(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

separator

Coloana infinită

Plecat la începutul acestui secol din satul său oltenesc ca un mag cu toiagul în mână, sculptorul Constantin Brâncusi a poposit pe malurile Senei, în Parisul care l-a primit si adoptat. Geniul creator al fiului de tăran din satul de sub muntii Gorjului a revolutionat gândirea creatoare a veacului său, devansând expresia formelor contemporane si creând gramatica nouă a unor sinteze esentiale în plastică. Lemnul, piatra sau metalul au căpătat în mâinile lui înfătisări lipsite de accidental si destinate unei durate dincolo de limita unei singure epoci. Formele adunate sub ciocan si daltă, de nu stiu unde si nu stiu de la cine, ca marile cântece si versuri ale popoarelor, te duc spre origini si influente în care, ici-colo, firul rosu al genialitătii anonime poate fi usor urmărit. Unde ai mai întâlnit oare simplitatea Portii, a Mesei sau a Coloanei fără de sfârsit? Cioplitura lor se înrudeste cu cea a unor mâini necunoscute. Rafinamentul operei brâncusiene nu e însă rezultatul încâlcit al unor teorii ci, în cea mai mare parte, apartine intuitiei seculare a artizanului genial anonim. Uneori făcând apel la materia nepieritoare a metalului pretios, mâna stia să strângă pe forme esentiale miracolul luminii pe care apoi o împrăstie în jur, ca dintr-un mic soare. În orice caz, Brâncusi nu este scoală. Misterul simplitătii pe care îl stăpâneste în întreaga sa operă nu poate fi nici predat la un curs nici, mai ales, învătat.

Să ne închinăm în fata genialitătii ce-i recunoastem si mai ales să învătăm din modestia existentei sale, să vorbim cu decenta soaptelor în preajma sa...

Corneliu Baba

 

Coloana infinită


Tot merge-nainte coloana,

din cripte spre ceruri pilastru,

când purpură vie ca rana

si când ca luceafăru-albastru.

 

Jos, încă, arama tresaltă,

părând o lupoaică-nstelată.

Alături, o piatră înaltă

e-un vultur străpuns de săgeată.

 

Tari scuturi si lăncii si spade,

sau lanturi si aripi aeve

însiră Rovine, Posade

si drepte Suceve.

 

Granitul, aici, parcă geme

si dincolo-i scrâsnet de dinti.

Alt ev creste-n sus peste vreme,

alt timp peste evuri fierbinti.

 

Tăcerea din stei când o pipăi,

simti sânge svâcnind dedesupt.

Urechea ti-o pui si-o risipă-i

de inimi ce bat ne-ntrerupt.

 

O lacrimă clară cât luna

palpită în trunchi mineral.

De-ngheată-n columnă furtuna,

o doină tot urcă la deal...

 

Ba stă Eminescu-n tulpina

de rocă, ba arde-n Oituz,

si sus, tot mai sus, ca lumina,

baladele curg din cobuz.

 

Făcută-i din lupte si hore,

din cântec si vârf de hanger,

pe crestet cu mari aurore,

coloana ce zboară spre cer.

Radu Gyr

 

Pasăre măiastră


La altitudini strasnice de foc,

ne cheamă câte-o pasăre măiastră.

îi arde-n plisc o tandără de astră,

de parc-a spart luceafărul în cioc.

 

Momiti de strălucirea ei albastră,

multi sângerăm pe stânci din bloc în bloc,

si mai putini, în tragicul noroc,

sus ne cuminecăm cu prada noastră.

 

O pogorâm pe lut, sub lacăt, dar

ce slută e minunea în cătuse

si ce zdrobiti părem, când nu clestar,

 

ci rumegus îi gâjâie în guse

si când în locul penelor de jar

i-atârnă grele aripi de cenuse.

 

Radu Gyr