(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

Mihai Rădulescu

separator

"Prolog pentru ceasul acesta" de Sandu Tudor

În cele ce urmează voi încerca să dau seama de linia directoare propusă de Sandu Tudor colaboratorilor săi, în revista Floarea de Foc, fondată de el în anul 1932.

Primul număr al publicatiei apare la 6 ianuarie. Un titlu sugestiv deschide coloanele: Prolog pentru ceasul acesta. Prin ce este grăitor titlul citat? Prin faptul că nu se grăbeste a se vădi nici entuziast, nici pesimist, desi anuntă un început de drum. În schimb, are o gravitate improprie unui astfel de demers ziaristic, o gravitate ce ne impune să-i cunoastem continutul. Gândul ni se îndreaptă spre ce putea însemna “ceasul acesta” în contemporaneitatea periodicului. Nutrim nădejdea că cele de mai jos ne vor dumiri asupra întrebării stârnite.

În dreapta cununii articolului de fond, cum s-ar numi astăzi, o imagine a unei ceramici policrome de Mac Constantinescu: Cap cu turban. Ipoteza mea este că tânăra reprezentată simbolizează însăsi Floarea de Foc (de fapt, este sotia sculptorului, balerina de exceptie Floria Capsali), altfel, parcă, nu ar avea ce căuta alături de articolul manifest al redactorului sef. Într-adevăr, emană din trăsăturile personajului o combustie internă ce, totusi, nu-i consumă chipul armonios, dar aprig, demn, cu atentia concentrată atât în interior cât si în afară, încondeiată de o sensualitate rece, în expectativă, o combustie de tipul ”rugului aprins” ce nu se mistuie niciodată.

Bustul în ceramică are un ecou în partea inferioară a paginii: articolul Auguste Rodin de E. Cioran. Astfel, bine sustinut, din punct de vedere plastic, într-o armătură dintre cele mai solide, scrierea lui Sandu Tudor ne trezeste categoric interesul.

“Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi mari de vedenie întrezărim si crestem în noi o icoană viitoare, un stil arzător cum sunt flăcările. Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat si nemistuit al Vietii care aprinde întunerecul. Din pricina aceasta îndrăzneala ne mână spre războire cruntă. Vlaga pe care o purtăm în mădulare ne îndreptăteste si ne dă temeiul de la care pornim. Război tuturor acelor ce socotesc viata o întâmplare oarbă sau gluma searbădă a unui demiurg nebun, fiindcă noi întelegem să întărim si să mărturisim că această viată are ceva în ea ce duce spre armonie si un rost propriu.”

Am fost preocupat de la vârsta de saisprezece ani de ideea Rugului Aprins. Aceasta s-a petrecut datorită unei timpurii întâlniri cu Părintele Daniel, staretul schitului Rarău, si a unei fără precedent influente a sale asupra crudului adolescent ce eram. Mai mult, în cursul detentiei am avut norocul de a întâlni si a împărti viata de lagăr cu o sumă dintre membrii lotului Alexandru Teodorescu (alias Părintele Daniel, alias Sandu Tudor). După eliberare i-am cunoscut pe altii dintre apropiatii săi. Acest vechi interes m-a determinat ca, după Revolutia din 1989, să fac toate eforturile pentru a redestepta în constiinta contemporanilor amintirea acelui ieroschimonah înduhovnicit si scriitor ales. Cu atare scop am publicat cinci cărti si o sumă de articole despre el.

Mesajul meu era asteptat, era necesar. Tineretul se confrunta, după Revolutia sa anticomunistă, cu o secătuire a tuturor vechilor valori si traditii. Astepta cu o sete răvăsitoare să i se deschidă stăvilarul ce împiedica lumina să mai ajungă la el. Aparitia volumului meu Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi în temnitele comuniste (Bucuresti, Editura Ramida, 1993) a constituit un prim semn că adevărul nu se pierduse, ucis în camerele de anchetă sau istovit prin gherle.

Testament între înger si diavol (Ramida, 1995); Un viitor călugăr greco-catolic din preajma Rugului Aprins: Agenor (Bob) Danciul. (lucrare în colectiv, realizată împreună cu Pericle Martinescu si Mons. Justin Paven; Ramida, 1996); Rugul Aprins de la mănăstirea Antim la Aiud (Ramida, 1998); ”Rugul Aprins”. Arestare. Condamnare. Achitare (Bucuresti, Editura Agapis, 2003). Iată etapele de până astăzi prin care a trecut această reevaluare.

