(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

separator

Nikolai Berdiaev - Un nou Ev Mediu

(fragmente)

Pentru a ajunge la Renastere a trebuit ca fortele creatoare ale omului sa se adune din belsug. Mai intai este o magnifica inflorire care se intinde apoi in tot lungul istoriei timpurilor moderne. Aceasta profunzime o datora omul ascetismului medieval. Totusi, omul modern arata nerecunostinta catre spiritul care ii salvase puterile. Istoria moderna a trait pe o profunzime de forte creatoare, iar fortele omului, cu timpul s-au cheltuit. Se cuvenea omului Europei moderne sa epuizeze toate iluziile umaniste pana la capat pentru a ajunge, in culmea istoriei sale, la autodistrugere, la clatinarea fundamentelor chiar ale identitatii omenesti.

Totul face sa se creada ca drumul pamantesc al istoriei omului nu constituie decat o incercare spirituala pentru el, o preparare pentru o alta viata. Toate realizarile istoriei reprezinta tot atatea esecuri formidabile. Renasterea nu a izbutit, nici Reforma si nici „Luminile”. De asemenea, nu au izbutit nici revolutiile inspirate din „lumini” si sperantele pe care le aduceau cu ele s-au distrus. In acelasi fel nu va izbuti socialismul in actiune.

(...)

Cu cat omul european se indeparteaza de Reanstere, cu atat fortele sale creatoare se altereaza. Momentele sale de cea mai grandioasa inaltare raman legate de o intoarcere spre Evul Mediu, il aduc la izvoarele crestinismului.

Avem puternice motive sa credem ca puterile creatoare ale omului nu pot fi regenerate si identitatea omului restabilita decat printr-o noua epoca de ascetism religios. Numai o astfel de epoca, singura o astfel de epoca, revenind la sursele spirituale ale omului, va putea sa concentreze toate puterile acestuia si sa impiedice ca identitatea sa sa se pulverizeze cu totul. Omul trebuie sa ajunga la aceasta, ajuns odata la culmea istoriei sale noi. Nu mai trebuie sa se bizuie pe o noua renastere de nici un fel dupa secatuirea puterilor sale spirituale, dupa ratacirea in pustiul vietii, dupa zguduirea asa de puternica a identitatii omenesti. Daca ar trebui sa se stabileasca o analogie, ar trebui sa se spuna atunci ca ne apropiem nu de Renastere, ci de un nceput intunecos de Ev Mediu si ca va trebui sa trecem printr-o noua barbarie civilizata, printr-o noua disciplina, printr-un nou ascetism religios, inainte de a vedea nascand zorile unei noi si inimaginabile Renasteri.

(...)

Prin umanism se pusese o problema colosala a carei tema era omul. In dialectica tragica a istoriei moderne vad aceasta tema care se afirma. Si aparitia chiar a umanismului nu trebuie considerata ca o adevarata neizbanda, ca un rau absolut. Experienta umanista prezinta o semnificatie pozitiva. Soarta a voit ca omul s-o traiasca. Omul trebuia sa treaca prin libertate si in libertate sa accepte pe Dumnezeu. Acesta era sensul umanismului.

(...)

Experienta umanista trebuie sa fie epuizata. Caile umanismului sunt astazi toate parcurse; dar este nevoie sa se mearga mai departe. Dialectica interna si distrugatoare pe care o cuprindea umanismul a adus omului o gigantica materie de experienta. Ori o intoarcere la aceasta stare mai simpla in care se gasea omul european -inaintea erei umaniste a timpurilor moderne- este imposibila. Timpurile moderne au dedublat si ascutit totul in om. In aceasta sta principala lor semnificatie, mult mai mult decat in cuceriri sau realizari pozitive. Cercetarile timpurilor moderne ne aduc o mare cunostinta prin umanism. O mare problema a fost pusa. Azi omul a sfarsit cu viata separata de centrul sau religios si cautarea unui nou echilibru religios al vietii sale -adica o aprofundare spirituala- este iminenta. Omul, in toate directiile activitatii sale, nu se mai poate mentine mult la exterior, la suprafata fiintei. El trebuie sa intreprinda o miscare in adancime ori sa se videze definitiv. Dupa marile incercari si zguduiri ale timpului nostru, o adancire trebuie sa se produca. Este in puterea omului european sa se degajeze odata pentru totdeauna de iluzia umanista. Se produce o sciziune intre cele doua parti opuse dinafara si dinauntru. Judecand dupa numeroasele simptome, ne apropiem de o noua epoca istorica, de o epoca asemanatoare primului ev mediu, acela inca obscur al secolelor al VII-lea, al VIII-lea si al IX-lea care au precedat Renasterea medievala. Si multi dintre noi trebuie sa-si simta afinitatea cu ultimii romani. Acesta este un sentiment nobil. Ceva comparabil nu se trezea oare in noul suflet crestin al Fericitului Augustin, cand pericolul ameninta Roma cu navala lumii barbare? Tot astfel, acum multi dintre noi pot sa se considere ultimii si credinciosii reprezentanti ai vechii culturi crestine din Europa amenintata de foarte mari pericole externe si interne.

