Printr-un buget umflat încontinuu în ultimii ani -fără acoperire reală- statul român a dat cu capul de pragul de sus. Risipei şi cheltuielilor fără măsură trebuie să li-se pună capăt de urgenţă, altfel intrăm în colaps financiar şi riscăm să ajungem în situaţia Greciei. Cam acesta a fost mesajul preşedintelui Băsescu, atunci când anunţa că singura cale valabilă este cea a reducerii substanţiale a salariilor bugetare şi a pensiilor. E posibil ca acestea să fi fost mărite în ultimii ani peste posibilităţile reale ale statului. Dar bugetarii şi pensionarii par a fi singurii sacrificaţi, cu toate că nu reprezintă nici pe departe singura sau cea mai mare „gaură neagră” care absoarbe banul public. De aici se va putea tăia, nediferenţiat. Nicio vorbă aparte însă despre bugetarii care fac parte din clientela politică, despre sinecurile înfiinţate sub guvernările de toate culorile ale ultimilor ani. Despre intelectualii fără coloană vertebrală răsplătiţi astfel pentru serviciile aduse. Unui profesor sau unui medic, care aduce servicii întregii societăţi, i se va reduce leafa cu 25%. Dacă este aşa, atunci posturilor publice clientelare ar trebui să li-se aplice o reducere şi mai drastică, dacă nu cumva cele cu adevărat inutile ar trebui desfiinţate de tot. Nicio vorbă despre risipa banului public prin acordarea unor contracte pentru „firme de casă”. Nimic despre cheltuielile disproporţionate ale parlamentarilor sau ale ministerelor.

Preşedintele a făcut apel la solidaritatea tuturor românilor în aceste momente de criză. Pentru ca omul simplu să fie solidar cu elita politică, e nevoie de mai mult din partea acesteia. În primul rând calitatea morală a ei ar trebui să fie alta. Dar urgenţa momentului ne impune să ne raportăm la cea de acum. Ţara e condusă de cei care au fost aleşi, momentan nu există o alternativă reală la această clasă politică falimentară. Aşa cum e ea, cetăţeanul ar putea simţi un minim de solidaritate, dacă ar vedea o preocupare sinceră a celor care conduc în direcţia eliminării celorlalte aspecte bugetofage amintite mai sus, care ţin de o minimă corectitudine şi etică a guvernării. Nu cred însă că trebuie să ne facem iluzii prea mari în această privinţă.

Nu ne rămăne decât speranţa evitării colapsului total, fie şi cu preţul unor importante sacrificii sociale. Dar nu e lipsit de importanţă nici să înţelegem care sunt adevăratele cauze pentru care s-a ajuns aici. Ele sunt de o dublă natură. Pe de-o parte ţin de însăşi esenţa sistemului politic actual, cel „democratic”, dar pe de alta şi de „specificul naţional”, de faptul că acest sistem -conturat limpede în teorie- capătă la noi (ca şi la alţii, de pildă la greci) accente „balcanice” în modul în care el este transpus în viaţă şi interpretat la modul concret.

Într-unul din talk-showurile omniprezente în aceste zile, un politolog cu un aer superior încerca să ne „lumineze” într-o anumită privinţă pe noi, ignoranţii. Anume că de fapt nu existăm, că suntem o „ficţiune”, că trăim într-o „ficţiune”. Remarca se dorea una critică la adresa discursului preşedintelui Băsescu, care vorbea de solidaritatea românilor în faţa crizei prin care trece România. O critică poate fi perfect îndreptăţită, dar nu în acest punct: anume că „românii” şi „România” nu ar exista în realitate, fiind simple ficţiuni, ceea ce există fiind cel mult „cetăţenii” unui „stat” care poartă numele „România”, dar care (nu-i aşa ?) ar putea purta foarte bine şi un alt nume, căci tot o ficţiune ar fi ...

Ei bine, mai rar o asemenea afirmaţie pe cât de sfruntată, pe atât de falsă, oricât de „doctă” ar fi fost alura cu care ea a fost lansată! În primul rând deoarece contrazice bunul simţ: până acum era de la sine înţeles că noţiunile de „român” şi „România” nu sunt doar vorbe goale. Dar nu e numai atât. Ignorând aceste realităţi, ignorăm şi rădăcinile profunde ale crizei în care ne aflăm.

