(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

Dan Puric

separator

Dan Puric: Sensul vietii, al mortii si al suferintei în mileniul trei

Înainte de a vorbi de sensul vietii, al mortii si al suferintei în mileniul III, cred că ar trebui precizate câteva aspecte fundamentale, cum ar fi:

1.Sensul vietii, al mortii si al suferintei asa cum se arată el a fi în matricea sufletească a poporului român.
2.Care a fost momentul istoric când acest sens a fost obligat să legitimeze esenta de neînfrânt crestină a neamului românesc?
3.Care este sensul vietii, al mortii si al suferintei în lumea modernă de azi?
4.Si lucrul cel mai important, care este raportul României crestine cu sensul acordat de această lume?

Ca să răspundem la primul punct, ar trebui să mergem pe urmele savantului Simion Mehedinti, care sesiza că pe pământul românesc crestinismul ne-a prins deja nemuritori – prin credinta de nestrămutat pe care o aveau dacii în nemurire, prin bucuria lor în fata mortii. Am fost parcă pregătiti sufleteste si anuntati „avant la lettre” de adevărul lumii. Putem spune că poporul român nu s-a convertit, s-a luminat. Convertirea are zbaterile ei către ceea ce a fost, creează seisme imprevizibile, din când în când ecourile începutului mai chinuie fiinta. Luminarea nu chinuie fiinta, o limpezeste, o scapă de teroarea contingentului fără să anuleze realitatea acestuia, reduce gravitatia excesivă a acestei realităti ce ne înconjoară si face loc Tainei.

„Câtă aparentă atâta fiintă”, afirmă Husserl preluând un principiu al scolii neokantiene de la Marburg.

Ce este viata? L-a întrebat filosoful crestin Ernst Bernea pe un tăran român din perioada interbelică (în cadrul unui studiu nomografic declansat de Dimitrie Gusti).

„Viata-i viată!”, răspunde tăranul, „dar si multă nălucire în jur”. Între afirmatia lui Husserl si răspunsul tăranului român este o prăpastie ontologică în ceea ce priveste perceptia lumii. Sensul pe care românul îl dă vietii se defineste paradoxal, dar în acelasi timp precis. Realitatea vietii este respectată, aparenta nu este neglijată, dar nu este în acelasi timp fetisizată si egalată cu sensul fiintei. Mai există o realitate nemăsurabilă fenomenologic, fizic, matematic etc., dar care, cu toate acestea, există – „nălucirea” din jur, adică TAINA. Curios, această „nălucire” nu este interogată, ci doar constatată si, mai mult, respectată. Acest respect al TAINEI marcat de sfântă mirare si nu de curiozitate ratională creează românului un sens major al vietii care nu-i produce frică în fata necunoscutului, ci se lasă învăluit de acesta întru îmbogătirea fiintei sale.

