(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

Camelia Corban

separator

Parintele Iustin Pârvu - izvor al demnitatii românesti


Dar daca adevarul nu ni se descopera prin iubire, el este mincinos. (Ilarion V.Felea)

Cuvintele alese in motto nu sunt intamplatoare, deoarece tema noastra incearca sa construiasca pe temelia adevarului si cu toata iubirea pe care un roman o poate avea pentru neamul sau, pentru eroii din trecut si de astazi, pentru toti romanii, mai buni sau mai putin buni, mai curajosi sau mai lasi, mai demni sau mai putin demni, mai cinstiti sau mai putin drepti in judecata lor „Caci ale noastre-s toate si umbrele si hotii / Si-n soarele dreptatii / Sa ne iubim cu totii”, asa cum spune poetul basarabean Dumitru Matcovschi.

In peregrinarile prin Muntii Neamtului am avut prilejul sa cunosc un roman -Staretul manastirii Petru-Voda, Parintele Iustin Parvu. A-l intalni pe acest om inseamna a ne reconsidera destinul. Se nasc noi intrebari despre existenta noastra in spatiul carpatic. Avem nevoie de o cunoastere corecta, in duhul adevarului, a ceea ce am fost si a ceea ce suntem noi, romanii.

Nu putem sa incepem a creiona un portret atat de curat fara, mai intai, a face curat in sufletul nostru. Acum la ceasul de taina al coborarii printre noi a darului divin cand totul se imbraca in sarbatoare si noi, prin gratie si iubire, sa incercam sa fim mai buni pentru a ne invrednici sa primim darul luminii.

Lumina sufletului sau este o oglinda magica in care ar trebui sa ne oglindim pentru a ne vedea sufletul. El are puterea de a corecta privelistile desfigurate ale interiorului nostru cu bunatate si intelegere izvorate dintr-o mare dragoste de oameni limpede si simpla ca adevarul insusi. Parintele Iustin Parvu este o Eminenta a Neamului Romanesc si a credintei in Dumnezeu. Lumina sa strajuieste ocrotitor peste oameni si locuri. Marturia harica se revarsa peste noi dincolo de cuvant. Lumina lui materializeaza gandurile, curata inimile si corecteaza aspiratiile. Adevarul curge lin, se separa in noi de parelniciile cu care ne inselam noi insine. In fata Parintelui nu ne mai putem minti. Toata murdaria iese la suprafata si, mai mult, Sfintia Sa o curata cu marea-i bunatate si cu puterea harului ce salasluieste in el.

Nu scriu aceste randuri pentru a lauda acest mare traitor in Duhul lui Dumnezeu, desi este un adevar care ne onoreaza sa-l spunem, ci cum exemplul acestui mare Patriarh al neamului insufla in noi esenta a ceea ce este dragoste de Neam si de Dumnezeu, demnitatea, nobletea si nemarginita daruire pentru oameni.

Parintele Iustin inlatura valul de prefacatorie si emfatica „vitejie” in fata propriei noastre constiinte. In aceasta lumina nu ne putem uita unii la altii. Apare in noi o semernie binefacatoare si nu mai putem continua sa ne hranim constiinta noastra cu minciunile prefabricate de ignoranta decretata ca „titlu de onoare” de un sistem de valori bolnav (care nu a fost niciodata al nostru ci al celor care au vrut sa ne fure bogatia, lumina si demnitatea).

De ce existenta Parintelui Iustin Parvu ne pune in fata unui proces de constiinta?

Pentru ca destinul sau se identifica cu al neamului nostru. Prigoana, napasta, loviturile, foamea, frigul, arsita, obida i-au transfigurat in fiinta Chipul lui Dumnezeu, toate acestea au stimulat iubirea de oameni, intelegerea, iertarea si nu au dat loc razbunarii, blestemului sau urii.