De-a lungul epocii acesteia de barbarie noua, desi civilizata, pe care o presimtim, va fi nevoie sa purtam lumina nestinsa, cum a fost purtata altadata de Biserica crestina. Numai in crestinism se reveleaza si se pastreaza imaginea omului. Crestinismul a scapat pe om de demonii naturii, adica, vreau sa zic, de demonolatrie. Numai mantuirea crestina a putut da omului puterea de a se ridica si spiritualiceste, de a se tine drept; ea a smuls pe om din puterea fortelor elementare ale naturii, in care omul cazuse si carora se daduse sclav. Lumea antica a elaborat forma omului. In ea a aparut energia creatoare a omului, dar personalitatea omeneasca nu era inca scapata de dominatia fortelor elementare ale naturii, omul spiritual nu era inca nascut. A doua nastere a omului, care nu mai e naturala, ci spirituala, are loc in crestinism. Umanismul, el insusi, isi primeste adevarata sa umanitate de la crestinism. Antichitatea nu era capabila sa i-o dea. Dar umanismul, in dezvoltarea sa, a separat umanitatea de fundamentele sale divine. Si iata ca atunci cand umanismul -la sfarsit- a despartit pe om de divinitate, el s-a intors, in acelasi timp, impotriva omului si s-a pus sa distruga chipul acestuia; pentru ca omul este chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Cand omul nu a mai vrut sa fie decat chipul si asemanarea naturii -adica un om natural- el s-a supus, prin aceasta, chiar fortelor elementare inferioare si si-a instrainat chipul. Omul este din nou hartuit de demonii in fata carora este neputincios a le rezista si de care nu se poate apara. Centrul spiritual al personalitatii omenesti s-a pierdut. Intoarcerea umanismului contra omului constituie tragedia timpurilor moderne. El este cauza infrangerii fatale a Renasterii si a ruinii sale inevitabile.

Oamenii epocii noastre spun bucurosi ca crestinismul nu a reusit, nu si-a tinut fagaduielile si conchid la absurditatea unei intoarceri spre el. Dar faptul ca umanitatea europeana nu a realizat crestinismul, ca l-a desfigurat si l-a tradat chiar, nu poate sa constituie un argument valabil contra adevarului si autenticitatii lui. Caci Hristos nu a fagaduit implinirea Domniei Sale aici, pe pamant, El a spus ca Imparatia Sa „nu e din lumea aceasta”. El a prezis pentru sfarsit bogatia credintei si a dragostei. Neadevarul umanitatii crestine este un neadevar omenesc, o tradare si o decadere omeneasca; este o slabiciune si o greseala omeneasca si nu un neadevar crestin si divin.

(...)

Viata spirituala creatoare nu este numai treaba lui Dumnezeu, ci este si treaba omului. Se ofera omului o imensa libertate, care este imensa incercare a fortelor spiritului sau. Dumnezeu, El insusi -daca se poate spune- asteapta de la om o actiune creatoare, un aport creator. Dar, in loc de a-si intoarce spre Dumnezeu chipul sau creator si de a-si consacra lui Dumnezeu libera bogatie a fortelor sale, omul si-a cheltuit si distrus fortele sale creatoare in afirmarea de sine, ramanand numai la suprafata lucrurilor.

(...)

Europa contemporana a avansat prea mult in tradarea revelatiei crestine, a personalitatii omenesti si, de aceea, a lasat-o pe aceasta prada vartejului instinctelor elementare, care se insarcineaza sa o faramiteze. Astfel, ea a lasat sa patrunda in sanul civilizatiei un principiu haotic care poate sa o arunce intr-o perioada de barbarie. Dar nici un vartej, nici un instinct elementar nu este capabil sa stinga lumina revelatiei crestine a Dumnezeului-Om. Portile iadului nu o vor putea birui. Iata pentru ce izvorul luminii va subzista, oricat de des ar fi intunericul inconjurator. Si noi trebuie sa ne simtim nu numai ultimii romani credinciosi vesnicului adevar si vesnicei frumuseti, ci si veghetorii intorsi in directia invizibilei zile creatoare a viitorului, cand se va ridica soarele noii renasteri crestine. Poate se va manifesta aceasta renastere in catacombe si nu se va produce decat pentru unii. Poate ca nu va avea loc decat la sfarsitul vremii. Nu sta in putinta noastra de a sti. Dar ceea ce stim sigur este ca lumina si frumusetea eterna nu pot fi distruse prin nici un intuneric ori haos. Victoria cantitatii asupra calitatii, a acestei lumi limitate asupra celeilalte lumi, este totdeauna iluzorie. Si iata de ce, fara frica si fara descurajare, trebuie sa trecem din lumina istoriei moderne spre acest intuneric medieval. Falsa si mincinoasa lumina sa se retraga.