Treziti din amortirea temerii, a smeririi si a uitării, unii membri întemnitati ai lotului Alexandru Teodorescu (numele laic al Părintelui în cauză care, ca scriitor, a folosit pseudonimul Sandu Tudor) si numerosi asa-zisi istorici si comentatori, răsăriti, în căutarea succesului facil, ca buruienile după ploaie, au început să popularizeze figura unică a prelatului poet, fără a fi avut de-a face (cei din urmă) în nici un fel cu evenimentele de la Antim si cele posterioare. Prin acestea înteleg existenta neoficială si involuntară a unui cenaclu literar al cărui suflet era autorul acatistului închinat Sfântului Dimitrie Basarabov. Astfel, Rugăciunea Inimii si aureola de sfintenie ce înconjoară amintirea duhovnicului martir Daniel (a adormit în chinuri în temnita Aiudului) si-au făcut drum către sufletele tinerilor doritori de cunoastere mistică si de mântuire.

Mă adresez acestora, de la începutul evocării literare de fată, deoarece Sandu Tudor, din primele rânduri ale Prologului său din Floarea de Foc, tot tineretului s-a adresat, izbutind un tur de fortă neasteptat (si, poate, chiar, nebăgat în seamă de cititorii mei de astăzi). Anume a dat o definitie a “Rugului Aprins”. O definitie ce nu apare în niciuna dintre cărtile scrise pe această temă, la care am făcut aluzie, si o definitie ce ne apropie sufletele nespus de întelegerea fenomenului spiritual care a cucerit elita cărturărească si duhovnicească din anii premergând comunismului, continuatoarea celei grupate în jurul “Criterion”-ului.

Iar această lămurire dată de Sandu Tudor sună extrem de simplu, dacă o descărcăm de sugestiile legate de trimiterea prea exactă la tânăra generatie căreia i se adresa articolul. “Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat si nemistuit al Vietii care aprinde întunerecul.”

Această frază contine materialul ideatic complet necesar unei meditatii dintre cele mai rodnice asupra rostului Rugăciunii Inimii. Rugul Aprins este “marele rug înflăcărat si nemistuit al Vietii”. El “aprinde întunerecul”. Întâlnirea cu Viata, ca izvor al luminării haosului îmbeznat, înseamnă întâlnirea cu însusi Dumnezeu. Iar această întâlnire nu are loc pe un teren neutru ci în ‘foc’ chiar. Pentru că “Fiecare inimă (...) e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat si nemistuit al Vietii”. Va să zică, îl invocăm pe Iisus în inimă (“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul”) deoarece inima constituie parte din universalul Rug Aprins. Sau, cum o pune în ecuatie metaforică Sandu Tudor, inima este “o floare de foc, din marele rug”. De remarcat faptul că autorul mă cenzurează pe dată, de pe pozitii teologice, mai precis, ortodoxe: inima e “aevea” parte din focul vietii si nu în chip metaforic, cum greseam eu...

Ei bine, revista Floarea de Foc intentiona să apere pozitia crestină fată de categoria vietii (armonică si cu “un rost propriu”). Deloc împăciuitorist, Sandu Tudor făgăduieste război (cu vârful ascutit al cugetărilor si cu catapultări de cuvinte necrutătoare) acelora ce refuză a recunoaste rolul Creatorului în existentă si se hazardează să numească Întâmplarea, la originea ei, ori, mai grav, reduc imensitatea fără margine a gândirii divine la accesul accidental al “unui demiurg nebun”.

Urmează o prezentare a grupului reunit de poetul ziarist în jurul Florii de Foc. Nu ideile comune otelesc strânsoarea dintre membrii mănunchiului. “Nu dispretuim prin aceasta gândul, acest polen zămislitor de lumi; dimpotrivă.  "Definitia dată gândului este dintre cele mai generoase cu putintă, de unde deducem dragostea scriitorului pentru el. Constienti că “nu se poate merge la întâmplare, nu se poate vietui, nu se poate înfăptui nimic fără o pornire si o cârmă”, toate acestea însumându-se (pentru ceilalti) sub acoperământul principiilor sau conceptiilor. Ei, cei care-l împresoară cu iubire si încredere pe redactorul sef, presimt că mai există ceva impunându-le să-i urmeze dâra solară lăsată în suflete. “Ele [principiile, conceptiile] trăiesc în om înaintea oricărei formulări. / Ele sunt functiunea unui Adevăr căruia nu i-a trebuit să astepte venirea noastră pentru a fi. Acest adevăr ne-a înfăptuit pe noi, nu noi pe el. Prin urmare pornim pe temelia că viata poartă în sine un înteles acoperit care trebuieste ghicit, desvăluit.” Iar această dezvăluire nu stă la îndemâna unui singur ins. Fiecare iluminând o fărâmă si punând-o laolaltă cu a celorlalti, grupul îsi găseste fericirea si semnificatia.

