Ceea ce se stie îndeobste despre trecutul legionar al lui Noica este un amestec de inexactităti si de poncife regretabile. De pildă, se crede că aderarea lui Noica la Miscarea legionară a fost o aventură inspirată de o hotărîre pripită, luată într-o clipă de răbufnire afectivă, cum de asemenea se crede că iesirea lui din Miscare s-a petrecut în clipa în care, aflînd de omorîrea lui Iorga, Noica, în semn de condamnare a unei crime cu care nu întelegea să se solidarizeze, s-a retras definitiv din Legiune.

În realitate, Noica nu s-a dezis niciodată în chip oficial de Miscarea Legionară, cum de altfel niciodată, nici măcar în declaratia pe care a dat-o în cursul anchetei din 1959 de la Securitatea din Pitesti, nu a făcut vreo referire directă la apartenenta sa legionară. Bunăoară, în cadrul acelei declaratii justificative, Noica recunoastea neadevărul a trei dintre ideile în care crezuse în perioada interbelică – ideea tărăneasă, ideea colectivismului national si ideea germană – si scria: „Dacă mai există astăzi fascism pe lume este un anacronism care nu poate face decît necinste tărilor respective. Iar dacă, în ce priveste lumea românească, mai există undeva oameni ce se numesc legionari, sau oricum altfel dar păstrează aceeasi mentalitate si orbire, atunci nu poti decît să întelegi măsurile de protectie pe care le iau autoritătile“ (arhivă personală).

Asadar, nici o referire pe care Noica s-o facă la propriul trecut, si asta în situatia în care, constrîns de „măsurile de protectie“ ale autoritătilor, Noica ar fi putut în acele clipe să declare orice. Iată de ce felul acesta evaziv de exprimare, un fel ce seamănă mai curînd a eschivă si a omisiune voită, nu poate avea decît o singură explicatie: filozoful român evita să vorbească de-a dreptul despre angajarea sa legionară nu atît din speranta vană că, în felul acesta, îsi poate induce în eroare anchetatorii – cărora oricum nu trebuia să le spună nimeni care era trecutul politic al lui Noica, fiindcă îl stiau si singuri –, ci pentru că se străduia, dintr-o elementară onestitate, să nu-si renege anii în care gîndirea lui se desfăsurase într-o matcă nationalistă de tip legionar. De aici felul ambiguu si voalat în care Noica si-a scris declaratia.

Întorcîndu-ne în timp si urmărind firul cronologic al evenimentelor, se poate spune cu certitudine că Noica a intrat în Miscarea Legionară imediat după aflarea vestii privind asasinarea lui Corneliu Zelea-Codreanu. La acea vreme, Noica, în vîrstă de 29 de ani, se afla la Paris cu o bursă de studii (mai 1938– iunie 1939) si, de îndată ce a primit stirea crimei (30 noiembrie 1938), a trimis în tară o adeziune scrisă prietenilor săi, prin care le împărtăsea hotărîrea de a intra la rîndul său în Miscarea Legionară. Tot atunci l-a anuntat pe Alexandru Rosetti, directorul Editurii Fundatiilor Regale, că îsi întrerupe colaborarea cu această institutie, deoarece nu întelege să mai păstreze relatii cu un forum cultural aflat sub patronajul lui Carol al II-lea.

Cînd Noica, în „Fisa clinică“ din Sase maladii ale spiritului contemporan, se referă la acest episod, se mărgineste să scrie că, sub impulsul unei educatii aristocratice care îi dicta să intre în bătălie numai de partea celui învins, a hotărît să coboare în arena publică într-un moment cînd, din punct de vedere politic, totul era pierdut. Altfel spus, cînd nimic nu te mai îndeamnă să continui, abia atunci merită să continui cu adevărat. Si Noica chiar asta a făcut, a intrat în Miscare într-un moment de degringoladă si de stupoare generală, cînd omorîrea lui Corneliu Zelea-Codreanu părea să-i usureze lui Carol al II-lea efortul de a se păstra la putere cu pretul dictaturii.

Numai că aderarea lui Noica, desi a fost declansată de un eveniment venit din afară, nu a fost la rîndul lui un simplu gest exterior, făcut de ochii lumii si numai sub imperiul unei revolte momentane, ci această aderare a fost precedată, în sufletul filozofului, de un proces treptat de convertire lăuntrică. Noica nu era omul ale cărui gesturi să fie lipsite de o substantă interioară: era un om integru, un intelectual de o netăgăduită onestitate, si de aceea este nefiresc să ni-l închipuim săvîrsind un gest atît de încărcat de consecinte fără o îndelungată deliberare prealabilă. Asadar, Noica nu a intrat în Legiune din stupoare sau din revoltă, ci dintr-o convingere pe care si stupoarea si revolta nu au făcut decît să o întărească si să o îndemne spre o manifestare publică.

