Se împlinesc trei sferturi de veac de la faptele de vitejie, onoare şi credinţă ale unui mic grup de români pe pământul Spaniei. Au venit în apărarea crucii la celălalt capăt al continentului pentru că „se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos“. Numărul lor de şapte a fost unul simbolic, dar participarea lor a angajat simţirea întregului neam românesc creştin. Durerea de la marginea de apus a Europei, altarele distruse, icoanele profanate, martiriul clerului şi al monahilor care şi-au mărturisit credinţa până la capăt, au trezit vii sentimente de solidaritate pe pământ românesc. Cei care au avut viziunea corectă îşi dădeau seama că aceeaşi urgie roşie care devasta Spania era şi ameninţarea de moarte a României. O mână de tineri români gata de sacrificiu, mânaţi de un nobil ideal, au plecat la lupta cu fiara apocaliptică. Participarea lor nu a fost defel doar “simbolică”, ei cerând să lupte ca simpli soldaţi, în linia întâi, acolo unde se dădea bătălia cea mai grea. Nu a însemnat aşadar un simbolism fals, de faţadă, ci a devenit în cele din urmă un simbol profund şi autentic. Dar pentru aceasta a fost nevoie de jertfa supremă celor mai buni dintre cei plecaţi la luptă.

La 13 ianuarie 1937, în tranşeele de la Majadahonda, legionarii Ionel Moţa şi Vasile Marin şi-au dat bucuroşi viaţa pentru Hristos.

Simbolul uriaş al acestui martiriu a răscolit atunci şi de atunci încoace sufletele românilor. Jertfa lor este cinstită neîntrerupt. Dar nu numărul celor care o înţeleg şi o evocă în aceste vremuri ale necredinţei şi a răspândirii generalizate a minciunii istorice este important. Căci forţa unui simbol, după cum s-a văzut, nu stă în număr. Biruinţa spirituală obţinută prin jertfa a numai doi oameni, prin propria lor cenuşă, cea mai teribilă armă, întrece cu mult importanţa efemerelor succese cantitative, pur exterioare.

Acum, la trei sferturi de veac de la acest eveniment, paşii ne-au dus din nou la locul sfinţit cu sânge al jertfei lor. Pe data de 15 ianuarie, la monumentul înălţat la Majadahonda au venit deopotrivă români şi spanioli pentru a le pomeni jertfa, pentru a o cinsti în faţa lui Dumnezeu şi pentru a o evoca prin cuvinte ţâşnite din adâncul sufletului, menite să-i împrospăteze neîntrerupt semnificaţia în conştiinţele noastre.

Slujba de pomenire a fost săvârşită într-o atmosferă solemnă de preoţii Mircea Bejenar, Marius Vişovan şi Ciprian Chidu. Pe acest loc sfânt unde ne-am adunat înfruntând tăişul frigului, s-au ridicat la cer cântările rugăciunilor noastre împletite cu fum de tămâie.

Seria tradiţionalelor cuvântări a fost deschisă de preotul Marius Vişovan, care a evocat în limba spaniolă semnificaţia luptei şi a jertfei martirilor Moţa şi Marin. I-a urmat la cuvânt părintele Mircea Bejenar, care ne-a adus aminte de importanţa acestei jertfe pentru Mişcarea Legionară şi prin aceasta de importanţa Legiunii pentru fiinţa neamului nostru românesc. Ne-a reaminitit cuvintele pline de duh ale părintelui Iustin Pârvu, care spune inspirat: “Mişcarea Legionară este ruptă din veşnicie şi merge spre veşnicie”. S-a adresat apoi românilor dornici să cunoască mai multe despre Legiune, dornici că cunoască adevărul. Ne-a reamintit tururor că acest adevăr nu se găseşte în forme exterioare, în uniforme sau în organizaţii de faţadă, aşa cum din păcate îl înţeleg unii. Nu. Acest adevăr se găseşte în sufletul nostru. El trebuie să fie viaţa noastră interioară, să fie străduinţa noastră neîntreruptă către desăvârşirea lăuntrică. Legionarul adevărat este acel om nou, care s-a luptat şi care şi-a biruit mai întâi răul din el. Abia după aceea e capabil să se lupte cu răul din jur, din lume şi din societate. Această atitudine este întruchipată exemplar de devenirea lui Ionel Moţa şi Vasile Marin, care au urmat un asemenea urcuş spiritual, care abia la capătul său a fost încununat de jertfa supremă. Ultimul care a luat cuvântul a fost Miguel Menendez Piñar, nepotul cunoscutului luptător creştin naţionalist spaniol Blas Piñar, care a citit mesajul acestui mare prieten al României. Şi pentru spanioli jertfa lui Moţa şi a lui Marin are o semnificaţie aparte, căci ea este izvorâtă dintr-o viziune extrem de asemănătoare a orânduirii creştine a lumii, conştientă de faptul că lupta interioară, evanghelică, trebuie să preceadă orice acţiune exterioară. Sângele românesc curs la Majadahonda a înfrăţit pentru vecie popoarele noastre şi ne dă speranţa unui chip al lui Hristos care încă nu a fost complet desfigurat de decadenţa lumii înconjurătoare, un chip care mai poate străluci încă în sufletele celor două popoare înfrăţite, român şi spaniol.

La final s-au intonat imnurile Legiunii şi al Falangei, s-au schimbat gânduri, s-a exprimat bucuria revederii între oameni care, deşi trăiesc la mari depărtări unii de alţii, se regăsesc mereu, an de an, în acest loc aparte. Apoi am părăsit locul care ne-a adus împreună înspre toate zările, încărcaţi de puterea lui sfinţitoare, cu gândul la măreţia jertfei înaintaşilor pe care-i cinstim an de an.

Bogdan Munteanu