În citatul precedent ne aflăm iarăsi fată-n fată cu tema Rugului Aprins, a Rugăciunii Inimii prin care ne întâlnim cu Adevărul, cu Creatorul nostru, îl întelegem, îl desvăluim. Nu este o tehnică sau o stiintă a contactului cu Divinul. Ci este o artă. ”Pentru fiecare din noi viata ni se deschide ca o pricină de proprie măestrire. O artă de ghicire de sine.” Va să zică, în Adevărul care ne-a făcut pe noi, forma noastră initială subzistă. Întâlnirea ei ne îndrituieste să afirmăm că am pornit pe drumul cunoasterii de sine.

Revenind, liantul dintre colaboratorii la revista sa este “puterea firească ce ti-o dă întelegerea si hotărârea obstească a luptei pentru o viată nouă.”

Poate că miră afirmarea caracterului ‘artistic’ al descoperirii de sine. Si mai de mirare reprezintă următoarea dezvoltare: “Fiinta noastră dacă nu are constiinta clară a cauzei pentru care trebuie să se dăruie aspru, are în schimb simtământul unei puteri creatoare care se naste în noi si ne poartă. / Suntem bântuiti de patima de foc a Duhului înnoitor.” Imaginea veterotestamentară adoptată pentru a înlesni întelegerea celor pe care ni le transmite textul său este: “Vedenia de foc care ne merge înainte prin pustiu”.

Oricine este acela care visează la o omenire din viitor, “fie laică, fie sfântă (...) întelege nevoia poruncitoare a unei adevărate dogmatice universale, în care nu prejudecătile si patimile, nici obiceiurile sau abstractiile uscate, trebuiesc întrebate, ci tragica realitate a vietii totale care poartă Adevărul viu în miezul ei si depăseste insul luat singur.” Nu. Categoric nu avem de-a face cu un manifest cultural, asa cum suntem înclinati a bănui, datorită prezentei pe prima pagină a unei reviste culturale noi a acestor idei.

Este vorba despre o initiere spirituală, despre o directionare a propriilor emuli către căile încurcate ale Căutării lui Dumnezeu. Sandu Tudor pune temeliile unei mănăstiri intelectual virtuale, aspiratie ce îl va obseda întreaga viată si pe care numai în parte a izbutit să o clădească în sufletele acelora care-l urmau.

În continuare, voi cita din relatarea unui membru al “Rugului Aprins”, condamnat alături de ceilalti, privitoare la eforturile depuse de Părintele Daniel pentru a pune (mult mai tîrziu) bazele unei mănăstiri de acest fel. Regret că frustrez cititorul de numele călugărului care se confesează, dar îi respect dorinta de a-si păstra anonimatul.

“Sandu Tudor. Sandu Tudor a fost directorul ziarului Credinta, cum stie toată lumea. El se folosea de ideea credintei numai în sens comercial, ca să câstige bani. Scria articole atât de frumoase, avea un talent atât de minunat încât Mitropolitul Firmilian, Mitropolitul Olteniei, l-a chemat la Craiova si-l tinea nopti de-a rândul acolo să-i înfrumuseteze cele scrise de sine însusi, desi si el era un om foarte cult. În tinerete, fusese profesor de seminar si avea si el talent la scris. Dar i se părea că frazelor lui, rescrise de Sandu Tudor, datorită stilului acestuia, le crestea valoarea.

Am stat si eu câteva nopti la Craiova, la Palatul Metropolitan, si-i vedeam cum lucrau noaptea, si Mitropolitul si el. Începură cu cărtile de rugăciuni si continuară cu tot ce scria Mitropolitul. Sandu Tudor încă nu se călugărise pe timpul acela.

Mai târziu, părintele Daniel, fostul Sandu Tudor, m-a ales pe mine dintre toti cei de la “Rugul Aprins”, ca să mă ocup de organizarea de retrageri duhovnicesti. Întâi m-a pus să pregătesc la Mănăstirea Govora o astfel de retragere, unde să se practice rugăciunile luându-se ca model Athosul. Mai târziu, Mitropolitul Firmilian si cu Părintele Daniel m-au pus să pregătesc la Crasna – Gorj mai multe chilii, cu tot ce e necesar, pentru ca să adune din toată tara călugări cu studii, ca să formeze o singură rânduială monahală. Un program la fel ca la Athos.

Atunci Părintele Daniel mi-a mărturisit că el, pe vremuri, a pornit la Sfântul Munte cu gând viclean ca, folosindu-se de talentul pe care-l avea de la Dumnezeu să scrie cărti, ca să-i întreacă pe Pitigrili si pe mizerabilul Damian Stănoiu. Acolo, însă, a dat de călugări adevărati si, desi pornise cu gând murdar ca să facă instigatie să-i ridice pe călugării de la Athos împotriva staretilor, când a văzut câtă smerenie, câtă supunere, câtă ascultare, câtă sinceritate, câtă dragoste aveau, s-a convertit si acuma devenise cu el însusi si cu altii mult mai aspru, mult mai riguros.

