–Cartea întemniţată 50 de ani vede lumina tiparului-

În data de 20 mai a fost lansată la ICR, și din nou, în data de 12 iunie, la târgul de carte Bookfest, cartea scriitorului Dinu Pillat, “Așteptând ceasul de apoi”, o carte cu un destin cutremurător. “Întemnițată” în arhivele Securității timp de 50 de ani, ca și corp delict, timp în care a fost considerată pe rând distrusă, pierdută, arsă și în cele din urma descoperită întâmplător, în arhivele CNSAS, în anul 2008 (anunțul publicat de CNSAS, trecând neobservat) și ajunge să se întoarcă în familia scriitorului, abia în 10 martie 2010.[1]

Cartea a constituit principalul motiv care a dus la arestarea scriitorului, condamnat la 25 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civilă de către autoritățile comuniste, în cadrul procesului infam al așa-numitului “lot Noica-Pillat”, printre care s-au aflat Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Păstorel Teodoreanu, Arșavir Acterian, Nicolae Steinhardt și alţii. O parte dintre aceștia au citit manuscrisul, primit de la autor, la care se adaugă și personalități ale criticii literare ca Tudor Vianu , George Călinescu, Șerban Cioculescu, care însă nu au fost incluși în proces, fiind deja în colaborare sau deschidere față de regimul comunist.
Scriitorul a declarat în cadrul procesului, din 1960, „M-am inspirat din psihoza mistică a mişcării legionare, nu l-am scris cu intenţie subversivă”, dar ca urmare a interogatoriilor, anchetatorii au decis că romanul face “apologie legionară” și s-a hotărât în cele din urmă condamnarea „pentru crima de uneltire contra ordinii sociale„ și pedeapsa maximă.
Fiica scriitorului, Monica Pillat, menționează în introducerea romanului că, „publicarea romanului va da posibilitatea cititorilor să vadă că scrierea pentru care Dinu Pillat a fost condamnat pentru crima de înaltă trădare este dovada vie a nevinovăţiei sale”, și astfel nu există îndoială, ca și în cazul celorlalte personalități condamnate în același lot, că era mult înainte hotărâtă condamnarea. În prefața cărții, de al cărei autor suntem înștiințați încă de pe copertă, Gabriel Liiceanu citează câteva din declarațiile scriitorului din timpul anchetelor și de la proces, care împreună cu declarațiile celor care au primit manuscrisul de la Dinu Pillat, apar evident scrise în urma amenințărilor și torturii sau ca încercări de a proteja pe alții.

Dinu Pillat avea să fie eliberat după 5 ani de închisoare, în 1964, odată cu amnistia generală și, în urma solicitărilor pentru recuperarea manuscrisului, este înștiințat oficial că manuscrisul a fost distrus. La această cumplită lovitură, mai dureroasă decât însăși nedreapta condamnare, se adaugă și îndepărtarea scriitorului, în anul 1975, din institutul literar al lui George Călinescu, unde a fost primit imediat după eliberare, care pentru scriitor a fost ca o a doua și definitivă condamnare și a grăbit probabil moartea acestuia, în iarna aceluiași an.

Romanul editat de Humanitas este, după declarațiile proprii ale autorului, lucrarea cea mai reușită și se situează tematic între celelalte două romane, Tinerețe ciudată (1943) și Moarte cotidiană (1946).

