(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

Mircea Nicolau

separator

Nae Ionescu în curgerea vremii

Nu stiu exact ce anume din făptura lui Nae Ionescu făcea să fie un profesor iubit. Căci trebuie să spun că în anii studentiei mele relatia dintre noi si profesori era mai degrabă protocolară, si departe de o reciprocitate afectivă. Poate să pară o apreciere singulară că în Facultatea de Litere si Filosofie pe care am frecventat-o, studentii aveau o pretuire intelectuală pentru profesori, dar numai în rare cazuri dublată de cel mult o vagă simpatie. Sentimentele noastre făceau însă o exceptie fată de Nae Ionescu. Explicatia prezintă pentru mine o complexitate pe care, dacă as încerca s-o cuprind acum, m-ar obliga să las de-o parte ceva din portretul omului pe care încerc să-l conturez în vălmăsagul lumii de azi. Totusi, ar însemna să-i simplific prea mult fizionomia dacă nu as pomeni măcar în treacăt motivatiile acestei simpatii.

Începutul deceniului patru înregistrează o scădere bruscă a autoritătii de stat în mediul studentesc. Era un fel de non-conformism, ca să nu văd în el ceva mai grav, care mergea până la ostilitate. La început avea cauze aproape strict didactice si sociale, dar ele au antrenat în chip fatal si învătământul, mai ales esalonul universitar, prin simplul fapt că nu putini profesori făceau si politica executivului, iar Ministerul Instructiei Publice accepta fără rezistente notabile ingerintele guvernamentale. Să nu uităm că în 1932 avusese loc o îndelungată grevă studentească, cu demonstratii de stradă, si o interventie excesivă a aparatului represiv, iar în 1933-34 mii de studenti umpluseră închisorile. Mentionez faptul acesta, care, indiferent de măsura legitimitătii lui, a compromis pentru indefinită vreme relatia dintre studentime si organizatia de stat. Ar fi să omitem poate cea mai importantă cauză a simpatiei studentimii fată de conferentiarul de logică si metafizică, dacă n-am trece la activul acestuia că si el împărtăsise cu studentii hrubele de la Jilava în 1934.

Dar dacă Nae Ionescu făcea o notă total distinctă în ansamblul profesoral prin orientarea lui politică, mai purta în el anume particularităti care îi alimentau inepuizabil individualitatea. Desi se îmbrăca bine, dar îsi purta cu atâta dezinvoltură costumul, si îndeosebi cu sentimentul că vestimentatia lui era o îndatorire omagială fată de auditor, încât elevii vedeau în tinuta lui o atentie fată de ei, iar nu o slăbiciune mondenă a Profesorului, cu toate că această interpretare o dădeau oameni tineri, modest îmbrăcati. De altminteri, prelegerile lui erau frecvent presărate cu discrete ironii pe seama formelor de autoritate conventională acceptate din prejudecăti sterile, sau dintr-un respect formal fată de persoane suspuse, ori rupte din ordinea curentă a lucrurilor. Indiferent de domeniu, dar cu precădere în materie de filosofi si filosofie, nutrea reti-cente statornice fată de câteva nume si conceptii în anii treizeci si ceva: Descartes (alături de un respect din principiu), Spinoza, Hegel, Revolutia Franceză, pozitivism, la care adăuga pretentiile de infailibilitate ale stiintei în domeniul imponderabilului si fată de tot ceea ce tinea de o întelegere rigidă si livrescă a lumii. Zeflemeaua lui, totusi academică, îl făcea să evite iesiri intempestive si să considere deplasat un proces pu-blic si vehement al modernismului de stânga. Afisa fată de autoritătile sacrosancte un aer subversiv pe placul studentilor, tentându-i să cultive în sinea lor o inexceptabilă complicitate cu Profesorul.

Pe lângă această solidaritate întretinută de suspiciunea si chiar de refuzul studentimii fată de cliseele discursului universitar, Nae Ionescu îsi câstiga elevii printr-un fel original de omenos care nu iesea dintr-o cumpănită amicalitate. Ca să mă fac mai bine înteles, trebuie să spun că desi studentul era intimidat de singularitatea întrebărilor care i se puneau la examen, totusi felul în care Profesorul îi deschidea unele porti de întelegere si-l ajuta pe nesimtite să ajungă la o solutie, lăsa fiecărui interogat sentimentul unei reusite personale. Trecea examenul mai sigur de sine, eliberat de o timiditate care îl inhibase până atunci în întregimea personalitătii lui, nu numai ca student. Degajat de povara unui examen care se anuntase plin de surprize, acum se emancipa si de o servitute, în primul rând personală. Aproape orice examen cu Nae Ionescu avea ceva vrednic de relatat. Unele chiar au rămas ca anecdote si au intrat în folclorul Facultătii. Să se mai stie că nu i se nota nimănui esecul, ci era păsuit până la sesiunea viitoare, când, chiar dacă nu dădea satisfactie, era elegant ajutat să obtină o notă de trecere. Nu era o îngăduintă din ratiuni de popularitate sau din cine stie ce alte considerente întâmplătoare. As îndrăzni să spun că din tot ceea ce avea mai crestinesc în el, răzbătea o neasteptată omenie.

