Exemplu de demnitate si dragoste de ţarㆠMIRCEA NICOLAU

La publicarea ultimului său articol în revista „Permanenţe“ (octombrie 2011) aveam presimţirea nedesluşită că nu va mai zăbovi multă vreme alături de noi. Mistuit de dorul revederii cu ceilalţi camarazi, cu Căpitanul, cu Moţa, Marin şi cu toţi legionarii care îşi trăiesc în ceruri sfânta lor tinereţe, Mircea Nicolau îşi pregătea despărţirea de această lume, urmându-le chemarea din eternitate. Tânjind după marea reîntâlnire, simţea nevoia să se adreseze astfel camaradului său drag, Luca Dumitrescu, care trecuse pragul acestei lumi încă de acum două decenii:

“Îţi scriu acum din cea mai mare restrişte a sufletului meu. Nu este nimeni vinovat, eu sunt singurul vinovat că n-am fost mai bun şi mai energic, încât milostivirea lui Dumnezeu ar fi prea mare ca să mă ierte. Cu credinţă în Dumnezeu am fost lângă Căpitan să ne dăm viaţa pentru el şi pentru România şi totuşi astăzi ţara este într-o situaţie îngrozitoare. Dar voia lui Dumnezeu este deasupra dorinţelor şi înţelegerii noastre. Asta este tragedia prin care trec eu acum. Dar, totuşi, în mine există speranţa că strădania, sfaturile Căpitanului şi ale lui Moţa pentru a face o Românie mândră şi demnă, pecetluite cu jertfa lor pentru Hristos, va duce până la urmă la împlinirea visului nostru.

Dragă Luca, la cei 97 de ani ai mei, nu ştiu ce se mai poate schimba în viaţa mea, dar o minune, în care am crezut întotdeauna, tot mai nădăjduiesc să se întâmple. După Judecata de Apoi, când cerurile vor îmbrăţişa pământul şi eu, nevrednicul, voi fi iertat pentru puţinătatea puterilor mele trupeşti şi mă voi împărtăşi din frumuseţea veşnică a Luminii, te voi întâlni şi pe tine şi pe ceilalţi camarazi de luptă şi suferinţă.

Te îmbrăţişez, biruind distanţa care ne desparte şi nădăjduiesc că dragostea pe care ţi-am purtat-o se va răsfrânge asupra fetelor tale şi, de acolo de unde eşti, vei lumina mai puternic, privindu-le cum te poartă în suflet şi se mândresc cu tine.

Dragă Luca, îţi strig cu ultimile puteri: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” şi încă o dată îi îmbrăţişez pe toţi camarazii noştri care au trecut dincolo sau care mai sunt în viaţă.” (Mircea Nicolau - Permanenţe Nr. 10/2011)

După ce ne-a îmbrăţişat pe noi, toţi cei rămaşi în puţinătatea noastră să continuăm idealul celei mai de seamă generaţii a neamului, camaradul nostru Mircea Nicolau s-a dus să-i îmbrăţişeze şi pe cei mulţi, care au trecut deja dincolo. A plecat din această lume cu gândul alipit de Dumnezeu şi cu sufletul plin de speranţa împlinirii acestui vis românesc, căruia i-a dedicat întreaga sa viaţă. Una care cuprinde în dimensiunile sale patriarhale toate tragediile omenirii ultimului veac: de la războaiele mondiale, de la ascensiunea şi prăbuşirea sistemului comunist, la globalizarea economică, tehonologică şi ideologică de azi, într-o o lume fără identitate, măcinată de crize şi pe cale să dea în clocot, asemeni unui cazan aproape de fierbere.