Ne surprinde încă din prefața romanului argumentația domnului Liiceanu, - care încearcă parcă să scuze sau să justifice tema romanului și să ne convingă de lipsa ei de părtinire ideologică -declarația următoare: “Lucrul scandalos, «greşeala de neiertat», cum spune Cioran, nu este că ei «concep un viitor pentru o ţară ce nu avea nici unul», ci că imaginează mântuiri colective. Că amestecă istoria cu mistica şi judecata morală şi religioasă cu crima. Drumul către paradis nu poate trece prin infernul sângelui vărsat. Lumea de «aici» şi cea a Împărăţiei Cerului nu pot trăi decât în disjuncţie.”
E adevărat că în roman este vorba despre crimă, despre impulsuri criminale, despre resorturile psihologice tulburi care împing conștient sau nu, la crimă, sinucidere, alegere radicală. Mai puțin despre amestecul istoriei cu mistica sau a judecății religioase cu crima și deloc chiar despre “ideologia” legionară, despre Căpitanul ei sau despre problemele țării. Nu găsim nicăieri nimic împotriva Mişcării Legionare și cu atât mai puțin aprecieri la adresa ei (aici suntem de acord cu Dl. Liiceanu).
În primul rând, dacă luăm în discuție crima despre care vorbește Dl. Liiceanu, anume crima cu scop politic, ideologic, sau cum vrem să o numim, născută în frământarea tragică a unei tensiuni fie personale, politice, istorice, odată pusă în act, se cere până la urmă asumată de către cel care a săvârșit-o. Creștinește, categoric nu în deznădejde, ca Iuda. Moral sau din nici un alt motiv, nu poate fi justificată în nici un fel, pentru că o crimă nu poate fi justificată, în aceeași măsură în care e un păcat cumplit. Poți găsi înțeles, nu justificări, în impulsul unei trăiri, în suferința prilejuită de soarta camarazilor, a problemelor țării, a apărării credinței, (în ce privește pe legionarii de atunci), în asumarea, conștientă sau nu, a propriei jertfe, cu speranța unui impact social, a unei treziri colective sau chiar din motive justițiare (din care se exclude categoric răzbunarea oarbă). Dar crima rămâne crimă, atât pentru cel care a săvârșit-o, cât și pentru ceilalți, fie că îi găsesc justificări sau o condamnă, pentru că apasă asupra ei cuvintele Mântuitorului ca “Cei ce trag sabia, de sabie vor pieri”(pag. 90), fie social - prin justiţie, fie prin lucrarea conștiinței, fie chiar prin judecata viitoare. Pusă în balanță, contează mai puțin faptul că nu e săvârșită din interese egoiste, cât de mult contează felul cum înțelegi raportarea la propria crimă, posibilitatea pocăinței și ispășirea pentru restul vieții. Abia de acolo poate începe adevărata jertfă, așa cum este în mai mică măsură, cea a pierderii libertății civile sau chiar a vieții.

La nivelul conștiinței se produce o ruptură care poate să ducă la prăbușire sau la îndreptare. Resortul psihologic al acestei sfâșieri se regăsește și în „Aşteptând ceasul de apoi”. Nu întâmplător cartea a ajuns să poarte acest titlu, după cel inițial de ”Vestitorii" Sfântului Gheorghe, numele fictiv care desemnează în roman, Legiunea Arhaghelului Mihail. Și nu putem să nu remarcăm și nota profetică, care leagă de titlu și viața lui Dinu Pillat și poate destinul unei generații.