Pe de-o parte este o criză a statului, care se răsfrânge cu putere asupra simplilor cetăţeni. Pe acest palier lucrurile sunt indiscutabile. S-a ajuns aici datorită unor defecte structurale inerente sistemului democratic. Se spune că ar fi cel mai bun dintre toate sistemele politice, dar, iată, nu e nici el perfect. Anume: sistemul, regulile jocului, sunt cele care impun politicienilor să facă în campania electorală promisiuni fără acoperire, să dea „pomeni” electorale, să creeze favoruri unor categorii sociale ale căror voturi sunt într-un fel sau altul „cumpărate” - chiar şi atunci când resursele statului nu permit o asemenea risipă. Numai că niciun partid nu a ajuns vreodată la putere alfel decât prin promisiuni de multe ori demagogice, în niciun caz prin anunţarea unui program de austeritate - chiar dacă aşa ceva ar fi de-a dreptul vital pentru întreaga ţară. Dar nu se cumpără numai voturi. Se cumpără şi susţinerea electorală, se răsplătesc „sponsorii” şi „susţinătorii”. După câştigarea alegerilor, aşa-numitei „clientele politice” i se asigură fie posturi călduţe plătite de la buget, fie contracte economice avantajoase pentru ei şi falimentare pentru stat. Aceasta e o altă deficienţă structurală a sistemului.

Cele arătate mai sus se practică în fond în toate democraţiile din lume. Dar nu în toate vedem aceleaşi rezultate ca în România, sau ca în Grecia (adică mai rău). Aici intervine acel factor de specific naţional, care nu este deloc unul „fictiv”. În unele ţări pierderile sociale datorate acestor defecte ale sistemului politic sunt tolerabile şi nu se ajunge la o prăbuşire totală. În alte părţi însă, cum e şi pe la noi, corupţia şi lipsa de valori morale a clasei politice duce la alte consecinţe.

Până acum am asistat la o lăbărţare a elementului rău al sufletului românesc: lipsa ataşamentului faţă de valori, cameleonismul, şmecheria şi demagogia, învârteala şi şpaga. Suprapuse peste actualul sistem politic, ani de zile, fără cea mai mică tentativă de îndreptare, aceste însuşiri ale mentalităţii româneşti ne-au adus unde am ajuns acum: pe marginea prăpastiei.

Soluţia ieşirii din criză nu mai poate fi o dictatură, care să ceară oamenilor sacrificii fără măsură, dar punându-le pumnul în gură şi suprimând ceea ce e esenţial pentru orice neam: libertatea. De o asemenea politică am avut parte până în 1989. Ea nu ne-a dus decât tot la faliment, tocmai pentru că a distrus în primul rând toate valorile sufleteşti ale acestui neam.

Aici stă de fapt adevărata cale a ieşirii din criză. Căci vorbim în primul rând de o criză morală. Măsurile de austeritate economică sunt de neocolit, dar trebuie într-adevăr să se ajungă la o solidaritate reală a românilor. În teorie, îndemnul preşedintelui este corect. Numai că nu trebuie să aşteptăm din partea clasei politice actuale o revoluţie morală care să ducă la o asemenea solidaritate reală. Ei s-au epuizat, au devenit simpli flaşnetari ai unor lozinci fără acoperire, care nu mai ating sufletul acestui popor. Vor avea parte de dispreţ, nu de solidaritate. Dar de unul generalizat. A schimba actuala putere politică cu alternativele oferite de opoziţia parlamentară nu e o soluţie. Aceştia sunt cel puţin la fel de responsabili pentru starea în care a ajuns ţara: o ruină!

Speranţa poate veni numai dinspre acea Românie tăcută, care nu se mai regăseşte demult în actuala clasă politică. Şi care este majoritară! Mai avem încă resurse omeneşti nevalorificate, care încă nu şi-au rostit cuvântul pentru un public mai larg. E nevoie doar de cineva care să dea „deşteptarea”.

Încet, încet, critica din anii ’30 ai secolului trecut făcută de Căpitan atât sistemului politic al vremii, cât şi defectelor morale ale poporului român, începe să revină tot mai mult în actualitate. Aproape toate aspectele se pot transpune şi în zilele noastre. Inclusiv necesitatea unei revoluţii morale în România. E singurul exemplu pe care îl avem în toată istoria noastră recentă.

Dacă cineva ştie şi altele, să o spună. Ascunderea sub obroc a oricărei posibile alternative de salvare a ţării din marasm nu înseamnă în aceste momente decât pură iresponsabilitate - aproape cu nimic mai prejos decât „soluţiile” rapide şi radicale, demolatoare, care nu ar face decât să ne arunce în haos şi anarhie.