S-a vorbit mult de un asa-zis demonism al privirii lui. Era într-adevăr fermă, precisă, pătrunzătoare, cu sclipiri dintr-o lume anevoie de ghicit, pe care poate el însusi nu si-o cunostea. Dar dacă puteai s-o înfrunti, îti devenea dintr-odată familiară. Simteai că te priveste un om, care te cunoscuse cândva, în trecere, iar acum avea bucuria secretă să te recunoască. Te ispitea să crezi că era privirea unui om bucuros că a găsit un prieten. Asa-zisul lui demonism crestea dintr-o incandescentă umanitate, dar, poate, si dintr-o teamă de singurătatea lui.

În gazetăria care se făcea atunci, si nu as spune că nu se face si azi, suportul teoretic era subordonat factologiei. Ridicarea de la evenimentul brut la semnificatia lui si apoi subsumarea acestuia unei explicatii de ansamblu constituia o exceptie. Articolele lui Nae Ionescu făceau însă o regulă din această exceptie. Iar când nu îi enunta principiul căruia se subordona, ori îi prezida demonstratia, simteai că textul era dublat de o armătură secretă capabilă să-l sprijine dincolo de argumentele aduse până atunci. Infrastructura aceasta logică tinea de maniera lui de a proceda si de o predispo-zitie înnăscută. Constituie totusi o taină cum un spirit preeminent logic recunostea că adevărurile fundamentale si marile directii în împlinirile spiritului nu sunt fructul operatiilor logice. Logician prin vocatie si dialectician din exercitiu, Nae Ionescu recunostea virtuti providentiale intuitiei. Dar, si mai curios, omul acesta, care avea o înaltă constiintă pentru exactitatea faptelor si cultiva cu severitate precizia în formulările lui, calităti specifice travaliului stiintific, reducea eficienta operatiilor rationale la domeniul practic. Si trata cu o usoară neîncredere si ironie pretentia stiintei de a fundamenta filosofia.

Epoca profesoratului său a coincis cu o recrudescentă în straturile vii ale societătii noastre a unei religiozităti care începea să dobândească si unele forme de misticism. Universitatea stăruia să păstreze cu greu prestigiul pozitivist dinaintea primului război mondial, în defavoarea problematicii religioase. O problematică alimentată însă mai putin în mediile înalte bisericesti si întretinută nu numai de reprezentantii ei oficiali. Se contura o preocupare cu un puternic fior religios, ceva mai mult în rândul mirenilor decât în corpul consacrat al clericalitătii. Pe de altă parte, această eflorescentă a freamătului religios se izbea de un scientism oficial, convins că misiunea lui era de a reduce credinta si credinciosii la o turmă care trebuia să-si închipuie că-l poartă pe Dumnezeu înăuntrul ei, numai pentru simplul fapt că era rostit în predicile preotilor. Nae Ionescu a luptat deopotrivă pentru contestarea mentalitătii initiate de Biserica politicianizată, cât si pentru a elimina din domeniul speculatiei filosofice susceptibilitătile stiintei de a decreta reguli si de a impune instrumente de cunoastere. Deoarece studentii cuceriti de filosofie îsi restrângeau informatia la domeniul ei, socotind că a se pregăti si ca oameni de stiinte exacte era plictisitor, se lăsau clătinati de atacurile stiintei vulgarizate împotriva cugetării filosofice. Or, Nae Ionescu, care se misca cu familiaritate în câmpul stiintelor exacte, si avea, pe deasupra, un doctorat în matematici superioare, era tocmai omul de care aspirantii la o filosofie autonomă, scutită de atacurile pozitivismului îngust, aveau o imensă nevoie. Nae Ionescu era pavăza si arma lor de atac. Argumentele lui îi scutea să dea o luptă de care se îndoiau că ar fi câstigat-o singuri, dar erau perfect convinsi că o câstigau aliati cu Profesorul lor.

