© Fundatia "George Manu",
2001- 2017

 

 


După dealuri – între realizare, idee şi mesaj sau cum o creaţie artistică poate rata calea spre opera de artă!

Dacă pentru statutul de creaţie artistică este suficientă emoţia pe care o generează conducând spre o trăire afectivă, pentru opera de artă este nevoie de conotaţii în plus care să-i asigure perenitatea şi utilitatea. Fără a fi foarte explicit lasă să se înţeleagă că pentru a deveni operă de artă, creaţia artistică trebuie să dezvolte o idee în slujirea Adevărului, Binelui şi Frumosului ca cele mai de preţ valori ale umanităţii şi să transmită un mesaj în acelaşi spirit. Iată de ce cred că prin prisma celor de mai sus această ecranizare trebuie privită şi judecată sub două aspecte; al creaţiei artistice în sine şi al operei de artă, ca statut la care aspiră orice realizare în domeniul artei.

„Portretul luptătorului la tinereţe“ – cronică

Faptul că Ion Gavrilă Ogoranu şi grupul său au ajuns personajele unui film care încearcă să se transpună în perspectiva lor e un fapt remarcabil, care nu face decât să le consfinţească locul în istoria demnităţii noastre naţionale. Care să fi fost sensul luptei lor? Sau nu reiese aşa ceva cu suficientă limpezime din film? Ei au luptat în primul rând pentru cei capabili să înţeleagă. Din generaţia lor sau din generaţiile viitoare. Erau conştienţi că pentru majoritatea românilor vor rămâne mereu neînţeleşi. Dar unii, înţelegem foarte bine. Iar Constantin Popescu este primul regizor de film care a înţeles şi el. A rămas la rândul său marcat, asemeni multora care au citit cărţile rezistenţei. Încât cred că trebuie să apreciem din tot sufletul faptul că şi-a închinat propria viziune artistică unor personaje şi fapte reale. E şi acesta un omagiu sui-generis, care va rămâne o premieră în arta cinematografică românească.

„Aşteptând ceasul de apoi” – Întoarcerea lui Dinu Pillat

În data de 20 mai a fost lansată la ICR, și din nou, în data de 12 iunie, la târgul de carte Bookfest, cartea scriitorului Dinu Pillat, “Așteptând ceasul de apoi”, o carte cu un destin cutremurător. “Întemnițată” în arhivele Securității timp de 50 de ani, ca și corp delict, timp în care a fost considerată pe rând distrusă, pierdută, arsă și în cele din urma descoperită întâmplător, în arhivele CNSAS, în anul 2008 (anunțul publicat de CNSAS, trecând neobservat) și ajunge să se întoarcă în familia scriitorului, abia în 10 martie 2010.

Scriitorul a declarat în cadrul procesului, din 1960, „M-am inspirat din psihoza mistică a mişcării legionare, nu l-am scris cu intenţie subversivă”, dar ca urmare a interogatoriilor, anchetatorii au decis că romanul face “apologie legionară” și s-a hotărât în cele din urmă condamnarea „pentru crima de uneltire contra ordinii sociale" și pedeapsa maximă.

 

Brâncusi

Brâncusi este un înaintemergător nu numai în artă, ci si în viata spirituală a omenirii, a cărei viată sofisticată, încărcată de forme si tipare ale materiei, l-au îndepărtat de esentele vietii. Omul trebuie să purceadă pe calea regăsirii sale spre esentele primare ale vietii, fără plusul de materie si forme, fără orgolii cu simplitate, cu sinceritate, cu refacerea echilibrului ratiune-sentiment, cu viată si trăire spirituală. Si reprezintă unul din acei creatori privilegiati care, pe o anumită treaptă a evolutiei spirituale a umanitătii, intuiesc noua sensibilitate, confuză încă, a epocii si întruchipează în opera de artă această "formă latentă si inedită a spiritului".

