(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

Fundaţia „George Manu”

separator

Aspecte ale istoriei Mişcării Legionare din anii ´90: poziţia Comandantului faţă de divergenţele din ţară

Prin materialul de faţă dorim să ne aducem contribuţia la clarificarea unor aspecte ale istoriei legionare din primii ani după căderea regimului comunist. Din punctul nostru de vedere, acestea au fost redate în cea mai mare măsură în cartea „Mişcarea Legionară între adevăr şi mistificare“, în care reporterul Liviu Vălenaş publică un interviu cu Mircea Dimitriu (1913-2004), secretar general al Mişcării Legionare din exil, cu siguranţă persoana cea mai informată asupra subiectului şi cu privirea de ansamblu cea mai cuprinzătoare. Cu toate acestea, unele aspecte sunt încă în dezbatere, recent fiind făcute publice documente epistolare care aduc informaţii aparent noi despre perioada amintită. Astfel, în ceea ce ar putea fi ultima scrisoare trimisă de Horia Sima înaintea morţii sale (datată 17 mai 1993 şi adresată lui Ioan Halmaghi), Comandantul evocă o întâlnire pe care a avut-o la Stuttgart cu Teofil Mija, venit în mod special din ţară. Menţionăm că la Stuttgart domicilia şi Mircea Dimitriu care, după cum vom vedea, a fost şi el de faţă la întâlnire. Cităm din scrisoare:

„Am avut bucuria să întâlnesc la Stuttgart pe Dr. Teofil Mija. E un om excepţional. Un om aşezat, cuminte şi cu simţ politic al realităţilor româneşti. Am vorbit în sensul celor tratate şi de Dta. Am stăruit ca să se încheie vechea controversă cu Mircea Nicolau şi să se ajungă la o formulă de colaborare.  L-am sfătuit să se ducă la Chioreanu şi să-l determine să mai rămână câtva timp în fruntea organizaţiei, căci nu are cine să-l înlocuiască. L-am însărcinat să ia el conducerea Braşovului, ca o regiune autonomă, căci se bucură de o anumită ascendenţă asupra celorlalţi camarazi din Braşov.“ (sursa: http://www.buciumul.ro/2017/08/04/inedit-ultima-scrisoare-a-lui-horia-sima-chioreanu-reconfirmat-la-conducerea-legiunii-in-tara-2/)

Un document redactat de Mircea Dimitriu, secretarul general al Mişcării Legionare din exterior

Pentru a clarifica şi înţelege în mod adecvat mesajul scrisorii amintite mai sus, vom recurge la un document provenind de la Mircea Dimitriu. Cine l-a cunoscut, şi-l reaminteşte drept un om pedant, care cultiva o ordine meticuloasă, fiind totodată extrem de bine informat asupra tuturor grupărilor şi persoanelor din ţară sau din exil care şi-au revendicat o orientare legionară. Din arhiva care ni s-a păstrat de la el ne vom referi aici la copia (sau proiectul) unei scrisori trimise de secretarul general al Mişcării. Documentul este nedatat, dar cea mai probabilă datare pe care ne-o oferă contextul este toamna lui 1995. Lipseşte de asemenea şi numele destinatarului, dar acesta nu are importanţă. De reţinut e faptul că Mircea Dimitriu obişnuia să păstreze pentru arhivă copii olografe (nu xerografiate) ale scrisorilor pe care le expedia, aşa cum e şi cea de faţă, caligrafiată cu scrisul său inconfundabil, tributar rigorilor tehnice, inginereşti, scris folosit de autor în cazul unor documente pe care le considera importante (în altele foloseşte scrisul obişnuit, de mână). Dealtfel e posibil ca acelaşi text să fi fost trimis mai multor destinatari, căci nu conţine elemente de natură personală.

Publicăm mai jos prima parte a acestui document, cea care are relevanţă în discuţia prezentă.