O viaţă în care a apucat să fie contemporan cu toate capitolele importante ale istoriei legionare, în multe din ele fiind implicat direct. Scriitor şi om de cultură, format la şcoala “elitei interbelice” româneşti (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica), Mircea Nicolau a rămas –cu personalitatea sa impunătoare- unul din ultimele, dacă nu ultimul, reper prin care acea generaţie şi-a transmis misiunea şi idealul tinerilor aflaţi în căutare de valori şi de adevăr în România (doar parţial liberă) de după căderea comunismului. A fost un intelectual legionar în adevăratul sens al cuvântului. La fel ca Radu Gyr sau alţii, s-a implicat încă de tânăr în lupta legionară. Un caracter puternic şi o voinţă incredibilă fascinau fără putinţă de sustragere pe oricine îl întâlnea, fie la vârsta cea mai înaintată. Rămâneai uimit să constaţi că aceste însuşiri nu i-au fost ştirbite cu nimic nici de cele peste două decenii de prigoane şi suferinţe pe care a fost nevoit să le îndure pentru idealul său. Arestat începând cu 1941, încă de pe vremea lui Antonescu, este “preluat” de comunişti până în 1964, cu o întrerupere doar de doi ani, timp în care s-a implicat în rezistenţa anticomunistă. Mircea Nicolau a dat dovadă de “curajul de a sfida moartea” – poate însuşirea care îl caracteriza cel mai bine şi care dă titlul cărţii menite să transmită pentru posteritate mesajul vieţii, al idealului, al luptei şi al personalităţii sale.

După bruma de libertate adusă în România prin căderea regimului comunist, legionarii rămaşi în viaţă s-au aflat în faţa unei misiuni care friza imposibilul. Cu toate acestea nu au dezarmat. Mircea Nicolau s-a implicat în luptă cu o voinţă de fier, alături de ceilalţi camarazi, impunându-se prin personalitatea sa drept preşedinte al Fundaţiei “George Manu” şi prim-redactor al revistei “Permanenţe” – adică formele legale în care s-a permis manifestarea fenomenului legionar în esenţa sa formativă după 1989. Implicare totală, până la ultima picătură de viaţă şi până la ultima fărâmă de energie, de care sunt capabile numai spiritele superioare, legionarii de elită, care nu au vârstă.

E adevărat, aparent comunismul căzuse. Părea că se împlinise ţelul pentru care atâţia şi atâţia români nu au pregetat de-a lungul deceniilor de teroare să-şi jertfească libertatea şi chiar viaţa. Cei care vor fi crezut pentru o clipă aceasta, au fost aduşi repede la realitate. A căzut doar faţada comunismului, strivită între presiunile venite deopotrivă din afară, ale contextului internaţional, cât şi dinăuntru, dinspre poporul dispreţuit şi înrobit, care jinduia după libertate. Dar ceea ce s-a obţinut nu a fost decât o libertate parţială, care nu-i viza şi pe legionari. Mai precis, chiar pe cei care de-a lungul întregii lor vieţi, de-a lungul a decenii întregi, au fost în avangarda luptei anticomuniste: atât pe planul politic, cât şi pe cel moral şi spiritual. Falsul istoric şi mizeria morală au continuat şi în România postcomunistă. Cei care înainte formau aparatul menit să frângă adevărata osatură a valorilor româneşti şi-l înlocuiau cu falsul lor patriotism s-au dovedit a fi cei mai bine poziţionaţi şi pentru a organiza “libertatea” postdecembristă - tot în folosul lor. Cameleoni fiind, au schimbat repede hainele exterioare. Dar fondul sufletesc corupt încă de la începuturile terorii comuniste îşi împrăştie şi în ziua de azi otrava nefastă pentru acest neam.

Cu toate obstacolele întâmpinate în această atmosferă ostilă adevăratelor valori, Mircea Nicolau a devenit, alături de alţi camarazi din generaţia sa care au trecut cu demnitate prin prigoanele comuniste, unul din puţinele repere ale autenticităţii româneşti. A reuşit să le arate tinerilor care l-au cunoscut, prin uriaşa sa putere de fascinaţie şi de convingere, că adevărata faţă a României este alta decât ce se vede în jur. Că România veritabilă, cea a generaţiei sale, este una demnă şi mândră, care ştie să fie aprigă, la nevoie, dar totodată şi plină de bunătate şi omenie. Că românii conştienţi de tradiţii şi de adevărata lor identitate nu trebuie să plece privirea ruşinaţi în faţa nimănui. Prin viaţa şi personalitatea sa, Mircea Nicolau ne-a fost exemplu viu că şcoala spirituală a Legiunii prin care a trecut şi pe care a dus-o mai departe este una menită în primul rând menită să spulbere toate complexele de inferioritate şi tarele istorice care macină caracterul românului. Ceea ce lasă în urma sa este un uriaş exemplu de demnitate şi românism adevărat, care ne va marca sufletele pentru tot restul vieţilor noastre. Cu toate că de-acum e dus să se reîntâlnească cu ceilalţi dragi camarazi trecuţi dincolo, nu ne poate părăsi definitiv nici pe noi, cei încă rămaşi în vâltoarea acestei lumi. Duhul său şi al tuturor celor plecaţi veghează de-a pururi deasupra noastră:Mircea Nicolau – prezent!