Coloana infinită

Tot merge-nainte coloana,
din cripte spre ceruri pilastru,
când purpură vie ca rana
si când ca luceafăru-albastru.

Jos, încă, arama tresaltă,
părând o lupoaică-nstelată.
Alături, o piatră înaltă
e-un vultur străpuns de săgeată.

 

Radu Gyr -25

Acum, la 25 de ani de la moartea lui Radu Gyr, dupa ce i s-au editat poemele, dupa ce i s-au dedicat articole si studii pretioase, demne de a constitui prolegomena unei monografii atotcuprinzatoare sau a unei teze de doctorat, credem ca e greu, e temerar chiar, sa mai incercam noi -din locul modest in care ne aflam- sa spunem ceva nou, care sa nu fie stiut. Ca doar este vorba de un poet pe care nu-l mai pot atinge nici sofismele insinuarilor rauvoitoare, nici minimalizarile, nici negarea fermei sale angajari politice la tezele unei conceptii pe care si-a apropiat-o din tinerete, si care i-a marcat - as zice i-a sfintit- intreaga viata. De aceea este si usor si greu sa vorbesti despre Radu Gyr, mai mult decat in cazul altor poeti.

Interpretari ale lui Radu Gyr

Substanta lirica a versurilor din inchisoare ale lui Radu Gyr trece dincolo de marginile a ceea ce inseamna in mod obisnuit „poezia”. Ea este mult mai mult decat un stih rupt din taramul frumosului, un simplu invelis pentru un miez de intelesuri, sau un obiect al muncii pentru multimea talmacitorilor si a criticilor literari. Versul sau nici nu are nevoie de asemenea lamuriri si comentarii – el curge de la sine, in chip simplu si firesc, in ritmul familiar graiului romanesc. Metafora-i neasemuita, purtand stralucirea geniului si pecetea harului, pare adesea lucrarea acelui „inger din jet” care coboara noaptea in chip tainic spre a desavarsi ceea ce nici macar geniul omenesc nu reuseste sa duca la bun sfarsit.

"Prolog pentru ceasul acesta" de Sandu Tudor

Sandu Tudor, din primele rânduri ale Prologului său din Floarea de Foc, tot tineretului s-a adresat, izbutind un tur de fortă neasteptat (si, poate, chiar, nebăgat în seamă de cititorii mei de astăzi). Anume a dat o definitie a "Rugului Aprins". O definitie ce nu apare în niciuna dintre cărtile scrise pe această temă, la care am făcut aluzie, si o definitie ce ne apropie sufletele nespus de întelegerea fenomenului spiritual care a cucerit elita cărturărească si duhovnicească din anii premergând comunismului, continuatoarea celei grupate în jurul "Criterion"-ului.

Popas în curgerea vremii

În asteptarea unei monografii Traian Brăileanu, de care sunt sigur că se va învrednici vreun tânăr bucovinean - fiindcă profesorul a înteles si iubit atât de mult tineretul românesc, încât nu mă îndoiesc că un tânăr îi va aduce această meritată răsplată -, să ne oprim stăruitor la evenimentul editorial de acum, care-i onorează în primul rând pe cei care l-au realizat, fiindcă azi publicarea unei asemenea lucrări poate fi oricum înteleasă, numai rentabilă financiar nu. Cinste lor, deci.

Aparitia Teoriei comunitătii omenesti este, în acelasi timp, o dovadă că încă nu trebuie să disperăm pentru viitorul neamului nostru în fata marasmului moral - adevărată mlastină a deznădejdii - în care ne-au adâncit, până la tăierea respiratiei, dusmani ai neamului si politicieni, dacă nu cumva acestia din urmă mai mult decât cei dintâi. Fiindcă sunt extrem de rare în istoria politică a neamurilor cazurile în care o clasă politică se sinucide, prin uciderea propriilor urmasi...

