(c) Fundatia "George Manu", 2001- 2017

Elena Dulgheru

separator

Platoul de filmare - o poartă spre cer?

(Binecuvântată fii, închisoare!)

Există o taină a suferintei. Putini sunt dispusi să o afle de bunăvoie. Cei mai multi o confundă cu răul, iar atunci când se confruntă cu ea, o pun pe seama absurdului existentei. Revolta ratiunii, declansată spontan le ecranează atunci orice posibilitate de a întelege ce se întâmplă cu ei. Este greu a învăta din durere. Si totusi, acesta este singurul ei rost: curătarea de egoism, regăsirea solidaritătii umane si reapropierea de Dumnezeu. Există oameni pentru care experienta închisorii a fost calea de descoperire a adevăratei credinte: doar supraomenescul poate birui subumanul. Multi dintre ei au preferat să rămână în anonimat. Unul dintre putinii care au avut tăria să retrăiască în scris infernul închisorii, pentru a ne arăta cum, în inima credincioasă, iadul se poate transforma în poartă spre paradis, este Nicoleta Valeria Grossu, autoarea romanului autobiografic Binecuvântată fii, închisoare. Ei, în primul rând, îi datorăm si filmul omonim, semnat de regizorul Nicolae Mărgineanu (scenariul: Nicolae Mărgineanu, Cătălin Cocris, Tudor Voican), pe care avem bucuria să-l vedem pe ecrane.

Memoria gulag-ului românesc continuă să atragă lumea cinematografică, ceea ce este foarte important, într-un climat socio-cultural atât de debusolat si de supus derizoriului, ca cel actual. Formula „Tinerii trebuie să stie”, devenită celebră prin legătura ei cu tot ce înseamnă pentru români „memorial al durerii”, nu va deveni niciodată o vorbă goală; doar că ea trebuie întotdeauna completată cu imperativul „a întelege” (altfel, „a sti” poate deveni un cosmar). „A întelege sensul suferintei” - iată ce ne propune, spre deosebire de alte mărturii, poate mai zguduitoare, despre spatiul concentrationar (dar bazate numai pe „a sti”), filmul lui Nicolae Mărgineanu.