De aici acea lipsă de precipitare biologică a lui în fata mortii. „Si de-o fi să mor”, spune ciobanul din „Miorita” – detensionând învecinarea mortii, minimalizându-i tragedia, dar nu din dispret ci dintr-un reflex sublim de a o îmblânzi, de a se împrieteni cu necrutătorul destin, ca acesta să nu mai pară rupere, ci curgere. Această calitate a poporului român se numeste ÎNTELEPCIUNE DUIOASĂ. Ciudată împletitură în care filosofia este vibrată de suflet si din cunoastere se transformă în întelepciune. Conceptul simtit - inteligenta intuitiei, ar spune fratele nostru apusean Pico della Mirandolla. A vorbi, fără a vedea, despre răsăritul soarelui poate să creeze un concept, dar un concept mort, a vorbi după ce l-ai văzut creează conceptul sensibil – spunea acesta într-un mod paradoxal în plină Renastere. Cândva am fost frati în felul în care am privit lumea – am putea spune – cine si când ne-a despărtit este întrebarea sufletului meu! Existenta poporului român a fost marcată tot timpul de pericolul disparitiei sale din istorie. Românul deci a văzut moartea, a trăit în proximitatea ei clipă de clipă si totusi nu groaza i se citeste pe chip, ci o decentă împăcare care nu ne vorbeste despre fatalism, ci despre întelegerea fundamentală. Trecerea dincolo se face cu regret pământesc, dar si cu bucurie crestină, asa cum putem vedea într-un bocet maramuresean: „Draga maichii, după tine îmi pare rău si bine”. Comentariile nefiresti, superficiale din ultima vreme în spatiul cultural românesc – vis a vis de asa zisul defetism al românului – denuntă public sechelele genei comuniste marcată de activism perpetuu, precum si altoiul gândirii noi, secularizate, marcate de utilitarism si eficientă cu viata pre viată călcând. Românul vorbeste firesc cu moartea, adică esentialmente crestineste. Patetismul antic al grecilor, dispretul sau indiferenta romanilor, frica camuflată a omului modern, el nu le cunoaste, pentru că el, românul, o cunoaste demult, a stat gard în gard cu Ea, a vorbit cu Ea, a negociat cu Ea, a responsabilizat-o, a scos-o din sălbăticie si i-a dat sens.

După cum putem vedea în minunatele versuri ale unui cântec popular maramuresean despre moarte:

„Sâmbătă de dimineată
M-o cătat Moartea prin casă
M-o cătat si m-o aflat.

Eu de moarte m-am rugat
Să mă mai lase un ceas
Că mai am si eu necaz

Si mai am vo tri copii
Si-o mie de datorii
Si dacă le-oi împăca

Vin-o moarte si mă ia
Că eu lumea mi-am urât
Mi-e dor numai de Mormânt.”

Cuvântul jale este neputincios si neîntreg ca să comenteze această „lacrimă amară” care este sufletul tăranului român. Închipuiti-vă tara aceasta ca pe obrazul unui copil pe care curge această lacrimă încontinuu si veti realiza istoria poporului român. Expresia contemporană a acestei stări sufletesti se găseste perfect conservată în dimensiunea ei, în ceea ce oamenii de azi te-ntreabă dacă sti care este ultima întrebare a poporului român. „Care este?”, zici tu… si ti se răspunde: „Dacă există viată înainte de Moarte?” Iată deci sensul vietii si al mortii cum trece neîntinat de istorie la acest neam. Necazul este tragedia continuă a acestui popor, este inflatia de griji, este întunecarea vietii si luminarea mortii. Dar moartea este educată să vină doar atunci când omul si-a făcut datoria fată de viată, când a curătat-o pe aceasta de necazuri.