(...)

Aceasta nu inseamna ca in noul Ev Mediu va triumfa in mod absolut -din punct de vedere al cantitatii- religia adevaratului Dumnezeu, religia lui Hristos; ci aceasta vrea sa spuna ca, in aceasta epoca, intreaga viata, cu toate aspectele ei, se va pune sub semnul luptei religioase, a manifestarilor principiilor extreme religioase. Epoca luptei indarjite intre religia lui Dumnezeu si a diavolului, intre principiile crestine si anticrestine, nu va mai fi o epoca seculara, ci religioasa, o epoca de tip sacru, chiar daca religia lui Satan si spiritul lui Antihrist ar domina cantitativ.

(...)

Constiinta, morala, artele, statul, economia trebuie sa devina religioase, in mod liber insa, si din interior, iar nu prin constrangere. Nici o teologie nu conduce din afara procesul constiintei mele si nu imi impune norme. Constiinta este libera. Insa nu mai pot realiza scopurile constiintei fara sa ma intorc spre experienta religioasa, fara o initiere religioasa in misterele existentei. In aceasta sunt deja un om al Evului Mediu, nu un om al istoriei moderne. Nu caut autonomia religiei, caut libertatea in religie. Nici o ierarhie eclesiastica nu conduce si nu regularizeaza azi viata sociala si viata statului. Nici un clericalism nu va putea sa foloseasca forta externa. Nu pot recrea statul si societatea, supusa insa descompunerii, decat in numele principiilor religioase. Eu nu caut autonomia statului si a societatii in religie. Nu vreau, pentru nimic in lume, sa fiu eliberat de Dumnezeu, vreau sa fiu liber in Dumnezeu si pentru Dumnezeu.

(...)

Timpurile moderne priveau puterea ca un drept si se ocupau cu delimitarea drepturilor la putere. Noul Ev Mediu trebuie sa priveasca puterea ca o datorie. Orice viata politica intemeiata pe lupta pentru dreptul la putere trebuie sa fie considerata ca o viata ireala, fictiva si vampirica. In ea nu este nimic ontologic. Politica, in noua cazuri din zece, este totdeauna minciuna, inselaciune si numai in al zecelea caz ea cuprinde in sine un element de realitate: organizarea puterii indispensabila existentei lumii, adica a puterii lui Dumnezeu. Patrundem intr-o epoca in care credinta in orice fel de politica este uzata, in care activitatea politica nu va mai juca rolul pe care l-a jucat in istoria moderna; aceasta va trebui sa cedeze locul proceselor spirituale si economice reale. Ierarhismul natural al vietii isi va relua drepturile sale si personalitatile inzestrate cu o mare forta realista vor trebui sa ocupe locurile cuvenite. Fara aristocratie spirituala, viata nu ar putea sa se dezvolte si o miscare de reactie contra acestei entropii sociale, care cuprinsese societatile democratice contemporane, va deveni necesara. Sistemul „actiunii directe”, spontaneitatea in manifestarea personalitatilor si a grupurilor sunt chemate sa rastoarne vechea politica. Aceasta, care nu era facuta decat din reproduceri, va ceda prioritatea la ceea ce viata are imediat. Partidele politice si liderii lor isi vor pierde, desigur, importanta, nu din partide vor iesi oameni de valoare. Parlamentele trebuie sa dispara, cu viata lor fictiva si vampirica de excrescente crescute pe trupul poporului, incapabile de a indeplini vreo functie
organica.

Bursa si presa nu vor mai fi stapanele existentei. Viata sociala se va simplifica, se va intoarce spre procedee elementare in lupta pentru existenta. Ea va trebui sa revina la izvoarele primitive, sa se faca mai putin artificiala. Este probabil ca oamenii se vor grupa si se vor uni, nu sub embleme politice -care sunt totdeauna secundare si fictive- ci sub semne economice de un interes imediat si dupa categorii de arta si de munca. Vechile caste si clase vor disparea si, in locul lor, se vor vedea aparand grupe profesionale de munca spirituala si materiala.

