In istoria "memorialelor" celor care au tinut să salveze comorile de plânset si credintă cu care s'a confruntat tânăra generatie dintre cele două războaie, vin si paginile acestei cărti apartinând unui adevărat predestinat al suferintelor, cel care a fost Victor Corbut. "Civitas Diaboli" - Cetatea Diavolului nu reprezintă o simplă analogare a faptelor consumate, o simpla înregistrare cauzală a acestora, ci are semnificatii mult mai profunde. Rândurile acestei cărti sunt o mărturie dureroasă (răni încă deschise si gâlgâinde), la procesul cunoasterii ororilor îndurate zeci de ani de această generatie sacrificată în temnitele diferitelor dictaturi din România, o înregistrare meticuloasă pentru un restitutio ad integrum al Adevărului acestui calvar.

In acest sens al parcurgerii, suntem proiectati la un episod tragic, înregistrat în amănuntime de autor (unicul până în clipa de fată), acela al executiei camarazilor săi de credintă si suferintă în lagărul dela Vaslui din Septembrie 1939, moment de cutremurătoare si dureroasă realitate. "Totul se auzea atât de distinct si atât de aproape... Nu mai aveam pe nimeni decât pe bunul Dumnezeu." Pagini întregi de analiză sunt destinate acestei orori apocaliptice, un proces de constiintă si conditie a făptuitorilor, în prim plan a conditiei lor ca Români. Cum oare a fost posibil un astfel de act? "De peste 53 de ani îmi pun aceleasi întrebări la care încă nu s'a putut răspunde", ne mărturiseste Victor Corbut. O transformare conjuncturală a stării lăuntrice ulterioare supravietuitorilor acestui măcel, ne-o destăinuie (parafrazându-l pe Gyr) drept o rană nevăzută: "Devenisem o rană, si asa vom rămâne pentru toată viata, indiferent de alte aparente..." O rană care i s'a chircit în inimă, un prezent imediat, care nu l-a părăsit si i-a chinuit memoria si de care orice distantare a fost imposibilă.

Mai bine de optsprezece ani de recluziune în suferintă, martirizat în chinul credintei sale, "mostenit" de prigoanele regimurilor care l-au surghiunit si purtat dintr'o închisoare în alta, V. Corbut a trăit o epopee unică, fiind martorul multor întâmplări tragice.

Fată de episodul relatat mai sus, nu mai putin relevante sunt descrierile din capitolele care se succed, dedicate universului concentrationar în care ajunsese România, îngenunchiată sub bocancul comunist: Aiud, Pitesti, Gherla, Sighet, Periprava, s.a., cu o diversitate intensă de emotii si de o particularitate extremă.

Măsurile esalonate de distrugere organizată a opozantilor, prin metodele cele mai abuzive si atavice de care a fost capabil regimul comunist în procesul de instaurare, consolidare si înfrângere a oricărei rezistente anticomuniste, se rezumă fidel din însăsi titlul cărtii de fată: Cetatea Diavolului, dealtfel justificată de autor si printr'o sentintă amară împrumutată dela Machiavelli: "Forta devenise justitie..."

La Aiud, vestita temnită în care se încerca strangularea oricărei vointi si trăiri, despersonalizarea individului, unde se practica înfrangerea sufletelor, multi au suferit si s'au jertfit pe măsura timpurilor, unii chiar cu credinta fortificată: Prof. G. Manu, poetul R. Gyr, Printul Al. Ghica, C. Gane, s.a. Unde, noapte de noapte, pe-o rână de coastă, fără nici o cruce la căpătâi, mormintele camarazilor lor se înmulteau însiruindu-se dela un capăt la altul, înfrătindu-se cu pământul, parcă spre uitare si nestiintă.

In cele mai aspre conditii (greu de imaginat astăzi), mii de oameni si-au purtat lanturile groase cu bărbătie si stoicism, fără a se înspăimânta de moartea imanentă. Despre această încrâncenare în credintă si abjurare ideatică, pana autorului se opreste să schiteze misiunea si sensul de existentă ce si l-a mentinut Prof. Manu: "La un moment dat lângă celula în care mă aflam împreună cu ceilalti camarazi ai mei, se afla o celulă în care era izolat un singur om. Acesta datorită importantei sale si taliei sale stiintifice. Numele sau era GEORGE MANU, considerat cel mai mare exemplu de rezistentă. El a murit acolo, fără a i se da nicio îngrijire medicală tocmai pentrucă nu cedase în nici un chip opresorului. El fusese discipol de frunte a doamnei Curie si era profesor de fizică atomică la universitatea din Bucuresti. El a fost un erou din toate punctele de vedere. De cele mai multe ori era izolat, găsindu-i-se fel de fel de vini cari de fapt erau pregătite si regizate tocmai pentru a-l determina să cedeze. Nu au reusit si l-au omorît..."

Victor Corbut va petrece cinci ani la vestita Zarcă, "în marele cavou al neamului de la Aiud". Cinci ani lungi si grei, o vesnicie, cât o viată de om, ca o reflexie, în conditiile de-atunci, în suferinta fără margini. "Acest Aiud si acea Zarca îmi revin mereu în amintire si mă chinuie nespus", ne spune el.

"Aici e Aiudul, aici e Aiud,
răsună din piepturi cuvântul durut.
Aici unde viata îsi cântă imn sfânt
un neam se coboară cu fruntea'n pământ".

Amintiri răscolitoare de fapte nedrepte, inumane, dintr'un hău al istoriei apropiate care, oricât am vrea să spunem ca nu ne apartine si pe care oricât am dori, nu o putem uita prin tragismul ei, înfătisate într'un periplu de amploare, subjugate de întrebari: De ce? si Cum a fost oare posibil?

Sunt întrebari pe care si le vor pune si cititorii acestei lucrari de valoare incunabilă, prin natura mărturiilor ce le contine si ni le destainuie, din viata unui om care a putut rezista sistemului, ancorat într'o credintă enormă si justificată...