Această rigoare a aplicat-o si la Mănăstirea Antim, unde am fost tot timpul de fată, prezent la conferintele care se tineau de către el, de către Părintele Benedict Ghius, Părintele Sofian Boghiu, de către Vasile Voiculescu si de multi, multi, si poeti, si prozatori, si oameni de cultură.

Fostul Sandu Tudor, convertit nu numai de Părintele Firmilian, ci mai ales de Tit Simedrea, Mitropolitul Bucovinei, nu permitea doamnelor să vorbească în public. În schimb, el vorbea foarte mult. Odată mi-am permis si eu, cam cu obrăznicie, să fac o glumă, la care nu a ripostat cu răutate. Am spus că pe vremuri, în decurs de sute de ani, schimnicii nu aveau voie să vorbească decât sapte cuvinte. Iar unii dintre ei nu vorbeau nici două pe zi. Asadar, s-a acumulat o comoară de cuvinte nespuse, neexprimate. Toate acestea le debitează Părintele Daniel, acuma la Antim. A râs toată lumea, iar el nu s-a supărat. Si am devenit prieteni. Avea încredere în mine si m-a pus să pregătesc la Crasna – Gorj astfel încât să se adune acolo cel putin patruzeci de călugări, din cei mai bine pregătiti din punct de vedere duhovnicesc si să formeze un regulament al monahismului românesc.

Acest lucru nu s-a mai realizat, pentru că el a fost arestat. Si a rămas să slujesc si să conduc eu acest schit Crasna – Gorj. Si am fost si eu arestat în noaptea de Ajun de către militia din Novaci, ceea ce ei nu vor să recunoască în acte, să nu se vadă că am fost luat de la usa bisericii, când mă duceam să-ncep slujba de Ajun.”

Cititorul se cuvine să mai afle că, în colaborare cu arhitectul Constantin Joja, despre care am mai scris în Permanente, Sandu Tudor a întocmit planurile unei mănăstiri – si a bisericii corespunzătoare –, dedicate unei astfel de obsti de monahi intelectuali.

În 1932, Sandu Tudor stie că “au venit zilele când o foame ciudată s-a întins asupra acestui pământ. Nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci de auzirea cuvântului statornic, cuvântului liber, cuvântului hrănitor.” Astept de mult timp acest răspuns la o întrebare ce mi-am pus-o la începutul lecturii mele. Anume cum arăta “ceasul acesta”. Iar înfătisarea lui este, cu drept cuvânt, răscolitoare. “Din pricina acestei arsite care ne bântuie, ne-am strâns si noi laolaltă.”

Românul are nevoie de scoala lui Sandu Tudor. A gresit că nu a cunoscut-o ieri, când spera la ajutorul străin pentru mântuirea neamului, pentru slobozire. La ajutor străin aspiră si astăzi. Pe biet românul, aflat mereu sub cizma vecinilor, nimeni nu l-a învătat să se bizuie mai înainte de orice pe sine însusi. Nimeni nu l-a învătat, fiindcă suntem o tară aflată încă în copilărie. Abia ne-am născut ca Românie Mare. Si abia am fost iarăsi sfâsiati si jefuiti de pământ si de suflete. “Nu de aiurea ne va veni mântuirea, ci din ceea ce ni s-a dat să avem sub tălpi, să păstrăm în inimi, să purtăm deasupra crestetului, din aceasta vom putea scoate îndreptarul de viată”, ne învată duhovnicul neamului. Nedesăvârsiti dacă suntem si ne stim, nu înseamnă că e lipsită de pret “flacăra înflorită pe care o aducem pe palma întinsă”. În continuare, ni se explică de ce se face o astfel de afirmatie. “Această îmbobocire de vâlvătae (...) are ceva din miezul acelui Adevăr (...) în stare să ne deschidă o nevăzută fereastră prin care ochiul să privească în noapte. / În licărirea ei prietenească nădăjduim să ne călăuzim.” Pentru întărirea credintei, Sandu Tudor aminteste spusele lui Iisus: “Foc am venit să zvârl pe pământ si cât as vrea să fie acum aprins!Nu pacea am venit să aduc, ci sabie!”

Ajungând, în sfârsit, la lămurirea necesară asupra celor ce revin prietenilor de condei implicati în publicatia sa, redactorul sef scrie: “Vâlvătaia spiritului, patima Duhului din nou înviată în noi, norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. / Numai pasiunile puternice, desăvârsite, aduc rodnicie si fapte cu adevărat trainice. / Cine se va împotrivi talazului sufletesc al unui întreg tineret? (...) / Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne curete cu binecuvântatul ei botez de foc.”

Restul e faptă, pentru a ne aminti de cedarea coborâtoare în lumea necuvântării pe care o îmbrătisase Hamlet în incapacitatea sa de a tăia nodul gordian al îndoielilor.

 

"Permanente" Nr. 11-12/2004