(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

separator

P─ârintele Ioan Negrutiu (1915-2003)

A treia eliberare

Suferinta dreptului tulbura linistea nesfarsitelor secole si milenii, „de la sangele dreptului Abel, pana la sangele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-ati ucis intre templu si altar” (Mt. 23,35).

Genealogia sangelui varsat in pamant ca o ofranda, de la Abel pana la Hristos, oricat de longeviva si consistenta, nu avea sa fie decat uvertura la marea Simfonie a Crucii, opera absoluta interpretata desavarsit de Iisus Hristos, primul condamnat in istorie la moarte pentru ca era drept: „Si Pilat a zis catre arhierei si catre multimi: Nu gasesc nici o vina in Omul acesta… Si nici Irod n-a gasit nici o vina in Acest Om… caci n-a savarsit nimic vrednic de moarte” (Lc, 23, 4 si urm.).

„Si pe cand statea Pilat in scaunul de judecata, femeia lui i-a trimis acest cuvant: Nimic sa nu-I faci Dreptului Aceluia, ca mult am suferit azi, in vis, pentru El” (Mt. 27,19). „Si celalat (talhar), raspunzand, il certa, zicand: Nu te temi de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre; Acesta insa n-a facut nici un rau” (Lc. 23,41).

„Iar sutasul, vazand cele ce s-au facut, a slavit pe Dumnezeu, zicand: Cu adevarat, Omul Acesta drept a fost” (Lc. 23,47).

Si, de la Imparatul rastignit (Lc. 23, 38), pana la Parintele Negrutiu - primul care a avut visul de rastignire, in timp ce toti oamenii (incepand cu Adam) au avut visul de marire, fiecare secol nu a fost decat un nou vas, adaugat sub streasina Crucii pentru a primi ploaia jertfei de sange din inima tuturor dreptilor istoriei nedrepte. Si iarasi vom zice ca jertfa tuturor secolelor crestine nu a fost decat introducerea la jertfa secolului XX - un adevarat secol abator, in mijlocul caruia au fost jertfiti zeci si sute de milioane de oameni din Imparatia Celui rastignit.

Cand l-am cunoscut, prin 1974, numele lui purta o aura de mister si de necunoscuta spaima. Ceva cu totul neobisnuit si crancen se ascundea in spatele acestui om cu ochii cei mai negri si cei mai luminosi deodata. Insa era un pericol real sa afli taina lui Negrutiu, taina personala care, se simtea clar, facea parte dintr-o drama nationala si, prin Hristos, internationala.

Avea faima de predicator, avand toate elementele cerute de arta elocintei sacre: cultura solida, glas impunator, devotiune cristica si o experienta martirica fara egal in sacerdotiul ortodox roman. Tragedia lui nepereche se transformase intr-o adevarata legenda, povestita in cea mai intima si verificata conjunctura, extrem de rar si cu zgarcenie, intr-o stare de panda feroce.

Am cunoscut in de-aproape mai pe toti corifeii eroismului anticomunist si as putea spune (aproape cu mandrie) ca asa mi-am dobandit o a doua familie cu nenumarati parinti uriasi, a carei cronica modesta avea sa rezulte lucrarea mea encomiastic-anamnetica: Unde a fost Biserica.

Cu toata prietenia noastra motivata cultural-sacerdotal, taina Parintelui Negrutiu ramanea, in esenta ei, bizara, nedescifrata. Abia in anul 2002, dupa ce am intalnit pe un alt mare sacerdot al uriasei jertfe anticomuniste, M. Nicolau, valul s-a dat la o parte de pe frontispiciul unui templu enigmatic si teribil, in care au oficiat toti cei din Legiunea de foc a Marelui Arhanghel. Miscarea Legionara a fost, cel putin in prima ei faza, acea clipa astrala ce se da unui neam o singura data in existenta lui. Daca se valorifica, neamul respectiv isi legitimeaza existenta pentru eternitate, daca nu, isi semneaza singur verdictul pieirii vesnice. Avand in vedere faptul ca elita romaneasca, aproape fara exceptie, in inima cumplitului secol XX a raspuns prezent, intr-o fervoare cvasi-religioasa pana la jertfa suprema, nu i se poate nega valoarea de simbol si reper absolut, intr-o istorie finala si globala a Neamului.