Redacţia Permanenţe – 12 decembrie 2011

„Vedeţi dumneavoastră...”

 Aşa îşi începea adeseori domnul Mircea Nicolau discursurile. Pentru noi, cei mai mici, care ajungeam joia la sediul Fundaţiei George Manu, ori când ne regăseam cu alte ocazii, acest vedeţi dumneavoastră era oarecum sinonim cu a fost odată...Zeci de întrebări se ordonau în timp ce-l ascultam, însă, ca printr-un făcut, răspunsurile ni se revelau pe măsură ce povestitorul cobora în istorie şi-i desluşea iţele.

Înţelegeam, ca adolescenţi, istoria, aşa cum, precum copii fiind ne-mprieteneam cu Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene. Lumea despre care auzeam, nu din cărţi, ci de la un părtaş al ei, de la un (supra)vieţuitor, prindea cu adevărat viaţă în faţa ochilor noştri...Ne despărţeau zeci de ani, însă ni se adresa cu dumneavoastră. Eram intimidaţi de uriaşa barieră. Zâmbind, ne strangea mâinile-n salut, încercând să comprime tipul prin amabilitate şi volubilitate.

Cândva, printr-o întâmplare fericită, am avut prilejul să rămânem doar noi doi într-o seară târzie de toamnă. Tăceam. Ce-aş fi putut eu să-i spun, altceva decât să-i răspund punctual la-ntrebările despre studenţie, despre alţi oameni, astăzi dispăruţi şi ei, despre lecturi...?Ne-a învăţat că Mişcarea Legionară nu este o formă fără fond, o întrecere între cine şi cine are cămaşa mai verde, cine salută mai sus, cine stă mai drept, cine cântă mai tare... Ne vorbea despre Biserică. Despre cum omul nou nu poate lua naştere, nu se poate forma decât în cadrul şi sub umbra crucii ei, că legionar înseamnă de fapt creştin.

Când, curioşi, întrebam cu sângele clocotind în vine după ce aflasem despre atâtea şi atâtea nedreptăţi, dar atunci?!, ne răspundea blajin, erau alte vremuri...De la dumnealui am aflat despre un alt Cioran, un alt Noica, un alt Ţuţea, Bassarab, alt Botta; am aflat că adevăraţii români erau şi sunt mereu alţii...În seara aceea, la despărţire, după ce m-a-ndemnat să mai scriu, am îndrăznit să-i cer un sfat.„Să nu faci concesii!”. Am mulţumit, neştiind ce să-i răspund.

Astăzi, mi-am dat seamă că niciunul dintre eroii poveştilor copilăriei n-a renunţat vreo clipă la restabilirea ordinii împărăţiei în ciuda numeroaselor oprelişti. Minciuni, trădări, răzbunări.

Asemnenea lor, legionarii n-au făcut niciun compromis în a-şi mărturisi crezul. Uniţi, au biruit iadul temniţelor carliste, antonesciene şi comuniste. Şi, precum eroii din basme, nu vor muri niciodată!

Vedeţi dumneavoastră...