Că asa stau lucrurile o dovedesc chiar mărturiile scrise ale celor care l-au cunoscut pe Noica în acea perioadă, si aici amintesc doar două volume: cartea lui Duiliu Sfintescu, Răspuns la întrebări ale tinerilor care doresc tot adevărul despre Miscarea Legionară (Editura Crater, 1996) în care autorul, coleg cu Noica la Liceul Spiru Haret, vorbeste de o convertire în sapte trepte a filozofului, si apoi Jurnalul lui Mihail Sebastian (Humanitas, 1996), din ale cărui rînduri reiese că evenimentul al cărui impact asupra lui Noica a fost răscolitor a fost jertfa lui Mota si Marin din 13 ianuarie 1937 de la Majadahonda. O dată cu acest sacrificiu, Noica, ca de altminteri atîtia intelectuali români, a intuit cît paroxism presupune o jertfă făcută în numele unui ideal pentru al cărui triumf lupti pînă la capăt. În fata mortii asumate cu bună-stiintă, orice declamatie retorică si orice subtilitate teoretică se dovedesc simple zorzoane efemere: rămîne doar gestul ca atare, un gest care te dezarmează si totodată te cutremură. Acesta a fost momentul crucial în urma căruia Noica a început să se convertească la credinta legionară. A fost vorba, asadar, de genul de simpatie pe care o capeti în urma unei radicale răscoliri sufletesti. A fost momentul cînd Noica a cunoscut exemplul viu a ceea ce înseamnă să ai un ideal si să crezi în el cu totul. Si dacă Noica a rămas în tară pînă la sfîrsit, desi, începînd cu anii ’70, putea foarte bine să emigreze, acest lucru a tinut într-o anumită măsură si de idealul nationalist pe care îl descoperise în perioada interbelică, un ideal pentru care altii, înaintea lui, merseseră pînă la capăt. Ambele cărti pe care le-am pomenit dovedesc acelasi lucru: nu moartea lui Zelea-Codreanu a declansat convertirea lui Noica, ci convertirea începuse cu mult înainte, mai precis cu doi ani mai devreme, si ea a culminat cu adeziunea oficială la Miscare, în momentul aflării asasinatului.

Nu există nici o mărturie potrivit căreia Noica l-ar fi întîlnit vreodată pe Corneliu Zelea-Codreanu sau că ar fi fost văzut la Sediul Miscării din Str. Gutenberg nr. 3, cum de altfel nu există nici o însemnare care să vorbească despre o eventuală participare a lui Noica la un cuib legionar sau la vreo tabără de muncă legionară. Noica nu a fost legionar încadrat într-un cuib, ci a fost simpatizant legionar. Iar modul în care Noica si-a manifestat public apartenenta la Miscare a fost unul exclusiv gazetăresc, filozoful român punîndu-si condeiul în slujba Legiunii în două prilejuri.

Mai întîi, la 8 august 1940, în plină dictatură regală, Noica publică pe spezele proprii revista Adsum (titlu latinesc, cu întelesul explicit de „Sunt aici“ si cu subîntelesul de „Sunt de fată legionari, nu v-am părăsit“), revistă apărută într-un singur număr, ale cărei articole, cu exceptia unuia singur, au fost toate scrise de Noica. Exceptia este reprezentată de articolul intitulat Vai de voi…, semnat „Mircea. K.“, care a fost scris de vărul primar al lui Noica, Mircea Casassovici, la rîndul lui legionar încadrat. Revista aceasta, neavînd parte de o difuzare oficială, a fost împărtită de Noica, din mînă în mînă, cunostintelor si prietenilor.

În al doilea rînd, în perioada septembrie-octombrie 1940, cînd România, stat national legionar, era guvernată de conducerea bicefală Antonescu–Sima, Noica a fost redactorul-sef al oficiosului legionar Buna Vestire, unde a publicat 20 de articole cu continut legionar. În Era libertătii, vol. I, Horia Sima scrie: „La reaparitia ziarului «Buna Vestire» în 1940, multi din vechii colaboratori nu mai erau în viată. Au pierit asasinati la 21 Septembrie 1939 din ordinul Regelui Carol, Mihail Polihroniade, Valeriu Cârdu, Alexandru Cristian Tell, Virgil Rădulescu, Nicolae Totu si Bănică Dobre. Componenta noii redactii a fost următoarea: Director: Grigore Manoilescu, fratele profesorului. Prim-redactor: Constantin Noica. Secretar de redactie: Valeriu Olaniuc. […] După aparitia articolului lui Grigore Manoilescu, «Cu mănusi», ziarul a fost suspendat o săptămână din ordinul Generalului Antonescu si la reaparitie a luat directia lui Alexandru Constant, care era si Ministrul Propagandei. O dată cu Grigore Manoilescu, a părăsit redactia si Constantin Noica, fiind înlocuit cu Horia Stamatu“.