Dintre preoti - si acestia au fost cei mai multi si cei mai importanti din toata Miscarea - niciunul nu s-a identificat cu spiritul national-crestin al uluitorului fenomen numit Legiunea Arhanghelului Mihail asa cum a fost Parintele Ioan Negrutiu. N-a putut nimeni si nimic impotriva acestui vulcan in eruptie permanenta - care a fost si a ramas pana in clipa cea mai de pe urma Parintele Negrutiu. Nu i-au inmuiat oasele „verzi” (pentru a ne folosi de aceasta coincidenta lingvistic-politica) nici anii nesfarsiti ai inchisorilor ucigase, nici comunismul tamp si bestial, nici jigodia popeasca a lui Burducea, tortionari ai sufletului romanesc scoliti de Visinski si Nicolski, cu icoana in mana si ciocanul in inima, harnici seceratori de neghina in ogorul Domnului, dar mai ales nu au reusit nici ademenirile episcopale, in schimbul renegarii exprese a trecutului sau legionar. Am putea spune ca Parintele Negrutiu nu a putut fi eliberat de sine insusi niciodata. A ramas prizonierul absolut al unei iubiri unice: patriotismul crestin al Invierii. El a fost Pastorul legendar care „a murit in fiecare zi”, ducandu-si oile sale pe calea jertfei pentru neam si pentru lege, pana la portile inalte ale vesniciei de Sus.
Acolo, odihneste-l, Doamne!

pr. Ioan Buga („Permanente” Nr.11/2003)

 

Bisericuta din chirpici

Fara sa vreau, tot mai des ma gandesc la satul Rubla din Baragan, acolo unde, cel putin in a doua parte a detentiei, am trait binecuvantarea implinirilor prin casatorie, maternitate, precum si bogatia si farmecul unor valoroase si inegalabile prietenii. Acolo fiecare era multumit cu cat i-a dat Bunul Dumnezeu: traia impacat cu sine si cu cei din jur, traia adanc fiecare stare. Si, totusi, in intimitatea sufletului sau, fiecare simtea ca-i lipseste “ceva”, fiecare tanjea dupa ceva nedefinit.

Acest “ceva” a fost perfect intuit de parintele profesor Ioan Negrutiu. Sfintia Sa si-a dat seama ca ceea ce ne lipseste era un locas de inchinaciune – o bisericuta. Deci imediat a ridicat stindardul si si-a propus sa realizeze acest deziderat al nostru. Gand indraznet, caci cine ar fi putut ctitori o biserica in plina inflorire a comunismului si, mai ales, intr-un sat “stigmatizat” cum era cel in care ne aflam noi, cei de acolo?! A inceput deci cu cladirea si, astfel, o casa darapanata, parasita si pustie a fost transformata in bisericuta. Constructia insa nu era de-ajuns. Trebuiau aprobari speciale pentru un locas de cult, precum si un altar si icoane si carti si multe altele. Cu elan si cu puteri nebanuite, Sfintia Sa s-a straduit sa le rezolve pe toate. Dar cum?, cand erai ingradit si nu puteai parasi satul?... Cand ne-am regasit, dupa 30 de ani, ne-a povestit.

Avand sanatatea precara, cerea voie autoritatilor locale sa mearga la Galati pentru diverse controale medicale. Acolo a gasit medici cu suflet care-i eliberau o dovada ca pentru investigatii e nevoie de mai multe zile. Insa in acele zile Parintele alerga la Episcopie si, uneori, chiar la Patriarhie, de unde, apreciindu-i-se ravna, a primit autorizatia speciala, precum si cele necesare micii bisericute. Despre clopot fiica mea a aflat de la Sfintia Sa ca acesta a fost donat de unul dintre industriasii persecutati, care-l ingropase in curtea fostei sale fabrici.

Asa a reusit, dupa multe drumuri stiute si nestiute, sa ctitoreasca bisericuta care a cuprins intre peretii ei de lut si de suflet mai multa evlavie si smerenie decat poate ar cuprinde o catedrala. Un veritabil sentiment de sfintenie te cuprindea in clipa in care-i paseai pragul. Bisericuta a fost binecuvantata si prin oficierea catorva cununii religioase si a catorva botezuri. Astfel, eu si sotul meu i-am cununat pe prietenii nostri Victoria Gheorghiu si Zamfir Ciochina. Tot acolo a fost botezata fetita mea, Mihaela Codruta.

