(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

Dr. Iosif Niculescu

separator

File de istorie: Antonescu a eliberat-o pe Ana Pauker din închisoare

Iunie 1944 - Batalionul II din Reg. 22 infanterie Târgoviste îsi ocupase pozitiile de luptă în Moldova, în spatele Târgului Frumos, lângă vestitul Cotnari, făcând parte din frontul de apărare stabilit între munti si Prut, ca să apere partea sudică a Moldovei, cea de nord în Bucovina fiind deja în stăpânirea armatei Rosii. Era un batalion greu încercat, aproape nimicit la Cotul Donului, refăcut în grabă, dar fără comandant. Într-o după amiază, iată că mult asteptatul comandant apare sub chipul unei namile de om, de abia mergând (avea 120 kg) si care de îndată ce a apărut pe marginea soselei pe care acest batalion trebuia să o apere (zisa strasse 5) a strigat „Unde este doctorul?” Chemat în grabă, îmi ordonă (era locotenent colonel) să-i iau tensiunea, căci se sufocă. Într-adevăr avea tensiunea 23, era obez si era si foarte cald. Îmi spune că era Lt. Col. Cealîc de fel din Târgu Jiu, fost magistrat militar, detasat disciplinar drept comandant de batalion de infanterie pe linia întâi. Dar de ce disciplinar? În zilele care au urmat am aflat din fir în păr povestirea fostului Presedinte al Tribunalului Militar al corpului I armată Craiova.

Iat-o pe scurt. Într-o dimineată de mai, pe când se pregătea să plece de acasă la tribunal, primeste un telefon. De la cine? De la Maresalul Antonescu. I se ordonă ca pe detinuta Ana Pauker pe care urma să o judece în acea dimineată, să facă în asa fel si să nu o condamne, desi fusese parasutată de armata bolsevică împreună cu cel ce urma să devină ministrul Bodnăras, în scopuri subversive. Mirat, Lt. Col. Cealîc a căzut pe gânduri întrebându-se ce personaj va fi fiind acea detinută sovietică de a ajuns să stârnească simpatia si protectia a însusi conducătorului tării, fiindcă el nu stia că va avea de judecat în acea zi o astfel de personalitate. Se duce la Tribunal si într-adevăr i se înmânează dosarul detinutei. Intrigat o studiază de la distanta de la care se afla si-si dă seama că are în fată o persoană de exceptie. Stătea pe scunul respectiv întepată si cu atitudine care nu se potrivea unei detinute ajunsă în acea pozitie, în cursul războiului. Nimic din statusul ei nu trăda frica, nici pe departe spaima.

Se încep negocierile si în fata probelor aduse era neîndoielnic că era spioană militară, ajunsă pe teritoriul tării în mod ilagal etc. Între aceste dovezi si ordinul maresalului distantă ca de la cer la pământ! Cu greu si călcându-si greu pe constiinta de judecător militar dar si de supus la ordine, reuseste să scoată o condamnare de numai 5 ani de puscărie. După încheierea programului, îngândurat se înapoiază la domiciliu.

Din nou telefon de la Bucuresti. Cu ton înfuriat acelasi maresal îl apostrofează pe magistrat reprosându-i că nu a respectat ordinul! Bietul Cealîc nu stia cum să se scuze, cum să se apere. Toate argumentele „juridice” invocate au fost zadarnice. A fost destituit din functia de sef comandant al Tribunalului Militar Craiova. Nerespectându-se principiul juridic din dreptul roman „non bis in idem”, adică nu se condamnă cu două pedepse pentru aceeasi greseală, după destituire este pedepsit cu trimiterea pe front în linia I, în fruntea unui batalion de infanterie.

Însumi, mirat, l-am întrebat: „De ce, domnule colonel, nu ati făcut în asa fel încât să o achitati?” „Dar, doctore, a fost imposibil. Întrebând-o la sfârsitul dezbaterilor ”în definitiv voi comunistii ce vreti cu România asta? Ce vreti să-i faceti?, răspunsul detinutei a fost prompt, plin de îndrăzneală, fără nici o retinere: 'Vrem să o împărtim, să o transformăm în trei republici sovietice!' La acest răspuns, auzit de toti cei prezenti în acea sală, cum as fi putut să o achit?"?

Mai apoi am aflat că detinuta nu a stat prea mult în temnită, fiindcă la cererea autoritătilor sovietice, a fost schimbată cu un detinut român, învătătorul basarabean cunoscut ca „Mos Ion Codreanu” care, nevrând a părăsi Basarabia, a fost prins si întemnitat de sovietici. Schimbul a fost făcut la Ungheni, la care a asistat una din fiicele detinutului Ion Codreanu, care mi-a si povestit cum s-au desfăsurat faptele.

La putină vreme, fosta detinută de la Craiova, venea pe tancurile rusesti si ajungea nici mai mult nici mai putin decât Ministru de Externe al României!, iar tovarăsul de parasutare, Bodnăras, ministru de război!