La român Moartea nu este de capul ei, trebuie să respecte regula jocului. Ea nu este un dusman al vietii ci, paradoxal, un partener al ei. Nu este dimensiunea cea mai mare, ci stă la coadă după Necaz si datorii. Mormântul nu este loc de blestemat ci de iubit. Este o inversare ontologică fără precedent la alte popoare. În basmul „Tinerete fără bătrânete si viată fără de moarte”, Făt-Frumos nu acceptă să se nască decât numai dacă tatăl său îi promite că îi dăruieste nu bogătii, împărătii, ci sensul nemuririi – al „tineretii fără bătrânete si al vietii fără de moarte” – este o cerere în plan spiritual absolut, ispita celor materiale fiind inexistentă. Citim aici cea mai puternică expresie popular-crestină a unui neam, este strigătul cel mai acut după conditia pierdută, după puritatea ei primară. În acest dor al inocentei de început mai găsim o esentă sufletească a acestui neam. Făt-Frumos îi cere tatălui său Împăratul să schimbe sensul vietii si al mortii – să dea ceasul înapoi la conditia adamică, să ducă totul înainte de cădere. Este o îndrăzneală crestină nu o obrăznicie, este cerinta acută după calitatea vietii si nu după cantitatea ei, căci esenta crestinismului stă în calitatea fiintei ca fiu al lui Dumnezeu si nu ca, cantitate biologică, socială, politică a individului în societate. În nici un moment Făt-Frumos nu face concesii bogătiei materiale în care s-a născut. El caută nemurirea. Fugind după un iepure la vânătoare, povestea spune că iese din poiana uitării si-ncepe să-si aducă aminte. Atunci se instalează dorul fată de viată în murirea ei. Coborârea din Absolut în istorie C. Noica o notează excelent, ca coborârea din Fiintă în Fire. Ajuns cu greu din Eden în locul pământesc al nasterii sale, ceasul biologic se-ntoarce în sensul timpului omului căzut si îmbătrâneste în minute câti altii în ani. Aceasta este pedeapsa – conditia perisabilă a muritorului. Si acest muritor ca toti altii ajunge la locul unde o dată era castelul tatălui său si care acum este plin de ruine. În jur o lume nouă, clădiri necunoscute lui – civilizatii noi. Printre resturile trecutului mai găseste urma tronului distrus si sub el o ladă. Deschizând lada, din ea iese însăsi Moartea – îmbătrânită si ea, dar care mai are puterea să-i tragă o palmă, strigându-i: „Dacă mai zăboveai, nici pe mine nu mă mai găseai!” Este pentru prima oară când Moartea este pusă în pericol să moară. Tot C. Noica subliniază că Moartea îl pedepseste pe Făt-Frumos că a îndrăznit să iasă din Fire în Fiintă.

Eminescu îl întreba din când în când pe Slavici: „Ce mai faci cu intrarea întru Fiintă?” Această obsesie a trăirii în fiintă si mai putin în fire, o sesizează si M. Vulcănescu atunci când spune că poporul român trăieste esential în virtualitate si numai în cazuri extreme iese în istorie. Acest fel de a fi irită mersul istoriei – o boicotează, cum ar spune Blaga considerând-o în expresia lui Noica simplă meteorologie. Această atitudine a poporului român în fata lumii – această grădină sufletească a fost humusul existential în care a crescut ca o prelungire de lumină crestinismul.

Expresia lui, implicită atitudinal, o găsim concentrată în jurul versului eminescian: „Nu credeam să-nvăt a murii vreodată”. (Lectia fundamentală a crestinismului este să te-nvete cum să mori.)

Matricea aceasta crestină dezvoltată până în ultima celulă a omului românesc nu s-a grăbit să semneze în istorie, ci să asigure dăinuirea. N-a slăbit în timp ci s-antărit. Puscăriile comuniste au fost hârtia de turnesol care a adus dovada acestei esente. Din gena aceasta ne-am refăcut tot timpul. Sincronizările cu Occidentul au fost precipitări de moment necesare istoric, dar florile sufletului nostru au crescut rebele în salturi tainice pe care nici astăzi nu ni le explicăm la acest neam.

Dar aici intrăm în punctul al doilea în care analizăm momentul cel mai acut, în care poporul român si-a definit sensul vietii, al mortii si al suferintei în planul concret istoric. Adică credinta crestină pusă la lucru. Momentul este TEROAREA COMUNISTĂ. Numai că aici instrumentele de lucru ale analizei, fie ea antropologică, istorică, socială etc. sunt neputincioase. Analiza acestei crime în termenii conceptului devine o impietate. Sistemul de referintă se schimbă si legea gravitatiei nu mai functionează.

Citându-l pe filosoful francez Michel Henry putem spune că „adevărul crestinismului nu tine de ordinul gândirii”… Mi-as permite să-l completez spunând că tine de ordinul MĂRTURISIRII. Mărturisirea nu intră în habitatul intelectual si nici măcar sufletesc al lumii de azi, greutatea comunicării cu fratele nostru chinuit – omul modern – pare insurmontabilă. Frecventele sufletesti si mentale sunt total diferite. E greu dacă ne gândim că Occidentul a cunoscut pe rând corectitudinea teologică si astăzi pe cea politică, pe când noi am cunoscut doar INCORECTITUDINEA ISTORIEI si mângâierea lui Dumnezeu. Căci cele două din urmă merg împreună la acest neam umilit de istorie dar înăltat de Dumnezeu.