„Nu vreau ca acest film să fie văzut cu detasare”, declara regizorul. Nu, în nici un caz nu va fi văzut cu detasare, după cum nu a fost văzut cu indiferentă După-amiaza unui tortionar al lui Lucian Pintilie. Si totusi, cele două sunt opuse ca optică; este bine, asadar, că apar la foarte scurtă vreme unul după celălalt, pentru a putea fi privite în complementaritatea lor. Nu, nu se poate scrie fictiune după viata din lagărele comuniste; cruzimea si oribilul depăsesc puterile imaginarului iar, pe de altă parte, actul fictiunii devine imoral, dacă ignoră mărturiile faptelor de viată - este ceea ce, pesemne, au intuit ambii regizori, când au simtit nevoia să recurgă la literatura memorialistică pentru a-si configura scenariile. Doar că ceea ce si-au propus să demonstreze, din punct de vedere etic, este total diferit. Unul caută unghiul tortionarului (abordare inedită în filmografia românească a gulag-urilor si rarissimă în literatura corespunzătoare), celălalt, pe cel al victimei. Unul sondează limitele bestialitătii si ale degradării omenesti (si a „lipsei de constiintă românesti”, cum declara), celălalt este interesat, dimpotrivă, de posibilitătile de supravietuire morală si zidire sufletească oferite de închisoare. Unul, pentru a-si întelege personajul, se scufundă în mâlurile psihanalizei patologicului, celălalt se străduieste să se înalte pe culmile misticii crestine ale iubirii vrăjmasilor. Pintilie lucrează cu furie, adulmecă cu voluptate toate aspectele abominabilului si ale malignului, pe care se fortează si ne fortează să le privim; pus la zid, asfixiat, omenescul caută evadarea într-o dimensiune superioară cunoscută si o găseste în estetic; evadarea nu are, însă, si o dimensiune noetică (implicit, etică) si iată că esteticul se colorează, evident, de sarcastic.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Nicolae Mărgineanu (despre al cărui film vom scrie mai mult). El urmăreste nu electrosocul, ci zidirea sufletească; caută nu cu voluptate, ci cu smerenie; nu acuză istoria, ci încearcă să învete din ea; nu caută anomalia (fie ea si estetizată), ci posibilitatea păstrării normalitătii în conditii anormale, rezistenta la rău prin cuvântul lui Dumnezeu. Drumul său este mult mai greu, în primul rând pentru că îsi propune o experientă imposibil de înteles fără a fi asumată, în al doilea rând, datorită dificultătii de a-si găsi o echipă pe măsură. „Ca cineast, este cea mai mare încercare pe care am avut-o vreodată” - declară regizorul. A evoca suferinta a mii de oameni nevinovati nu mai este o problemă actoricească sau regizorală, ci, în primul rând, un act etic. Regizorul si întreaga echipă înteleg acest lucru si se apropie de film în stare de rugăciune. „Prima zi de filmare la Jilava am început-o cu o slujbă de pomenire pentru sufletele celor care au murit acolo” - declară regizorul. De aici începe miracolul. Această tensiune spirituală nu s-a risipit în timpul filmărilor, ci s-a accentuat, prin desteptarea sufletească a fiecăruia: actorii, si chiar figurantii învătau împreună experienta Crucii, dorind să se împărtăsească măcar pentru o zi de suferinta celor care pătimiseră acolo. „Îmbrăcam acele zeghe cu o asumare a suferintei, ne părea rău când trebuia să le dăm jos” - povesteste Maria Rotaru, una dintre actritele care au avut un rol secundar în film. O altă dimensiune a creatiei actoricesti s-a deschis. Si, cum pelicula păstrează totul, vor avea si spectatorii ocazia să se împărtăsească de o altă dimensiune a creatiei cinematografice. A iesi din sala de proiectie în stare de rugăciune. A păsi pe platou în stare de rugăciune... Pot fi rampa ori platoul de filmare o poartă spre cer? De unde acest miracol?

În primul rând, din împărtăsirea memoriei acelorasi fapte, de către clasicul lant scenarist-regizor-actor, lant care functionează, în esentă, pe bază emotională. Este marele miracol al teatrului, preluat si de film, cel care dă viată unui text sau ridică la putere un fapt de viată. Acest lant emotional, pnevmatic - pe care, în cazul de fată si nu numai, trebuie să-l completăm cu încă o verigă esentială: aceea a autorului textului - se bazează pe miracolul împărtăsirii aceleiasi experiente fundamentale, pe binomul „a dărui/a primi”, în fine, pe dorinta actorului de a îmbrătisa si el crucea purtată de autor.

Ne întrebăm de ce astăzi teatrul si cinematograful, mai ales, se sufocă? Pentru că numai iubirea dă viată. Pentru că numai un text izvorât din iubire (cu toate implicatiile ei, enuntate de celebrul verset paulin), poate fi capabil de a destepta iubirea în lectorii săi, iubirea com-pătimire, iubirea teandrică si poate da nastere unui spectacol-rugăciune, unui film-rugăciune.

