(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

Mircea Nicolau

separator

O asociatie încă vorbită de bine

Pe lângă generatia Miscării Legionare, perioada interbelică a fost marcată si de o altă generatie, a tinerei intelectualităti. De unde prima, generatia legionară, în crestere valorică atunci, a trezit, în timp, numeroase mărturii admirative, alături de sistematice incriminări, a doua - e vorba de Asociatia Criterion - s-a bucurat, mai ales în ultima vreme, de unanime pretuiri. Există o explicatie în natura lucrurilor. Miscarea Legionară fiind implicată în partida care a pierdut ultimul război mondial, si păstrându-si tinuta care-i atrăsese adversităti acerbe încă înaintea lui, era inevitabil să fie trecută pe lista proscrisilor. Tânăra intelectualitate interbelică, desi a numărat printre membrii ei numerosi legionari, punând însă cu precădere accentul pe cultură si limitându-si orizontul la valorile intrinsece spiritului, beneficiază de elogiile momentului actual, dezgustat, în genere, de politică. Totusi, n-ar fi fost constant evocată admirativ, dacă dintre rândurile ei nu s-ar fi desprins personalităti care s-au impus în cultura universală.

Referintele cele mai numeroase le adună Mircea Eliade, Emil Cioran si Eugen Ionesco. Primilor doi li se refuză însă validarea în Pantheon sub învinuirea c-au fost legionari. Propunându-mi să redestept în consemnările de fată numai momente, atitudini si tendinte reprezentative pentru comunitatea culturală din care au făcut parte cele trei personalităti, îmi rezerv pentru alt prilej să discut acuzatiile aduse în procesul intentat lui Eliade si Cioran pentru legionarism. Tin să adaug că tabloul de familie pe care îl schitez aici pretinde o tratare mult mai largă, pentru că în ansamblul lui intră figuri mai putin resuscitate, dar deplin notabile, de la un, de pildă, Mircea Vulcănescu sau Petru Comarnescu, până la un Corneliu Temenski si Bob Bulgaru. Lista lor este extrem de lungă si a-i omite pe unii dintre ei, ceea ce va fi fatal, înseamnă a stirbi ceva din complexitatea si pitorescul acestei generatii si, în fond, a micsora rolul ei în plămădirea fiintei noastre culturale.

O regie si un program sui-generis

Pentru a facilita prezentarea acestei generatii, am s-o botez cu denumirea Asociatiei Criterion care o includea în bună măsură numeric si spiritual. Termenul Criterion, oarecum pretentios, voia să exprime tendinta obiectivă si impartială, situată deasupra fluctuatiilor emotive si de conjunctură, în a judeca lumea contemporană în totalitatea aspectelor ei. Căci de la conceptii asupra existentei, teorii de economie politică, politică de partid si până la sport, evantaiul tematic al expunerilor era atotcuprinzător. De asemeni, participarea la dezbateri înregistra o revolutie în organizarea conferintelor. De la un singur conferentiar, care prezenta o singură problemă, Criterionul aducea pe podium trei, patru sau cinci conferentiari deodată, fiecare atacând din unghiuri diferite aceeasi problemă ori un set de probleme subsumate aceleiasi preocupări. Această formulă colectivă, care înlocuia traditia unicitătii conferentiarului si a temei, prelua termenul de „simpozion” al clasicitătii eline, întărind caracterul de confruntare în idei si diversitate în continut care preschimba conferinta în dezbatere. O atare modalitate de regie a conferintelor si a câmpului ei tematic, care aborda întregul front al totalitarismelor, de la extrema dreaptă la extrema stângă, a fost tolerată de guvernanti din 1932 până în 1934, adevărată performantă de receptivitate oficială. Cum însă, concomitent cu aceste conferinte, crestea un curent de opinie favorabil Miscării Legionare, taxată în optica oficialitătii drept extremistă, autoritătile au considerat că desfăsurarea si orizontul lor tematic puneau în primejdie stabilitatea regimului. Fără să fie practic dizolvată, dar neconformismul ei si reputatia de extremisti care începuse să planeze asupra unora dintre conferentiari i-a făcut să se risipească, Criterionul încetându-si activitatea curând.