„În urma hotărârilor luate la Madrid în 13 ian. 1990, H. Sima a trimis pe V. Corbuţ în ţară, pentru a afla care este situaţia ML. Pe baza informaţiilor aduse, H. Sima a fixat strategia ML din ţară astfel: „ML nu poate schimba regimul instalat, nici prin forţă şi nici pe cale electorală. Singura acţiune de care ML mai este în stare, este de a asigura „continuitatea“ ei, mai înainte de dispariţia legionarilor rămaşi în viaţă. În acest scop, trebuie câştigat pentru crezul legionar cel puţin o parte din tineret. Orice acţiune de provocare a regimului ne poate periclita atingerea obiectivului“. Corbuţ a găsit în Bucureşti un nucleu legionar activ, condus de Luca Dumitrescu şi Mircea Nicolau, ambii calificaţi de G. Bălănescu în „Din împărăţia morţii“ printre cei „duri“. H. Sima l-a chemat pe L. Dumitrescu. Acesta, fiind bolnav, l-a trimis pe Nicolau, care a raportat despre situaţia ML din întreaga ţară. H.S. a încredinţat acestui nucleu, care avea şi avantajul de a se găsi în capitala ţării, misiunea de a trece la realizarea strategiei stabilite.

După scurt timp, Luca Dumitrescu a decedat, dar nucleul din Bucureşti, condus numai de M. Nicolau, a reuşit să extindă organizarea aproape în toată ţara, în foarte scurt timp. Acest succes a alarmat însă şi regimul, care declarându-se acum democrat şi ne mai putând recurge la vechile metode de represiune, a cerut fostei Securităţi (SRI) ca să ne combată prin mijloacele ei de intrigă, infiltraţie, diversiune, dezinformare, etc. Astfel cu ajutorul unei infiltraţii (Danciu), Securitatea a dezgropat un dosar vechi de 20 de ani despre un eveniment din viaţa privată a lui Nicolau. Deşi vechi şi încercaţi legionari, ca Atanasiu, Cojocaru, Rusu şi Păun, aceştia nu au reuşit să identifice intriga evidentă a Securităţii şi au provocat (în oct. 1991) ruptura unităţii de acţiune a ML în ţară, ruptură ale cărei consecinţe au periclitat existenţa ML şi a oferit Securităţii un larg câmp de acţiune în însuşi interiorul ML, cu urmări ce, probabil, nu vor putea fi niciodată reparate.

Cei plecaţi au tulburat activitatea celor rămaşi, iar când aceştia au făcut – la sugestia Comandantului- partidul „Noua Românie Creştină“, cu simpatizanţi în frunte (ca să nu provoace), cei plecaţi au răspuns, mai întâi, cu o unificare mexicano-simistă în „Partidul Democrat Mişcarea Legionară“, eşuată din lipsă de ecou. Statutul (pe care îl am), conceput la „Cenaclul“ săptămânal al lui Milcoveanu şi Predescu (investiţi proaspăt de Apostolescu şi Sfinţescu cu şefia mexicanilor din ţară), care era frecventat de Rusu, Cojocaru, Atanasiu, Funda, Iacobescu, Zeană şi alţii, prevedea o conducere paritară şi preşedinţia de onoare pentru Noveanu. ML era transformată într-un partid, legionarii din exil trebuiau să facă cerere de înscriere aprobată, iar pentru H. Sima nu era loc în el. Pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare este interesantă opinia despre acest cenaclu a lui Radu Leonte, cumnatul lui Funda şi prieten intim şi mentor gânditor al lui Brahonschi. Deşi Ş. Milcoveanu îl ataca public pe H.S. şi a publicat într-o broşură în 1983 teza fabricată de Securitate, că H.S., ca agent plătit al lui Moruzov, a provocat din ordin dezordini pentru ca Regele să aibă motiv să-l asasineze pe Căpitan, Radu Leonte apreciază că acest „Cenaclu“ avea doar „o firavă atitudine anti-Sima“. După eşecul cu primul partid, Rusu şi Radu Leonte – Brahonschi, au făcut statutele altui partid, „Totul pentru Ţară“, conceput ca „expresia politică a ML“, şi cu intenţia vădită de a-l izola pe Nicolau, Brahonschi devenind între timp cel mai înverşunat adversar al lui. Ei au apelat la Chioreanu ca preşedinte, care însă a condiţionat de aprobarea lui H. Sima. Este fals că H.S. a aprobat acest partid. După o întâlnire a lui Mija cu H.S. în Germania, la care a participat şi D. Creţu şi cu mine, Mija a pledat pentru aprobarea partidului, care i-a fost motivat refuzată. Totuşi el a comunicat lui Chioreanu că H.S. şi-a dat asentimentul. Mai mult, aflând de pregătirile de înregistrare, H.S. i-a cerut, prin mine şi prin curier, lui Atanasiu să nu se depună cererea la tribunal. Pus în faţa unui fapt împlinit, H.S. a acceptat existenţa partidului, la întâlnirea cu Mateiaş, cerându-i însă să organizeze în ţară o conducere colectivă a ML, formată din 4 legionari nominalizaţi plus el, fiecare cu aria sa desemnată, pe care să o prezideze Chioreanu. Această încercare a Comandantului de a coordona (cel puţin) activitatea tuturor forţelor legionare din ţară, ca şi alte două încercări ulterioare, au eşuat lamentabil, fiind sabotate de Brahonschi, ajutat de Radu Leonte, Rusu, Păun, Mija, Baicu, Cojocaru, Atanasiu. Între timp Brahonschi a luat o poziţie anti-Sima, iar Radu Leonte cere, la 22 Mai 1993, demisia lui H.Sima, adăugând că „are această idee din 1991“. Aceştia l-au convins pe Mateiaş, adulându-l, că prin însărcinarea primită de la H.S. la Budapesta el a fost desemnat ca „primus inter pares“ şi deci în drept să se considere şef al ML din ţară, fiind în acelaşi timp conducătorul de fapt al partidului (preşedintele Chioreanu fiind bolnav şi senil), „care este în realitate însăşi ML“. Mateiaş s-a complăcut în această postură şi a început să se comporte ca atare.