Dan Rădulescu

Dispariţia unui important protagonist al istoriei Mişcării Legionare

De la Fundaţia “George Manu” am primit vestea încetării din viaţă a lui Mircea Nicolau, preşedinte acestei organizaţii. Mircea Nicolau a decedat în această dimineaţă, la vârsta de 97 de ani. Trupul neînsufleţit va fi depus marţi, 13 decembrie la ora 12,oo, la biserica Sf. Ilie Gorgani, unde va avea loc miercuri slujba înmormântării. Ora va fi anunţată de Fundaţia George Manu. Militant neobosit al Mişcării Legionare, Nicolau s-a născut la Bucureşti, în anul 1914, urmînd facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, unde a avut ca profesori pe Nae Ionescu, Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu.

În această perioadă se încadrează în Mişcarea Legionară, în cadrul căreia devine, în 1936, şeful organizaţiei judeţene Ialomiţa. În 1938-39, sub dictatura lui Carol II, activează activează clandestin în reţeaua de sprijina Comandamentului de prigoană, constituind legături cu structurile din întreaga ţară. Începând din ianuarie 1939, este alături de Horia Sima, coordonatorul Comandamentului clandestin, pe care îl găzduieşte şi îl conduce la diverse gazde, până în martie, când acesta iese din ţară pe la frontiera cu Iugoslavia.

Martie 1939. Mircea Nicolau este arestat dar este eliberat din lipsă de probe, după care preia în clandestinitate conducerea organizaţiei Corpului Răzleţi din Mişcarea Legionară. În octombrie 1940, în timpul Statului Naţional Legionar este numit şef al Poliţiei în regiunea Oltenia.

După evenimentele din 20-24 ianuarie 1941, Mircea Nicolau este condamnat la moarte în contumacie de regimul antonescian. Arestat în iunie 1941, este rejudecat şi condamnat la 20 ani de muncă silnică.

Este eliberat în 1946, iar în 1947 participă la organizarea Rezistenţei Naţionale Anticomuniste, alături de comandantul legionar Nicolae Petraşcu. Prins în 1948, este condamnat la munca silnică pe viaţă. Cunoaşte calvarul închisorilor comuniste, fiind tratat de autorităţile represive ca un element periculos pentru sistem. Se remarcă prin ţinuta sa demnă şi inflexibilă în faţa torţionarilor.

Eliberat în 1964, la amnistierea generală a detinuţilor politici, i se propune în nenumărate rânduri colaborarea cu organele Securităţii, în schimbul posibilităţii de a lucra în învăţământ. Refuzul său constant îl va costa până la pensionare statutul de muncitor necalificat, cu excepţia câtorva ani de muncă de contabilitate, dar şi o condamnare de drept comun, în baza unei înscenări ordinare a Securităţii, practică folosită ades în anii ceauşismului contra celor care nu acceptau colaborarea cu organele represive.

Încă din primele zile ale lui 1990, se remarcă activ în acţiunile de recoagulare a legionarilor dispersaţi de cele 5 decenii de dictatură şi persecuţii. În 1992 a înfiinţat Partidul “Noua Românie Creştină”, dizovat în 1994, cu ocazia comasării cu Partidul “Pentru Patrie”. Din 1995 a fost preşedintele Fundaţiei „Prof. George Manu”. A susţinut multe conferinţe şi simpozioane publice, conducînd până de curând revista lunară “Permanenţe”.

preluat de pe http://www.buciumul.ro

Mircea Nicolau (mijloc) alaturi de Ioan Halmaghi (dreapta) si un grup de falangisti spanioli (1997)

In memoriam MIRCEA NICOLAU...