Bisericuta noastra stralucea de ordine si curatenie, iar noi toti ne simteam bogati cand ne adunam acolo, sub privirea calda a ctitorului sau, care ne invaluia pe toti intr-o unica si frateasca imbratisare. Era mai mult decat speraseram toti.

Dar in septembrie 1958 au inceput masivele rearestari, de fapt in doua zile satul a ramas pustiu, asa cum raman cuiburile goale dupa ce a plecat “si ultimul lastun”. In acele zile Parintele era plecat la Galati, tot pentru nevoile noii biserici. Cand a revenit si a gasit satul gol, l-a cuprins o tristete adanca, gandindu-se ca bisericuta avea sa ramana in voia soartei. Mi-a marturisit mai tarziu ca prin minte i-a trecut gandul sa fuga, sa se strecoare printre nesfarsitele lanuri de porumb, sa se indrepte spre o gara, asteptand o minune.

S-a culcat mahnit si, adormit cu gandul la fuga, a avut un vis: se facea ca alearga printre buruieni si hatisuri, iar la un moment dat, intr-un mic luminis, a gasit o cruce cazuta la pamant. A incercat sa o ridice, sa o fixeze, dar nu reusea. Un glas launtric i-a spus atunci ca acea cruce nu poate fi fixata pentru ca nu are baza. Parintele a inteles atunci ca la baza ei trebuie sa stea un suflet de om. Si a mai inteles ca el este cel care trebuie sa stea la baza Crucii, slujind-o cu credinta intreaga sa viata. Tulburat, s-a trezit din acest vis semnificativ.

Cand securistii au batut la usa, avea deja bagajele facute. Asa l-au inhatat iar inchisorile. Dar era impacat. Stia ca drumul sau e drumul Crucii. Cand s-a eliberat, in 1964, s-a prezentat direct la Patriarhie, unde era cunoscut pentru stradaniile sale. Un timp a slujit in tinutul natal al Bihorului ca paroh intr-un sat, apoi ca secretar al Episcopiei Oradiei. Apoi a fost imbratisat si ocrotit de patriarhul de atunci, Iustinian Marina, care i-a propus cateva posturi bune, printre care si episcopia Buzaului. Cu modestie si cu blandetea care il caracteriza, a refuzat orice post inalt. Dupa mai multe popasuri – ca inspector patriarhal cu invatamantul bisericesc, director la Seminar, procuror al Consistoriului Bisericii Ortodoxe Romane, redactor al publicatiilor din Mitropolia Banatului – s-a stabilit la manastirea Timiseni, langa Timisoara. 

Asa l-am regasit dupa 35 de ani, unde este cautat de numerosi credinciosi, ziaristi, oameni de afaceri si chiar personalitati politice, toti dornici sa-i cunoasca intelepciunea si sa-i primeasca binecuvantarea.

Tot aici ne-a spus istoricul Bisericutei si al visului dinaintea arestarii. Acum, din satul restristii noastre ni s-a pastrat vie in sufletele doar amintirea Bisericutei. Fericiti cei ce au cunoscut un astfel de om care a mers statornic pe drumul idealului si al destinului sau.

Liana Nedelcu Stan („Permanente” Nr.12/2003)

 

Pr. Ioan Negrutiu: fragment din prefata cartii „Imn pentru crucea purtata” de Virgil Maxim (ed. Gordian, 1997)

Aproape toata literatura memorialistica ce s-a scris pana acum, prezentand conflictul dintre Miscarea Legionara si cele trei dictaturi: carlista, antonesciana si comunista, are un caracter oarecum unilateral. Toate lucrarile prezinta suferinta fizica si morala, cu biruintele si infrangerile inerente luptei, oprindu-se in special la aspectul politico-social si mai putin la cel spiritual, propriu-zis. 

Ceea ce se aduce nou -exprimand intrutotul autenticitatea spiritualitatii legionare si intregind fresca apocaliptica a veacului XX- este surprins in lucrarea lui Virgil Maxim Imn pentru crucea purtata. O idee strabate de la un capat la altul aceasta lucrare: asumarea constienta a suferintei ca mijloc de purificare si oferirea fiintei purificate lui Dumnezeu, ca jertfa de ispasire pentru pacatele neamului.

Prin aceasta generatie de mistici, Miscarea Legionara s-a apropiat sau poate chiar a atins linia de viata spirituala la stadiul propus de Sfintii Parinti din “veacul de aur” al Bisericii. Dar de data aceasta, pustia este realizata in temnita, sub lovituri de bici.