Pentru Parintele Iustin viata inseamna sacrificiul partii fata de intreg, a singularului fata de social si ne duce cu gandul la rugaciunea: „Iti multumesc Doamne, ca mi-ai oferit onoarea sa sufar pentru Neamul meu” asa cum spunea Petre Tutea (cu care a stat in inchisorile politice). „Viata este un mijloc, un moment auxiliar. In clipa inc are viata ar deveni totul, ea ar saraci pana la desfigurarea spirituala a subiectului trupesc si moral pe care-l vesniceste” (Max Scheller). Parintele Iustin revarsa peste noi invesnicirea. „Sunt infrangeri si sunt sacrificii care trezesc un neam la viata dupa cum sunt biruinte dintre acelea care il adorm” (Nicolae Iorga -citat de Corneliu Zelea Codreanu).

Generatiile actuale au crescut cu spectrul fricii - nu am avut MODELE. S-au cultivat in noi toate acele trasaturi care compromit sentimentul de demnitate. Cinstea e dovada de slabiciune. Adevarul este semn al „slabei minti”. Holocaustul asupra romanilor a ucis mai mult decat oameni - a ucis dorinta de a trai frumos, a ucis lumina adevarului. Constiinta romaneasca a suportat un proces de auto-surpare prin subminarea sistematica a logicii evolutive a valorii interioare omenesti - a spune adevarul inseamna o vina pentru care poti plati cu o pedeapsa aspra. Amenintarea exista si persista. Sintagma: „Ce folosesti daca spui adevarul?” isi are si acum o aplicabilitate dureroasa. Pentru ca nu se poate constientiza ca ascunderea adevarului duce la involutie, amplifica raul. Ne-am obturat increderea in utilitatea angajarii intr-un concurs al valorilor.

Si totusi mai exista in Romania oameni. Ii gasim in locuri modeste, nesemnificative, satui sa mearga impotriva curentului, cumintiti in entuziasmul lor de nenumaratele lovituri ale prostiei si platitudinii mediocritatii, sau iesind din subsolurile inchisorilor ca niste spectre ale dreptatii si sfinteniei.

Care este modelul de roman pe care am vrea sa-l veneram, sa fim mandri ca exista, acel om la care sa ne intoarcem mereu pentru a gasi izvoarele binelui si adevarului sublim, pentru a ne curati, lumina si desavarsi? Exista. Trebuie doar sa-i cautam, sa-i descoperim si sa primim marea bogatie de spirit si lumina pe care ei o revarsa spre noi - IATA OMUL!

Cine este Parintele Iustin Parvu?

„Sunt un om liber si fac ce vreau. Nu ma tem de oameni”. Aceasta sintagma rostita de Parintele Iustin in fata anchetatorilor comunisti l-a costat inca 5 ani de puscarie grea pe langa cei 12 pe care ii facuse deja. In acest context libertatea isi contura definitia ca „starea de libertate de pacat” cum spunea un alt mare stalp al spiritualitatii si demnitatii romanesti - Parintele Arsenie Boca si singura teama era cea de Dumnezeu pentru ca este singura nascuta din iubire care nu perverteste sufletul, cealalta frica (de oameni) este expresia deformarii interioare a constiintei cu urmari distrugatoare.

Parintele Iustin, Staretul Manastirii Petru-Voda, s-a nascut in satul Petru Voda la 10 februarie 1919 intr-o familie de tarani munteni si a crescut impreuna cu cinci frati si doua surori. La 17 ani a intrat in viata monahala la Schitul Durau manat de o chemare sublima spre cele sfinte. Plaiurile nemtene, incarcate de rugaciune si fapte de vitejie ale stramosilor nostri, au sculptat in sufletul sau matricea valorilor fundamentale ale neamului neingaduind, peste timp, a face vreo concesie sau a cadea din aceasta forma pecetluita de Dumnezeu in sufletul sau curat.