În consecintă, în noiembrie 1940, Noica pleacă în Germania, însotindu-l pe fostul său director, Grigore Manoilescu – care fusese numit atasat cultural la Ambasada Română din Berlin – si lucrează ca referent de specialitate la Institutul German-Român din Berlin. Va sta la Berlin pînă în mai 1940, cînd se va întoarce în tară si îsi va sustine la Universitatea din Bucuresti doctoratul cu teza Schită pentru istoria lui Cum e cu putintă ceva nou. În timpul dictaturii antonesciene, Noica, în semn de solidaritate cu legionarii care fuseseră trimisi pe front, se prezintă ca voluntar spre a se înrola în Armata Română, însă este repede respins, fiind declarat inapt pentru război din cauza renalectomiei unilaterale (extirparea chirurgicală a unui rinichi) pe care o suferise în 1935, în urma îmbolnăvirii de tuberculoză renală.

Din acest moment, dimensiunea legionară a persoanei lui Constantin Noica se va estompa, filozoful încheind parcă un legămînt al tăcerii în această privintă: nu va mai vorbi si nu va mai scrie despre Legiune, concentrîndu-se exclusiv asupra cărtilor sale de filozofie. Si tot din acest moment nu se mai poate vorbi de legionarul Noica fără riscul de a-i exagera si chiar de a-i denatura viata. Cu alte cuvinte, din ceea ce fusese Noica în perioada interbelică nu a mai rămas, după război, decît filozoful si cărturarul. În schimb, propria latură legionară Noica si-a reprimat-o si si-a înăbusit-o pînă la stergere completă. Asadar, chiar dacă Noica nu s-a dezis public de Legiune, el s-a îndepărtat de atitudinea si viziunea unui legionar propriu-zis. Pesemne că va rămîne un mister felul în care Noica, în clipele lui de singurătate, îsi privea propriul trecut, nimeni nestiind dacă, în sinea lui, mai rezona cu convingerile interbelice, sau dacă, tot în sinea lui, le privea ca pe niste excese inerente dintr-o epocă de irepetabilă incadescentă colectivă. Cert este că cei care l-au cunoscut după 1944 stiu că filozoful ocolea cu încăpătînare discutiile si chiar întîlnirile ce ar fi putut să aibă legătură cu acest episod biografic.

După cel de-al doilea război mondial, întrucît făcuse parte dintr-o familie de aristocrati ce posedaseră proprietăti întinse de pămînt în judetul Teleorman, lui Noica i se va confisca averea si, între 1948 si 1958, va avea domiciliu fortat la Cîmpulung-Muscel, pentru ca apoi, între 1958 si 1964 să fie detinut politic la Malmaison, Jilava, Văcăresti, Aiud si Pitesti. Pe foaia matricolă a detinutuluilui Noica de la închisoarea Jilava, în dreptul rubricii privitoare la apartenenta politică, stă scris: „legionar“.

Filozofia lui Noica este în principal o teorie despre întreaga existentă a lumii (ontologie), dar o teorie în care, oricît te-ai strădui, nu găsesti puncte comune cu spiritul si doctrina Miscării Legionare. Singura latură a filozofiei lui Noica care te poate duce cu gîndul la o apropiere doctrinară de nationalismul interbelic este cea dedicată spiritualitătii românesti.

Astăzi, cărtile pe care Noica le-a scris cu privire la specificul românesc reprezintă tintele de predilectie asupra cărora denigratorii filozofului îsi îndreaptă cu precădere atentia, cu intentia de a-l compromite si de a arăta că Noica, fiind un mare nationalist, nu putea fi decît un filozof de rang inferior.

În realitate, Noica, cel putin pentru cultura română, este un filozof peste care nu se poate trece. Noica a căutat cu încăpătînare o formă de filozofie în care limba română si spiritul românesc să reprezinte nu doar o trăsătură locală si izolată a unui popor printre alte popoare, ci o dimensiune indispensabilă a întregii culturi universale. Si căutarea aceasta a realizat-o chiar cu pretul jertfirii, în unele locuri, a valabilitătii si coerentei ontologiei sale. Căci, în fond, asta a vrut Noica: să găsească în fibra românului acele virtuti de spirit care, reprezentînd atuul nostru într-o necrutătoare selectie a valorilor, să ne dea putinta de a supravietui cultural mai departe.