Ca orice ins care în societatea noastră s-a bucurat de numeroase si profunde simpatii si a fost ridicat pe umerii opiniei publice, chiar dacă aceasta nu era competentă să-i aprecieze capacitatea de gânditor si initiat în telurile tainice pe care un empirism vulgar le nutrea printre noi, - a trebuit fatalmente să aibă si dusmani ireductibili. De aceea, as spune că, poate, nici unei mari personalităti din elita noastră culturală nu i s-au atribuit intentii mai reprobabile ca Profesorului nostru de logică si metafizică. Nu putini oameni mărunti ca intelect si constiintă au colportat informatia că Nae Ionescu n-avea nici o specialitate anume, nici chiar în filosofie si stiintă, că era un caracter tulbure si versatil, emancipat de orice fel de scrupule, mânat numai de ambitia parvenirii la cele mai înalte pozitii, ba, culmea stupiditătii, chiar la demnitatea de Patriarh. Conflictul lui cu o fată bisericească a mers până acolo încât aceasta a comandat o frescă în interiorul celei mai importante asezări de închinăciune din tară, în care diavolul trebuia să semene cu Nae Ionescu. Ca să nu mai vorbesc de frivolitatea si dispozitia lăuntrică de a tranzactiona cu orice convingeri care i se atribuiau numai pentru a-i sluji ascensiunii spre culmi de orgoliu morbid, dar ascuns cu abilitate.

Nu pot ocoli că a avut si convingeri politice, iar în anumiti oameni publici a crezut neconditionat. A crezut chiar si în mari personalităti culturale, cărora le-a conferit o functie apostolică. Este destul de cunoscută campania pe care a dus-o pentru promovarea politicii tărăniste, pentru aducerea lui Carol al II-lea pe tronul tării, ca si pentru consacrarea lui Nicolae Iorga drept cea mai autentică expresie a etosului si a ge-niului cultural românesc (de altfel, articolele publicate în acest număr al Permanentelor - în pagina alăturată - vor să ilustreze unele înclinatii care l-au muncit pe Nae Ionescu pentru a face din aceste personaje forte providentiale pentru asezarea româ-nească pe temelii de nezdruncinat). În pofida acuzatiilor pe care vederile lui politice i le-au atras, nimeni n-ar putea să demonstreze că directiile politice pe care le-a sustinut vizau în realitate avantaje personale. Cu câtă durere trebuie să fi înregistrat omul acesta care sustinea o cauză dăruindu-i-se total, când orientarea politică si personali-tătile pentru care a pledat, nu numai că l-au dezamăgit amarnic, dar au fost adevărate blesteme si calamităti pentru neamul românesc si destinul lui.

Omul si opera Profesorului încap, de bună seamă, numai într-o lucrare vastă. Spre cinstea persoanei care a început să o întreprindă în ultima vreme, făptura lui Nae Ionescu îsi va întinde umbra pe câteva mii de pagini scrise economicos. Nu pot încheia însă această sumară aducere-aminte fără a spune câteva cuvinte despre un aspect al frământărilor lui care au trezit la vremea lor - ca si acum - dezbateri aprinse. Aspectul lui exterior de ins cu slăbiciuni vestimentare si temele pe care le aborda legate de problema mântuirii au dat nastere prin contrastul lor unei tainice biografii interioare nu totdeauna conforme cu modelul. Chiar cei care au pledat pentru fizionomia lăuntrică a unui Nae Ionescu în totală contradictie cu aspectul exterior si îndeletnicirile lui, au mers poate putin cam departe, sustinând că Nae Ionescu căuta cu stăruintă extremă o efectivă comuniune cu Dumnezeu. În primul rând, o umilintă funciară a omului acestuia îi interzicea să creadă că i-ar sta în putere o comuniune cu Dumnezeu chiar numai în forme secundare. Nu cred că l-a păscut vreodată năzuinta de a fi un mare mistic si că structura lui generală i-ar fi deschis căi largi de apropiere către Fiinta Supremă. Crestinătatea lui nu năzuia să fie exemplară si nici să-i ofere multumirea celui împăcat deplin si vesnic cu Dumnezeu si lumea. Ceea ce în mod sigur îl muncea era integrarea lui deplină în comunitatea mare a credinciosilor inflexibili, umili si anonimi. Nu-si propunea o culminatie exemplară în crestinătatea lui, să trăiască cu sentimentul că a devenit obiectul de atentie al pretuirii divine si că poate fi un stâlp de biserică si un îndrumător infailibil al turmei de credinciosi. Desi, în paranteză fie spus, Nae Ionescu a făcut mari servicii acestei turme. Cred că clipele lui de profundă împăcare cu sine si de asezare în rânduiala lăsată de Dumnezeu erau acelea în care nu se simtea mai bun decât oricare altul dintre credinciosi, si nici mai multumit de sine. Putine spirite s-au luptat cu fibra lor umană, ca acest ins susceptibil să apară prietenilor ca si dusmanilor lui în nenumărate ipostaze doar aproximativ reale. Dar aceea care se impune peste toate si prinde consistentă din ce în ce mai mult cu trecerea timpului, însusire pe care i-o preamărim si noi, cei ce l-am cunoscut si i-am supravietuit, este aceea de cruciat de azi si de totdeauna al omenirii crestine.

"Permanente" Nr. 6/2001