Un chip de o seninatate siderala te intampina cu o privire calda si in acelasi timp patrunzatoare. Trasaturile fine, delicate, tinuta sprintena si eleganta, fac din Parintele Iustin o prezenta care incanta si bucura de la prima vedere. Dar ce ne farmeca este imensa lumina cu care ne invaluie prezenta sa. Este greu de tradus in cuvant aceasta traire de bucurie si teama, de fericire si rigoare severa, de putere autoritara si duiosie tandra, de sobrietate pioasa si zambet sugubat, impaciuitor, de simplitate si imensa generozitate. Toate te cuprind si ramai cu o comoara in suflet pe care vei incerca mereu sa o meriti pentru ca ti-a fost daruita fara vreo conditie, fara pret, nemarginita.

Viata Parintelui se prefigureaza intre realitate si transcendent, intre momente limpezi a caror asprime te cutremura neindraznind sa te compari a fi intr-o situatie asemanatoare datorita grozaviei suferintelor traite, si momente de sublim inaltator cand insusi Dumnezeu a pus mana Sa Atotputernica peste cel aflat in grea cumpana, ocrotindu-l impreuna cu fratii sai intru suferinta si martiriu. Oamenii din Muntii Neamtului stiu multe despre Parintele Iustin. Este atat de iubit si respectat incat la rostirea numelui sau esti imediat ajutat si indrumat. Se povesteste ca in anul cumplit al foametei -1946, Parintele, care era diacon atunci, impreuna cu preotul Pantelimon de la Schitul de la Viaduct au pornit cu Icoana Sfintei Ana intr-un pelerinaj peste pamanturile arse de seceta prelungita. Slujbele lor intampinau disperarea si jalea si lasau in urma lor ploaia si bucuria. S-au strans, din satele prin care au trecut, mii de oameni care i-au urmat intr-o pioasa si curata recunostinta. Acel convoi al sperantei si credintei a suparat autoritatile comuniste care l-au luat in vizor suspectandu-l si chiar acuzandu-l pe Parintele Iustin de „agitatie mistica”.

Dar calvarul abia acum incepea. In targul Romanului unde urma cursurile seminarului, Parintele a fost arestat in anul 1948 pentru vina de a fi facut parte din Miscarea Legionara.

Inainte de toate trebuie clarificat, „sine ira et studio” (fara ura si partinire), ceea ce a insemnat, pentru tineretul de atunci, gruparea politica care nu a fost un partid, dar care a avut o doctrina si a cucerit sufletele romanilor dornici de a-si pastra tara lor neintinata de cancerul comunist. A defini aceasta miscare este o indrazneala. De ce? Pentru ca ea a adus sublimul ceresc in inimile romanesti umplandu-le de speranta si incredere in „Forma cea mai inalta a geniului romanesc”. „Profunzimea ei este atat de mare incat nimeni nu o poate patrunde, rational nu o incape.” (cuvinte rostite cu evlavie si har, cu lacrima sufletului ofranda Adevarului de Parintele Iustin Parvu in 15 august 2000, la Manastirea Petru Voda). Este nevoie si de suflet pentru a intregi cunoasterea - si acest suflet era sufletul romanesc umilit, lovit, scuipat, schingiuit si rastignit pentru adevar. Cati dintre noi putem duce aceasta cruce asa cum au dus-o cei care au crezut cu adevarat in acest ideal? Iata de ce este o indrazneala sa rostesti macar asa un crez! Mai intai este necesar a scoate din balacareala in care a fost tarata de o dusmanie diabolica straina fiintei romanesti. Noi romanii nu avem voie sa ne tradam trecutul ci, pentru a continua sa existam, trebuie sa ni-l asumam. „Dar nu trebuie sa deznadajduim, daca nu suntem cum se cuvine sa fim. Raul este ca ai pacatuit, omule! Dar de ce nedreptatesti pe Dumnezeu si-L socotesti neputincios din nestiinta?” (Filocalia vol.V. Petru Damaschin - Invataturi duhovnicesti, pag.132)