Dumnezeu sa-l ierte si sa-i odihneasca sufletul lui, atat de crancen incercat, in Lupta cea Dreapta, Legionara, cu cosmarul comunisto-bolsevic! Ca pe-o Lumanare Dreapta, de Veghe intru HRISTOS si de Vesnica Amintire a Candelei CAPITANULUI, a tinut el, sus, Stindardul revistei “PERMANENTE“! Sa nu se intrerupa, nicio clipa macar, continuarea Lucrarii lui Sfinte, dictata cu Viscol de Suflete Voievodale si scrisa cu Cerneala de Foc, de Sfantul Duh/Logos-ul Dumnezeiesc!...De acolo, din Cerurile Senine, MIRCEA NICOLAU va deveni, de azi incolo, Luptatorul Arhanghelic, cu Spada de Lumina, care-Si va ocroti Patria Sfanta si Neamul Cel ALES de DUMNEZEU, DREPT CANDELA A LUMII - si Neam Fara de Moarte!...”Ca o lacrima de sânge,/A cazut o stea,/Drum de foc si biruinta/Pentru Garda ta.//Bate vântul peste ape,/Trece timpul greu,/Noi mereu te plângem, frate,/Iar tu dormi mereu...”...Sa strangem randurile, noi, cei care nu am uitat (si nu vom uita nici macar cu ultima noastra suflare!) ce-i dragostea de Patrie si Neam - si sa ascultam, de-acum, pe apa si pe vant, pe flacari si pe cant, glasul calauzitor spre Mantuire/Izbavire de Rau si Inviere de Neam, al lui MIRCEA NICOALAU, cel care s-a alaturat, cu bucurie, acolo, la Dumnezeu, CAPITANULUI si Garzii Sale Ceresti!!!

Doamne,-ajuta!

Cu indurerare si, totdeodata, cu nadajduire in Dreapta si Luminata Judecata a Lui Hristos, asupra fiecaruia dintre noi si asupra intregului Neam al nostru Romanesc - isi plange si-si viscoleste iscalitura,

Adrian Botez

Mircea Nicolau, condus la odihna veşnică

13 Decembrie 2011. Mircea Nicolau îşi începe odihna, dorită numai în ultimele luni de suferinţă, în biserica Sf. Ilie Gorgani. După un lung periplu de conferinţe prin ţară, Mircea mi-a cerut să organizăm o conferinţă la Buzău. “Eşti obosit Mircea. Ar fi cazul să te odihneşti un timp”. S-a uitat lung la mine: “Odihna, când ne-o va da Dumnezeu. Dacă ne-a scăpat din ghearele comunismului, avem datoria să ducem lupta continuu”. Acum îşi începe odihna dăruită de Dumnezeu, în locaşul în care se odihniseră, pentru scurt timp, şi Moţa şi Marin, în care au îngenunghiat Căpitanul, Gen. Cantacuzino, Ing. Clime, Comandantul, Noica şi multe alte personalităţi ce-au jalonat istoria României, între cele două războaie mondiale, şi în mijlocul cărora Mircea Nicolau şi-a cimentat cultura, şi-a modelat caracterul şi şi-a stabilit principiile de viaţă şi căile de luptă: creştinism, naţiune, legionarism, principii cărora le-a dăruit întreaga viaţă. Lângă racla în care se odihnea Mircea, şedea Doamna Elisabeta, soţie, camaradă, mamă, în perioada de activitate a lui Mircea, doctor de suflet şi soră de caritate în anii de luptă cu bolile ai lui Mircea. Liniştea şi semiobscuritatea bisericii erau des tulburate de umbre ce se opreau lângă catafalc, prezentau condoleanţe Doamnei Elisabeta sau discutau scene petrecute cu Mircea Nicolau, căruia veniseră să-i aprindă o lumânare ca să-i lumineze drumul spre lumina veşnică. Între timp soseau coroane şi jerbe trimise de rude, prieteni sau asociaţii, care de care mai bogate în flori, mai luminoase în culori. Surprins de florile necunoscute ale unei coroane, m-am apropiat şi am citit de bandă un nume românesc şi un nume străin: Ioana Klopf. O româncă cu nume străin, din ţară străină, o prietenă a fundaţiei şi a lui Mircea. Un nume străin, dar cu atâta dragoste pentru România şi cu o minte activă pentru românism, pe care nu o găsim la mulţi Escu.

S-a oficiat o slujbă religioasă, cunoscuţi continuau să vină la o ultimă întâlnire cu Mircea Nicoalu. Şi aşa a continuat până seara, târziu.

14 Decembrie. În faţa bisericii S. Ilie Gorgani grupuri de tineri şi bătrâni îşi trec între ei impresii asupra omului şi vieţii aceluia ce odihnea în biserică. Biserica, aproape plină, era într-un continuu freamăt. Feţele oamenilor, serioase, îmi păreau luminate. Nimic din întreaga atmosferă nu avea aspectul de îngropăciune sau de jelanie. Cred că pe Mircea tare l-a bucurat această atitudine a celor veniţi să-şi ia rămas bun. O fi reuşit spiritul lui să impună tuturor această atitudine faţă de moarte, demnă, legionară sau Domnul i-a dat un semn de bunăvoinţă?