Prezentand in cateva capitole mai mult schitate, personalitatile acestei forme de martiraj: Traian Trifan si Marian Traian, Anghel Papacioc si preotul Vasile Serghie, Valeriu Gafencu si Constantin Oprisan si alti daruiti de Dumnezeu cu harul marturisitorului crestin legionar – intre care foarte multi tineri proveniti din Scoala Fratiilor de Cruce – Virgil Maxim, in smerenia lui, ni se prezinta doar ca un mic si neinsemnat haghiograf, care a primit porunca nevazuta sa inscrie in veac un semn de lauda si multumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste incercari prin care a trecut neamul romanesc.

Si semnul inscris este, intr-adevar, un Imn pentru Crucea purtata.


Pr. Ioan Negrutiu: fragmente dintr-un interviu (1998)

„El s-a nascut in acest veac ca un mare semn de impotrivire. Toata viata a inotat in amonte, a trait in raspar, a traversat abisul, nu a ocolit nici o prapastie, nu a ezitat in fata niciunui zid, nu s-a ferit de nici o furtuna; a iubit totul, a urat totul, a binecuvantat si a blestemat in parti egale, a mangaiat si a sugrumat cu aceeasi tandra ferocitate si lumina si intunericul. A fost incomodul «de serviciu» pentru veacul XX, a fost cel de care temutul veac s-a temut cel mai mult.” (din prefata Pr. Ion Buga)

*

–Vine parintele acesta mare sa conferentieze (Serile filocalice, n.r.) si intotdeauna cand vine la Timisoara, face liturghie cu noi aici. Si, intr-o buna zi, s-o ridicat o studenta si-o intrebat despre Siluan cu deviza aceea a lui „sa tii mintea ta in iad dar sa nu deznadajduiesti”. Si studenta, saraca, n-o inteles ce inseamna asta „sa tii mintea in iad”. El o raspuns: „Ei, un capriciu al lui (adica al lui Siluan), ca putea sa zica ”sa tin mintea mea in rai".

Doamne, Dumnezeule, si eu fierbeam acolo si daca nu eram las trebuia sa ma scol, sa lamuresc fundamentul acestei invataturi. Nu l-am acuzat!

In adevar, cine o tinut mintea in iad? O fost Iisus Hristos. Mantuirea lumii nu s-o putut face pana ce nu s-o pogorat la iad, mai degraba pana ce n-o gustat moartea si n-o biruit-o. Si moartea Lui o fost „moartea cu nadejde”, ca „mortii te adauga, fara de lege”, care inseamna pierderea si „celeilalte, cu nadejde”, care inseamna mantuirea. Si asta, „moartea cu nadejde”, este singura formula valabila cu care putem sa ne mantuim si  gata!

De-acum, „sa-ti tii sufletul in iad” inseamna toate patimirile, crucea intreaga; crucea sa nu te paraseasca, crucea sa intre in tine; insa trebuie sa fii atent, sa nu disperi! Ca te poate duce la disperare. Si am vrut sa spun si mi-o parut rau ca n-am facut-o.

*

–S-o facut a doua inadvertenta: legionarii or tinut un parastas pentru toti mortii: ca, de martiri si morti, Legiunea ii incarcata. Si s-or gandit sa faca un parastas acolo, la Sambata, pentru el, si pentru sanatatea Manastirii. El o slujit. Si aici o fost marea nenorocire. S-o apucat si o tagaduit mucenicia. (...) Si l-or luat la rost, daca ai citit, si s-o amarat tare. Si o venit la mine; am incercat sa-l mangai oricum. I-am spus ca or fost oameni care or realizat sfintenia si or fost fost mari isihasti care or aparut pe aici, in conditii mult mai grele, enorm de grele (in carcera), dar cu rezultate superioare celor de altadata. Acelora le-o fost usor, celor vechi, sa faca isihasm, in mijlocul naturii, a frumusetii aceleia. Aici aveau moartea in fiecare clipa, teroarea asta. Si au reusit minuni. Au reusit. Si am spus: „va rog din suflet cititi-le astea si o sa va schimbati parerea”. Nu mi-o comunicat dar am vazut, pe coperta „Porunca Iubirii” de la Sibiu, ca va aparea un studiu „Isihasmul nou” si-l cred, ca-i om de cuvant.

–Dumneavoastra ati trait lucrurile. Altii, prin forta imprejurarilor, au avut doar indatoriri teoretice. Uite, o imagine tulburatoare: isihasmul generat de lumea inchisorilor, isihasmul nou, cum l-a numit parintele Teofil.