Un mare viitor asteapta uniunile profesionale, cooperativele si corporatiile si tocmai aceasta este marca unei intoarceri la Evul Mediu, pe baze noi. Parlamentele politice de vorbarie vor fi inlocuite prin parlamente profesionale, reprezentand corporatii reale, acestea neluptand pentru o chestiune de putere politica, ci silindu-se sa rezolve problemele vitale pentru ele insele, nu pentru interesul politicii. Viitorul societatii apartine tipului sindicalist, dar, bineinteles, cu totul in alt sens decat acel al sindicalismului revolutionar. Singura politica valabila este aceea in care un radicalism social ferm va tine seama de principiile ierarhice ale puterii. Chiar in anarhism este o parte de adevar, intrucat se opune etatismului si predominarii exagerate a semnului guvernamental.

Noul Ev Mediu va fi in mod fatal si in grad suprem „demotic” si nu va fi deloc democratic. Chiar de azi, masele muncitoare si straturile populatiei joaca un mare rol in destinele guvernarii. Toata politica viitoare va trebui sa tina seama de aceasta si sa caute mijloacele care vor ingadui sa margineasca pericolele, pe care puterea maselor face sa le incerce cultura calitativa. In Rusia taranul va avea un rol preponderent. Aceasta nu inseamna deloc ca masele populare, care nu mai pot fi intoarse la starea care precede catastrofa mondiala, vor obtine puterea politica prin democratie, dreptul la sufragiu universal, etc. Experienta revolutiei ruse a aratat clar ca masele populare nu cauta totdeauna expresia sensului lor social in democratie. Democratiile sunt inseparabile de dominatia claselor burgheze si de sistemul industrial-capitalist. Masele sunt, de obicei, indiferente la politica, ele nu au niciodata destula forta pentru a ajunge la putere. Este mult mai aproape de adevar a presupune ca taranii si lucratorii a caror greutate sociala creste fara incetare vor tinde la reprezentarea profesionala si corporativa, la principiul „sovietic”, dar, in acceptia adevarata a cuvantului, nu urmarind fictiunea care acopera dictatura partidului comunist in Rusia sovietelor. Uniuni sociale se vor insarcina a scapa statul si societatea de ruina lui. Inteleg uniuni esential vitale: unele profesionale, corporative, economice, altele spirituale. Aceste uniuni vor face societatea si statul noului Ev Mediu. Nevoile spirituale si materiale ale maselor sunt acelea care vor cere sa fie satisfacute si nu aspiratiile lor la putere. Puterea nu a apartinut si nu va apartine niciodata marelui numar. Aceasta contrazice natura chiar a puterii. Puterea are, intr-adevar, o natura si o structura ierarhica. Va fi tot astfel in viitor. Poporul nu poate sa se guverneze el singur, ii trebuie conducatori. In republicile democratice, desigur, nu este poporul acela care guverneaza, ci o minoritate infima de sefi de partide politice, de bancheri, de jurnalisti, etc. Ceea ce se cheama suveranitatea poporului nu este decat un moment in viata poporului, revarsarea puterii instinctive a poporului. Structura societatii si a statului, constituirea ordinii sociale merg totdeauna impreuna cu manifestarea inegalitatii si a ierarhiei, cu atributia suveranitatii la o parte determinanta a corpului social.

(...)

Astfel trecem la o perioada spirituala. Viitorul este dublu si noi nu credem sa fie indispensabil si obligatoriu a ne astepta la un viitor vesel si stralucit. Iluzia fericirii pamantesti nu mai are nici o putere asupra noastra. Sentimentul raului devine mai tare si mai ascutit in noul Ev Mediu. Puterea raului va creste si va lua forme noi pentru a cauza dureri noi. Libertatea spiritului insa a fost ingaduita omului, libertatea de a-si alege calea sa. Crestinii trebuie sa-si indrepte vointa lor spre creatia unei societati crestine si a unei culturi crestine, sa puna mai presus de orice cercetarea Imparatiei lui Dumnezeu si a adevarului Sau. Multe lucruri depind de libertatea noastra, adica de eforturile creatoare ale omului. Intr-adevar, doua cai sunt posibile. Presimt o crestere a fortelor raului in viitor; dar am vrut sa determin trasaturile pozitive posibile ale societatii viitoare. Suntem oameni ai Evului Mediu nu numai pentru ca astfel este soarta fatalitatii Istoriei, dar, de asemenea, pentru ca o vrem. Voi, voi sunteti inca oameni ai istoriei moderne pentru ca nu vreti sa alegeti. In presimtirea noptii, sa te inarmezi spiritualiceste pentru lupta contra raului si sa-ti ascuti facultatea de a distinge si elabora o noua noblete.

–-------------------------------------

Nikolai Berdiaev (1874-1948)

filosof si ganditor rus, exilat din 1922

Scrieri importante:

„Sensul creatiei” (scrisa intre 1912-1913, publicata in 1927)

„Un nou Ev Mediu” (1927)

„Spirit si libertate” (1930)

„O incercare de metafizica esahtologica” (1946)

„Sensul istoriei” (scrisa in Rusia, publicata in 1948)