În al doilea rind crima nu poate fi, în niciun caz, o minciună. Asemenea propriei morți, crima nu este niciodată o minciună. Ea spune adevărul crud, tragic, brutal, violent, șocant, al unei crize, al unei alegeri dramatice, foarte personale, al unei tensiuni cumplite. Întotdeauna înfăptuită de o persoană, nu de o abstracțiune, care a ales în deplină libertate, între a fi și a nu fi. Nu putem spune însă același lucru și nu reiese aceeași claritate, fie ea și cutremurătoare, din fraza de încheiere, din citatul de mai sus: „Lumea de «aici» şi cea a Împărăţiei Cerului nu pot trăi decât în disjuncţie.”
Cugetarea este cel puțin suprinzătoare, ținând cont de pregătirea intelectuală a domnului Liiceanu, mai ales că este în contradicție directă cu teologia creștină, cu Scriptura și scrierile Sfinților Părinți, dacă nu chiar cu scrierile unor teologi sau chiar filosofi recenți. Presupusa disjuncție între Împărăție și lumea de aici, ne trimite cu gândul la un proiect existențial, personal, secular, cu iz gnostic, fără nici o legatură cu Dinu Pillat sau romanul sau. Nu face obiectul acestui articol să studiem acest raport în detaliu, dar putem consemna pe scurt unele aspecte esențiale.
Hristos S-a întrupat, a fost răstignit și a înviat, și prin asta a unit, a întrepătruns și a făcut posibilă străpungerea violentă si paradoxală a limitei(morții) care separă lumea de aici, de cea a veșniciei, a îndrăznelii, pentru că El a biruit lumea. Acesta este însuși rostul Întrupării, care a făcut posibilă întrepătrunderea acestor două lumi, care a început cu redobândirea Chipului, cu refacerea ontologică a structurii lumii create, care dă posibilitatea împlinirii făgăduinței prin perspectiva eshatologică a lucrării asemănării. Departe de a fi divergente, cele două lumi converg, prin restabilirea ierarhiei firești. Nu este o disjuncție, ci o ierarhie restabilită. Această ierarhie este întărită și în ”Pentru legionari", carte pe care Pillat, a mărturisit în cadrul achetei, că a folosit-o ca material de inspirație în alcătuirea romanului.
Făcându-se unealta smerită a vrerii lui Dumnezeu (nu folosindu-se de numele acesteia), lucrând in istorie (și nu altfel), omul îndrăznește să străbată limita și să devină partaș, de-a dreptul, la lumea Împărăției, la pogorârea veșniciei în timp istoric, în clipă, tainic...în om. Istoria își găsește împlinire numai în acest sens, pentru un creștin și de altfel pentru orice om. Dăm la rândul nostru „chip” veacului, împlinind voia lui Dumnezeu și nu acționând pe două planuri, ci tocmai unindu-le în noi. Mulți din cei ce au suferit prigoana comunistă, au “străpuns” în multe locuri veșnicia și prin aceasta urmele rămase în istorie, ca mărturie pentru noi, sunt de neșters. Dacă recitim doar în acest context „Drumul către paradis nu poate trece prin infernul sângelui vărsat. ”, ajungem la o concluzie contrară, din păcate. Altfel spus, prin propriul sânge, prin propria jertfă, dar nu prin vărsarea sângelui celuilalt, unde alegerea nu este îngrădită.

Mulți nu vor fi înțeles retragerea Căpitanului în tăcere, recursul la legalitate, dizolvarea din proprie inițiativă a Mişcării, a acțiunii politice, sau atitudinea lui mistică de la Jilava, ținând cont de şcoala legionară, de până atunci, a muncii, a disciplinei, a onoarei, intransigența politică radicală, rezistența la compromis și chiar a răzbunării oricărei trădări. Noi înțelegem acum. Mijlocit de mărturia jertfei din închisorile comuniste, Căpitanul va fi înțeles poate, încă de atunci.

Revenind în sfârșit la carte, este limpede un roman de ficțiune. Contează mai puțin cât de bine cunoștea autorul doctrina legionară si intimitățile vieții legionare sau chiar realitatea istorică a epocii. Este conceput sub forma unui roman psihologic, realist, cu accente onirice și simbolice profunde, cu dimensiune creștină. Dinu Pillat nu se oprește doar la scandalul amestecului misticii religioase cu cultul faptei radicale sau al crimei, ci merge mai departe. Citatele biblice alese și felul în care sunt transpuse în roman, arată o înțelegere bună a chemării creștine în înțelesul ei autentic, de tensiune între aici și dincolo, de cale a crucii, al nădejdii îndreptării și întoarcerii acasă, în familiaritatea intimă, dar pierdută a începutului.