–Nu! Trebuia sa le traiasca! Si-s vinovati: si Cleopa si toti care or facut ce or facut si s-or ferit. Trebuia sa fie acolo, Domnule! Or fost varfuri! De ce v-ati ascuns? Nu era voie sa fiti decat acolo, in valtoare! Acolo! De la ei s-o cerut mai mult decat de la oricare. Ordinul Mota-Marin era un ordin monahal, mai presus de orice. Spune francezul asta, care vede ce nu vad calugarii nostri! Ii consider vinovati. E in Sfanta Scriptura: fiecare individ, fiecare natiune are niste momente de mare favoare din partea lui Dumnezeu. In viata lor, in istoria lor, in care drumurile lor, ale indivizilor, se intretaie cu al lui Dumnezeu. Nu exista om lipsit de gratie cu care Dumnezeu, macar odata, sa nu-si incruciseze drumul. Si din pricina aceasta, Sfantul Augustin are o fraza nepieritoare: „Timeo Deum transeuntem”. E colosal. „Mi-e teama ca Dumnezeu sa nu treaca cumva si sa nu sesizez”. N-am prins momentul, am pierdut.

*

–Stii, m-o chemat Iustinian Marina ca sa ma scape, asa cum l-o scapat pe Galeriu. Avea grija de preoti. Si ... nu m-am dus si-o mai trecut un card de ani de puscarie. La capat, mi-o zis „De ce ne-ai venit cand te-am chemat?” „N-am putut”, i-am raspuns. „Mai aveam de implinit o cruce: ultima si cea mai grea!”

*

–Am varsta patriarhului (Teoctist) si, saracul de mine,  am ajuns duhovnic la Timiseni. El o fost pastor la oile parintelui sau. Ai auzit ce minune s-o intamplat cu el? Sa ti-o spun eu: intr-o sfanta zi, la Sfanta Ana, la icoana Sfintei Manastiri Neamt, isi pastea oile, chiar acolo. Si o inceput sa traga un clopot, de prin vremea lui Stefan cel Mare. Si l-o apucat o nostalgie irezistibila. Si o zas: „eu ma duc! eu nu mai pot!” si le-o lasat si s-o dus la sfanta manastire si n-o mai iesit de acolo. (...) Intr-o zi, mi-o spus: „Mi-a dat Dumnezeu o daruire: aceea de a cladi, de a construi, de a ridica ziduri dar nu mi-a dat si puterea de a altoi spiritul zidului. Ori, tie, Ioane, ti-a dat Dumnezeu acest dar din plin: sa pui viata in ziduri”. (...) Asa este, cum iti spun; ca nu poate sa spuna ca nu, ca traiesc inca. Dar (razand usor) mi-am luat toate masurile sa nu-mi pocneasca inima de mandrie.

*

–Blaga a dat o lovitura de gratie intregii dogmatici. Incepuse frumos cu Eonul dogmatic. S-o suparat rau Staniloae, ca aici ai vrut sa ajungem. Conflictul il cunosc: am citit bine la ora aceea. S-o suparat Staniloae, fata de care o avut obligatii morale: era ucenicul lui, or lucrat impreuna frumos pana o aparut cartea asta. Pozitia Domnului Blaga fata de Ortodoxie, pentru Blaga, o fost ca un pumnal in inima si s-o simtit dator cu o conferinta la Ateneul Roman. Or fost atatia insi si solicitanti ca nu puteam sa stau nici macar la poarta. Am mers cu vreo patru ore inainte si am ocupat loc. O spus ca-i produce o mare durere neintelegerea lui Staniloae, pentru ca „toata opera mea pot s-o socotesc in planul celor mai bune lucrari de apologie a invataturii crestine”. Ca foloseste apologetica  intr-adevar, ca este apologet, nu dusman al Ortodoxiei. Ca ratiunea se bucura de o libertate care nu mai poate fi incatusata; ca Dumnezeu  a dat mintea omului pentru a prinde pluralitatea, iar rostul filosofiei este de a aduce la unicitate. Ca parintele Staniloae si toti teologii nu pot obliga pe filosofi sa repete adevarurile lor pentru ca este libertate de la Dumnezeu. Fiecare o face in felul sau, de unde si frumusetea unitatii in diversitate.