Oare atunci, în fata judecătorilor militari a delirat sau în ce stare psihică a fost detinuta Ana Pauker când a strigat: vrem împărtirea României! Nu a delirat, ci a îndrăznit să dezvăluie planul (pentru noi secret!) al conducerii bolsevice de la Moscova cu referire la România. Într-adevăr, la putină vreme după aceea, după cum se stie, în urma jertfei aduse pe câmpurile de luptă împotriva nemtilor lui Hitler de amata română (statistici oficiale asupra pierderilor de pe acel front încă nu avem!), cu greu Tov. Stalin aprobă „retrocedarea Ardealului”, dar nu asa, pe gratis, ci cu conditia ca statul român să accepte crearea în inima tării a celebrei si de tristă amintire „regiune autonomă maghiară”. Iată-l pe internationalistul Stalin, devenit peste noapte un apărător al maghiarilor, ba mai mult făcându-i stapâni peste un tinut care nu a fost niciodată unguresc, ci a fost locuit de secui si de români. Procesul de metamorfozare a secuilor în maghiari fiind încă în desfăsurare, desi după cum se stie ungurii si secuii nu au fost niciodată prieteni între ei, este acum oarecum desăvârsit de ucazul de la Moscova care denumeste tinutul secuiesc a fi zonă ungurească si-l transformă în regiune autonomă maghiară.

Ca si când secuii nu ar fi existat, intitulatura createi zone „autonome” nu se aminteste în acest caz nimic de ei. De aceea este legitimă întrebarea: ce a avut în gând tovarăsul Stalin când a poruncit înfiintarea abuzivă si fără nici un reazem istoric, etnic sau juridic al acestei regiuni maghiare?

Cine a fost acel inspirator care l-a convins împotriva evidentei pe Stalin să dea un astfel de ucaz? Nu a transpirat până acum de nicăieri vreo informatie că Stalin a devenit peste noapte maghiarofil atât de înversunat, încât a îndrăznit a călca în picioare istoria, evidenta etnică etc. si recunoscând transformarea secuilor în maghiari să-i cadoricească pe unguri cu acest nou creat „cui al lui Pepelea” în inima României? Nu cumva una a spus si alta avea el de gând?

Dezvăluirea Anei Pauker pare a ne oferi lămurirea: acea regiune nu era decât una din viitoarele republici sovietice plănuite ca să înlocuiască pe harta Europei fosta Românie. Nici pe departe Stalin nu a hotărât aceasta cu gândul la maghiari. Visul lui (revelat de tovarăsa Ana) era altul. El viza ajungerea stăpânirii sovietice până la ambele versante ale Carpatilor. Era astfel o pozitie „ideală” pentru viitoare operatiuni „de pace” cu tancuri si rachete. Prin această „regiune autonomă” el îi creea armatei sovietice operând spre Câmpia Panonică, un serios reazem si în primul rând asigurarea căilor de transport, nu numai atât? Oare nu stia el „planul lui Makensen”?

Se stie că după pacea de la Bucuresti din 1917, nemtii în loc să atace Moldova prin Nord, prin Galitia si Bucovina, a încercat o secretă (la început) actiune (neînteleasă decât de Maresalul Averescu) de străpungere a Carpatilor la „Cotul” din Vrancea si împingerea ostilor germano-austriece pe valea Putnei, eventual si a Trotusului în câmpia care amabilă îi astepta să-i conducă la Constanta - ăsta era planul german. Se înfăptuia (vorba românului: dintr-o pălită, două lovite) o dublă actiune: se ajungea la Marea Neagră, creându-se armatei germane posibilitatea de aprovizionare prin Dardanele (iată noima „prieteniei” germano-turcesti, iată rolul dinastiei de Saxa-Coburg pe tronul Bulgariei), dar se mai realizează si altceva hotărâtor, pentru ei în sens pozitiv si pentru România în sens negativ: ruperea legăturii dintre Moldova si Muntenia. Gândul era vechi, când la 1859 între adversarii unirii austro-ungarii s-au numărat - curios lucru - alături de turci. Unirea celor două principate lovea grav interesele si a unora si a altora - Sfânta Providentă a vrut altfel si unirea s-a înfăptuit! Planul era va să zică vechi. Stalin încerca a-l realiza el, spre folosul rusesc, răsturnând planul german.

Cât de durabilă a fost creatia lui Stalin se stie - la prima ocazie Ceausescu a desfiintat-o. La cârmă la Moscova nu mai era filo-maghiarul Stalin. Revolutia ungurească de la 1956 a cam răcit maghiarofilia rusească, asa încât planul rusesc a trebuit să fie amânat, dar nu părăsit.

Într-adevăr, după revolutia din 1989, căzând Ceausescu, se creea o situatie favorabilă spre împlinirea unor visuri. Cu greu după 15 ani de manevre dintre cele mai subtile avem în Covasna prefect maghiar (nu secui) iar UDMR a căpătat investitura „guvernului României” de a se îngriji „părinteste” de Constanta! Va să zică la cele două capete ale drumului visat de Makensen se găsesc două mari prietene. Dar ce zic „prietene”? Sunt mâinile unuia si aceluiasi personaj, gata să se prindă una de alta ca să realizeze strângerea în brate a Moldovei dacă vrea sau a Munteniei, care-i mai însemnată politic, căci în ea este capitala tării, de unde se pot manevra lucrurile pe căi „pasnice si democratice”. Oare în 1917 când Makensen plănuia străpungerea Carpatilor, cine comanda la Bucuresti? Acum cine asistă la Bucuresti cum se întind bratele de la munte la mare si invers? Si atunci în 1917 era la Bucuresti stăpânire germană (bratele având la dreapta si la stânga pe austrieci si pe unguri), iar astăzi nu-i la fel?

Putea, oare, Guvernul, zis al României, să dea în mâinile ungurilor capetele drumului ei, dar si energia nucleară a tării? Oare pe acest drum de la munte la mare nu-i si Cernavodă?

Mai există un regiment 32 Mircea si 7 Prahova ca să-l oprească pe noul Makensen?

"Permanente" Nr. 2/2005