Aşa-zisa „unificare“ de la 5 febr. 1994 a celor două partide, impusă de cererile vehemente ale legionarilor neangajaţi în cele două partide, a fost (cum a spus ulterior Brahonschi) numai o stratagemă pentru a obţine dizolvarea partidului concurent al lui Nicolau şi absorbirea grupului lui în partidul „Pentru Patrie“ (denumirea de „Totul pentru Ţară“ nefiind acceptată de Tribunal). După numai 6 luni, când au constatat, după o furtunoasă şedinţă a conducerii mixte, unde Brahonschi şi Mija au excelat prin violenţa atacurilor (28 mai 1994), că nu-i pot subordona, vechea conducere a PPP s-a adunat în secret (8 aug. 1994) şi a exclus din partidul ei pe noii veniţi. Mocanu şi Atanasiu au demisionat şi ei din PPP. Excluşii şi demisionaţii, rămaşi fără partidul dizolvat la 5 febr. 1994, au fondat „Fundaţia Prof. George Manu“ ca mijloc de activitate.“

Ne oprim aici cu preluarea conţinutului acestei scrisori, din care fragmentul de mai sus poate fi citit în scan la finalul acestui articol.

Semnificaţia întâlnirii de la Stuttgart în lumina acestor documente

Întrebarea care se pune după lectura acestor două fragmente de epistole este: care a fost data aproximativă a acelei întâlniri de la Stuttgart la care se face referire în ele? Cumva în aprilie–mai 1993 (adică scurt înainte de data expedierii acelei probabil ultime scrisori a Comandantului)? Sau mai devreme, mai degrabă spre începutul lui 1993? Vom vedea îndată de ce aceste aspecte sunt relevante.

Din scrisoarea Comandantului nu aflăm care a fost scopul întrevederii cu Teofil Mija, însă el este dezvăluit de Mircea Dimitriu: T. Mija a venit pentru a pleda cauza proiectului partidului „Totul pentru Ţară“, ca formă de organizare politică a grupării care s-a separat de cea a lui Mircea Nicolau (şi care avea deja înfiinţat partidul „Noua Românie Creştină“). Mircea Dimitriu afirmă că acest nou proiect nu a primit aprobarea Comandantului. Să indice oare scrisoarea lui Horia Sima către Ioan Halmaghi altceva? Credem că nu. Convingerea noastră este că Horia Sima a încercat să militeze până în ultima clipă pentru unificarea celor două grupări adverse din ţară. Problema principală era însă aceea că într-una din ele (cea din jurul proiectului TPT) se aflau şi contestatari de-ai săi. Prin urmare, Comandantul a înfiinţat în toamna lui 1992 acel grup de comandă, despre care tot Mircea Dimitriu spune (într-o circulară datată 1 iunie 1993, adresată legionarilor din ţară): „Pentru planul legionar el a prevăzut un „Grup de comandă“ sub preşedinţia lui Chioreanu, ajutat de Mateiaş. Membrii Grupului sunt egali între ei şi conduc unităţi geografice bine delimitate. Pentru Capitală este prevăzut Nicolau. Pentru planul politic, H.S. a considerat că Nicolau şi Atanasiu sunt cei mai potriviţi să aprecieze corect evenimentele politice cotidiene şi de aceea l-a prevăzut pe Nicolau în colaborare strânsă, sinceră şi loială cu Atanasiu. El cunoştea bine relaţiile încordate dintre ei, dar era convins că amândoi, în virtutea trecutului lor legionar, vor fi în stare să îngroape tot ce-i desparte şi să tragă împreună la carul greu al misiunii ce li s-a încredinţat.“ (sursa: http://www.buciumul.ro/2017/08/04/inedit-ultima-scrisoare-a-lui-horia-sima-chioreanu-reconfirmat-la-conducerea-legiunii-in-tara-2/)