În spatele Doamnei Elisabeta şi a familiei, ce se aflau lângă raclă, se înşirau vechii legionari, camarazii de credinţă, speranţă şi luptă ai lui Mircea. Am văzut printre ei pe ultimii doi comandanţi legionari şi senatori ai ultimului Senat Legionar: Gheorghe Grecu şi Nicolae Roşca. Vis-a-vis erau grupuri de tineri ai diverselor asociaţii creştin-naţionale. De la Mânăstirea Petru Vodă, părintele Iustin Pârvu trimisese un grup de monahi, împreună cu părintele Ioan care avea să ia parte la slujba de înmormântare. Fleşurile aparatelor de fotografiat ale tinerilor voluntari, luminau permanent biserica.

Nu s-a făcut apel la presă. Ce ziarist din ziua de astăzi şi ce ziar ar fi primit o prezentare reală a omului sau a înmormântării unui “bandit legionar”, ca Mircea Nicoalu sau a atitudinii de respect purtat decedatului de unii formatori de opinie, conducători de grupuri, societăţi, reviste, nelegionari, dar din cei cu o conştiinţă creştin-naţională, oameni ce nu pot fi compromişi de democraţia originală şi nici nu se aliniază “politicii corecte”, ca: Marcel Petrişor, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Bouroş, Rodica Vulcănescu, Ion Coja şi alţii. Prezentările din ziare ar fi spurcat, prin insinuări, momentele emoţionante ce s-au succedat în biserică.

Nu s-a cerut să se facă gardă, şi, totuşi, a fost permanent o gardă constituită voluntar de tineri ai fundaţiei şi ai diverselor formaţiuni sau asociaţii. L-am recunoscut pe Costel Condurache, un vajnic luptător şi creator de troiţe sculptate, răspândite în întreaga ţară.

Slujba de înmormântare, oficiată de către opt preoţi, dintre care şase erau prieteni apropiaţi ai lui Mircea, a fost impresionantă. După sfârşitul slujbei, comandantul legionar Nicolae Roşca a făcut o scurtă prezentare a lui Mircea Nicolau ca om, român şi legionar: “A mers drept şi drepte i-au fost gândurile şi faptele”. Părintele Ioan de la mânăstirea Petru Vodă a adresat şi el câteva cuvinte privind credinţa şi demnitatea celui decedat. Părintele Mihuţ (duhovnic al celui decedat) a subliniat multe dintre frământările, căutările lui Mircea Nicolau şi calitatea rezolvării lor. Ultimul care a vorbit a fost părintele Gordon, care a amintit că el a fost paroh al acestei biserici de pe vremurile grele ale Bisericii, cum l-a cunoscut pe Mircea Nicolau, cum multe probleme le-au discutat împreună şi mult ajutor reciproc, atât sufleteşte, cât şi material, şi-au oferit.

La sfârşit, începând timid, apoi cuprinzând întreaga asistenţă, s-a înălţat pentru Mircea Imnul legionarilor căzuţi. S-a mai făcut o închinăciune în faţa bisericii, apoi convoiul a pornit spre cimitirul Reînvierea.

La cimitir au slujit preotul Bejenar, de la Suceava şi părintele Ioan de la mânăstirea Petru Vodă. După încheierea slujbei, Mircea a fost învelit în tricolorul care i-a fost atât de drag şi în Imnul legionarul căzuţi a fost introdus în groapă. S-a intonat în continuare Sfântă tinereţe legionară.

Astfel l-am condus pe Mircea Nicolau spre odihnă, până la graniţa nevăzutului.

Şi aşa cum ne-ai spus, Mircea, noi te vom asculta “Odihna, când ne-o va da Dumnezeu... Noi avem datoria să ducem lupta continuu”. O vom duce şi vom continua să ne sfătuim cu tine.

Doamne, trece-l la dreapta Ta!