Parintele Iustin a inceput Golgota lui la inchisoarea din Roman unde a fost anchetat impreuna cu alti 68 de oameni, timp de o luna, in podul securitatii cu „dulaii la gatul nostru, intinsi cu fata in jos”. Iata ce spune parintele despre acele momente terifiante: „Prima parte a temnitei a fost cu mult zaduf si nu-ti dadeai seama ca nu mai esti nimic si sa te gandesti ce vei face - ce ai de aparat!...” Parintele avea de aparat chiar fiinta neamului nostru asemeni miilor de romani care nu au cedat supliciului care desfiinteaza substanta prima a fiintei - sufletul. Ei nu ne-au vandut sufletul, ci ni l-au ocrotit cu pretul vietii. Stim noi, oare, sa ne pastram sufletul? Ajuta-ne, Doamne, sa nu ne vindem sufletul asemeni lui Iuda, pe o punga de galbeni!

A urmat momentul procesului la Suceava. Acesta s-a tinut in interiorul inchisorii numai in timpul noptii. Lumina zilei nu ar fi suferit atata josnicie a inscenarii unor vinovatii care erau de fapt cea mai legitima si fireasca atitudine de om si de roman. Dar atunci nimic nu mai era normal. Poate ca era „rusinea” judecatorilor, care in zelul lor, au dat condamnari atat de mari incat s-a sesizat si Gheorghiu-Dej. Erau aceiasi care-i condamnasera pe comunisti in anii 1941-45 si sperau, in van, ca acestia vor uita de comportamentul lor. In final, parintele a primit 12 ani si a plecat intr-un trist convoi care avea in ultimul vagon, ca detinuti, tocmai pe zelosii judecatori. Se indreptau spre inchisoarea Aiud. Undeva, spre Ilva mica, se zarea un apus de soare pe care cei 80 de detinuti inghesuiti in fiecare vagon, l-au privit pe rand. Peisajul acesta era, poate, o urma de consolare in atmosfera inabusitoare din acele vagoane ale calvarului.

Privirea Parintelui Iustin se indreapta cu o usoara nostalgie spre acele vremuri. O pace grozava se lasa peste chilia modesta in care padurea de brazi trimite o boare racoroasa si soarele care apune lasa sa cada peste noi o lacrima de sange care ne infioara. Parca am vrea ca parintele sa nu isi mai aminteasca din suferintele traite. Inimile noastre sunt cutremurate de imaginile grotesti ale inchisorilor, ale celulelor inghetate, ale schingiuirilor de neinchipuit care macinau ca niste mori ale iadului tineretea, elanurile, iubirile, vietile unei generatii de romani vinovati de a fi fost fii ai acestor pamanturi ale Gradinii Maicii Domnului.

Ce noroc ca incepe slujba de seara. Rugaciunea calugarilor se revarsa peste poiana in care se ridica mandra Manastirea Sfintilor Arhangheli si o mangaiere nevazuta ne aduce din nou linistea in suflete.

A doua zi pasim, cu sfiala, dupa o indelungata asteptare, in chilia Staretului. Parintele este „ingropat in popor”, dupa spusele unui prieten apropiat, adica din zori si pana seara dar si o buna bucata din noapte, Parintele asculta necazurile oamenilor. Le alina durerile, le daruieste har si sprijin; sfatul intelept le arata calea dreapta. Pasurile lor sunt infatisate in fata lui Dumnezeu prin pomenire zilnica cu multa credinta, in biserica, la Sfintele Slujbe. Dar nu numai atat, ci ei primesc si un pat pentru a se odihni si mancare pe gratis. Niciodata parintele nu osteneste sa asculte pasul omului, vin cu miile la el, nu mai are timp nici pentru a gusta ceva din bucatele pregatite. Mai intai de toate sunt oamenii si necazurile lor. Si mangaierea lui nu e putin lucru.