Construcția romanului este una geometrică, care fascinează prin structura armonioasă și schema matematică. Se găsesc de altfel în text, referințe la Dan Barbillian, la matematică și la șah. Structura capitolelor este secvențială și narațiunea urmărește pe rând, fiecare personaj, reluat în următoarea secvență de capitole, autorul explorând relațiile dintre personaje, consecințele acțiunilor și întretăierile prilejuite de întâlnirea personajelor.
Este construit cu limpezime și claritate. Nu dă senzația de sumbru, de atmosferă încărcată, și tenebroase framântari ale conștiinței (cum întâlnim de pilda la personajele lui Dostoievsky, și el pomenit în carte), ci e dinamic, fără a se pierde la suprafața lucrurilor.
De altfel și felul în care sunt articulate personajele, te trimite cu gândul aproape imediat la Dostoievsky. Regăsim în roman un tip clasic de anarhist (numele de Vasia Voinov, nu poate fi întâmplător), precum și teoretizări și planificări cinice și forme de activism spontan, care caută mântuirea în violența faptei, lipsită de glasul conștiinței. Dacă la Dostoievsky e vorba de “Dacă Dumnezeu nu există totul e permis”, la Pillat, unele personaje, par a spune, “Dacă Dumnezeu s-a întrupat și a înviat, totul e permis”. Personajele cu trăsături negative, majoritatea legionare, sunt înfățișate aproape grotesc în imoralitatea lor, împietrite spiritual, în frustrare aproape sinucigașă față de viață. Apar chiar si trădări din motive josnice, cu amestec de deșteptări erotice și porniri sexuale perverse, orgolii adolescentine, frământari existențiale și neliniști fără ieșire, familiare în literatura interbelică. Întâlnim parvenitism, reacții absurde, impulsuri telurice, instinctive, de a distruge din temelii ordinea veche și tot ce o reprezintă, până la clădiri și oameni, la limita experienței, a faptei, care să dea sens absurdului propriei existențe. Toate acestea se regăsesc în disonanță clară cu virtuțile din educația legionară, cum ar fi camaraderia și disciplina, care în percepția unor personaje, sunt percepute ca exterioare, false. Nu regăsim nicăieri amintită concepția specfic legionară despre valoarea muncii (poate doar o scurtă amintire a unei tabere), de formarea caracterului, de onoare (iarăși pentru personajele din prim plan). Toma Vesper, numele fictiv al Căpitanului, este abia schițat, rămâne doar la rolul de simbol, mai degrabă neclar, dar nu este pus in discuție, nici prin fapte, nici prin curgerea evenimentelor, ci doar prin impactul asasinării sale asupra celor care îl urmau.
Trăsăturile morale negative își pun amprenta și în fizicul personajelor: dinți stricați, cocoașă, păr dezordonat, aparență de vagabond etc.
Nădejdea o întâlnim sub forma inocenței copilăriei, în farmecul eroismului, în căldura prieteniei, la personajele frățiorilor de cruce (în special la Ștefănucă), încă elevi de gimnaziu, care se simt atrași de ispita aventurii, a camaraderiei, a înscrierii pe linia unei atitudini nobile, în slujba unui țel superior, dincolo de interesul individual. Pentru ei însă grozăvia realității, a morții și a violenței absurde, fără nici un înțeles, poate duce la zguduiri de conștiință tragice, imposibil de depășit, asemenea unui vid de necuprins.

Romanul reține discret farmecul vechiului, al vigorii morale risipite, al vieții creștine în înțeles bun, al potențialului de bine și de îndreptare din om. Nu este fatalist, pentru că oferă portițe de întoarcere. Este de fapt o răfuială cu orbirea anarhistă, cu colectivismul, cu intoleranța lipsită de discernământ, cu siluirea adevărului religios în tipare activiste, nu restrâns la „extremismul” specific legionar, cum sugerează dl. Liiceanu. Într-un fel sunt probleme care probabil și le-au pus legionarii și singuri, în avalanșa frământărilor istorice, a prigoanei și a dorului de faptă, care s-a însoțit cu felurimea de ispite, pe care o putem numi “pădurea cu fiare sălbatice”. Vorba străveche a cronicarului Miron Costin, o găsim rostită de un personaj scârbit de “fatalismul” istoriei “Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii”.