Era vorba prin urmare doar de oameni care îi erau loiali, în încercarea de a alcătui o structură aflată deasupra planului politic, unde diviziunea părea ireversibilă, datorită intenţiilor de înfiinţare a încă unui partid. Tot dintr-un document publicat pe internet (http://www.buciumul.ro/2013/02/03/totul-pentru-tara-20-ani-i ) aflăm că la 30 ianuarie 1993, grupul de iniţiativă pentru (re)înfiinţarea partidului „Totul pentru Ţară“ a alcătuit un protocol în care era nominalizat un consiliu politic provizoriu, organism menit să înceapă demersurile întregistrării partidului la Tribunal. După cum se ştie, procedurile s-au tărăgănat, înregistrarea sub acest nume a fost refuzată, partidul înfiinţându-se oficial abia în septembrie 1993 sub denumirea „Pentru Patrie“.

Să încercăm aşadar să coroborăm informaţiile conţinute în cele două scrisori. Cel mai plauzibil scenariu privind datarea întâlnirii de la Stuttgart este înainte de 30 ianuarie 1993. Pentru această ipoteză pledează amănuntul că grupul de iniţiativă al noului partid şi-a trimis un emisar în occident pentru a obţine aprobarea Comandantului. Acesta, adică Teofil Mija, s-a întors în ţară cu un răspuns. Mircea Dimitriu ne spune că răspunsul a fost negativ, dar că Mija ar fi comunicat contrariul. Ca urmare a acestei pretinse aprobări (care de fapt nu a fost dată), s-a ţinut şedinţa din 30 ianuarie 1993, în al cărei protocol se menţionează începerea demersurilor pentru legalizarea partidului.

În caz că vizita lui Teofil Mija în Germania a avut loc totuşi după 30 ianuarie 1993, atunci semnatarii documentului privind intenţia de înregistrare a TPT au trecut la fapte fără acordul Comandantului, punându-l în faţa unui fapt împlinit, şi încercând să-şi pledeze cauza de pe aceste poziţii.

În fine, încă o ipoteză poate fi aceea că Mircea Dimitriu e cel care nu spune adevărul. Mai precis, Comandantul şi-ar fi dat totuşi aprobarea pentru înfiinţarea acestui partid. Se susţine însă aceasta prin textul scrisorii Comandantului către Ioan Halmaghi? În mod evident, nu. Dimpotrivă. Din scrisoare reiese preocuparea sa evidentă de a contribui la reunificarea celor două grupări, de a nu exclude pe nimeni (spre deosebire de cei care-l voiau exclus cu orice preţ pe Mircea Nicolau). Această poziţie e subliniată de însăşi afirmaţia Comandantului că l-ar fi sfătuit pe Mija să găsească o cale de reconciliere cu gruparea Nicolau. Or, este evident că o asemenea reconciliere nu putea avea loc prin existenţa a două partide concurente. Din mesajul Comandantului, formulat în termeni diplomatici, cu o preocupare evidentă de a aprecia calităţile ambelor părţi aflate în divergenţă, reiese limpede că prioritară era tocmai o asemenea reconciliere, iar nu înfiinţarea de noi structuri politice. Tot Comandantul subliniază că pe planul legionar, acel „Grup de Comandă“ sub conducerea onorifică a lui Nistor Chioreanu (dar provizorie, după cum reiese chiar din exprimarea Comandantului din scrisoarea către I. Halmaghi: anume Chioreanu, care nu era în deplinătatea puterilor, „să mai rămână câtva timp în fruntea organizaţiei, căci nu are cine să-l înlocuiască“) rămâne esenţial pentru atingerea acestui scop. Şi din circulara lui Mircea Dimitriu din 1 iunie 1993 (dată înainte de înfiinţarea oficială a partidului „Pentru Patrie“) se poate deduce acelaşi lucru: dincolo de acel grup de comandă, pentru planul politic era prevăzut Mircea Nicolau (a cărui grupare avea deja un partid) alături de Atanasiu. Aşadar, nici în acest document nu găsim vreun indiciu pentru faptul că partidul „Pentru Patrie“ ar fi avut girul Comandantului, are cărui planuri organizatorice erau cu totul altele.