„Prizonier al istoriei” sau al unei puteri planetare

Totusi, criterionistii si-au păstrat în continuare tinuta si convingerile, profesându-le în afara functiei oficiale pe care o detineau, pentru că, e locul să stie, aproape toti erau salariati ai statului. Grija de a-si păstra postul i-a determinat pe cei mai multi să adopte formal linia oficială. Exceptiile si-au plătit curajul destul de scump. Nu putem trece sub tăcere impedimentele de care a avut parte Mircea Eliade, în urma articolelor lui cu o notă progresiv nationalistă si apoi legionară, si a prieteniei care-l lega de Nae Ionescu. Mai târziu, pentru a se anula ecoul universal de care se bucura Mircea Eliade, omul de cultură, s-a dezlăntuit împotriva lui si stăruie încă la fel de virulent o campanie pe seama legionarismului pe care l-a profesat în 1937-1940. Să nu se uite însă că prima tentativă de condamnare profesională si morală a lui Eliade s-a produs prin excluderea lui abuzivă si pătimasă cu eticheta de romancier pornografic, măsură dictată în prima parte a lui 1937 cu scopul, atins integral, de a-l elimina din învătământ, căci ajunsese asistent la Facultatea de filosofie, în cadrul catedrei lui Nae Ionescu. Dar criterionismul nu s-a circumscris la liderii care detineau o pozitie oficială si erau constrânsi să adopte un anumit conformism. În jurul protagonistilor se afirmau o sumedenie de aspiranti la glorie în domeniul umanist: literati de toate soiurile, filosofi în devenire, artisti plastici pe cale de a se lansa, slujitori ai Thaliei mentionati în subsolul programelor teatrale, o adevărată boemă policromă si vivace. Acum, în zarea vremii, au devenit subiectul unui articol sau două, -Pericle Martinescu i-a evocat nu demult, - însă la vremea aceea nu furnizau, din decentă, material publicitar. Ei traduceau concret în conduită ideile vehiculate de protagonisti si făceau dovada vie că formele de viată initiate în Apus, erau trăite autentic si în context bucurestean. E momentul să relev că, printre obiectivele majore ale Criterionului, fremăta năzuinta de consubstantialitate a spatiului cultural autohton cu problematica intelectualitătii apusene. Existentialismul, de pildă, fie că era vorba de aripa lui nordică sau de varianta spaniolă, fie că Mallraux semnala incompatibilitatea tragică a conditiei umane cu setea ei de libertate si onoare, înscrisă în rădăcinile fiintei, era trăit activ si organic de oameni din esalonul secund al Criterionului, fără să-si facă din această particularitate o carte de vizită. Nici unul nu era omologat ca o fortă spirituală, dar neastâmpărul si vivacitatea conduitei întretineau o ambiantă dincolo de cercul existentei personale, o ambiantă propice creatiei la nivel înalt. Ei provocau confruntări de pe pozitii contrare, susceptibile să limpezească notiuni recent puse în circulatie de problematica vremii si provocau polemici destinate s-o intensifice violent.

Afinităti naturale într-un spatiu ostil

Tot din această zonă a neconsacratilor se lansau întrebări si atacuri făcute să dea o coloratură variată vietii culturale si politice. Nu toti citiseră toti autorii de faimă mondială, dar trăiau în miezul întrebărilor care predominau momentul zilei ca si cum ar fi trăit în acelasi climat moral specific actualitătii apusene. Si pentru că am invocat acest cuvânt, e timpul să precizez că asemenea altora din aceeasi familie semantică ori din zone mai îndepărtate în Occident si prestigioase ca, de exemplu: disperare, neant, anxietate, cutremurare, autenticitate, credintă, mântuire, angoasă, ratare, îsi găseau un corespondent în starea de spirit a celor ce formau nucleul Criterionului. Directii precumpănitoare în vestul Europei, care sustineau, printre altele, prezenta esentei în imanentă, neantul ca realitate generatoare de valori si echilibru interior, sincopa existentială ca garant al creativitătii, cronicizarea oboselii vitale a Occidentului, impasul spiritului disociativ, refuzul împăcării cu sine drept poruncă a prospetimii spiritului, mântuirea adusă de exorcizarea păcatului, fericirea obtinută prin non-opozitia la rău etc., toate aceste idei erau trăite si în mediul criterionist. Încât, dacă titularii lor (ordinea citării nu reprezintă valoarea celor citati) ca: Heidegger, Kierkegaard, Spengler, Bergson, Unamuno, Scheler, Papini, Sestov, Valery, prezidau directiile spirituale promovate în anii 20-30 ai veacului trecut, erau retrăiti în universul lăuntric al filosiofilor ce se conturau la orizontul tinerei generatii intelectuale interbelice a României. Chiar dacă nu toate numele exponentilor autohtoni pot fi usor puse alături de ale personalitătilor tutelare din Occident, faptul este validat de o cât de vagă corespondentă între modele si aderenta cu care au fost preluate de creatorii nostri autohtoni, iar unii dintre ei devenind ei însisi modele. E destul să-i pomenim pe Eliade, Cioran, Ionesco, Arsavir Acterian, Pavel Costin Delenu, Vasile Lovinescu, Mihail Vâlsan, Horia Stamatu, Pericle Martinescu, Dan si Emil Botta, Alexandru Alexianu, Edgar Papu, Stefan Ion George, Luca Dumitrescu, la care se adaugă o seamă de artisti plastici, reprezentanti valorosi ai unui impresionism românesc si ai diferitelor scoli contemporane: Ciucurencu, Padina, Vânătoru, Hoeflich, Drăgutescu, Maria Droc, Zlotescu, Basarab, Vulpe, Dobrian etc.

