(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

Dumitriu Staniloae

separator

Dumitru Stăniloae - Scurtă interpretare teologică a natiunii

Toate cate sunt pe lume sunt opera lui Dumnezeu. Crestinul cu dreapta intelegere nu dispretuieste nici una din componentele cosmosului, ci din toate vede stralucind slava si intelepciunea dumnezeiasca. Izolarea de lume si dispretul ei, retragerea in eu si inchiderea ferestrelor dinspre lume, nu tin de experienta autentic religioasa. Retragerea ascetilor ortodocsi are numai o insemnatate metodica: ea urmareste doar refacerea personalitatii, regasirea punctului central spiritual din care apoi sa priveasca lumea si sa-si indrepte actiunile pline de dragoste asupra ei. Ascetica ortodoxa deriva din ideea ca omul e centrul si stapanul lumii create, dar ca prin pacat a cazut in robia lumii, lunecand din punctul arhimedic din care e capabil sa suprapriveasca lumea si s-o stapaneasca, in angrenajul fara orizont si fara libertate al marii masini care e necesitatea naturala. Readucerea comandantului in postul de comanda, dar nu izolarea lui de lume, este scopul asceticii crestine. Toti sfintii, adica aceia care au depasit stadiul retragerii metodice, au activat in lume cu dragoste nemarginita si s-au bucurat de toate cate vedeau, cu nevinovatie de copil. Sf. Serafim al Sarovului, marele ascet si sfant rus din veacul XIX de pilda, numea pe oricine venea la sine „comoara mea” si „bucuria mea”. „Aceste apelatiuni nu erau o simpla expresie a bucuriei unui suflet transfigurat de asceza: pentru Sf. Serafim chipul lui Dumnezeu se descoperea in fiecare om si acest chip constituia pentru el o reala si adevarata ”bucurie de Domnul". (N.V.Iljin: Sf. Serafim al Sarovului, Ymca Press, Paris, 1930, pag. 49, in ruseste).

Cu adevarat minunata si sublima este lumea cu toate cate o constituie. E drept, Dumnezeu n-a creat-o pentru a Se implini pe Sine, pentru a-Si desavarsi viata Sa interna care n-ar fi fost deplina fara lume; creatia n-a fost o necesitate naturala pentru fiinta dumnezeiasca. Dar libertatea aceasta a lui Dumnezeu de necesitate naturala, nu inseamna ca lumea a fost creata intamplator sau arbitrar, ca o jucarie inventata ad-hoc de Dumnezeu care Se plictisea, dintr-un capriciu de un moment, ci are o temelie adanca in Dumnezeu si realizeaza o idee eterna a lui.

Lumea aceasta intreaga e dupa continutul ei eterna. Toate lucrurile din ea sunt cugetate etern de Dumnezeu, ideile lucrurilor din lume constituie materialul cugetarii fiintiale a lui Dumnezeu, sunt nedespartite de fiinta Lui. Teologul rus S. Bulgakov numeste organismul ideilor dumnezeiesti, viata aceasta intern dumnezeiasca, autodescoperirea fiintei dumnezeiesti in Sine insasi, Sofia necreata. Iar de lume spune ca este exact aceeasi Sofie, dar in forma creata.

Cosmosul este tot lumea dumnezeiasca, dar pusa in stare de devenire in afara de Dumnezeu. „Crearea lumii consta metafizic in aceea ca Dumnezeu a pus lumea Sa dumnezeiasca proprie in forma de devenire” (Mielul lui Dumnezeu, Paris, Ymca Press 1933, ed. rusa, pag.149).