Vom schimba deci registrul comunicării, nu din moft stilistic ci din necesităti metodologice si am să argumentez aceasta nu prin neputinta mea ci prin aparenta neputintă a unui sfânt de a vorbi. Căci sfintii nu vorbesc – vorba este a oamenilor, ei cuvântă. Deci să-i dăm cuvântul:

„Mi-ar fi cu neputintă să alcătuiesc stihuri până când nu simt în inimă ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca niste scântei dintr-o cremene, dar asta se-ntâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrării pentru păcate sau al recunostintei fată de milostivul Dumnezeu… Când scriu ceva mai miscător simt o durere la inimă, ca si cum stihurile ar fi niste fărâmituri desprinse din însăsi inima mea zdrobită, de aceea si cuvintele curg însotite de lacrimi uneori… dar rucodelia mea nu se-ntreabă aici pe piată… Acum lumea, săraca, este tare grăbită.”

Asa a cuvântat unul dintre cei mai noi sfinti români si ai întregii lumi crestine: Sfântul Ioan Iacob Românul din Hozeva. Cât de mult seamănă această durere a inimii, când stihul porneste din suflet, cu ceea ce a răspuns M. Eminescu când a fost lăudat de Majestatea Sa, Regina Elisabeta (poeta Carmen Sylva) pentru versurile sale: „Majestate, versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci.”

Această jertfă a viului, acest suspin adânc al inimii este tonul limbii care poate vorbi profund despre destinul acestui neam. Aici orice analiză se opreste, ideile se frâng neputincioase. Cred că perioada comunistă se poate compara cu un copac ce-si pierde frunzele, rămânând uscat. Fiecare frunză este o jertfă a copacului ucis în ceea ce are el mai bun. Toată intelectualitatea, tot tineretul tării ucis în închisori, mutilat sufleteste în numele unei Idei izbăvitoare, toti tăranii gospodari, toată aristocratia – anulate în numele unei dreptăti sociale virtuale. România de azi este acest copac uscat care si-a pierdut frunzele. Aceste frunze în căderea lor la pământ au soptit în taină sau au strigat neauzite sensul vietii, al mortii si al suferintei la care au fost supuse. Această recentă cruzime a omului asupra omului în România si în tot ghetoul estic se face din ce în ce mai neauzită, este din ce în ce mai eludată din preocupările omului occidental si, ce ciudat, când te gândesti că totul a început la ei. Joubert, 26 iunie 1806: „Lectii violente de umanitate au fost urmate de cruzimi îngrozitoare. Mila s-a transformat în furie. I-am ciopârtit pe Ludovic al XVI-lea, pe sora lui, tot ce Franta avea mai virtuos” – textul acesta poate fi luat si pus în orice tară unde comunismul s-a declansat. El a ucis tot ce a avut Franta mai virtuos, tot ce a avut România, Polonia, Rusia, Bulgaria etc. mai virtuos. Copaci desfrunziti de o istorie aberantă. Si totusi astăzi Răsăritul si Apusul se află în contra sens.

Sensul vietii noastre este în contra sens cu sensul vietii lor, nu ne mai întâlnim nici în viată, nici în moarte, nici în suferintă.

