaj pentru toţi creştinii.

Părintele mărturiseşte: „Am fost al şaptelea copil la părinţi, născut în 1914, la 15 august, comuna Perieţi, satul Misleanu, judeţul Ialomiţa. Părinţii se numeau Vasile şi Stanca. Tata a fost agent sanitar peste şase sate şi a contribuit masiv la construcţia Bisericii din sat. Mă cheamă Papacioc. Pentru că tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. şi de aici vine numele. Era aromân şi i s-a spus: «Popa cu cioc» - Papacioc. Dar la origine ne chema Albu. Şi bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomiţa, unde era câmpie. Satele erau rare...”.

Părintele Arsenie a pătimit alături de părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, pr. Gh. Calciu şi alţi trăitori creştini.„Pe mine m-au arestat la Slatina, mănăstirea ctitorită de Alexandru Lăpuşneanu. M-au luat din biserică, unde slujeam, la două noaptea, şi m-au dus la Miliţia din Suceava. L-am auzit într-o celulă alăturată pe Părintele Marcu, era şi el arestat. Părintele Marcu a fost arestat pentru trecutul său legionar, eu însă am fost judecat pentru că fac parte din Rugul Aprins cât şi din Garda de Fier. M-au condamnat 40 de ani să fie siguri că acolo voi zace în veci. Fără discuţie, s-a observat că ne-a apărat Dumnezeu grozav, deşi noi din partea duşmanilor eram mereu pe listele lor negre… În închisoare rugăciunea era singura hrană, singurul motiv de supravieţuire. În închisori a fost un regim de exterminare, în primul rând cu o foame nemaiîntâlnită, eram uscaţi, aşchie. M-au băgat adesea la răcitor, unde era moarte sigură. Eram într-o haină subţire şi ne băgau iarna; acolo era primejdie şi vara. Răcitorul era o celulă frigoriferă, ciment peste tot, înaltă de cinci metri; nu aveai voie să stai jos; puteai să stai pe putina de necesităţi de la 10 seara la cinci dimineaţa; în rest trebuia sa stăm în mişcare. Noi nu aveam putere nici să suflăm.

Am avut momente foarte interesante acolo, aveam o curiozitate binecuvântată să văd cum iese sufletul; nu a ieşit. Ultima condamnare la răcitor a fost de şapte zile, dar m-au ţinut numai cinci pentru că mulţi au murit. Eram controlaţi des dacă trăim… S-a văzut că Dumnezeu este alături de noi. Dar nu se poate fără jertfă. Nu se poate fără cruce; asta a fost, asta o recomand şi aşa vreau cu orice chip să trăiesc. Şi cruce înseamnă să duci ce nu-ţi convine. Marea greşeală a oamenilor în lume este că nu suportă suferinţa şi nu înţeleg că este singura acţiune, singura preocupare, singura trăire împotriva tot ce este rău de sub patronarea diavolului. Prin Cruce a mântuit lumea Hristos.” (revista Scara, nr. 7)„Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într-o anumită relaţie şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins - am fost amândoi în acelaşi lot - el s-a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost - puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul - părintele Stăniloae a rămas impresionat. Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. în închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim... L-am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi-a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m-au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce-i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat - ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată”. „Ieromonahul Arsenie: mărunt, slab, ager şi viu, mare duhovnic, om fără compromisuri. Micul cel mare. S-a călugărit din vocaţie. Suflet şi trup feciorelnic, caracter integru. Energie necurmată şi imensă putere de iubire. Om de luptă şi sacrificiu. Conştiinţă şi capacitate misionară. A făcut prozeliţi înainte şi după ce a depus votul monahal. S-a zbătut să impună adevărata conştiinţă creştinilor şi a reuşit. Luptător încercat, el spunea: „Noi înfruntăm pe atei la ei acasă”. Este un far al lui Hristos.” (Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”)„Foarte credincios şi blând, cu o vocaţie religioasă evidentă dinainte de eliberare, nu credeam că-l va mai paşte puşcăria. Se prezenta acum ca un monah superior, cu o frumoasă trăire, cu un duh profund creştin. Prezenta notele unui călugăr ales. Era călugăr la Sihăstria, o frumoasă mănăstire din judeţul Neamţ. Arhimandritul Ilie Cleopa şi cu el spovedeau pe patriarhul Justinian Marina. Nu făcuse nimic rău. Dar într-o zi organele Ministerului de Interne au apărut... Ilie Cleopa a reuşit să fugă pe fereastră, iar pe el l-au prins, pe când voia să sară.” (pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”).

Părintele Arsenie Papacioc, marele duhovnic, a trecut la cele veşnice în 19 iulie 2011 la mănăstirea Techirghiol în urma unui stop cardio-respirator. Înmormântarea a avut loc joi, 21 iulie, în lacrimile şi jalea credincioşilor adunaţi. A plecat la Dumnezeu pentru a se întâlni cu Maica Domnului, cu toţi Sfinţii, cu Corneliu Codreanu, cu Ionel Moţa, cu Valeriu Gafencu şi ceilalţi sfinţi ai Legiunii cereşti.

A scris mai multe volume duhovniceşti, printre care Convorbiri duhovniceşti, Ne vorbeşte Părintele Arsenie, Veşnicia ascunsă într-o clipă, Singur Ortodoxia.

Pleacă stâlpii Ortodoxiei, unul cate unul şi rămânem singuri. Şi cu noi rămân şi lupii. Mare luptător împotriva ecumenismului şi masoneriei, era o voce pe care nu îndrăznea s-o contrazică nimeni, decât cei mult prea rătăciţi. Incomoda mult pe ierarhii şcoliţi în şcolile Occidentului şi care au uitat Ortodoxia şi iubirea de neam. De aceea părintele mărturisea: „Dumnezeu vrea pace. Vrea pace mai mult decât oricine, dar nu cu dracul! Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul? Murim! Pentru adevăr, asta facem. Nu se pune problema: apărăm adevărul, orice ar fi. Dacă e moarte, e sfinţenie, dacă nu e moarte, e laşitate. Apăraţi adevărul! Moartea nu înseamnă moarte, dragii mei. Ai trecut de la moarte la viaţă. Dar cel puţin lucrurile se văd, pentru că ai apărat adevărul”.

Acum nu va mai striga glasul mustrător asupra trădării şi relativizării credinţei. A fost printre puţinii curajoşi care s-a adresat Patriarhului în privinţa homosexualităţii.

Deşi Biserica Triumfătoare a câştigat un sfânt rugător, Biserica Luptătoare de pe pământ a pierdut unul din stâlpii ei împotriva tuturor lupilor. Arhim. Arsenie: Prezent !

Dumnezeu să-l aşeze cu Sfinţii Lui!

"Permanente" Nr. 9 /2011