Ne-am strecurat in chilia mica, ingenunchem cu smerenie in fata Parintelui si il rugam sa ne mai povesteasca din odiseea infernului pe care a trait-o. Ne pomenim la inchisoarea Aiud impreuna cu un fost ministru al transporturilor si un general, fost atasat militar la Paris. Portretele lor sunt jalnice, stateau de 2 ani acolo si deja urmele dezumanizarii prin tratamentul aplicat acestor oameni isi aratau spectrul: pielea cazuta, fetele trase, foamea atroce facea ca un cartof furat sa fie o mare victorie. Toate acestea erau argumentele graitoare pentru regimul ce avea sa-l infrunte si parintele timp de doi ani si jumatate aici si multi alti ani in alte locuri la fel de terifiante.

Mare noroc a fost pentru Parintele ca, la terminarea acestei perioade la Aiud, a scapat de o iminenta trimitere la Pitesti, caruia i se dusese vestea si in strainatate. Cercurile democratice ale lumii s-au sesizat facand presiuni asupra autoritatilor comuniste sa opreasca nelegiuirile asupra detinutilor politici. Si asa a ajuns Parintele Iustin la minele de plumb de la Baia Sprie in urma unui ordin oficial care prevedea trimiterea acestor detinuti la munci (acele munci care aveau acelasi scop ca la Pitesti, exterminarea, desfiintarea acelor romani care, prin modul lor de a fi, prin credinta in Dumnezeu si in valorile fundamentale ale vietii, prin exemplul lor deranjau procesul de dezumanizare si mancurtizare a neamului romanesc, adica anihilarea noastra ca popor).

A invatat repede mesria de miner. Fostul ministru al minelor era si el detinut si s-a putut organiza o munca eficienta in ciuda tuturor incercarilor de a se face imposibila supravietuirea in acel loc. La inceput, civilii care lucrau la abataje ii priveau ca pe niste criminali odiosi, instruiti fiind sa nu vorbeasca niciodata cu ei si militienii aveau aceeasi atitudine. Informatorii, dintre civili dar si dintre detinuti (unul fusese „jandarm vechi al lui Antonescu”), creau o atmosfera de neincredere si mai mare.

Cu timpul au inceput sa-si mai schimbe atitudinea. Intr-o dimineata detinutii au gasit un militian cazut intre abataje lovit fiind de o roaba in fata putului. Era aproape mort. Detinutii i-au dat un prim ajutor salutar (ar fi putut sa-l lase acolo si ar fi murit imediat). Au anuntat paza si a fost transportat la spital. In urma au fost imediat acuzati ca ei ar fi incercat sa-l suprime. Mare a fost mirarea tuturor cand, militianul revenindu-si, a povestit ca daca nu ar fi fost scos de unde cazuse singur lovit de un bolovan, la prima miscare a abatajului ar fi murit. De atunci atitudinea fata de detinuti s-a schimbat simtitor.

Dupa aceasta intamplare civilii au inceput sa aduca, pe ascuns, carti si ziare, vin si cate o bucatica de paine (acestea au fost stranse cu mare grija de preoti (dintre detinuti) pentru sfanta impartasanie). Un informator a parat si civilii milostivi au disparut - au fost si ei condamnati.

La inceputul sutului, noaptea, se faceau rugaciuni. Din cei 5-6 detinuti unul ramanea la intrare si se ruga, fiecare lasa cate o ruga pentru cei dragi de acasa, pentru copii, pentru parinti, pentru sotii si pentru ocrotirea lor in acel loc deosebit de periculos. Se spuneau acatiste, paraclise, psalmi. Parintele ne spune: „Rugaciunile in adancuri erau cele mai puternice si ... traitoare rugaciuni”.

Intr-un an, de Sfintele Sarbatori ale Pastilor s-a organizat de catre detinuti Slujba de Inviere. Era o mare indrazneala. Nimic nu supara mai tare pe aceste personaje apocaliptice care intruchipau gardienii si oficialii inchisorii decat pomenirea lui Dumnezeu si rugaciunile.