Pentru a îndepărta orice sugestie de tentă ideologică a romanului, este suficient să căutăm principala acuzație adusă obsesiv legionarilor, antisemitismul. În începutul romanului, cumva desprins de tot ce urmează, personajul Rotaru, care este identificat de Dinu Pillat în cursul anchetelor, cu comandantul legionar Vasile Cristescu (inspirat de fapt din asasinarea de către jandarmi a profesorului) este uimit de reacția mulțimii dintr-un iarmaroc evreiesc : “Pentru a li se zădărnici întrunirea, care începuse pe oborul iarmarocului de la capătul micului târg evreiesc, ce minte bolnavă de frică răspândise din senin zvonul că veniseră să dea foc dughenelor îmbâcsite? Rotaru nu mai văzuse niciodată un asemenea fenomen de psihoză colectivă. Îşi aminti că făcuseră senzaţie de când sosiseră în coloană de marş, disciplinaţi ca o unitate militară. “ În scena de furie antisemită de la facultate, declanșarea de violență asupra profesorului evreu (inspirată de relatarea lui Mihail Sebastian), seamănă tot cu o astfel de psihoză colectivă, semi-conștientă, iar cei implicați se justifică prin porniri instinctuale, prin învălmășeala momentului, iar antisemitismul lor pare mai degraba o formă ideologică exterioară, cu origine propagandistică, nu asumată, ci mai degrabă interpretată ca un rol, în care de fapt nu se regăsește nici unul. Nici motive politice nu există. Când apar manifestări de ură, planuri de distrugere, porniri violente de răzbunare sau crimă, întreaga ordine existentă a societății sau clasa politică conducătoare este vizată. Crima „vestitorilor” din prima parte a romanului, care duce la predarea lui Toma Vesper și scoaterea în afara legii a mişcării „Vestitorilor”, de fapt asasinarea ministrului I. G. Duca, este dublată spre sfârșit de cea a lui Armand Calinescu, care în roman apare sub numele de Sebastian Răutu. În schimb se vorbește de “omul nou”, de revoluționarea societății (nu de reforma morală a caracterului) și schimbarea ei din temelii (fără nici o legatura cu trecutul, cu tradiția locală sau creștină, specifice unei mișcări naționaliste). Fără îndoială că acest lucru ne face să ne găndim mai degrabă la ideologiile de extremă stânga. Manuscrisul a fost început în anul 1948 (și încheiat in 1955), când mulți legionari se aflau de mult timp în temniță și în acel an chiar, începusera arestările masive, din inițiativa recent înființatei „Securități”. Mai curând autorul reclamă extremismul și psihoza revoluționară de masă, propaganda depersonalizantă a uniformizării, care sugrumă persoana și expresia libertății, indiferent de culoarea ei politică și semnalul de alarmă tras este întemeiat în semnele sumbre ale prezentului. “Ce e admirabil însă la Dinu Pillat e curajul de a construi o ficţiune mai periculoasă decât o mărturie. Masca legiunii peste chipul partidului comunist nu era menită să ascundă trăsăturile, ci, parcă dinadins, să atragă atenţia asupra lor"[2]

Poate tocmai din acest motiv a scandalizat puterea comunistă și astfel destinul tragic al personajelor cărții, a devenit și al cărții și implicit al autorului.

Daca întâlnim unele profeții involuntare în roman, este poate tocmai pentru că au niște premize extrem de lucide. Se mai strecoară și unele fraze aparent întâmplătoare, cu rol simbolic, poate strecurate “ascuns” in text, care amintesc discret de frumusețea uneori întemnițată sau ascunsă în suflet, în puritatea copilariei, de mireasma amintirilor, de puterea credinței curate, de camaraderia autentică, clădită pe iubirea de aproape. Explorând dramele personale, zbuciumul lăuntric, la nivel psihologic, Dinu Pillat, păstrează totul la dimensiune umană. Așteptându-și ceasul judecății, cartea și-a regăsit în cele din urmă locul în istorie și și-a câștigat dreptatea, cu prețul unei lungi absenţe și cel al suferinței și posibilităților literare curmate, ale aceluia care i-a dat viață. Este cu atât mai prețioasă ca valoare, cu cât se înscrie tematic în trăirea unei generații cumplit sfârtecate de urgia comunistă și nu în ultimul rând pentru alegerea cadrului controversat, menținut în prim plan, pe parcursul întregului roman, în care alege scriitorul să-și desfășoare personajele.

Note:

[1]. Detalii despre cum a ajuns să fie descoperită, în Adevărul, Simona Chițan, „Povestea cărții arestate de securitate”
[2].Cosmin Ciotloș, Masca transparentă