Deja incepusem sa-l osandesc pe Staniloae, in inima mea. Staniloae e vinovat si el. Trebuia sa taca. O atacat pe cel mai mare apologet al lumii crestine. Dupa cum o si observat, e un spectacol aceasta revarsare a diversitatii, cu specificul fiecaruia. Catolicismul - ca un unghi ascutit; Protestantismul - e dezordine, dand libertate fiecaruia; Ortodoxia? este Transcendentul care coboara; simte, in Ortodoxie, cum coboara Dumnezeu.

*

–Asa, ne-am dus amandoi (el fusese dirijorul Coralei Patriarhale mult timp) la patriarhul Iustinian sa-l vedem. Si era duminica. Si i-o spus Serfezi: „Prea Fericirea Voastra, dati binecuvantarea sa tina predica prietenul meu” (...) Si s-o nimerit atunci o evanghelie si mi-am pus tot talentul in interpretarea ei. Si i-am dat gata. Dupa aceea, m-o rugat sa stau, cu el, de vorba acolo, la Dragoslavele, sa-i povestesc cum a fost in inchisoare. ... Asa! Si o inceput chiar el: „Parinte, nu stim cum sa-i multumim lui Dumnezeu si dumneavoastra, ca ne-ati salvat Biserica! Noi aicea am fost legati de maini si de picioare si cu calus la gura! Ortodoxia noastra a amutit aici. Altarele romanesti (o vorbit foarte sentimental si cu lacrimi in ochi) s-au mutat acolo in inchisori!” ... „si multumim dumneavoastra, a mai zis el. Noi nimic n-am putut! si, intr-adevar, ati continuat acolo tot ce ati continuat”.

*

Pe Patriarhul Marina l-am intrebat intr-o seara: „ Prea Fericirea Voastra, v-o trecut vreodata prin cap ca sunteti cel mai tare om din Romania? Asa, valoric! Aveti in spate douazeci de milioane ce stau oricand gata. Stiti ce greseala faceti? ” „Ce fac?” „ Stati cu fata incremenita numai catre Ceausescu, de frica! Si, atunci, stand cu fata catre Ceausescu, poporul e in dos; adica intoarceti spatele poporului ca sa-i faceti grimase lui Ceausescu; numai o mica miscare de translatie, putin asa ... si intorceti-va oleaca spre popor; si, cand poporul v-ar vedea la fata, atunci e sigur ca din orice va scapa. Toata tara e asa! Insa ar trebui sa va organizati chiar aici; si va trebuie niste oameni de buna cuviinta si de sacrificiu. Pentru ca, in momentul acela, sa fie si masurile”. Si o zas: „ Aici nu-s oameni de incredere, caci cei  care sunt, in prim-plan, sunt in dusmanie: uite, cutare ma sapa, altul ... Si n-ai pe cine sa te sprijini”. Ii mai zac: „E necesara o echipa pentru o interventie de soc. Uite, Biserica Catolica nu se lasa intimidata deloc”. „ Dar cel care ar trebui sa fie cel mai aproape nu stie cum sa ma toarne la Ceausescu...”    

*

–C-o venit Iustin si mi-o spus: „Parinte, criza cea mai mare e cu arestarea lui Calciu; nimeni din toata tara romaneasca, din teologie, nu poate remedia decat Fratia ta. Te rog sa ma ajuti. Daca o faci, iti dau scaun episcopal imediat! Trebuia s-o facem demult”. Si i-am zas: „Prea Fericirea Voastra, tocmai de aceea plec. Ca si partidul comunist si ceilalti gandesc la fel: sa ma faca episcop sau ce-o fi acolo. Insa, zi si noapte, vine un colonel de la securitate si ma ia, frate, sa-i spun: Ce gandeste Iustin? (si ...mai soptit) ce face Iustin?”

Asta mai imi trebuia!!! (aproape strigand) Dumnezeu din cer m-o aparat aproape doua decenii, in puscarie; si n-avea sa ma lase tocmai acum. Eu n-am nici o teama! Dumnezeu mi-o dat puterea sa-i infrunt si, la nevoie, sa ma dau deoparte; desi, precum ai spus, era foarte sus rostul meu acolo.