Dar intre lumea creata si cea necreata nu e numai apropierea dintre copie si model, ci una si mai stransa. Lumea dumnezeiasca nu e un model static, ci e un complex de forte dinamice. Ele activeaza de la granita metafizica a lucrurilor, manand dezvoltarea acestora din urma spre forma care se afla realizata in ele din eternitate. Daca o persoana, sau o planta se dezvolta intr-un anume fel si pana la un anume grad, aceasta nu se datoreste numai intamplarii oarbe si influentelor externe, ci modelului forta care, de dincolo de granita metafizica a acelei persoane sau plante, a strabatut in ea si-i orienteaza organizarea si asimilarea influentelor externe intr-un sens mai dinainte determinat. Mai mult chiar: orice persoana sau lucru cuprinde forma sa intreaga in fiecare moment al dezvoltarii, numai cat in diverse stadii ale desfasurarii. Copilul implica in sine forma sa deplina de la adanci batranete, iar in pantecele maicii sale de asemenea. Se poate merge asa pana la punctul initial, de limita: in embrionul minuscul se include forma desavarsita a exemplarului. Iar dincolo de embrionul din stadiul initial, dincolo nu in sens spatial, ci metafizic, e alt model, modelul spiritual, modelul-forta din care isi ia puterea embrionul creat.

Asadar, modelul spiritual, modelul-forta, oricat de treptat conduce dezvoltarea unui exemplar de vietate, totusi in momentul initial, in momentul creatiei a facut un pas urias, a facut in fond totul: a scos la evidenta creata si ipostatica un lucru, care e chipul sau.

Misterul acesta apare in toata adancimea lui cand meditam la creatia propriu-zisa a lumii. Prin actiunea modelelor-forta apar deodata germenii creati ai copiilor lor; apar deodata chipurile lor, nedezvoltate. Chipurile acestea nu sunt o iradiere a modelelor, dar nici iradierea nu lipseste din chipuri, caci o comunicare de forta de la modele la chipuri trebuie sa aiba loc. S-a facut aici un transcensus misterios, o trecere de la un plan la alt plan cu totul eterogen.

Dar in embrionul unui exemplar nu se cuprinde numai forma deplina a acelui exemplar, ci, ca potente, si ale exemplarelor ce vor descinde din el.

Astfel creatia propriu-zisa n-a constat intr-o aratare a lumii in forma ei deplin dezvoltata, cu toate speciile si varietatile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai semintele lucrurilor, dar in aceste seminte se cuprind potential toate formele ulterioare ale lor. Dezvoltarea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu ca proniator, cu lumea. Ceea ce este de la inceput in Dumnezeu deplin descoperit si dezvoltat, in lume se arata pe rand, in timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire in timp a formelor care exista etern.

In ce priveste pe om in special, Dumnezeu a creat la inceput pe Adam si Eva. Dar in ei se cuprindeau potential toate natiunile. Acestea sunt descoperiri in timp ale chipurilor care exista etern in Dumnezeu. La baza fiecarui tip national actioneaza un model dumnezeiesc etern pe care acea natiune are sa-l realizeze si in sine cat mai deplin. Nu stiu cat de departe au ajuns cercetarile de laborator referitoare la deosebirea sangelui la diferite rase sau chiar popoare. Dar chiar daca deosebirile ar fi materialmente prea infime pentru a putea fi sesizate cu instrumentele de pana acum, e de la sine inteles ca precum exista alte deosebiri anatomice destul de remarcabile intre diferitele rase, vor fi existand si deosebiri in sangele (fara ca sa se intinda pana la spargerea unitatii neamului omenesc) care sta la baza organizarii sistemului osos, precum e de la sine inteles ca deosebirile fizice corespund unor deosebiri in puterile psihice si spirituale, care sunt ultimele forte imanente ce conduc organizarea corpului.

Intr-un singur caz n-ar fi natiunile de la Dumnezeu si ar trebui sa luptam impotriva lor: cand diversificarea omenirii in natiuni ar fi o urmare a caderii in pacat, ar fi o deviere de la calea pe care vrea Dumnezeu sa dezvolte omenirea. In cazul acesta datoria tuturor crestinilor ar fi sa scoata omenirea din aceasta stare pacatoasa, sa contopeasca natiunile intr-un singura.