Imperativul istoric al convertirilor politice

Dacă în 1934 Criterionul si-a încheiat manifestările publice în urma presiunile exercitate de guvernanti asupra asociatiei, răsunetul valorilor care l-au însufletit a făcut să fie resuscitat după trei sferturi de veac. Revista Criterion, asadar cu acelasi nume, pe care o tipărea bisăptămânal, a fost reeditată pentru bibliofili, iar ansamblul fortelor lui culturale se bucură acum de o pretuire neegalată de grupările intelectuale din ultima sută de ani. Totusi, după retragerea din arenă petrecută în centrul perioadei interbelice, Criterionul a suferit o adevărată disolutie chiar înăuntrul răstimpului interbelic. Tensiunea internatională cu reverberatii puternice si în România a trebuit să aibă urmări în climatul nostru spiritual si politic. Se apropia începutul celei de a doua conflagratii de proportii cvasi-planetare si confruntarea pe plan intern dintre factorii reprezentativi ai conflictului avea să se producă si la noi. De altminteri, chiar în cursul anilor 1936-1937 popularitatea Miscării Legionare si penetratia ei înăuntrul intelectualitătii românesti, începuse să despartă apele. Se producea o discriminare de ordin politic cu repercusiuni adânci în zona problematicii spirituale. Unitatea functională care modela divergentele de orientări din sânul Asociatiei Criterion n-a putut supravietui tensiunii din preajma explicatiei armate. Să nu se uite că ascensiunea Legiunii provocase încă din anii anteriori treceri spectaculoase dintr-o tabără în alta. Petre Tutea, Traian Herseni, Nicolae Tatu trecuseră de la o stângă teoretică la o dreaptă militantă, iar Petre Pandrea, Lucretiu Pătrăscanu sau un Belu Silber se retransaseră si mai dârz în cadrele stângii autohtone. Din nefericire, intelectualitatea noastră de centru se situa, în perspectiva apropiatei conflagratii, mai degrabă pe pozitiile stângii.

Originea dureroasă a unui succes teatral

În esalonul secund al Criterionului despărtirea de ape a fost de-a dreptul dramatică. După momentul Mota-Marin aproape toti bunii prieteni ai lui Eugen Ionesco deveniseră legionari. Constituiseră împreună până deunăzi o confrerie profundă pe temelii afective si programatic-estetice. Legăturile dinăuntrul ei se traduceau prin întâlniri aproape zilnice, prin vizite reciproce în familie si printr-o retea de legături culturale ca si inextricabile. Eugen Ionesco nu numai că a făcut atunci figură separată în mijlocul convertirii unanime a prietenilor săi, dar le-a declarat tuturor un război deznădăjduit, după cum credea că-i dictează constiinta. Drama lui a format ulterior mobilul si substanta „Rinocerilor”, piesa considerată - totusi, gresit - ca reprezentativă pentru teatrul lui. E lesne de înteles drama intimă a omului care se trezeste deodată singur si, după o judecată spontană, pur si simplu trădat de cei mai buni prieteni. Sfărâmarea cercului afectiv îl împinge, pentru a-si păstra echilibrul psihic, să transfere întreaga vinovătie asupra celorlalti. După ani si ani, regăsindu-se la Paris cu prietenii de odinioară, execrati cândva pe considerente politice, se pare că a încercat să uite sfâsierea prieteniei din tinerete. Potrivit declaratiilor făcute către finalul vietii, marele dramaturg vedea în Rodica, sotia lui, expresia mizericordiei divine, mâna cerească aptă să-i ordoneze si să-i umple golul existential, n-a putut reveni decât relativ la comuniunea de altădată cu fostii tineri criterionisti, dar e problematic dacă si prietenii pe care îi alungase din inima lui s-au străduit să i-o recâstige...

S-ar putea spune că redesteptarea acestui moment din istoria celui mai elevat cerc al intelectualitătii interbelice, si poate de atunci încoace, atestă încă o dată propensiunea obsesivă a revistei noastre spre trecut. Dacă ne-am gândi însă că actorii principali, desi au ilustrat strălucit cultura, n-au putut păstra sentimente care ar fi trebuit să se situeze deasupra deosebirilor de vederi, trădează, deocamdată, neputinta unei anumite intelectualităti de a împlini comandamentele spiritului. Deficientă demnă să inspire îngrijorări.

"Permanente" Nr. 2/2004