Cum reusesc Nicolae Mărgineanu împreună cu echipa sa să ridice atât de sus cota actului artistic? Prin abordarea cu maximă seriozitate a temei suferintei si a persoanei umane si, în acelasi timp, coborându-se pe sine: pentru regizor, arta nu este o defulare spasmodică, nici un gest demiurgic, ci unul kenotic, de micsorare a propriei personalităti artistice în fata misterului celuilalt, în fata realului... Pentru el, actul artistic nu este un joc cu mărgelele de sticlă, prilej de exercitiu estetic ori de punere în ecuatie a destinelor unor personaje, ci este un fapt la fel de serios ca si viata. Orice initiere se face prin constientizarea nimicniciei propriei persoane în fata misterului. Or, Nicolae Mărgineanu nu „initiază” pe altii, păstrându-se pe sine în afară, ci participă si el la mister, „se initiază” si el în tainele aspre ale detentiei, cot la cot cu actorii si spectatorii. „Dacă nu sufăr împreună cu semenul meu, nu-i sunt de nici un folos” - ne învăta părintele Constantin Galeriu. Nichita Stănescu spunea că moseste sensuri în cuvinte; tot asa, Nicolae Mărgineanu declara că, în fata zidurilor impregnate de suferintă de la Jilava, nu se simtea decât un simplu translator... El nu operează comutatii semantice, ci încearcă, cu smerenie, să descopere sensurile existente; nu face alchimie artistică, pentru că respectă chimia (adică seva) realului.

Filmul este structurat ca o suită de secvente extrase din materialul narativ al cărtii-sursă, care urmăresc destinul autoarei, Nicoleta Valeria Bruteanu (devenită mai târziu, în Franta, Nicole Valery Grossu). În stilul său bine cristalizat, regizorul evită excesele metaforice, dar si pe cele naturaliste, practicând un limbaj realist si sintetic, bazat pe observatia psihologică a relatiilor interumane din mediul concentrationar; adesea, vocea cineastului se retrage, pentru a lăsa cuvântul autoarei; filmul câstigă, astfel, autenticitatea pretioasă a documentului, fără a pierde potentialul de generalitate oferit de fictiune.

Admirabilă a fost, după cum spuneam la început, tinuta profesională si umană a actorilor, începând cu protagonista (interpretată de Maria Ploae) si până la figuratie. Nici pentru actorii maturi, nici pentru debutanti interpretarea detentiei n-a fost un joc, ci asumarea pătimirii confratilor mărturisitori, pe a căror jertfă s-a construit prezentul pe care îl trăim azi. Actul actoricesc n-a fost unul de „interpretare”, ci unul de retrăire. Martiriul nu se „interpretează”, ci se trăieste ori, pe scenă, se retrăieste; de aceea, îl întâlnim atât de rar pe ecrane. „Îmi propusesem să încasez cât mai mult din cât a suferit Nicole” - se destăinuie Maria Ploae, povestind modul cum au fost realizate scenele de tortură. Mărturisirile altor actori îi sustin atitudinea. „Pe platou domnea o atmosferă spirituală cu totul aparte, desprinsă, parcă, din spiritualitatea lui Nicole, din cea a cărtii” - declară Maria Rotaru, interpreta unui rol secundar; cei care cunosc atmosfera obisnuită de pe platourile de filmare înteleg cât de greu este de atins acest lucru. „La început mă apucase groaza de izbucnirile inevitabile de nervi care ar putea interveni din cauza lipsei totale de confort si iată, ne pomenim într-o atmosferă de smerenie fată de cei care au suferit aici... Eram uimiti cu totii de atmosfera minunată care se instalase în celulă: nu se vorbea urât, nu se ridica glasul, exista chiar o solidaritate între «detinutele» noastre” - povesteste regizorul. Chiar si actritele de figuratie erau fericite că au trăit, măcar pentru o zi, acea experientă: „Am îmbrăcat si noi acele zeghe...”.

Pelicula nu iartă, dar nici nu uită; toată această solidaritate umană s-a întipărit pe peliculă si este, cred, cel mai elocventă în secventa noptii de Pasti a condamnatelor de la Mislea. Lacrimile Eugeniei Bosânceanu, lumina din privirile tuturor „detinutelor” cu candele în mâini, cântând în celula întunecoasă si rece „Hristos a înviat” exprimă (pentru mine, cel putin) cele mai autentice clipe de fericire colectivă pe care le-am întâlnit pe ecran. Da, am văzut actori fericiti...

"Permanente" Nr. 3/2003