(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

Nicolae Steinhardt, 1987

separator

Nicolae Steinhardt - Autobiografie

Din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu si după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schitez această scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia.

Sunt născut în anul 1912 într-o margine de Bucuresti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile si cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele si obiceiurile crestinesti. Părintii mei erau în bune relatii cu preotul Mărculescu de la Biserica locală, Capra, unde am mers si eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Scoala Clementa (în răstimp ne mutaserăm în centrul orasului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliti care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învătat religia crestină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza si-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmând apoi cursurile facultătii de Drept si Litere.

Mi-am terminat studiile în 1934, însă doctoratul în drept l-am luat abia în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris si în Anglia. Reîntors în tară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetătenit prin lege individuală votată de Parlament si ofiter de rezervă, fiind recunoscut “evreu de categoria a doua”, care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat, totusi, – desi puteam fi scutiti – munca obligatorie si munca la zăpadă, însă în conditii de operetă. Ar fi cu toate acestea fătărnicie din partea mea dacă nu as recunoaste că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul tării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel si admirând curajul si mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populatiei evreiesti. Afectiunea mea pentru Neamul Românesc s-a întărit.

Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Multumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă vointă si destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majoritătii coreligionarilor mei m-a surprins si m-a supărat, făceau jocul unui partid, care, de altfel, avea să se descotorosească repede de ei. Am suferit alături de atâtia altii, am fost dat afară din casă si barou si am dus-o foarte greu din punct de vedere material si sufletesc. Am fost si foarte bolnav, vreme îndelungată.

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simteam din ce în ce mai atras de crestinism. Cu o bună si binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură si intensă trăire crestină – Virgil Cândea si Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristică si de filosofia crestină. Progresam, asadar, pe amândouă planurile: teoretic si practic. Eram, în realitate, apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul si hotărârea de a face pasul final. Sovăiam, mi-era rusine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea confuză dintre dorinta si panica, prielnică lenei si tergiversării. Mi-era si teamă, mă stiam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic si umblă pe căi misterioase.

În 1959 grupul de prieteni căruia apartineam de câtiva ani a începu să fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toti, cerându-mi-se să fiu martor al acuzării si punându-mi-se în vedere că, dacă refuz, voi fi arestat si implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionar”. Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile răgaz), ba si bestelit pentru a fi primit să reflectez trei zile si învrednicindu-mă cu harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării; am fost arestat, judecat în cadrul “lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” si osândit la 12 ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.

Atunci n-am mai sovăit si toate aprehensiunile si subtilitătile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi mai rezista 12 ani si că voi muri în puscărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat în Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu, de îndată ce i-am destăinuit dorinta mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe sectia a doua (unde în două rânduri cursese sânge) am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a tinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui “hold-up”, un caracter ecumenic si i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoti greco-catolici, aflati în celulă. Am fost botezat – valabil în mare grabă cu apa dintr-un ibric cu smaltul sărit. Nas l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al maresalului Antonescu, Emanuel Vidrascu.

La iesirea din închisoare, în urma gratierii generale a detinutilor politici (august 1964), am desăvârsit Botezul prin Mirungere la Biserica Schitul Darvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind si Sfânta Împărtăsanie. De atunci am dus o viată crestină conform datinii si regulilor bisericesti. Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare.

După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani – în 1967), am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăti si refuzuri, staretii se fereau de un fost detinut politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Husi, la Mănăstirea din dependentele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, staretul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunăvointă, locasul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turisti si vizitatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înstiintat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, si că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese staret vreme de treizeci de ani. “Ti-am găsit locul potrivit”, mi-a spus Noica.

De îndată am plecat la Rohia, însotit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie ’73 ne-a întâmpinat la Rohia noul staret Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi si deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de sapte ani am mers regulat la Rohia, de cel putin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite.

În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav si a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduintei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clădiri de Părintii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Lese si Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut si obtinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii si îngăduitorii nostri ierarhi de la Cluj încuviintarea de a păstra o cameră în Bucuresti unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii.
Sunt acum monah de sapte ani. Am izbutit să organizez de bine de rău Biblioteca Mănăstirii, m-am deprins să nu lipsesc de la sfânta Liturghie si de la miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugăresti – si am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidati la examenul de intrare în Seminarul Teologic.

Dau din tot sufletul slava lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez si de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinerete o cruce grea si urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinta îmi ajută să o rabd cu destul stoicism si să nu-i îngăduie să-mi zdruncine bucuria de a fi crestin si monah – pe măsura darului, foarte putin adică, având totusi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.

(Cele de mai sus le-am relatat pe larg si într-o formă literară într-o naratiune intitulată Jurnalul fericirii, care merge până în 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate în 1972 si restituit în 1975, după interventia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat în 1984 si depus la Arhivele Statului, sectia secretă).

 

- "Permanente" Nr. 7/2005