Gelu Gheorghiu

Cuvânt la plecarea lui Mircea Nicolau

În faţa plecării din viaţa pământeană a unui prieten şi camarad, este greu să spui ceva coerent, ceva care să se poată ridica peste sentimentele de tristeţe, de durere, ce ne cuprind.

Ceea ce nu ne este îngăduit, însă, să facem, este să-l plângem pe Mircea Nicolau ca pe un oarecare muritor de rând, căci el nu a fost un om de rând. A fost un OM (pronunţat cu majusculă) în care a trăit o credinţă, în care a ars în permanenţă un foc naţional, întreţinut cu o încăpăţânare de vizionar, în ciuda greutăţilor şi a suferinţelor pe care această viziune a românismului o aducea în viaţa celor ce o urmau.

Spune Horia Sima, ultimul şef al Mişcării Legionare: „Omul este om numai în măsura în care visează la mărirea neamului său şi se integrează în zbuciumul lui istoric”. Tocmai în această definiţie se încadrează Mircea Nicoalu. El a visat o ţară frumoasă, curată şi măreaţă, pe care i-o proiectase, pe când Mircea era încă tânăr, acel mare vizionar român, Corneliu Zelea Codreanu, şi pentru care a suferit atât el, cât şi toată generaţia lui.

Şi cum a mai suferit!

22 de ani i-a petrecut Mircea Nicolau în închisorile antonesciene şi comuniste, cu toate ororile lor. Tinereţea lui s-a consumat între sinistre ziduri de temniţe. Şi când a ieşit din ele după, repet, 22 de ani, Mircea era la fel de entuziast, la fel de convins, la fel de iluminat de acelaşi frumos vis românesc.

În lupta politică contemporană a poporului nostru contra bolşevismului rusesc, care se confundă cu lupta de totdeauna a Mişcării Legionare, Mircea Nicolau a fost un pionier şi un soldat de primă linie. De aceea, el a reprezentat şi va reprezenta un reper pentru toţi camarazii lui.

Horia Sima îl cunoştea şi îl aprecia. În 1992, când m-am întors în România, după un lung şi impus exil, Horia Sima mi-a cerut să-l caut, numaidecât ce ajung în ţară, pe Mircea Nicolau şi să iau legătura cu el. Avea încredere în posibilităţile morale şi intelectuale ale acestui om.

Mircea Nicolau, intelectual de clasă, a fost directorul fondator al Revistei „Permanenţe”, pe care a condus-o cu pricepere şi seriozitate timp de 10 ani. Revista prezintă punctele de vedere ale Mişcării Legionare. Tot el a fost iniţiatorul Fundaţiei Culturale „Prof. George Manu” (alt martir al închisorilor comuniste), fundaţie ce continuă idealurile Mişcării Legionare.

Şi, iată că, după o viaţă rodnică, Mircea Nicolau şi-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului. În faţa Marelui Judecător, camaradul Mircea Nicolau se prezintă umil, dar cu fruntea curată. Şi-a făcut datoria faţă de neamul său. A mers drept şi drepte i-au fost gândurile şi faptele.

Pentru noi este o pierdere mare. Timpul va încerca să domolească durerile, să înfăşoare într-un voal uşor nostalgic amintirea camaradului ce ne-a părăsit, dar nu va putea şterge din amintirea şi inima noastră figura luptătorului naţionalist-legionar, consecvent şi intransigent, care a fost Mircea Nicolau.

Dumnezeu să-i dea odihna meritată!

Nicolae Roşca

Arca lui Nae Ionescu. Mircea Nicolau

Trecerea la Domnul în ultima lună a anului 2011 a domnului Mircea Nicolau, la scurt timp după ce împlinise o vârstă patriarhală (97 de ani) şi păşea încet spre centenar, a venit oarecum neaşteptat, în pofida unei spitalizări de ultima oră, din care ieşise, având certitudinea că prezenţa Domniei sale printre noi este o binecuvântare a lui Dumnezeu care împlineşte un rost bine ştiut numai de El. Dar iată ca acelaşi rost a hotărât întreruperea acestui fir al vieţii pământeşti, o viaţă bogată a unui om exemplar, prin tot ceea ce a făcut – Dumnezeu să-l odihnească în rândurile celor drepţi!