De ce trebuia asasinat Eminescu

Astfel, Eminescu a fost scos din viata publica între 1883 si 1889, anul asasinarii sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, marturiile din acea perioada ne arata un Eminescu în plina creatie, lucru care nu ar fi fost posibil daca era nebun, caci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie. Asadar, creatia artistica din acea perioada, însotita de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sanatatii sale mentale ne arata faptul ca Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otravire.

Nae Ionescu în curgerea vremii

Nu stiu exact ce anume din făptura lui Nae Ionescu făcea să fie un profesor iubit. Căci trebuie să spun că în anii studentiei mele relatia dintre noi si profesori era mai degrabă protocolară, si departe de o reciprocitate afectivă. Poate să pară o apreciere singulară că în Facultatea de Litere si Filosofie pe care am frecventat-o, studentii aveau o pretuire intelectuală pentru profesori, dar numai în rare cazuri dublată de cel mult o vagă simpatie. Sentimentele noastre făceau însă o exceptie fată de Nae Ionescu. Explicatia prezintă pentru mine o complexitate pe care, dacă as încerca s-o cuprind acum, m-ar obliga să las de-o parte ceva din portretul omului pe care încerc să-l conturez în vălmăsagul lumii de azi. Totusi, ar însemna să-i simplific prea mult fizionomia dacă nu as pomeni măcar în treacăt motivatiile acestei simpatii.

O asociatie încă vorbită de bine

Pentru a facilita prezentarea acestei generatii, am s-o botez cu denumirea Asociatiei Criterion care o includea în bună măsură numeric si spiritual. Termenul Criterion, oarecum pretentios, voia să exprime tendinta obiectivă si impartială, situată deasupra fluctuatiilor emotive si de conjunctură, în a judeca lumea contemporană în totalitatea aspectelor ei. Căci de la conceptii asupra existentei, teorii de economie politică, politică de partid si până la sport, evantaiul tematic al expunerilor era atotcuprinzător. De asemeni, participarea la dezbateri înregistra o revolutie în organizarea conferintelor. De la un singur conferentiar, care prezenta o singură problemă, Criterionul aducea pe podium trei, patru sau cinci conferentiari deodată, fiecare atacând din unghiuri diferite aceeasi problemă ori un set de probleme subsumate aceleiasi preocupări.

Platoul de filmare - o poartă spre cer?

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Nicolae Mărgineanu (despre al cărui film "Binecuvântată fii, închisoare" vom scrie mai mult). El urmăreste nu electrosocul, ci zidirea sufletească; caută nu cu voluptate, ci cu smerenie; nu acuză istoria, ci încearcă să învete din ea; nu caută anomalia (fie ea si estetizată), ci posibilitatea păstrării normalitătii în conditii anormale, rezistenta la rău prin cuvântul lui Dumnezeu.

Nikolai Berdiaev - Un nou Ev Mediu

Avem puternice motive sa credem ca puterile creatoare ale omului nu pot fi regenerate si identitatea omului restabilita decat printr-o noua epoca de ascetism religios. Numai o astfel de epoca, singura o astfel de epoca, revenind la sursele spirituale ale omului, va putea sa concentreze toate puterile acestuia si sa impiedice ca identitatea sa sa se pulverizeze cu totul. Omul trebuie sa ajunga la aceasta, ajuns odata la culmea istoriei sale noi. Nu mai trebuie sa se bizuie pe o noua renastere de nici un fel dupa secatuirea puterilor sale spirituale, dupa ratacirea in pustiul vietii, dupa zguduirea asa de puternica a identitatii omenesti. Daca ar trebui sa se stabileasca o analogie, ar trebui sa se spuna atunci ca ne apropiem nu de Renastere, ci de un inceput intunecos de Ev Mediu si ca va trebui sa trecem printr-o noua barbarie civilizata, printr-o noua disciplina, printr-un nou ascetism religios, inainte de a vedea nascand zorile unei noi si inimaginabile Renasteri.