Crestinismul era cel care ne unea, care ne făcea frati, acesta era unicul sens al lumii. Acest sens pe care Cristos l-a adus pe pământ a fost distrus, compromis si mai ales dublat de omul auto-mântuitor. Nu dragostea fată de Dumnezeu si aproapele tău - ci contractul, doctrina, ideologia, nu mântuirea ci vindecarea paleativă. Iar vindecarea aceasta de moment se face prin idei, iar ideile au ceva pervers în vindecare precum medicamentele pentru corp. Părintele fiziologiei, Claude Bernard, observa: „…actiunea si efectele dezordonate ale substantelor medicamentoase sunt asemănătoare actiunii si efectelor cauzelor îmbolnăvirii”. Căci pe post de panaceu universal s-a prezentat si comunismul a garantat vindecarea în plan istoric de nedreptatea socială. Ce efect a avut acest medicament s-a văzut si se vede, ce dezordine si ce suferintă a provocat în corpul biologic, ce schimbare si răsucire a sufletului a făcut, ce mutilare a fiintei. Si totul pentru o Idee. Această Idee a coborât în umanitate cu trâmbită izbăvitoare, iar pretul ei era schimbarea de sens. De atunci umanitatea a mers invers în istorie, în viată, în suflet. Acest mers invers al ateismului se altoieste din mers cu acel mers invers al lumii secularizate. O nouă idee s-a născut din resturile încă fumegânde ale altei idei. Un alt virus mai puternic decât celălalt promite mântuirea. Si în timp ce sensul lumii era mutilat, în timp ce oamenii se minunau de promisiunile noii mântuiri, în timp ce milioane de cărti erau date omenirii cu noua Biblie, undeva în Răsărit un preot de tară spunea: ideile nu sunt bune că n-au mamă!

Omul format de iadul comunist si cel trecut prin pustia secularizării – cei doi mutilati în sfârsit s-au întâlnit si aleargă prin lumea modernă sfărâmată în milioane de sensuri. „Acum lumea, săraca de ea, e tare grăbită” spune Sf. Ioan Românul, „Rucodelia mea nu se-ntreabă aici pe piată”. Piata lumii noi cu sensurile ei. Mileniul III cu inflatia de sensuri ale omului modern si marginalizarea sensului lui Dumnezeu. Corabia crestină stă singură pe talazurile înspumate ale unei omeniri furibunde fără Dumnezeu. O lume care nici măcar nu se sinchiseste de sensul pierdut, ci este în căutare perpetuă de noi sensuri îsi produce, îsi fabrică la scară industrială sensuri.

A vorbi acestei lumi despre sensul vietii, al mortii si al suferintei în sens crestin pare o imensă inutilitate ce frizează absurdul. Si totusi, spune Apostolul Pavel, „nădăjduiti! Dar ce nădejde este aceea care se vede?” Si tocmai de aceea, că la orizont nu se vede nimic, trebuie să ne rostim si să ne trăim până la capăt sensurile date de Dumnezeu.

Când pe malul Senei se-ntemeia cu gratie filosofică legitimarea intelectuală a noii religii, comunismul, când inteligenta lumii era fascinată de noul Dumnezeu, undeva într-o celulă în Răsăritul îndepărtat, într-o tară devenită toată puscărie se mărturisea sensul adevărat al vietii, al mortii si al suferintei.

Un tânăr bolnav, distrus fizic prin tortura aplicată de noua Idee, se pregătea să moară. Se pregătea dând sens mortii sale, suferintei sale si vietii sale…: „Mâine mă duc”, spune acesta colegilor de suferintă… (n-a spus mâine mor!). „Unde te duci, mă banditule, că eu sunt hristosul tău acum”… se aude glasul plutonierului. (Era glasul istoriei triumfătoare care arestase penibil Vesnicia.) „Mă duc, domnule plutonier, acolo unde o să veniti si dumneavoastră”, răspunde cu seninătate tânărul muribund si astfel vesnicia lui Dumnezeu întoarce discret spatele istoriei făcută de om. Acest schimb de replici, simple în aparentă, arată răscrucea umanitătii de azi.

„Istoria a murit”, spune sociologul american Fukoyama. Nu, istoria n-a murit, a devenit din ce în ce mai violentă, mai rapidă, mai arogantă, mai necrutătoare si mai perversă.