Nu pot să uit un asemenea om pe care, deşi l-am cunoscut în perioada senectuţii sale, l-am apreciat de la bun început, de Domnia sa legându-se debutul meu publicistic în paginile revistei „Permanenţe”, cu un text despre modelul paideic platonician, o revistă iniţiată de dânsul, cu un rol major în restituirea memoriei româneşti recente. Mircea Nicolau, unul dintre ultimii elevi ai Profesorului Nae Ionescu, făcea parte din elita intelectuală interbelică, formată la şcoala acestui Magistru, membru al grupării Criterion, asociaţia culturală a tinerei generaţii interbelice, din proximitatea lui Eugen Ionescu, Constantin Noica, Horia Stamatu, Petru Comarnescu – cel care îl preţuia enorm pentru calităţile sale intelectuale şi pentru talentul pe care miza –, Emil Botta, Paul Costin Deleanu, dar şi a lui Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Paul Sterian, tânără generaţie care a reconectat spaţiul românesc la tradiţia intelectuală şi spirituală europeană. Asemenea generaţiei sale, domnul Mircea Nicolau a îmbrăţişat crezul legionar pe care l-a servit cu un devotament fără margini până în ultima clipă a vieţii sale, cu ferma convingere că opera începută de Corneliu Zelea Codreanu, de restaurare spirituală a omului va birui mai devreme sau mai târziu, în planul iconomiei divine. Trecând prin toate probele de foc ale jertfelniciei – cele trei prigoane teribile (carlistă, antonesciană şi comunistă) – Mircea Nicolau se înscrie în martirajul românesc pe care se fundează România contemporană, fiind unul dintre mărturisitorii dreptei credinţe şi apărătorii tradiţiei şi identităţii naţionale. A înţeles mai mult ca nimeni altul semnificaţia continuării acestei opere de restituire a memoriei şi de mărturie a martirajului românesc prin înfiinţarea după 1990, a Fundaţiei Culturale George Manu, un alt simbol al elitei mărturisitoare, prin ciclul de conferinţe ţinute în întreaga ţară ţi prin revista Permanenţe, o tribună a cinstei şi onoarei româneşti, a culturii neviciate de morbul comunismului.

Format la şcoala lui Nae Ionescu, dar şi a lui Codreanu, Mircea Nicolau reprezenta tipul luptătorului angajat în marea aventură a vieţii, un om de atitudine care răspundea cu capul pentru asumarea convingerilor sale, un cavaler prestant al spiritului, un servitor al istoriei şi un închinător al lui Dumnezeu. Caracterul spiritual şi metafizic al naţionalismului lui Mircea Nicolau era grefat pe acest caracter al luptătorului, însoţit de proba jertfei. Bine structurat intelectual, cu o propensiune spre oralitatea specifică naeionesciană, cu o gândire logică pătrunzătoare, impecabilă, care ajungea la esenţa lucrurilor, cu un lirism reflexiv, susţinut de o luciditate acută a viziunii asupra faptelor, evenimentelor – o bună capacitate vizionară –, Mircea Nicolau ar fi excelat la o catedră universitară de filosofie, dacă teroarea istoriei nu ar fi acţionat, trimiţând generaţia în marile Universităţi carcerale româneşti. Şi totuşi calitatea sa umană exemplară, a intelectualului autentic şi a legionarului născut par excellence, a răzbătut din întreaga sa viaţă dedicată unei opere mult mai mari decât creaţia sa culturală: restaurarea fiinţei prin revenirea la Hristos şi la principiile fondatoare ale creştinismului. În fond, aceasta este lecţia majoră a elitei interbelice, profesată de Mircea Nicolau toată viaţă, lecţie la care suntem chemaţi să luăm aminte, în continuarea învăţăturii naeionesciene, o lecţie a mărturisirii curajului, cinstei şi onoarei, a nobleţei şi credinţei asumate.

Constantin Mihai

*

Mircea Nicolau - supliment Permanenţe, decembrie 2011