(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

Bogdan Munteanu

separator

„Portretul luptătorului la tinereţe“ – cronică

Încă de la anunţul premierei sale internaţionale în cadrul festivalului de la Berlin din primăvara acestui an, filmul „Portretul luptătorului la tinereţe“ al regizorului Constantin Popescu a stârnit controverse. Nici n-a mai contat aspectul că unii l-au contestat fără măcar să-l vadă. S-a cerut chiar interzicerea sa din partea unor organizaţii evreieşti din România, cărora organizatorii festivalului nu le-au dat însă (din fericire) curs. Pretextul? Ideea că filmul ar glorifica un grup de legionari, care fără îndoială nu puteau fi decât nişte fanatici exaltaţi şi extremişti antisemiţi. Mai lipsea doar termenul de “bandiţi” pentru a reveni exact la terminologia cu care comuniştii i-au etichetat şi sub care i-au vânat cu acribie pe aceşti luptători pentru libertatea şi demnitatea neamului nostru. Este adevărat: filmul amintit se inspiră, uneori până la detaliu, din cartea “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” a lui Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul unui grup de rezistenţă din Munţii Făgăraşului, devenit în ziua de azi un adevărat simbol al întregii rezistenţe armate anticomuniste din România. Dar, în polemicile din perioada lansării filmului, însuşi realizatorul său a fost nevoit să dea o serie de dezminţiri şi de explicaţii, fără de care poate că însăşi cariera sa viitoare ar fi fost periclitată. S-a precizat că filmul nu are tentă legionară şi că nu-i glorifică pe legionari. Ba mai mult, unele cronici îl prezentau ca fiind fără nici un fel de mesaj, că pelicula ar portretiza doar nonsensul unei lupte fără sfârşit a unor disperaţi care nu mai aveau nici o şansă de întoarcere. Adică un fel de “demitizare” tipic postmdernistă.

Filmul nu a avut încă premiera oficială în România. Până acum vizionarea sa a putut avea loc doar în cadre ne- sau semi-oficiale. Cu toate acestea, cred că merită relatate impresiile pe care filmul le transmite spectatorului şi mai ales publicului românesc. Dacă nuanţele sub care l-au prezentat alţii, aşa cum reiese de mai sus, ar fi conforme cu realitatea, cu siguranţă că nu ar fi meritat un asemenea demers, mai ales în aceste pagini. Dar impresia produsă defilm e una foarte puternică, încât vizionarea sa poate fi recomandată din capul locului, pentru cât mai multă lume. E o veritabilă zguduire a spectatorului, în cel mai anti-hollywoodian stil cu putinţă. Iată mesajul, în caz că se îndoia cineva că ar avea unul. Iar cei care nu au ajuns să citească cartea din care se inspiră filmul, sunt îndemnaţi implicit să o facă, mai ales dacă au rămas marcaţi de ceea ce au văzut.

Plecând de la premisa unuia care este familiarizat cu memorialistica luptelor din munţi din care s-a inspirat filmul, putem încerca să ne punem în situaţia realizatorului. Anume aceea de a găsi o viziune artistică optimă, în care să îmbine elemente reale cu altele de ficţiune şi mai ales de a preîntâmpina eventualele acuzaţii, care s-a văzut că nu au întârziat să vină. Se poate spune că în aceste cadre impuse, creaţia lui Constantin Popescu îşi atinge obiectivele propuse într-un mod remarcabil.

După vizionare, devine limpede ce îşi propune şi ce nu îşi propune acest film, totul într-un mod deliberat şi atent cântărit. El este în primul rând un portret fidel şi detaliat, dar nu atât al luptătorilor, cât mai ales al comunismului, a stării mentale care i-a făcut posibilă instaurarea la noi în ţară. Violenţa, ticăloşia, bestialitatea, pseudo-inteligenţa feroce şi de multe ori de o eficacitate macabră –dar ironizată în mod magistral în film – toate acestea răzbat cu putere printr-o serie de scene-cheie, care se întipăresc puternic în sufletul spectatorului, fie că este vorba de şedinţele de la Securitate, de violenţele împotriva celor care s-au opus, în sate, cu arma, în munţi, sau cu sufletul, în închisori. Realismul brutal al acestor secvenţe, dar şi finul portret psihologic, de o acurateţe remarcabilă, făcut cozilor de topor comuniste întrece chiar –fie-mi permisă această opinie subiectivă- realizarea cunoscutului regizor Wajda din filmul “Katyn”. Daca la Wajda linia principală e totuşi una cu caracter melo-dramatic, în filmul lui Constantin Popescu mijloacele artistice sunt cu totul altele, care credem că surprind mult mai bine realitatea crudă a comunismului, pe care mulţi din ziua de azi se fac că au uitat-o sau nu mai sunt interesaţi de cunoaşterea ei.