După cum este ştiut, la scurt timp după moartea Comandantului (în orice caz, după 1 iunie 1993, data circulării lui Mircea Dimitriu), Grupul de Comandă s-a destrămat de facto (a se vedea fragmentul de mai sus din scrisoarea lui Mircea Dimitriu) iar ruptura dintre cele două tabere s-a oficializat. Au urmat de-a lungul anilor următori o serie de tentative (eşuate) de reconciliere, dar aceste aspecte ţin de o altă perioadă a istoriei legionare postdecembriste, care nu face obiectul textului de faţă.

Mircea Nicolau a avut în permanenţă susţinerea Comandantului

La final dorim să mai punctăm doar un singur aspect. Unul din cei mai vehemenţi contestatari ai lui Mircea Nicolau a fost chiar Teofil Mija. E de presupus că la întâlnirea sa cu Horia Sima (alături de Mircea Dimitriu şi Dumitru Creţu), el a încercat să pledeze nu doar cauza viitorului partid, ci şi pentru scoaterea din schemă a lui Mircea Nicolau. Fapt care nu a fost acceptat de Comandant, acesta îndemnând la reconcilierea părţilor, la trecerea peste diferende şi orgolii şi la punerea constructivă în lucrare a calităţilor tuturor celor implicaţi. Din păcate, tocmai Teofil Mija nu a urmat acest îndemn al Comandantului (despre care avem chiar mărturia sa olografă), ci a continuat cu linia contestatară. Astfel, în fragmentul din scrisoarea lui Mircea Dimitriu din care am citat la început, Teofil Mija este considerat alături de Gh. Brahonschi unul din principalii responsabili pentru eşuarea demersurilor menite să reconcilieze cele două tabere: „Brahonschi şi Mija au excelat prin violenţa atacurilor (28 mai 1994)“.

În anii ´90, în mediile legionare au circulat şi o serie de acuzaţii de natură personală la adresa lui Mircea Nicolau, inclusiv asupra unor aspecte care s-ar fi petrecut în închisoare (autorul lor fiind chiar T. Mija, după cum sugerează comentariul care însoţeşte publicarea ultimei scrisori a Comandantului). În această privinţă, menţionăm faptul că Horia Sima a luat cunoştinţă de existenţa lor (repetăm: de existenţa unor simple afirmaţii, nu a unor fapte dovedite indubitabil) încă din 1990: „De la unul din ei, Virgil Mateiaş, am primit o scrisoare la Madrid, în care îmi scrie anumite lucruri din închisoare necunoscute mie. Ăştia cari au venit, au legătură cu Mircea Nicolau. Sunt cum s-ar zice pe linie.“ (Horia Sima, scrisoare către Nicolae Roşca, Madrid, 16 sept. 1990). Atât din acest scurt fragment, cât şi din alte scrisori, reiese în mod evident că Horia Sima i-a acordat lui Mircea Nicolau în permanenţă girul său. „Pe aici a venit Mircea, cu o mulţime de veşti bune şi mai puţin bune din ţară.“ (Horia Sima, scrisoare către Nicolae Roşca, Paris, 8 nov. 1991). Veştile mai puţin bune se referă cu siguranţă la ruptura din octombrie 1991 evocată în documentul lui Mircea Dimitriu. De asemenea, şi în ultima sa scrisoare, scrisă cu scurt timp înaintea morţii sale, Comandantul îi îndeamnă pe contestatarii lui Mircea Nicolau să caute o formulă de reconciliere cu acesta*.

După opinia noastră, acestea sunt concluziile fireşti şi logice care se pot trage prin coroborarea informaţiilor cuprinse în cele două documente la care ne-am referit în acest text. Nădăjduim ca el să fie lămuritor şi de folos pentru toţi cei interesaţi de istoria legionară în primii ani după 1990.

 

*Notă: Ulterior, odată cu trecerea anilor, între Mircea Nicolau şi Teofil Mija pare să se fi produs totuşi o împăcare (implicită, dacă nu explicită). Cei care i-au cunoscut i-au putut vedea adesea participând împreună la comemorări, unde stăteau unul lângă altul şi se întreţineau într-o atmosferă cordială. Dealtfel şi revista noastră „Permanenţe“, condusă de Mircea Nicolau, a publicat de-a lungul vremii o serie de texte apreciative despre Teofil Mija.