(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

Vasile Bancila

separator

Vasile Bancilă - Despre noua spiritualitate

(fragmente)

Pentru a inlesni discutia, incep cu o precizare: nu e vorba de cine stie ce nedeterminata spiritualitate (...) ci, de fapt, e vorba de curentul spiritual care incearca sa se cristalizeze si sa se valorifice in jurul asa-numitei generatii noi. Prin urmare, sensibilitatea metafizica, tratarea acesteia cel putin in anumite cazuri in chip transant religios, traditionalism, in domeniul social, etc., acestea ar fi valorile spiritualitatii. In totul, un idealism viguros si grav, care incearca sa lege cerul si pamantul intr-o unitate de viata in stil major de doctrina. O indepartare de la orizontul cultural mai mult domestic de pana acum si tratarea culturii si vietii pe linia organica a marilor rosturi umane.

(...)
Noua atmosfera? Ea consta in primul rand, si aceasta e in afara de orice discutie, in saturarea de logica pozitivista si incercarea de a o depasi. Coordonatele rationalismului pozitivist nu mai multumesc spiritele noi. Ele apar sarace ca tinuta intelectuala si lipsite de cuviinta fata de proportiile si gravitatea fenomenului vietii. Unilateral ca putere de cuprindere, meschin ca natura, pozitivismul nu mai poate aspira la rolul de matca sufleteasca a unei generatii. Ma grabesc insa sa adaug ca nu poate fi vorba de o inlaturare pur si simplu a logicii pozitiviste. E vorba numai de depasirea ei, cum am spus, si insist asupra termenului, de incercarea de a o pune in cadrul legitim. Mai mult chiar: rationalismul pozitivist nu-i tot una cu rationalismul ca atare, iar rafuiala pe viata si pe moarte intre generatia noua si rationalism e de a se intelege intre ea si pozitivism. Nu pot insista acum in aceasta directie. Un lucru insa as dori inca sa-l subliniez. Noua spiritualitate e obsedata de ideea atitudinii fata de existenta ca totalitate. Ea cauta o atitudine integrala, care sa-i unifice conduita atat fata de problemele mari, eterne, ale vietii, cat si fata de problemele sociale. Dar, fie ca ar fi o atitudine, fie ca ar fi o alta, generatia noua cauta o atitudine. Aceasta e si caracterizarea in acelasi timp cea mai sigura si mai larga a ei: vrea o atitudine. Pentru generatiile precedente, aceasta era o problema ori inexistenta, ori secundara, ori exceptionala. Tanarul evolua fara preocupari de atitudine, cautand sa-si mobilizeze inteligenta ori sa-si faca o meserie pana cand, cu timpul, se colora pasiv cu pozitivismul epocii. Capata o masca vaga de atitudine, sub care insa nu era o lupta personala. Problema atitudinii, de fapt, nu exista. Ea exista cel mult pentru faptele politice, sociale, mai rar estetice. Un scriitor iesean a numit acest fenomen „secaturism intelectual si moral”.

E un termen drastic, dar propriu, si e ciudat ca nu i s-a dat atentie. Dar tocmai contra acestui „secaturism” care jongleaza cu spiritul critic (spiritul critic nu e condamnabil in sine, ci e condamnabil prin fondul sufletesc steril pe care se grefeaza in multe cazuri) se ridica noua generatie. E nu-si da in totul seama de destinul ei, dar esentialul e ca-si simte acest destin. Ea are o sensibilitate fata de viata care nu cadreaza cu lipsa comoda de atitudine, cu „secaturismul”, cu sportul intelectual. Ea nu vrea sa traiasca in calitate de parazit cultural, fie cat de rafinat si distins, al ecourilor altor culturi cari, acelea, pleaca de la o atitudine. Viata e o problema infricosatoare, iar cultura e raspunsul la aceasta problema. Cultura insasi deci e ceva tragic, e ceva prin excelenta serios. Cultura nu e joc elegant de salon, ci organizarea teoretica a seriozitatii. Spiritualitatea noua e animata de aceasta seriozitate, ceea ce spune destul. O mare seriozitate fata de viata e semnul ei deosebitor. Nu seriozitatea burgheza de simple conventii, de morga, ci seriozitatea de reactie umana in fata maiestatii unice a fenomenului vietii. Acesta e adevarat chiar daca in generatia noua intervin, cand si cand, manifestari neserioase si puerilitati, de cari n-ar fi fost in stare cavalerii spiritului critic „secaturist” si ai corectei tinute cotidiene. Nu o data fondul dramatic imprumuta aspecte copilaroase. Tocmai seriozitatea in discutie face ca noua spiritualitate sa se indrepte uneori direct catre religie, in domeniul metafizic, ori catre traditionalism, in domeniul social.

Ca mijloace prin cari noua spiritualitate vrea sa-si realizeze fondul de mai sus, pe care dealtfel l-am schitat numai in caracteristica lui cea mai generala, intalnim de asemenea o deosebire neta fata de ce era in trecut. Afara de eruditia cinstita, ceea ce se intelege de la sine, spiritualitatea noua pretinde gandire autentica si experienta personala. Vanturarea ideilor la epiderma intelectualitatii ori simpla colportare a bunurilor culturale sunt puse in discutie. Intre om si cultura se cere o fuziune. Eseistii fericiti sau puii de hipopotami eruditi sunt considerati dupa utilitatea lor de a forma atmosfera, de a da material, insa nu mai impun ca valori auguste, carora li-se cuvine inchinare. Ideea tratata ca obiect de speculatie frivola ori pentru a umple sacii eruditiei nu e insasi miezul culturii, dupa cum nu e nici ideea studiata nu pentru ea, ci pentru a face cariera academica. Din acest ultim punct de vedere, in noua spiritualitate se schiteaza un inceput de disociere intre pasiunea ideii sau pasiunea culturala si rangul social, lucru rar existent inainte. Adevarul trebuie cercetat in primul rand pentru el insusi sau ca veneratie fata de viata. Numai din aceasta patima poate iesi o cultura adevarata, iar nu din obsesia caftanului. Cariera si cultura nu sunt frati gemeni.

Aceleasi pretentii le are noua spiritualitate si in ceea ce priveste stilul. Astazi se cere ca stilul sa rezulte armonios din epica ideii gandite autentic sau experimentata personal. Se cere in primul rand sa existe. Fuziunea intre persoana si cultura presupune stilul. Nu se poate adevarata cultura fara stil. E interesant ca la noi era aproape o disociatie intre fond si stil. Aceasta se cerea numai poetilor. Oamenii de stiinta si chiar filosofii puteau scrie intr-un stil de spiteri. Dar aceasta e o aberatie, fiindca un om cult in adevaratul inteles nu poate fi lipsit de stil. Stilul, intr-un fel, e masura unei culturi. Noua spiritualitate nu mai e indiferenta fata de stil.

(...)

Ne intoarcem la discutia principiala pentru a conchide. Spiritualitatea noua cauta sa-si adanceasca simtul dependentei metafizice si sociale. Cauta o atitudine prin care sa se integreze organic in realitatea totala. Sa primeasca lumina care vine din descoperirea activa a valorilor transcendente, gasindu-se totodata angrenata in sensul cel mai intim al realitatii social-istorice. Intre amandoua aceste domenii, spiritualitatea noua vrea sa treaca intaiul meridian, vrea o unitate adanca. Inceputul in acest sens e facut. Lumini crude si stranii, de transfigurare si de rasarit, falfaie simfonic. Restul? Cei ce sunt obsedati de vedenia lui sa-l faca sa existe odata!

"Tiparnita literara" I. nr.3, ianuarie 1929