“Portretul luptătorului” pe care îl creionează filmul este însă mult mai estompat. Aceasta şi pentru că sunt omise unele detalii prezente în carte, care ar clarifica mult mai bine profilurile morale ale luptătorilor. De pildă lipseşte aproape cu desăvârşire simbolistica creştină, ştiut fiind faptul că membrii grupului erau oameni religioşi, care se rugau, ţineau sărbători şi citeau liturghia în fiecare duminică, chiar în condiţiile grele ale vieţii de fugar pe munte. Totuşi, chiar şi aşa, “portretul” realizat de film este unul cât se poate de pozitiv. Nici vorbă de o aşa-zisă “demitizare” sau de ironii similare cu cele introduse la adresa comuniştilor. Aceste personaje profund ticăloase aveau desigur nevoie în film de o contrapondere, de cineva care să reprezinte, într-un fel sau altul, “binele”. Iar aceştia nu sunt alţii decât luptătorii grupului Ogoranu. În secvenţele care îi are în prim-plan, portretul lor este unul uman, nu de fiară, cum sunt arătaţi comuniştii în adevăratul lor fond sufletesc. Sunt multe imagini în care ei sunt prezentaţi plini de exuberanţă tinerească, mai ales în momentele lor de răgaz. Mai mult, au fost transpuse în imagini o serie de secvenţe memorabile ale cărţii, fie întâlniri cu trupele puse pe urmele lor, fie cu acei pionieri inocenţi. Din toate acestea reies, fie şi indirect, unele trăsături ale profilului lor moral. Ei nu au tras niciodată primii. Au ucis doar atunci când n-au avut încotro, când au fost atacaţi. În rest, fie au lăsat bileţele ironice, fie au tras în aer. Iar dialogul cu grupul de copii care îi vedeau pe viu drept nişte tineri normali, în vreme ce în imaginaţia lor „bandiţii“ erau nişte creaturi fioroase, reprezintă o memorabilă transpunere artistică a unei întâmplări cât se poate de reale.

Scenele în care personajul principal, Ion Gavrilă Ogoranu, explică sensul luptei lor sunt puţine, dar totuşi prezente şi suficiente cât să confere şi un anumit mesaj filmului. Un exces de asemenea scene ar fi transformat un film artistic de certă valoare într-unul de propagandă, chiar dacă s-ar fi apropiat mai mult de realitate. Să nu uităm totuşi că rolul artei nu este acela de a prezenta realitatea până în ultimul său detaliu, cât mai degrabă de a sugera, de a trezi o scânteie în sufletul oamenilor cărora le este adresată. Cu toate acestea, subiectiv vorbind, filmul nu ar fi avut decât de câştigat dacă ar mai fi inclus alte câteva secvenţe psihologic definitorii, rămânând însă în cadrele artei adevărate, libere şi fără tendinţă. Probabil că realizatorul nu a dorit să-şi asume un risc mai mare, deşi ar mai fi fost ceva loc de asta. Dacă nu poate fi vorba de o “demitizare” a eroilor, putem cu siguranţă remarca o tentativă discretă de “mitizare” a lor, nu numai prin faptul că li s-a închinat un film care va rămâne pentru istorie, dar şi prin toate aceste secvenţe, atâtea câte sunt ele, care îi prezintă cu simpatie şi admiraţie, rămânând totuşi pe terenul unui film de ficţiune, inspirat din fapte şi personaje reale.

Faptul că Ion Gavrilă Ogoranu şi grupul său au ajuns personajele unui film care încearcă să se transpună în perspectiva lor e un fapt remarcabil, care nu face decât să le consfinţească locul în istoria demnităţii noastre naţionale. Care să fi fost sensul luptei lor? Sau nu reiese aşa ceva cu suficientă limpezime din film? Ei au luptat în primul rând pentru cei capabili să înţeleagă. Din generaţia lor sau din generaţiile viitoare. Erau conştienţi că pentru majoritatea românilor vor rămâne mereu neînţeleşi. Dar unii, înţelegem foarte bine. Iar Constantin Popescu este primul regizor de film care a înţeles şi el. A rămas la rândul său marcat, asemeni multora care au citit cărţile rezistenţei. Încât cred că trebuie să apreciem din tot sufletul faptul că şi-a închinat propria viziune artistică unor personaje şi fapte reale. E şi acesta un omagiu sui-generis, care va rămâne o premieră în arta cinematografică românească.

"Permanente" Nr. 8/2010