Dar de toate acestea nu poti vorbi cu mintea, ci cu inima si inima sfântului român zice: „Când scriu… simt o durere la inimă ca si cum stihurile ar fi niste fărâmituri desprinse din inima mea zdrobită”. Mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de inimi zdrobite de o Idee.

Murmurul de rugă al Sfântului din pustia Hozeva si murmurul de rugă al puscăriasilor din temnitelel comuniste se unesc dincolo de „teroarea istoriei” si refac din lacrimi chipul neîntinat a lui Dumnezeu. Căci, ca să vezi sensul vietii, al mortii si al suferintei din ghetoul comunist, nu ochiul ratiunii poate, ci ochiul plin de lacrimi, care te va duce mai presus de fire si-ti va arăta drumul înapoi spre casă.
Plutonierul comunist a devenit între timp om modern, nemurirea lui era atunci asigurată ideologic de Partid, astăzi este asigurată medical prin criogenie. Sensul vietii lui era cincinalul, astăzi – clipa.

Suferinta în comunism apartinea celor închisi, iar sensul ei crestin dispretuit si considerat o ratare. Ca să scapi de suferintă, arma lor de santaj, ti se propunea colaborationismul, compromisul fiintei, iar în lagărele dure hulirea lui Dumnezeu si a credintei – exercitiul fusese deja făcut în timpul revolutiei franceze, când crestinii au fost internati de către revolutionari într-un spital de nebuni.
(Laignel Lavastine si Vinchon: Les Malades de l’Esprit et leur Medecin du XVI au XIX siecle)

„Despre internatii la ospiciul Bicetre în timpul Revolutiei; misticii erau printre cei mai periculosi. Maniacii religiosi fuseseră adusi la disperare si cufundati într-o adâncă nefericire din cauza unei tâmpenii revolutionare: interzicerea crucilor si a tuturor obiectelor si imaginilor de cult si înlocuirea lor prin cocarde tricolore. Au avut loc sinucideri…” Mai târziu la Pitesti lucrurile evoluează, erau pusi să scuipe pe icoane. Astăzi este mai soft, se cere scoaterea icoanelor din scoli si în timp ce scriu societatea civilă revolutionară română – modernă, adună semnături pentru scoaterea religiei din scoli. Si iată evolutia lui Darwin, dar nu de la o specie la alta, ci în cadrul speciei; „Sfântul a devenit mai sfânt si militianul mai militian”. Numai că sfintii nostri din puscării n-au fost canonizati, în timp ce militianul a devenit om modern, si-a lepădat în grabă constiinta sovietică pentru cea europeană.

Suferinta lui, a omului modern, este înconjurată de analgezice, a crestinului era poartă către Dumnezeu, una cu sens paralizat în biologie, cealaltă ca scară către Ziditor.

Sensul vietii crestinului puscărias era învierea, sensul vietii „omului modern” este longevitatea prelungită până la absurd. Aceste sensuri ale crestinismului si ale omului mileniului III nu se vor întâlni niciodată. Unii vor să se mântuiască de lume, dar crestinul îl roagă pe Dumnezeu să mântuiască lumea. Crestinii se-nchină la crucea lui Iisus, ceilalti la crucea tâlharului din stânga. Iar această umanitate parcată pe stânga este cauza sensului pierdut de astăzi. Darwin l-a smuls pe om din bratele lui Dumnezeu si l-a pus în bratele maimutei. Comunismul l-a smuls din bratele maimutei si l-a pus în bratele Partidului, adică al unei abstractiuni, globalizarea n-a făcut decât să-l împingă de aici în Neant. Dar despre astea eu nu pot vorbi în limba fără de inimă a lumii moderne, „căci cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca niste scântei, dar asta se-ntâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii…” (Sf. Ioan Românul cel Nou)

 

"Permanente" Nr. 3/2008


Conferinta sustinuta la Simpozionul International de Ortodoxie, Alba Iulia