Este diversificarea omenirii in natiuni un pacat, sau o urmare a pacatului? Ar fi de ajuns sa respingem aceasta presupunere cu simpla provocare la legea universala a treptatei diversificari a faunei si a florei. Legea aceasta nu e plauzibil sa fie contrara voii lui Dumnezeu, mai ales ca diversificarile acestea manifesta cele mai adese ori o innobilare a trunchiului de baza, nu o decadere a lui. Dar raspunsul se poate da si altfel: pacatul sau raul e de alt ordin decat unitatea sau diversitatea. El inseamna stalcire, desfigurarea a lucrului dat, a existentei produse de alte puteri. Este specificul national o stalcire a umanului, o decadere din fiinta omeneasca? Ar fi, cand acest specific national s-ar prezenta ca ceva vicios, meschin, fara inaltimi si puritati de simtire si de gand. Cine nu stie insa ca nimic josnic nu se afla in felul specific cum percepe si reactioneaza in lume membrul unei anumite natiuni? In simtirea doinei romanesti si in hora noastra nu cred ca e ceva pacatos, sau daca e si asa ceva, aceasta nu e caracter national, ci omenesc. Natiunea in faza pacatului are manifestari pacatoase, pentru ca natura omeneasca in general, cu toate diversificarile in care se infatiseaza, este pacatoasa. Scoaterea oamenilor din starea pacatoasa nu se face prin anularea calitatilor nationale, ci prin indreptarea naturii omenesti in general. Daca ar fi ceva pacatos in insusi specificul national, atunci nu s-ar mai putea face deosebire intre buni si rai in cadrul unei natiuni, caci toti ar fi rai.

Chestiunea imi pare atat de evidenta, incat socotesc de prisos sa mai insist.

Se pune problema greu de descurcat a raportului intre national si uman. Nationalul nu intuneca umanul, nu-l extermina? Iar daca umanul ramane, nu cumva e nationalul o simpla iluzie, ceva de suprafata, pe care sa-l poti lepada in oricare moment voiesti?

E de remarcat intai ca nu exista om anational. Nici Adam, macar, n-a fost anational, ci a vorbit o limba, a avut o anumita mentalitate, o anumita constructie psihica si trupeasca. Un om pur, necolorat din punct de vedere national, fara determinante nationale, este o abstractie. Asa cum nu poate exista un mar fara determinantele unui anumit soi, asa nu poate exista un om fara determinantele individuale.

Umanul exista numai in forma nationala, colorat national, asa cum exista numai determinat individual. Nu se pot extrage la un individ sau la o natiune determinantele individuale sau nationale pentru a lasa umanul pur. Ar insemna sa distrugi insusi umanul. Nationalul sau individualul e insusi umanul, care are, in mod necesar, o anumita calitate. Un uman fara calitate nu exista. Individul sau membrul unei natiuni e uman, e intelegator al celorlalti oameni, ai altor natiuni, nu printr-o depasire a calitatii sale individuale sau nationale, printr-o coborare undeva in substratul pur uman al personalitatii sale, ci in starea in care este. Un roman, cand simte mila fata de un ungur, in mila lui e tot roman; sentimentul de fratie umana care simte ca-l leaga de un ungur, e un sentiment colorat romaneste, nu e anational.

Ceea ce intelegerii noastre pare antinomic, in lupta una cu alta, umanul si nationalul, sau, cu alte cuvinte, identitatea dintre oameni si deosebirea dintre natiuni, in realitate sunt unite inseparabil, in chipul cel mai intim si mai misterios, cu mentinerea deplina a amandurora; numai o minte simplista nesocoteste unul sau altul din termenii antinomiei.

De aici urmeaza ca armonia intre natiuni nu e exclusa, ci foarte posibila, caci ele sunt aceeasi umanitate stand in diferite forme, determinata, in mod necesar, aici intr-un fel, dincolo in altul.

Natiunile sunt, dupa cuprinsul lor, eterne in Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. In fiecare arata o nuanta din spiritualitatea Sa nesfarsita. Le vom suprima noi, vrand sa rectificam opera si cugetarea eterna a lui Dumnezeu? Sa nu fie! Mai degraba vom tine la existenta fiecarei natiuni, propovaduind armonia lor, caci armonie deplina este si in lumea ideilor dumnezeiesti.

Sf. Pasti, 1934