Cand o auzit Iustin treaba asta, el care n-o plans in viata lui, s-o intors intr-o parte si si-o sters ochii de lacrimi. „Daca  pleci, poate ti-o ajuta Dumnezeu”, o zas el. „Dar unde vrei sa pleci?” Si ... i-am spus. O inceput: „Tocmai acolo? la... O sa-ti para rau”. Am iesit: ma intalnesc cu Staniloae; ii spun ca plec;  ... ma intreaba „unde”: aceeasi consternare. Nici o consideratie, nici unul. Si, pe urma, m-am intors la Iustin: „ e asa cum ati spus!” „Te rog sa nu pleci; ca Biserica sta rau. E un haos aici!” o mai spus Iustin, si nu l-am ascultat. M-a tras o sfoara.

*

–Da'  vroiam sa-ti spun, sa nu uit, ca Iustin o fost sef de cuib legionar dar s-o acoperit incat n-or putut sa-l descopere. (...) Negustorie o facut da'  inchisoare nu! Stia teologie, vorbea limba greaca. Invatase teologia asta. L-am verificat: totusi era o apa chioara si profesor in ochii lumii pentru ca, in realitate, nu credea in nimic. Credea numai in el.

*

–Si, inainte de a veni la Rubla (domiciliul fortat, n.r.) , o ajuns si Corneliu Coposu: greco-catolic! O trecut prin Rubla, pe cand se luptau ortodocsii sa-si faca biserica; si era prieten cu ministrul liberal de mai sus. Si, ce spunea Coposu: „O sa va faceti voi ortodocsii biserica aici, cand cand isi va intoarce Dunarea cursul”. (...) Era antiortodox, Dumnezeu tune-l! Cand s-o intoarce Dunarea, auzi! Si zic: chiar astazi ii trimit lui Coposu o scrisoare:  „sa stii ca Dunarea merge tot cum mergea si noi avem biserica aici”. Eu m-am intalnit inainte cu el, la Canal, cand eram. Si eu si el. Si ... o auzit despre mine; si, intr-o buna zi, s-o prezentat: „ Si uite, de ce am cautat sa va cunosc: sa va rog din tot sufletul sa ma ajutati sa pun la punct Partidul National Taranesc, ca totusi speram ca ne vom libera nu peste multa vreme, si, cand vom iesi, sa avem toate problemele, pe cat posibil, puse la punct. Nu atunci, sa ne scarpinam in cap, ce-i de facut. Si as vrea sa fac, cu dumneavoastra impreuna, treaba asta si va rog sa nu ma refuzati”. Si am spus: „Domnule Coposu, dumneavoastra vedeti, acum, ce se intampla: c-am ajuns in halul asta, zilnic am ajuns ca sunt morti de foame, de mizerie; atata istovire ce fac astia cu noi! Singurul lucru, tineti minte, macar il putem face ca sa ne mentinem si trupeste si sufleteste, este sa ne rugam Domnului nostru Iisus Hristos si Maicii Domnului; sa ne rugam tot timpul, domnule! Lasati chestiile acestea cu ce vom face, ceea ce inseamna ca ne-am face socoteli pe pielea ursului din padure”. (Si, afara de asta, ce-i acum aia taranist crestin democrat!? Ce? O fost vreodata Iisus Hristos democrat? E undeva, in toata Scriptura? Termenul e din masonica. Facem teorii dupa neamtul ala ...) Si l-am refuzat categoric: „Roaga-te lui Dumnezeu, singurul lucru valabil!” Si, pe urma, l-am auzit si, dupa ce s-o s-o eliberat, o facut ce-o facut; l-am auzit, ca l-au intrebat: „Ce te-o ajutat?” Nu rugaciunea ci „meditatia asupra democratiei”. De ce nu se roaga, ma!?? Greco-catolicii sunt oamenii interesului si-n 1700, cand or trecut romanii, in chipul cel mai materialist, gata sa vanda si sufletul pentru un ban ... or fost capabili de asta! Acuma sunt putini: acestia sunt urmasii lor pana astazi: tipul de roman materialist. Ma gandeam ca, daca acceptam, il lasam in urma; si mi-se pare ca am avut mai mult noroc, din punctul asta, (capul), si-s oleaca inteligent: o spun cu durere. In orice caz, daca eu cadeam de acord atunci, fata lor era alta, acum. A taranistilor.

*

–Cand nu stiu care o vrut sa-mi dea un scaun, am zas ca nu cred sa aiba Biserica Ortodoxa Romana asa mare noroc sa aiba un ierarh ca mine...

–Asta a fost cea mai sagalnica afirmatie a dumneavoastra: cred ca v-au adorat pe loc!