Parintele ne povesteste cum au improvizat din 30 de sfredele - 30 de clopote si, la semnal, s-au adunat vreo 30-40 de detinuti. S-a inceput Sfanta Slujba de Inviere. In noaptea adancurilor (la 40 de metri sub pamant) s-a inaltat mai sus ca oricand ruga de mare taina...„In zeghe, in santuri cu apa acida, cu tarnacoapele in maini au trait cea mai frumoasa Inviere bine primita de Dumnezeu”, si ... Lumina a venit. Ca o minune, pana la terminarea slujbei, nimeni nu a sunat pe securistii de sus si nimic nu a tulburat acel moment de gratie de la Dumnezeu. „Hristos a inviat!” a rasunat de la unii la altii, pentru cateva clipe detinuti si gardienierau toti unul, fara deosebire s-au salutat crestineste. Uitand parca de groteasca misiune de calai, gardienii nu au putut opri harul sa vina peste ei toti - frati invrajbiti de fortele intunecate ale raului. Pentru o clipa acesta fusese ingenuncheat si lumina iubirii le-a incalzit inimile tuturor... Afara au fost intampinati cu mitraliere si paradoxal, au fost tinuti doar doua zile „sub cheie”.

In fata dusmaniei si urii romanii au raspuns cu iubire. S-au rugat si se roaga si acum pentru calaii lor. Bine ca neamul nostru mai are oameni. Ei sunt. Mai sunt izvoare prin care sfintenia aduce mantuire pentru noi. Ei sunt de veghe si ne ajuta aici sau in ceruri. Harul lor ne da putere si demnitatea de a infrunta raul din noi si cel din afara noastra. Pe acesti oameni ii putem numi: Ilie Cleopa, Arsenie Boca, Dumitru Staniloae, Constantin Galeriu, Teofil Paraian, Arsenie Papacioc, Iustin Parvu si multi altii pe care ii putem intalni la Petru voda, la Pangarati, la Sambata de Sus, la Techirghiol sau oriunde in „Tara de tamaie si cer”. „Dar noi nu suntem visatori ci lucratori ai lui Dumnezeu. Tara trebuie simtita si sfintita - prin noi oamenii care sa fim mai buni, mai smeriti, mai credinciosi, mai harnici, si sa faurim Tara visurilor noastre”. (Parintele Teofil Paraian - fragment dintr-un discurs tinut la TVR alaturi de o serie de politicieni, 22 august 2000)

Sunt fapte care ne obliga - atat cele din 1989, cat si cele care se aduna mergand mai inapoi in timp... Riscam sa ne risipim in neant. Meritam sa fim aruncati la groapa de gunoi a omenirii daca vom continua sa scuipam in icoanele care ne vegheaza. Este important sa invatam din lectia istoriei - atat cea anterioara dictaturii comuniste, cat mai ales din istoria noastra recenta.

In fiecare din noi exista si bine si rau depinde pe ce pozitie te asezi -iata pilda fiului risipitor- parintele s-a bucurat ca s-a reintors si nu a mai luat seama la ceea ce facuse bine sau rau (dar pe care nu-l mai avea). Este de ajuns sa ne recunoastem in noi raul si el nu mai exista - asa cum ne invata marii intelepti. Dar nu putem fi mai buni daca nu ne si silim de a ne face mai buni - „bunatatea nu vine asteptand-o ci vine realizand-o”, spunea un mare duhovnic al nostru.

Exista in fiecare roman un dor de lumina, de libertate, de adevar. Cand omul este liber devine creativ. El transforma lumea prin idei noi care revolutioneaza gandirea si viata dand consistenta timpului.

„Veniti copii sa va binecuvantez!”

Ne despartim de Parintele Iustin cu o mare tristete care este in acelasi timp o mare fericire, fericirea de a fi stat in preajma sa, de a fi primit lumina sa dumnezeiasca. Sa ne traiti Parinte Iustin multi ani inainte! Sa ne ajutati sa ne regasim pe noi insine romani si crestini deopotriva uniti si demni.

"Permanente" Nr.3/2001